Elemente premergătoare
Text de memorat
De memorat: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de __, ci de __, de __ și de __” (2 Timotei 1:7).
Săptămâna aceasta vom studia alte două episoade biblice care, cu detalii remarcabile, prefigurează evenimentele finale. Mai întâi vom analiza relatarea despre Șadrac, Meșac și Abed-Nego, care prezintă aluzii evidente la problemele descrise în Apocalipsa 13. Apoi vom apela la Noul Testament, unde vom descoperi că experiența primilor creștini ne ajută să înțelegem la ce să ne așteptăm de acum și până la revenirea lui Hristos. Ambele exemple evidențiază un curaj remarcabil și ne oferă soluții pentru a ne găsi liniștea sufletească în cele mai dificile împrejurări.
În mod repetat, Domnul Isus a spus lucruri precum: „Nu vă temeți!” sau „Pentru ce sunteți tulburați?” Este important să ne amintim că Hristos este în centrul profeției și, ca atare, trebuie să fim capabili să găsim același sfat în toate scenele care descriu ultimele clipe ale pământului. „Să nu vi se tulbure inima”, i-a învățat El pe ucenicii Săi. „Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine” (Ioan 14:1). Cu alte cuvinte, da, evenimentele ultimelor zile vor fi dificile și chinuitoare pentru cei care Îi rămân credincioși lui Dumnezeu. Dar, în final, ar trebui să privim aceste evenimente cu speranță, nu cu teamă.
21 iunie: Ziua Mondială a Refugiaților
Comentariu EGW
Numele lui Daniel și ale tovarășilor lui au fost schimbate cu nume reprezentând zeități caldeene. Numelor date de părinții evrei copiilor lor li se atribuia o mare însemnătate. Adesea ele reprezentau trăsăturile de caracter pe care părinții doreau să le vadă dezvoltate în copiii lor. Căpetenia în a cărei sarcină au fost dați robii evrei le-a dat însă alte nume: „lui Daniel i-a pus numele Beltșațar; lui Hanania, Șadrac; lui Mișael, Meșac și lui Azaria, Abed-Nego”. …
Chiar la începutul carierei lor au trecut printr-o încercare decisivă cu privire la caracterul lor. Se stabilise să mănânce hrana și să bea vinul care veneau de la masa împăratului. Prin aceasta, împăratul considera că le dă o dovadă de favoare și își arăta grija pentru bunăstarea lor. Dar, pentru că o parte fusese oferită idolilor, hrana de la masa împăratului era consacrată idolatriei, iar acela care o folosea era privit ca unul care le dădea cinste zeilor Babilonului. Loialitatea față de Iehova le interzicea lui Daniel și tovarășilor săi să participe la o astfel de cinstire. Chiar și numai faptul de a mânca hrana aceea și a bea vinul era o tăgăduire a credinței lor. A face acest lucru însemna alipirea lor la păgânism și dezonorarea principiilor Legii lui Dumnezeu. …
Dar Daniel n-a ezitat. Aprobarea lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât favoarea celui mai puternic potentat pământesc, mai scumpă decât însăși viața. El s-a hotărât să rămână statornic în integritatea lui, indiferent care ar fi fost urmarea. Daniel „s-a hotărât în inima lui să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului și cu vinul pe care-l bea împăratul”. Și, în această hotărâre, a fost susținut de cei trei tovarăși ai lui. – Profeți și regi, p. 480, 481, 483
Îl va uita oare Dumnezeu pe poporul Său în acest ceas al încercării? L-a uitat El pe Noe cel credincios atunci când judecăţile lui Dumnezeu au fost dezlănţuite peste lumea antediluviană? L-a uitat El pe Lot atunci când a căzut foc din cer pentru a nimici cetăţile câmpiei? Sau pe Iosif când a fost înconjurat de idolatrie în Egipt? L-a uitat El pe Ilie când jurământul Izabelei îl ameninţa cu aceeași soartă ca a preoţilor lui Baal? Ori pe Ieremia în groapa cea mai întunecoasă și dezgustătoare a închisorii? I-a uitat El pe cei trei demnitari în cuptorul de foc? Sau pe Daniel în groapa cu lei? …
Cu toate că vrăjmașii îi pot arunca în închisoare, pereţii celulei nu pot întrerupe legătura dintre sufletele lor și Hristos. Acela care vede toate slăbiciunile lor și care cunoaște toate încercările este mai presus de puterile pământului, și îngerii vor veni la ei, în celulele singuratice, aducându-le lumină și pace din cer. Temniţa va fi ca un palat, căci acolo locuiesc cei bogaţi în credinţă, iar zidurile întunecate vor fi luminate de lumina cerească, la fel ca atunci când Pavel și Sila se rugau și cântau laude la miezul nopţii, în temniţa din Filipi. – Tragedia veacurilor, p. 626
Una dintre cele mai puternice profeții din întreaga Scriptură este cea din Daniel 2. Cu peste 500 de ani înainte de Hristos, profetul a expus istoria lumii, începând cu perioada petrecută de el în Babilon și continuând cu Medo-Persia, Grecia, Roma și destrămarea Romei în națiunile Europei moderne, așa cum există astăzi. De fapt, vorbind despre aceste popoare europene, un text spune că „se vor amesteca prin legături omenești de căsătorie, dar nu vor fi lipiți unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul” (Daniel 2:43). Această profeție s-a împlinit în mod uimitor. Adică, în ciuda a tot felul de căsătorii mixte între oamenii din aceste națiuni (de la prinți la plebei), ele rămân divizate.
De exemplu, monarhia britanică se numește Casa de Windsor, un frumos nume englezesc. Dar acest nume este un element relativ recent – din 1917, de fapt. Înainte, familia se numea Saxa-Coburg și Gotha, un nume specific german, deoarece mulți dintre membrii familiei regale britanice – prin „legături omenești de căsătorie” – erau rude de sânge cu germanii. Doar că aceste legături de sânge nu au fost suficiente pentru a-i ține departe de război și astfel, în timpul Primului Război Mondial, dorind să se dezică de dușmanii lor detestați, și-au schimbat numele în Casa de Windsor.
1. Analizează Daniel 2:31-45. Care a fost visul lui Nebucadnețar și cum l-a interpretat Daniel?
Profețiile apocaliptice din Daniel urmează toate baza expusă în capitolul 2. Adică restul acestor profeții, la fel ca cea din Daniel 2, urmăresc succesiunea imperiilor până când Dumnezeu Își instaurează împărăția veșnică (vezi Daniel 2:44; Daniel 7:13,14). Cu alte cuvinte, profețiile traversează istoria într-o succesiune neîntreruptă de imperii, din Antichitate și până în zilele noastre, terminând chiar în viitor. Aceasta este abordarea istoricistă a interpretării profețiilor și este ceea ce impun textele. Abordarea istoricistă este crucială pentru înțelegerea evenimentelor din zilele sfârșitului, în special așa cum sunt ele descrise în cartea Apocalipsa.
Comentariu EGW
În analele istoriei omenirii, creșterea națiunilor, ridicarea și căderea imperiilor apar ca și când ar depinde de vitejia și de voința omului; cursul pe care îl iau evenimentele pare, într-o mare măsură, să fie determinat de puterea, de ambiția sau de capriciul lui. Dar, în Cuvântul lui Dumnezeu, vălul este dat la o parte și vedem – mai sus, dincolo de și prin acțiunile și contraacțiunile interesului, puterii și pasiunilor – puterea Celui Atotputernic, care, în liniște și cu răbdare, îndeplinește sfaturile voinței Sale. – Profeți și regi, p. 499, 500
Cu sute de ani înainte ca anumite popoare să apară pe scena lumii, Cel Atotștiutor a privit de-a lungul veacurilor și a profetizat ridicarea și căderea împărățiilor universale. Dumnezeu i-a spus lui Nebucadneţar că împărăția Babilonului va cădea și că se va ridica o a doua împărăție care, la rândul ei, va avea perioada ei de probă. Pentru că nu Îl va înălța pe Dumnezeul cel adevărat, slava ei va dispărea și o a treia împărăție îi va lua locul. Și aceasta va trece, iar a patra, tare ca fierul, va supune popoarele pământului.
Dacă acești conducători ai Babilonului – cea mai bogată dintre împărățiile pământului – ar fi păstrat mereu temerea de Iehova, le-ar fi fost date înțelepciune și putere care i-ar fi legat de El și i-ar fi ținut tari. Dar ei au făcut din Dumnezeu ocrotirea lor numai atunci când au fost hărțuiți și puși în încurcătură. În asemenea împrejurări, negăsind ajutor la mai-marii lor, l-au căutat la bărbați ca Daniel, despre care știau că Îl cinsteau pe viul Dumnezeu și erau onorați de El. La acești bărbați au mers ei să le descopere tainele Providenței, căci, deși conducătorii mândrului Babilon erau bărbați cu o inteligență vestită, se despărțiseră atât de mult de Dumnezeu prin păcat, încât nu înțelegeau descoperirile și avertizările cu privire la viitor.
În istoria popoarelor, cercetătorul Cuvântului lui Dumnezeu poate vedea împlinirea literală a prorociilor dumnezeiești. Babilonul, slăbit și doborât, în cele din urmă a dispărut, deoarece în prosperitate conducătorii lui s-au socotit independenți de Dumnezeu și au atribuit slava împărăției lor realizărilor omenești. Împărăția Medo-Persiei a fost lovită de mânia Cerului, deoarece în ea Legea lui Dumnezeu fusese călcată în picioare. Temerea de Domnul nu-și găsise loc în inima majorității covârșitoare a poporului. Nelegiuirea, hula și stricăciunea domneau. Împărățiile care au venit după ea au fost și mai josnice, și mai stricate; ele au ajuns și mai jos, și mai decăzute pe scara valorilor morale. …
Numai în Cuvântul lui Dumnezeu acest lucru este prezentat cu claritate. Aici se arată că puterea națiunilor ca și a indivizilor nu se găsește în ocaziile sau în privilegiile care par să-i facă de neînvins, nu se găsește în măreția lor îngâmfată. Ea se măsoară prin credincioșia cu care împlinesc planul lui Dumnezeu. – Profeți și regi, p. 501, 502
Oricât de multă încredere ar fi avut la început Nebucadnețar în Daniel și în Dumnezeul lui, după ce a fost impresionat de ceea ce făcuse Daniel (vezi Daniel 2, în special v. 46-48), această încredere nu a durat.
2. Studiază Daniel 3:1-12. Ce semnificație crezi că are faptul că statuia era toată din aur și că împăratul a cerut ca oamenii să i se închine?
Împăratul și-a evidențiat sfidarea față de mesajul lui Dumnezeu prin construirea unei statui făcute în întregime din aur. Mesajul? Babilonul nu va cădea niciodată, iar Nebucadnețar va fi mereu împărat. Și oricine ar fi îndrăznit să conteste această idee avea să fie condamnat la moarte. Această situație ne reamintește categoric că dorința noastră omenească de autodeterminare ne poate face să nu vedem adevărul cu privire la modul în care cu siguranță se va desfășura marea luptă.
În unele privințe, Nebucadnețar prezintă trăsături ale lui Lucifer: era ambițios, plin de sine și suficient de mândru încât să se revolte deschis împotriva autorității lui Dumnezeu. În alte privințe, bineînțeles, există deosebiri semnificative: Nebucadnețar a ajuns în cele din urmă să creadă în adevăratul Dumnezeu și probabil că îl vom întâlni în împărăția pe care inițial s-a luptat atât de mult să o sfideze.
3. Citește în Daniel 3:17,18 cuvintele celor trei tineri evrei care îl sfidează pe împărat. Ce înveți despre credință și despre costul ei?
Gândește-te cât de ușor ar fi putut să își justifice acești trei bărbați ieșirea din această situație periculoasă! La urma urmei, nu dădeau ei dovadă de fanatism prin dispoziția lor de a se lăsa arși de vii pentru o simplă plecăciune? Nu ar fi putut să se prefacă și să se aplece să-și lege șireturile în timp ce se rugau la Dumnezeul lor? Merita cu adevărat ceea ce aveau de înfruntat? Evident, ei așa au crezut și cuvintele lor arătau că știau că era posibil să nu scape cu viață.
„Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi în cele mari” (Luca 16:10). Cum să evităm justificările raționale simpliste care ne oferă ocazii de a ne compromite credința?
Comentariu EGW
Dumnezeu nu i-a uitat pe ai Săi. Când martorii Lui au fost aruncați în cuptorul aprins, Mântuitorul li S-a descoperit în persoană și a păşit împreună cu ei prin mijlocul focului. În prezența Domnului căldurii și al frigului, flăcările și-au pierdut puterea mistuitoare.
De pe tronul său, împăratul privea așteptând să-i vadă mistuiți de foc pe bărbații care-l sfidaseră. Dar sentimentele lui de triumf s-au schimbat brusc. Nobilii care stăteau aproape i-au văzut fața pălind când a sărit de pe tron și a privit atent la flăcările strălucitoare. Alarmat, împăratul s-a întors spre sfetnicii lui, întrebându-i: „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legați?... Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului și nevătămați, și chipul celui de-al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei.”
De unde știa acest împărat păgân cum arată Fiul lui Dumnezeu? Robii evrei, care ocupau poziții de încredere în Babilon, reprezentaseră înaintea lui adevărul prin viața și caracterul lor. Când li s-a cerut un motiv pentru credința lor, ei l-au dat fără ezitare. În mod clar și simplu, ei prezentaseră principiile neprihănirii, învățându-i în felul acesta pe cei din jurul lor despre Dumnezeul căruia I se închinau. Ei vorbiseră despre Hristos, Răscumpărătorul care avea să vină și, în înfățișarea celui de-al patrulea din mijlocul focului, împăratul L-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu. – Profeți și regi, p. 508, 509
Acești evrei credincioși aveau o mare abilitate naturală, o bună cultură intelectuală și ocupau o poziție de înaltă onoare, dar toate aceste avantaje nu i-au determinat să-L uite pe Dumnezeu. Toate puterile lor au fost predate influenței sfințitoare a harului divin. Prin exemplul lor evlavios, prin integritatea lor statornică, ei au adus laudă Aceluia care îi chemase din întuneric la lumina Sa minunată. În eliberarea lor minunată s-a arătat, înaintea acelei vaste adunări, puterea și măreția lui Dumnezeu. Isus a venit alături de ei în cuptorul de foc și, prin slava prezenței Sale, l-a convins pe mândrul rege al Babilonului că El nu putea fi altul decât Fiul lui Dumnezeu. Lumina Cerului strălucise de la Daniel și tovarășii săi, până când toți cei cu care veniseră în contact au înțeles credința care le-a înnobilat viețile și le-a înfrumusețat caracterele. Prin eliberarea slujitorilor Săi credincioși, Domnul declară că El va sta alături de cei asupriți și va răsturna toate puterile pământești care își vor înălța propria glorie și Îl vor călca în picioare pe Dumnezeul Cerului. – ”The Life of Daniel and Illustration of True Sanctification,” Advent Review and Sabbath Herald, February 1, 1881, par. 21
Cei trei tineri evrei, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego (nu avem nicio înregistrare despre prezenţa lui Daniel), nu L-au dezonorat pe Dumnezeul cerului aducând omagiu acelui idol. Acțiunea lor a fost raportată regelui. Înfuriat, el i-a chemat înaintea lui și, prin amenințări, s-a străduit să-i determine să se unească cu mulțimea în închinarea la acea statuie de aur. În mod politicos, dar ferm, ei și-au declarat loialitatea față de Dumnezeul cerului și credința în puterea Lui de a-i elibera în ceasul încercării. – Manuscript 110, 1904, par. 52
Cei care studiază Biblia au văzut de mult legătura dintre Daniel 3 și ceea ce Apocalipsa ne învață despre evenimentele sfârșitului. Și pe bună dreptate, pentru că Daniel 3 – cu porunca ce implică amenințarea cu moartea: „să vă închinați chipului” (Daniel 3:15) – reflectă ceea ce Apocalipsa învață despre porunca – ce implică și ea amenințarea cu moartea – de închinare în fața unui alt chip: „I s-a dat putere să dea suflare chipului fiarei, pentru ca acesta să vorbească și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina chipului fiarei” (Apocalipsa 13:15, EDCR).
4. Ce contrast observi în Apocalipsa 13:11-17; Apocalipsa 14:9,11,12; Apocalipsa 16:2; Apocalipsa 19:20 și Apocalipsa 20:4 între poruncile lui Dumnezeu și poruncile oamenilor?
Poporul lui Dumnezeu este chemat să se închine „Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor”, adică Creatorului, nu fiarei și icoanei/chipului ei. Cei trei tineri evrei, care se confruntau cu o amenințare asemănătoare, au refuzat să se închine la orice altceva în afară de același Dumnezeu Creator. Prin urmare, oricâte diferențe ar fi între ce s-a întâmplat, pe de o parte, pe câmpia Dura, cu porunca de închinare la chip, nu la Creator, și, pe de altă parte, ce se va întâmpla la nivel mondial, cu apelul de a ne închina chipului fiarei, nu Creatorului, principiul este același.
5. Analizează Romani 1:18-25 și observă legătura dintre Romani 1:18 și Apocalipsa 14:9,10 în ce privește „mânia lui Dumnezeu”. Așadar în ce fel problema închinării la chip este o aplicare a aceluiași principiu referitor la cui îi sunt credincioși oamenii?
Închinare nu înseamnă neapărat plecăciuni și tămâieri, deși poate însemna și acest lucru. Ne închinăm la ființa sau la obiectul față de care ne manifestăm loialitatea supremă. Când ne gândim la cine este Dumnezeu, Creatorul nostru, și apoi la ce a făcut pentru noi prin Isus, Răscumpărătorul nostru, atunci bineînțeles că doar Lui trebuie să ne închinăm. Orice altceva este idolatrie. Poate că acest lucru ajută la explicarea cuvintelor dure rostite de Isus: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu strânge cu Mine risipește” (Matei 12:30). Evenimentele finale vor fi o manifestare dramatică a acestui adevăr.
Comentariu EGW
Încercarea și persecuția vor veni pentru toți cei care, în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, refuză să venereze acest sabat fals. Forța este ultima soluție a oricărei religii false. La început încearcă să atragă, așa cum a încercat împăratul Babilonului, prin puterea muzicii și a spectacolului exterior. Dacă aceste atracții, inventate de oameni inspirați de Satana, nu reușeau să-i facă pe oameni să se închine chipului de aur, flăcările flămânde ale cuptorului încins erau gata să îi consume. Așa va fi și acum. Papalitatea și-a exercitat puterea pentru a-i obliga pe oameni să asculte și va continua să facă acest lucru. Avem nevoie de același duh care a fost manifestat de slujitorii lui Dumnezeu în conflictul cu păgânismul. Relatând despre felul în care erau tratați creștinii de către împăratul Romei, Tertulian spune: „Suntem aruncați la fiarele sălbatice pentru a ne face să retractăm; suntem arși în flăcări; suntem condamnați la închisoare și la munca în ocne; suntem exilați pe insule, cum ar fi Patmos, dar toate aceste metode au eșuat.” Așa a fost și în cazul celor trei vrednici evrei – ochiul lor era îndreptat spre slava lui Dumnezeu, sufletele lor erau neclintite, puterea adevărului îi făcea să rămână fermi în credincioșia lor față de Dumnezeu. Numai în puterea lui Dumnezeu vom fi făcuți în stare să Îi fim credincioși. …
Poruncile oamenilor limitați și păcătoși trebuie să se piardă cu totul, fiind lipsite de însemnătate când sunt puse alături de Cuvântul Dumnezeului veșnic. Adevărul trebuie ascultat cu orice preț, chiar dacă ne stau în față închisorile cu carcerele lor, cătușele, lanțurile și exilul. Dacă ești loial și sincer, acel Dumnezeu care a pășit alături de cei trei tineri evrei în cuptorul aprins, care l-a protejat pe Daniel în groapa cu lei, care i S-a arătat lui Ioan pe insula singuratică, te va însoți oriunde vei merge. Prezența Sa permanentă te va mângâia și te va susține și vei înțelege împlinirea făgăduinței: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el și vom locui împreună cu el.” – ”God’s Care for His Children,” Signs of the Times, May 6, 1897, par. 16, 18
Fiara cu două coarne va face (va porunci) „ca toţi, mici și mari, bogaţi și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13:16,17). Avertizarea îngerului al treilea este: „Dacă se închină cineva fiarei și chipului ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu.” …
După avertizarea împotriva închinării la fiară și la chipul ei, profeţia spune: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credinţa lui Isus.” Deoarece aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu sunt puși în felul acesta în contrast cu aceia care se închină fiarei și chipului ei și primesc semnul ei, urmează ca păzirea Legii lui Dumnezeu, pe de o parte, și călcarea ei, pe de altă parte, să facă deosebirea dintre închinătorii lui Dumnezeu și închinătorii fiarei. – Tragedia veacurilor, p. 445
Viața nu a fost ușoară pentru creștinii din primul secol. Mai întâi au fost urâți de mulți dintre frații lor religioși, care îi considerau o amenințare la adresa credinței lui Moise. Apoi s-au confruntat cu mânia Imperiului Roman păgân. „Păgânismul a prevăzut că, dacă Evanghelia va birui, templele și altarele păgâne vor fi îndepărtate, de aceea și-a concentrat forțele pentru a distruge creștinismul. Au fost aprinse focurile persecuției” (Tragedia veacurilor, p. 39).
Există o relatare în Faptele apostolilor care demonstrează, destul de convingător, la ce s-ar putea aștepta poporul lui Dumnezeu pe măsură ce ne îndreptăm către scenariul din Apocalipsa 13.
6. Ce elemente din Faptele apostolilor 12:1-17 ar putea prevesti evenimente din ultimele zile ale istoriei pământului?
Iacov fusese decapitat, iar Petru avea să-i urmeze; creștinii erau condamnați la moarte. Poate că unul dintre cele mai remarcabile aspecte ale acestei relatări îl constituie faptul că Petru doarme în ceea ce ar trebui să fie cea mai grea noapte din viața lui. Și doarme atât de profund încât îngerul trebuie să îl lovească în coastă pentru a-l trezi. Petru a fost apoi eliberat printr-o minune și a ajuns la o adunare a credincioșilor, cărora cu greu le-a venit a crede că fusese eliberat, chiar dacă se rugaseră pentru aceasta. Biblia spune că au rămas „încremeniți” – ceea ce ne face să ne întrebăm cât de des ne rugăm și aproape că nu îndrăznim să credem că Dumnezeu chiar ne va răspunde.
Unii credincioși au fost cruțați, alții au fost uciși. Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul timpului, istoria se va repeta. Până și Petru, chiar dacă a scăpat atunci, a murit în cele din urmă pentru credința lui. Însuși Isus i-a spus cum avea să moară: „«Adevărat, adevărat îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai, dar, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.» A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce a vorbit astfel, i-a zis: «Vino după Mine»” (Ioan 21:18,19).
De remarcat că, după ce i-a dezvăluit cum avea să moară, Isus îi spune în continuare lui Petru: „Vino după Mine.” Nici măcar amenințarea cu moartea nu ar trebui să ne împiedice să-L urmăm pe Domnul!
Comentariu EGW
În cele din urmă, ziua pentru executarea lui Petru a fost stabilită, dar rugăciunile credincioșilor continuau să se înalțe la cer și, în timp ce toate energiile și simpatia lor erau exprimate în rugăciuni arzătoare pentru ajutor, îngerii lui Dumnezeu îl ocroteau pe apostolul întemnițat. În închisoare, Petru a fost pus între doi soldați și era legat cu două lanțuri, fiecare fiind prins la încheietura mâinii unuia dintre gardieni. Ca urmare, el nu se putea mișca fără ca ei să știe. Porțile închisorii erau ferecate pentru siguranță și o gardă întărită a fost pusă în fața lor. Toate șansele de a fi eliberat sau de a evada prin mijloace omenești erau nule. Însă situația disperată a omului este ocazia favorabilă pentru Dumnezeu.
Apostolul nu era intimidat de situația în care se afla. De când fusese reabilitat după ce Îl tăgăduise pe Hristos, el înfruntase fără șovăire pericolul și dovedise un curaj nobil și îndrăzneală când a predicat un Mântuitor răstignit, înviat și înălțat la cer. Pe când zăcea în celulă, el și-a amintit cuvintele pe care i le spusese Domnul Hristos: „Adevărat, adevărat îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai, dar, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.” Petru credea acum că venise timpul când urma să-și dea viața pentru Hristos.
În noaptea dinaintea zilei în care fusese planificată execuția, Petru, legat în lanțuri între cei doi soldați, a dormit ca de obicei. Amintindu-și că Petru mai evadase o dată din închisoare, Irod a luat de data aceasta măsuri duble de precauție. Soldații care erau de gardă pentru a asigura o pază suplimentară erau răspunzători pentru supravegherea strictă a întemnițatului. Petru era legat într-o celulă săpată într-o stâncă masivă, iar porțile erau bine încuiate și baricadate. Totuși încuietorile, baricadele și garda romană, care împiedicau cu eficiență orice posibilitate ca întemnițatul să primească vreun ajutor omenesc, n-au făcut decât ca triumful lui Dumnezeu să fie deplin în eliberarea lui Petru din închisoare. Irod își ridicase mâna împotriva Celui Atotputernic, dar avea să fie peste măsură de umilit și cu totul înfrânt în încercarea de a-i lua viața slujitorului lui Dumnezeu. – ”The Deliverance of Peter,” Advent Review and Sabbath Herald, April 27, 1911, par. 10–12.
Lucrarea îngerilor este aceea de a se apropia de cel încercat, suferind și ispitit. Ei lucrează neobosit în favoarea acelora pentru care a murit Hristos. Când păcătoșii sunt aduși acolo încât să se predea Mântuitorului, îngerii duc veștile la cer și, printre oștile cerești, este o mare bucurie. „Va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de oameni care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15:7). În ceruri, se duce un raport despre fiecare străduință încununată cu succes, depusă de noi pentru a risipi întunericul și a răspândi cunoștința despre Hristos. Când fapta este raportată înaintea Tatălui, bucuria se răspândește prin toată oștirea cerului. – Faptele apostolilor, p. 153
Pe măsură ce anii trec, iar evenimentele finale – cum ar fi decretul de moarte și impunerea semnului fiarei – nu s-au petrecut, unii își exprimă îndoiala, ba chiar scepticismul, cu privire la interpretarea noastră asupra evenimentelor finale, inclusiv asupra modului în care Sabatul și duminica ar putea juca un rol esențial în conflictul final.
Cartea Apocalipsa este clară: fie ne închinăm Creatorului, fie fiarei și icoanei ei. Și, pentru că Sabatul din ziua a șaptea este, încă din Eden (vezi Geneza 2:1-3), semnul fundamental al calității de Creator a lui Dumnezeu, nu ar trebui să ne surprindă că, într-o situație privitoare la închinarea la Creator, Sabatul va fi un element central. De asemenea, nu este nicio coincidență că puterea fiarei este aceeași putere care pretinde că, în cadrul poruncii despre Sabat, a schimbat ziua de odihnă biblică în duminică – fără nicio susținere biblică. Deci chiar are sens ideea că Sabatul și duminica sunt parte din problema închinării – fie Creatorului (vezi Apocalipsa 14:6,7), fie fiarei. Totodată, avem în Noul Testament un eveniment precursor al chestiunii Sabatului în opoziție cu legea umană.
7. Citește Matei 12:9-14; Ioan 5:1-16. Ce i-a determinat pe liderii religioși să dorească uciderea Domnului Isus?
Cum au reacționat liderii religioși, în Matei 12, după ce Domnul Isus l-a vindecat în Sabat pe omul cu mâna uscată (Matei 12:9-13)? „Fariseii au ieșit afară și s-au sfătuit cum să omoare pe Isus” (Matei 12:14). Moarte din cauza Sabatului? În Ioan 5:1-16, după o altă vindecare miraculoasă în ziua a șaptea, conducătorii „au început să urmărească pe Isus și căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului” (Ioan 5:16).
Moarte din cauza tradiției oamenilor, o tradiție opusă adevăratei respectări a Sabatului? Da, deși nimic din Biblie nu interzicea vindecarea în Sabat, după cum nimic din Biblie nu arată că duminica e rânduită în locul Sabatului. Chiar dacă, în cazul Domnului Isus, problema nu este aceeași ca în cazul evenimentelor finale, situațiile sunt destul de asemănătoare: legea umană versus legea lui Dumnezeu, iar în ambele cazuri legea în discuție vizează Sabatul biblic.
Să mori pentru una dintre poruncile lui Dumnezeu? Ai putea găsi o justificare pentru a scăpa de această moarte?
Comentariu EGW
Va fi nevoie de un mare curaj moral pentru a face lucrarea lui Dumnezeu fără ezitare. Cei care fac acest lucru nu pot lăsa loc pentru iubirea de sine și pentru motive egoiste, ambiție, dispoziția de a face doar ce este ușor sau dorința de a evita crucea. Porunca este: „Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă!” Ne vom strădui noi să facem ca Numele lui Dumnezeu să fie lăudat pe pământ? Vom asculta de glasul Lui sau ascultăm vocea liniștitoare a celui rău și suntem legănați într-un somn fatal chiar în pragul realităților veșnice? Adevărul este totul pentru noi sau nu este nimic. Cei care vor să-și facă un nume în lume să meargă înainte cu lumea, dar cei care vor să-L slujească pe Dumnezeu să asculte de Dumnezeu, și nu de oameni. Întreaga lume creștină va fi implicată în marele conflict dintre credință și necredință. Toți vor lua parte. Unii s-ar putea să nu se angajeze în conflict de niciuna dintre părți. Poate că nu par să stea împotriva adevărului, dar nu vor ieși cu îndrăzneală pentru Hristos, de teama de a-și pierde bunurile sau de a suferi ocară. Toți aceștia sunt numărați printre dușmanii lui Hristos, căci Hristos spune: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu strânge cu Mine risipește.” – ”Seek First the Kingdom of God,” Advent Review and Sabbath Herald, February 7, 1893, par. 12
Pot exista doar două clase. Fiecare primește un semn distinct, fie sigiliul Dumnezeului celui viu, fie semnul fiarei sau al chipului ei. Fiecare fiu și fiică a lui Adam fie Îl alege pe Hristos, fie pe Baraba să fie conducătorul său. Și toți cei care se așază de partea celor neloiali stau sub steagul negru al lui Satana și sunt acuzați că L-au respins și L-au disprețuit pe Hristos. Ei sunt acuzați că L-au răstignit în mod deliberat pe Domnul vieții și al slavei.
Fiecare are o întrebare importantă la care trebuie să răspundă pentru sine: Ești de partea lui Satana, un călcător al Legii lui Dumnezeu, sau ești loial acelui Dumnezeu care a declarat: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam”? Caracterul lui Dumnezeu este prezentat aici ca fiind slava Sa. Dumnezeu a dat toată judecata în mâinile Fiului Său și, ca judecător drept, Hristos trebuie să pronunțe sentința pentru orice lucrare, fie ea bună sau rea. Dreptatea este la fel de mult o expresie a iubirii ca și a milei. – ”Christ or Barabbas?” Advent Review and Sabbath Herald, January 30, 1900, par. 4, 5
Sabatul va constitui proba cea mare a credincioșiei, căci el este adevărul pus în discuţie în mod deosebit. Când va fi adusă încercarea finală asupra oamenilor, se va trage linia de deosebire dintre aceia care Îi slujesc lui Dumnezeu și aceia care nu-I slujesc. – Tragedia veacurilor, p. 605.
Suplimentar: Ellen G. White, Tragedia veacurilor, cap. 40
„În toate veacurile, Dumnezeu a lucrat prin îngerii sfinți pentru ajutorarea și eliberarea poporului Său. Ființele cerești s-au implicat activ în problemele oamenilor. Ele au apărut îmbrăcate în haine strălucitoare ca fulgerul; au venit la oameni în haine de călători. Îngerii au apărut în chip omenesc înaintea oamenilor lui Dumnezeu. Ei s-au odihnit sub stejar la miezul zilei, ca și cum ar fi fost obosiți. Au primit ospitalitate în casele oamenilor. Au acționat ca niște călăuze pentru călătorii rătăciți. Au aprins cu mâinile lor focul pe altare. Au deschis ușile închisorilor și i-au eliberat pe slujitorii lui Dumnezeu. Îmbrăcați cu armura cerului, au venit să dea la o parte piatra de pe mormântul Mântuitorului.
În chip de oameni, îngerii sunt adesea prezenți în adunările celor neprihăniți; ei vizitează adunările celor nelegiuiți, așa cum au fost la Sodoma, pentru a aduce un raport despre faptele lor, pentru a stabili dacă au trecut hotarul răbdării lui Dumnezeu. Domnul găsește plăcere în milă și, de dragul acelora puțini care Îi slujesc cu adevărat, reține calamitățile și prelungește calmul mulțimilor. Prea puțin își dau seama cei care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu cât de mult le datorează pentru viața lor celor credincioși, pe care îi batjocoresc și-i prigonesc cu plăcere” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 631-632).
Zilnic:
Exodul 3
Exodul 4
Exodul 5
Exodul 6
Exodul 7
Exodul 8
Exodul 9
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 25
1. Cum se numea muntele unde era pământul sfânt?
2. Ce i-a împiedicat pe copiii lui Israel să-l asculte pe Moise?
3. Ce au crezut vrăjitorii că a făcut degetul lui Dumnezeu?
4. Când a făcut Domnul să cadă foc pe pământ?
5. Ce a învățat Pavel despre cei încăpățânați și impulsivi, care refuzau să se supună celor ce dețineau poziții de răspundere în biserică?
Privire generală
În ultimele două săptămâni am studiat povestiri biblice și psalmi care conțineau aluzii la viitoare profeții. Dar aceste previziuni erau doar observații indirecte care ne-au pregătit să primim și să înțelegem mesajul profeției. În acest studiu atenția noastră se va îndrepta către profețiile care se referă explicit la vremea sfârșitului. Trebuie să ne amintim că Biblia nu este doar o carte de povestiri frumoase, scrisă pentru a ne simți bine. Biblia nu este nici o simplă carte de edificare spirituală și morală. Unicitatea Bibliei constă în mesajul ei aducător de speranță: Dumnezeu va salva lumea la sfârșitul timpului.
Mesajul de speranță apare în diferite forme în întreaga Scriptură. Dar mai ales cele două cărți apocaliptice Daniel și Apocalipsa se concentrează pe soarta finală a lumii. Ele sunt legate între ele, așa că vor fi studiate împreună. Studiul din această săptămână va aborda mai întâi succesiunea generală a evenimentelor profetice, așa cum sunt dezvăluite în profeția lui Daniel despre statuie – „chip” (Daniel 2:31-45). Apoi vom analiza ultimele zile ale istoriei omenirii. Vom vedea cum profeția lui Daniel va dezvălui puterea răului și va denunța mentalitatea acestuia, care a fost deja dovedită de împărații babilonieni (Daniel 3). Profeția își va atinge apoi împlinirea în cornul mic din Daniel 7 și 8 și în fiara din Apocalipsa 13 și Apocalipsa 14.
Comentariu
Mentalitatea Babelului
Cartea lui Daniel începe cu o aluzie la istorisirea despre turnul Babel. Când relatează despre atacul lui Nebucadnețar asupra Ierusalimului, profetul menționează cuvântul rar și antic Șinar, exact numele locului în care constructorii și-au ridicat turnul Babel (Geneza 11:2, „Șinear”). Această menționare precisă transmite, încă de la începutul cărții, intenția autorului biblic de a asocia demersul lui Nebucadnețar – de a duce acasă la el, în Babilon (Șinar), obiectele din templul din Ierusalim – cu ceea ce au făcut constructorii turnului Babel.
În Daniel 2, același împărat are un vis care îl tulbură. Daniel, care a fost chemat să interpreteze visul, îi explică împăratului că Dumnezeul cerului i-a trimis respectivul vis pentru a-l ajuta să înțeleagă, să conștientizeze nelegiuirea „gânduril[or] inimii sale” (Daniel 2:30, NTR). Nebucadnețar avea într-adevăr o mentalitate ca aceea a constructorilor turnului Babel. Întrucât a dus obiectele templului în propriul lui templu, Nebucadnețar a demonstrat de fapt aceeași intenție de a-I lua locul lui Dumnezeu. Încă de la început deci, Daniel dezvăluie cheia visului. Acest vis privește mai întâi mentalitatea împăratului, specifică „Babelului”. Ulterior, în Daniel 3, comportamentul lui Nebucadnețar va confirma această idee (vezi mai jos). De fapt, această denunțare constituie subiectul principal al profeției despre împărățiile pământului, în ansamblul ei.
În prima sa replică, Daniel scoate în evidență mândria lui Nebucadnețar și uzurparea comisă de el: pe de o parte, Daniel i se adresează împăratului cu titlul său obișnuit, „împăratul împăraților”, care îi conferea un caracter divin, ca și cum el ar fi fost cel care domnea peste alți împărați. Pe de altă parte, Daniel Îl identifică în mod clar pe „Dumnezeul cerurilor” drept singurul căruia împăratul Îi datorează puterea pe care o are (Daniel 2:37). Daniel îl descrie pe împărat ca și cum el ar fi Însuși Creatorul (cel puțin în concepția lui Nebucadnețar); în același timp, Daniel îi reamintește împăratului că Dumnezeul cerului este Cel care i-a dat tot ceea ce are (Daniel 2:38).
Apoi, Daniel anunță că următoarele imperii mondiale vor fi inferioare imperiului lui Nebucadnețar, lăsând să se înțeleagă din nou că acestea sunt la fel de omenești și de trecătoare ca Nebucadnețar și imperiul lui. În mod semnificativ, sfârșitul imperiilor este caracterizat de aceeași mentalitate care a definit Babelul: liderii formațiunilor statale vor încerca să își unească ținuturile și să își consolideze puterea, la fel cum au făcut constructorii turnului Babel (Geneza 11:4).
Este demn de remarcat faptul că, pentru a ilustra principalele caracteristici ale acestui efort de amestecare, este folosit un material de construcție: „lut de olar”. Acest lut reprezintă una dintre puterile escatologice care s-a ridicat imediat după căderea Romei păgâne (Daniel 2:41) și a durat până la sfârșitul timpurilor, după cum se subînțelege din modul în care este exprimată în cuvinte ridicarea împărăției lui Dumnezeu: „În vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 2:44).
Faptul că această putere escatologică avea aceeași ambiție de a-I lua locul lui Dumnezeu, ca oamenii de la Babel, este deja exprimat implicit prin prezența lutului de olar care o reprezintă, adesea asociat în Biblie cu ideea de om și omenesc (Isaia 29:16; Ieremia 18:2; Romani 9:20,21 etc.). În timp ce celelalte materiale și metale reprezintă puteri politice omenești, lutul reprezintă o putere spirituală diferită, care se pretinde divină. Este interesant de observat că ultima scenă din viziune, care culminează cu zdrobirea tuturor împărățiilor, se încheie cu lutul în centrul metalelor: „fierul, arama, lutul, argintul și aurul” (Daniel 2:45). Poziționat astfel, în vârful metalelor, „lutul” pare să întruchipeze chintesența a tot ceea ce au urmărit aceste împărății lumești: uzurparea prerogativelor divine ale lui Dumnezeu.
Puterea uzurpatoare
În Daniel 3, Nebucadnețar discreditează imediat (și ironic) judecata despre care tocmai a aflat din visul lui. Fără îndoială el va depune multe eforturi pentru a-I lua locul Dumnezeului cerurilor. Visul indică în mod clar că „Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 2:44, subl. ad.); în contradicție cu voia lui Dumnezeu, Nebucadnețar se străduiește să „ridice” un chip de aur care să îl reprezinte doar pe el, „capul de aur” (Daniel 2:38). Nebucadnețar nu se mulțumește să fie doar capul de aur, așa cum indica visul; el se consideră acum un împărat veșnic, al cărui imperiu va dura pentru totdeauna, fapt indicat de ridicarea unei statui în întregime din aur. În esență, Nebucadnețar și-a „ridicat” statuia pentru a înlocui imperiul etern al lui Dumnezeu. De observat utilizarea aceluiași verb, „a ridica”. Dar istoria uzurpării dorite de Nebucadnețar nu se oprește aici.
Următorul pas făcut de Nebucadnețar a fost persecutarea violentă a tuturor celor care nu voiau să se închine în fața statuii lui. Narațiunea ne spune că trei evrei refuză să se închine chipului și, drept urmare, sunt amenințați cu moartea, și anume că vor fi aruncați „în mijlocul unui cuptor aprins” (Daniel 3:6). Sunt folosite tot felul de strategii pentru a-i convinge pe evrei să se închine. Amenințarea cu moartea este reprezentată explicit de cuptorul de la picioarele chipului. Puterea administrativă de la toate nivelurile este utilizată pentru a asigura controlul asupra tuturor categoriilor de populație. Puterea mass-mediei este folosită pentru a ajunge la oamenii din toate părțile imperiului. Chiar și puterea muzicii și a artei este folosită pentru a influența și controla emoțiile.
Conform consemnării, acești trei evrei nu s-au abătut de la convingerea de a-I rămâne credincioși lui Dumnezeu. Cele două tabere de închinători, tabăra Babelului și tabăra celor trei evrei, au fost astfel clar delimitate și puse în opoziție: tabăra Babelului este zgomotoasă. Ei „striga[u] cu glas tare” (Daniel 3:4). Tabăra lui Dumnezeu este tăcută: „Noi n-avem nevoie să-ți răspundem” (Daniel 3:16). Tabăra Babelului este puternică: este alcătuită din „dregători”, „cârmuitori” etc. (Daniel 3:2). Tabăra lui Dumnezeu este umilă, modestă în rang: despre ea se spune că este formată pur și simplu din „niște iudei” (Daniel 3:12). Tabăra Babelului este numeroasă: ea este alcătuită din „toate popoarele” (Daniel 3:7). Tabăra lui Dumnezeu este formată din doar „trei oameni” (Daniel 3:23). Tabăra Babelului este orientată spre prezent: „Când au auzit toate popoarele [...] oamenii de toate limbile [...] s-au închinat” (Daniel 3:7). Tabăra lui Dumnezeu este orientată spre viitor: „El [Dumnezeu] poate să ne izbăvească” (Daniel 3:17, EDCR). Oamenii din tabăra Babelului sunt legaliști și se supun din teamă și interes personal. Oamenii din tabăra lui Dumnezeu Îl slujesc pe Dumnezeu prin har, chiar dacă El ar alege să nu îi elibereze (Daniel 3:18).
Cornul cel mic și fiara
Mentalitatea specifică Babelului care caracteriza puterea ilustrată de lutul de olar reapare la cornul cel mic din Daniel 7 și Daniel 8. De data aceasta însă, uzurparea și persecuția sunt mai intense și mai explicite. La fel cum lutul se pretindea divin, cornul cel mic se pretinde divin, iar aroganța și uzurparea acestuia sunt și mai pronunțate (Daniel 7:25), existând aceeași legătură între uzurpare și persecuție (Daniel 8:24,25).
Ultima carte a Bibliei repetă același scenariu apocaliptic, însă cu un simbolism diferit. Imediat după aceleași patru animale pe care le-am văzut prima dată în Daniel 7, revelația apocaliptică identifică o putere uzurpatoare identificată cu o fiară. Asemenea cornului mic din Daniel 7 și Daniel 8, această fiară pretinde că este divină (Apocalipsa 13:4) și persecută poporul lui Dumnezeu (Apocalipsa 13:5,7). Această trecere rapidă în revistă a profeției este necesară pentru ca noi să înțelegem cuvântul profetic de avertizare și pentru a încuraja poporul lui Dumnezeu (2 Timotei 1:7).
Aplicație
1. Deși cornul cel mic și fiara reprezintă o entitate istorică clară: Biserica Catolică, cum ar trebui să reacționăm la această identificare? Cum ar trebui să ne raportăm la concetățenii catolici? Identifică mentalitatea specifică Babelului în istorie (la Biserica Catolică, dar și la regimurile totalitare, precum regimul nazist și regimul marxist-stalinist). Analizează potențialul mecanism al Babelului în biserica ta și în caracterul personal, în relația ta cu alți oameni, în contextul familiei sau la locul de muncă, precum și în modul în care îți tratezi angajații, soțul/soția și copiii. Cum putem trece de la o mentalitate babiloniană la o gândire biblică?
2. Compară tabăra Babel cu tabăra celor trei evrei și extrage lecții pe care le poți aplica. Se regăsește această realitate în viața bisericii tale? Ce putem învăța din aceste exemple pentru serviciile noastre de închinare? Felul în care ne interpretăm muzica sau în care predicăm ce impact are asupra închinării? Ce lecție înveți din observația că tabăra lui Dumnezeu este întotdeauna o minoritate? Cum se aplică acest adevăr la utilizarea argumentului majorității în sprijinul adevărului teologic?
3. Discută cu membrii grupei tale despre nevoia de a ne concentra mai degrabă pe viitor decât pe prezent. Gândirea orientată spre viitor sau spre prezent cum îți influențează deciziile etice și maritale? O perspectivă orientată spre viitor ne obligă să ținem cont de urmările acțiunilor noastre. Gândirea orientată spre prezent, care se concentrează pe recompensa imediată, sfârșește prin a fi superficială, egoistă, materialistă și chiar periculoasă pentru noi și pentru ceilalți. Discutați.
Studiul 12, 14-20 iunie
