1 Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așază pe scaunul celor batjocoritori!

INTRODUCERE. - Psalmul 1, unul dintre psalmii didactici sau de înţelepciune (vezi p. 623), înrudiţi cu poezia gnomică a Proverbelor, constituie (împreună cu Psalmul 2) o introducere la întreaga carte a Psalmilor şi îndeosebi la Cartea întâia a Psaltirii. Ca atare, a fost numit "Psalmul prag". Din cauza lipsei unui titlu sau al unui preambul şi absenţa ulterioară a oricărui indiciu extern cu privire la autorul sau la ocazia scrierii, psalmul este cunoscut ca un psalm "orfan". Cuprinsul psalmului l-ar putea intitula "Cele două căi".

Psalmul este o scurtă exprimare poetică a legii spirituale, care apare deseori în Psalmi, că dreptatea izbândeşte şi nedreptatea dă greş. El este o predică vechi-testamentală despre fericirea omului care trăieşte o viaţă deplin consacrată lui Dumnezeu şi despre nimicire completă care îl aşteaptă pe omul care Îl elimină pe Dumnezeu din viaţa lui. Credinţa aceasta este o certitudine în psalmul 1, ea nu e o problemă cu care să te lupţi, aşa cum e cazul în anumiţi alţi psalmi.

Lucrat cu aceeaşi atenţie ca un sonet, acest psalm introductiv e împărţit în două strofe contrastante. Versetele 1-3 descriu fericirea omului bun, care evită în mod deliberat răul şi tot atât de deliberat mărturiseşte că îşi găseşte plăcerea în legea lui Dumnezeu. Ele descriu în culori vii rezultatele unei vieţi bune, comparând pe omul bun cu un pom care dă roadele dreptăţii. Versetele 4-6 descriu nefericirea omului rău folosind ilustraţia plevei, afirmă consecinţa unei astfel de vieţi şi concluzionează că Dumnezeu este preocupat de succesul final al omului bun, în timp ce sfârşitul omului rău este nimicirea.

1. Ferice. [Binecuvântat, KJV]. Ebr. 'ashre, folosit de 25 de ori în Psalmi; tradus [KJV]"binecuvântat" de 19 ori şi "fericit" de 6 ori. În cazul de faţă, forţa lui pare să fie aceea a unei interjecţii: "O, fericirea omului!" Fericirea cuprinde în sine binecuvântările materiale şi spirituale, şi unele şi altele venind ca urmare a umblării pe calea lui Dumnezeu. Cuvântul "fericiţi" folosit în predica de pe Muntele fericirilor (Matei 5,3-11) este o traducere a aceluiaşi cuvânt [gr. makarios] care e folosit în LXX pentru a traduce "ferice" din Psalmul 1. Cartea Psalmilor începe cu o fericire şi se sfârşeşte cu un aleluia (vezi Psalmul 150).

Nu se duce... nu se opreşte... nu se aşează. Cele trei cuvinte zugrăvesc într-o ordine crescătoare etapele succesive din viaţa celui rău: (1) umblarea într-o direcţie generală a acelora care sunt străini de Dumnezeu, conformarea cu obiceiurile lumeşti (vezi 4T 587); (2) oprirea în vederea asocierii cu răzvrătiţii sub vraja păcatului, cochetarea cu ispita; (3) unirea clară cu ceata păcătoşilor, prin aşezarea de partea dispreţului faţă de lumină. Un rabin spunea: "Dacă doi stau laolaltă şi între ei nu sunt rostite cuvinte din Tora (lege), ei sunt o adunare de batjocoritori, despre care se spune: ‚[Un om bun] nu stă în tovărăşia batjocoritorilor'."

Viaţa omului evlavios este descrisă la început prin negaţii. El evită să se asocieze cu făcătorii de rele ca să evite contaminarea cu rău. El spune nu! răului. În viaţa lui existe anumite restricţii. Răi. [neevlavioşi, KJV]. Ebr. resha'im, un termen comun pentru nelegiuire ca opusul lui şedeq, "dreptate" ["neprihănire", trad. Cornil.]. Păcătoşi. Ebr, chatta'im, din rădăcina chata', "a greşi ţinta", fie din neştiinţă, fie din lipsă de tărie morală. Scaunul celor batjocoritori. Omul evlavios nu va fi găsit în tovărăşia celor care, alegând în mod deliberat răul, găsesc plăcere în exercitarea influenţei lor dăunătoare asupra altora. Versetul acesta este un exemplu tipic de paralelism sintetic (vezi p. 24).


2 Ci își găsește plăcerea în Legea Domnului, și zi și noapte cugetă la Legea Lui!

Plăcerea. Ebr. chepheş, un cuvânt folosit atât pentru "plăcere", cât şi pentru "dorinţă". Se pare că ediţia Coverdale a Bibliei (sec. al XVI-lea) a căutat să combine aceste două idei în traducerea ei: "plăcere plină de dor". Viaţa omului evlavios este descrisă acum prin afirmaţii (vezi v. 1). Sfântul veritabil spune da! neprihănirii. Lui îi place mereu să cugete la legea lui Dumnezeu.

Pentru el studiul Cuvântului lui Dumnezeu este o deprindere şi o regulă, nu ceva plictisitor. Experienţa personală a psalmistului în ce priveşte plăcerea e exprimată în Psalm 119,16.35.47 etc.

Legea. Ebr. torah, înseamnă în principiu "învăţătură" sau "precept", apoi "poruncă" sau "lege", în înţelesul obişnuit al cuvântului. În general, torah înseamnă revelaţia scrisă a voinţei lui Dumnezeu.

Cugetă. Ebr. hagah, literal, "a murmura", din care au apărut ideile "a citi pe un ton scăzut", "a vorbi cu tine însuţi", "a medita". Experienţa personală a psalmistului în ce priveşte meditaţia este exprimată în Psalm 119,15.148, deşi aici se foloseşte un sinonim al lui hagah (vezi şi MH 503, 504; 4T 539). Compară cu sfatul lui Moise către Israel în a doua lui cuvântare de rămas bun (Deuteronom 6,6-9) şi cu sfatul lui Dumnezeu către Iosua la începutul slujirii lui (Iosua 1,8). Cu o asemenea preocupare a minţii nu e de mirare că omul evlavios are parte de rezultatele descrise în Psalm 1,3. Nu există o cale mai bună de a umple orele unei nopţi fără somn decât meditând la Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Psalm 17,3; 42,8; 119,55 etc.).


3 El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se veștejesc: tot ce începe, duce la bun sfârșit.

Ca un pom. Prin imaginea pomului roditor (care nu e doar un copac ornamental), psalmistul arată rezultatele unei vieţi evlavioase. O ilustraţie asemănătoare se găseşte în Ieremia 17,8. Sădit. Imaginea sugerează discernământ. Pomul este sădit într-un loc favorabil şi cultivat cu grijă. Izvor de apă. [Râuri de apă, KJV]. Ebr. pelagim, care indică şanţuri de irigaţie, cursuri

artificiale de apă, sugerând în plus grija acordată pomului (vezi Ezechiel 31,3.4).

Dă. Timpul imperfect al verbului ebraic denotă o acţiune repetată.

Nu se vestejesc. Trei binecuvântări sunt acordate omului evlavios, ca rezultat al devoţiunii lui faţă de Cuvântul lui Dumnezeu: (1) el trăieşte o viaţă folositoare, producând roadele Duhului (vezi Galateni 5,22.23; Evrei 12,11); (2) el este mereu proaspăt şi viguros (Psalm 92,12.13); (3) până în cele din urmă, izbuteşte în ceea ce începe. După cum pomul e înrădăcinat în pământul solid şi îşi trage seva din izvorul care curge mereu, tot aşa omul evlavios îşi trimite rădăcinile şi îşi ia hrana din izvoarele mântuirii. El este statornic, stabil, ancorat. În felul acesta, deşi s-ar putea să fie asaltat de necaz şi de ispită, el rămâne neclintit. Cu cât necazul e mai mare, cu atât rădăcinile lui sunt mai adânci şi cu atât se prinde mai tare de Dumnezeu.

Tot ce începe, duce la bun sfârşit. Sau "în tot ce face are de câştigat." În orice lucrare s-ar angaja, omul bun prosperă. Indiferent de succesul sau de nereuşita acţiunii, încrederea lui în Dumnezeu îl împuterniceşte să ia viaţă din Izvorul cel veşnic şi în cele din urmă ajunge la ţintă.


4 Nu tot așa este cu cei răi: ci ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul.

Nu tot aşa. În LXX ideea este accentuată de o dublă negare. Versiunea aceasta spunea: "Nu aşa cu cei răi, nu aşa."

Ca pleava. Prin imaginea plevei, psalmistul arată rezultatele unei vieţi nelegiuite. O imagine asemănătoare se găseşte în Iov 21,18 şi Isaia 17,13. În contrast cu pomul, pleava nu are nici rădăcini şi nici un loc fix. Moartă, uscată, neajutorată, ea este la bunul plac al elementelor naturii. Cei nelegiuiţi nu sunt prinşi de nimic. Ei sunt lipsiţi de stabilitate şi nu pot rezista. În Palestina, grâul era treierat pe o suprafaţă de pământ plană, expusă adesea pe un deal în bătaia vântului. Sămânţa preţioasă rămânea, în timp ce pleava era luată de vânt. Dacă psalmistul ar fi trăit în alte părţi ale lumii, ar fi putut folosi imaginea ciulinilor, care se rostogolesc bătuţi de vânt.

O spulberă. E un paradox în folosirea celor două simboluri. În aparenţă, pomul este ţinut prizonier; în realitate, el e liber, creşte şi dă roade. În aparenţă, pleava este liberă; de fapt este sclava circumstanţelor. Creştinul, legat de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi tăriei lui, creşte şi produce roade; pleava, liberă, despărţită de izvorul ei de tărie, nu produce nimic. Ea are o libertate care nu merită să fie avută. Compară cu ilustraţia lui Isus privind cele două case (Matei 7,24-27).


5 De aceea cei răi nu pot ține capul sus în ziua judecății, nici păcătoșii în adunarea celor neprihăniți.

Nu pot ţinea capul sus. Aceasta se va dovedi cu prisosinţă adevărat la judecata finală, când nelegiuiţii vor fi despărţiţi de cei drepţi la sfârşitul căii lor (vezi Matei 25,31-46).


6 Căci Domnul cunoaște calea celor neprihăniți, dar calea păcătoșilor duce la pieire.

Domnul cunoaşte. Dumnezeu Se preocupă de cei drepţi. De aceea ei prosperă. Ultimul verset al psalmului indică temeiul final pentru sfârşitul diferit al celor două căi. Întrucât Dumnezeu cunoaşte, El face deosebire şi aprobă sau osândeşte potrivit standardelor veşnice.

"O singură învăţătură şi o singură istorie se poate spune că se repetă în mod clar: lumea e clădită oarecum pe temelii morale; pe termen lung, este bine de cel bun; pe termen lung, este rău de cel nelegiuit." (Froude citat în Soncino despre Psalmi).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1 �

TM 90; 2T 711; 3T 58; 4T 587;

1-3 �

GC 478; 8T 328;

2 �

CSW 44; ML 50; 4T 526; 5T 220

3 �

CH 368; GW 115; ML 50; 4T 539; 5T 423

4 �

5T 81