Asuprirea: Contextul și nașterea lui Moise
Text de memorat
„După multă vreme, împăratul __ a murit, şi copiii lui Israel __ încă din pricina robiei şi scoteau strigăte ___. Strigătele acestea, pe care li le smulgea __, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de ___ Său făcut cu ___ , ___şi ___. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel şi a luat ___ de ei” (Exodul 2:23-25).
Cartea Exodul rezonează cu istorii ale unor oameni oprimați, marginalizați, persecutați, exploatați și umiliți. Așadar oamenii care se simt astăzi abandonați, uitați și înrobiți pot găsi speranță, deoarece același Dumnezeu care i-a salvat pe evrei îi poate salva și pe ei.
Cartea Exodul vorbește despre luptele existențiale, despre nedreptățile și încercările aferente vieții. Oricine poate fi încurajat de relatarea intervențiilor divine în favoarea celor care suferă. Dumnezeu ia inițiativa de a-i elibera pe cei care se încred în El. Noi nu trebuie decât să acceptăm, prin credință, ceea ce El ne oferă. Acesta este motivul pentru care cartea Exodul ar trebui studiată, deoarece arată ce a făcut Domnul Isus pentru noi toți. Este o carte despre răscumpărare, eliberare și salvarea finală – toate acestea sunt ale noastre, prin credința în Isus Hristos și în ceea ce El ne-a garantat.
În mijlocul frământărilor și al întunericului, dacă ochii noștri sunt ațintiți asupra lui Dumnezeu, Îi putem recunoaște prezența, grija și ajutorul în timp ce ne conduce spre veșnica Țară Promisă.
Comentariu EGW
Domnul nu-Și lasă oile Sale rănite și zdrobite în puterea lui Satana ca să fie făcute bucăți. El îi întărește mereu pe cei ai Săi când sunt slabi. El îi eliberează pe cei încercați și ispitiți de puterea lui Satana. Domnul nu părăsește niciodată sufletul care își pune încrederea în El. Cei care pretind că sunt fiii și fiicele lui Dumnezeu trebuie să se încreadă mereu în Isus. A face altfel înseamnă a nega faptul că ne iubește. – “Doubt Not God’s Pardoning Love,” Signs of the Times, January 3, 1895, par. 3
Cei care refuză să meargă înainte până când nu văd fiecare pas însemnat clar în fața lor nu vor realiza niciodată prea mult, însă orice om care își arată credința și încrederea în Dumnezeu, supunându-I-se de bunăvoie, suportând disciplina divină impusă, va deveni un lucrător care va avea succes în via Domnului. În eforturile lor de a se califica pentru a deveni conlucrători cu Dumnezeu, oamenii se așază adesea în poziții care îi vor face neînstare să se supună lucrării de modelare pe care Domnul voia să o facă în ei. Astfel, ei nu sunt găsiți, așa ca Moise, purtând asemănarea cu Domnul. Supunându-se disciplinei lui Dumnezeu, Moise a devenit un canal sfințit prin care Domnul a putut lucra. El nu a ezitat când a trebuit să schimbe calea lui cu calea Domnului, chiar dacă aceasta a însemnat cărări necunoscute, neumblate. El nu și-a îngăduit să-și folosească educația, arătând că Legea lui Dumnezeu este greu de ținut, că este imposibil să asculți de ea. Nu, ci în vederea îndeplinirii cu succes a marii lucrări pe care i-a dat-o Domnul el a pus foarte puțin preț pe pregătirea pe care o avea deja. Când și-a luat în primire misiunea de a-l elibera pe poporul lui Dumnezeu din robie, după toate aparențele omenești, aceasta era o acțiune dintre cele mai puțin promițătoare, însă el s-a încrezut în Acela pentru care toate lucrurile sunt cu putință. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 344
Dumnezeu dorește ca poporul Său să se pregătească pentru criza ce va veni în curând. Pregătiți sau nepregătiți, copiii Săi trebuie să o întâmpine cu toții, și numai aceia care și-au adus viața în armonie cu măsura divină vor sta tari în acel timp de probă și încercare. Când autoritățile de stat se vor uni cu slujitorii religiei ca să dicteze în probleme de conștiință, atunci se va vedea cine se teme cu adevărat de Dumnezeu și Îi slujește. Când întunericul este cel mai adânc, lumina unui caracter dumnezeiesc va străluci și mai puternic. Când orice alt sprijin va cădea, atunci se va vedea cine are o încredere dăinuitoare în Iehova. Şi, în timp ce vrăjmașii adevărului stau la fiecare colț, pândind să le facă rău slujitorilor Domnului, Dumnezeu va veghea asupra lor pentru a le face bine. El va fi pentru ei ca umbra unei stânci mari într-un loc pustiu. – Faptele apostolilor, p. 431
Cei care refuză să meargă înainte până când nu văd fiecare pas însemnat clar în fața lor nu vor realiza niciodată prea mult, însă orice om care își arată credința și încrederea în Dumnezeu, supunându-I-se de bunăvoie, suportând disciplina divină impusă, va deveni un lucrător care va avea succes în via Domnului. În eforturile lor de a se califica pentru a deveni conlucrători cu Dumnezeu, oamenii se așază adesea în poziții care îi vor face neînstare să se supună lucrării de modelare pe care Domnul voia să o facă în ei. Astfel, ei nu sunt găsiți, așa ca Moise, purtând asemănarea cu Domnul. Supunându-se disciplinei lui Dumnezeu, Moise a devenit un canal sfințit prin care Domnul a putut lucra. El nu a ezitat când a trebuit să schimbe calea lui cu calea Domnului, chiar dacă aceasta a însemnat cărări necunoscute, neumblate. El nu și-a îngăduit să-și folosească educația, arătând că Legea lui Dumnezeu este greu de ținut, că este imposibil să asculți de ea. Nu, ci în vederea îndeplinirii cu succes a marii lucrări pe care i-a dat-o Domnul el a pus foarte puțin preț pe pregătirea pe care o avea deja. Când și-a luat în primire misiunea de a-l elibera pe poporul lui Dumnezeu din robie, după toate aparențele omenești, aceasta era o acțiune dintre cele mai puțin promițătoare, însă el s-a încrezut în Acela pentru care toate lucrurile sunt cu putință. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 344
Dumnezeu dorește ca poporul Său să se pregătească pentru criza ce va veni în curând. Pregătiți sau nepregătiți, copiii Săi trebuie să o întâmpine cu toții, și numai aceia care și-au adus viața în armonie cu măsura divină vor sta tari în acel timp de probă și încercare. Când autoritățile de stat se vor uni cu slujitorii religiei ca să dicteze în probleme de conștiință, atunci se va vedea cine se teme cu adevărat de Dumnezeu și Îi slujește. Când întunericul este cel mai adânc, lumina unui caracter dumnezeiesc va străluci și mai puternic. Când orice alt sprijin va cădea, atunci se va vedea cine are o încredere dăinuitoare în Iehova. Şi, în timp ce vrăjmașii adevărului stau la fiecare colț, pândind să le facă rău slujitorilor Domnului, Dumnezeu va veghea asupra lor pentru a le face bine. El va fi pentru ei ca umbra unei stânci mari într-un loc pustiu. – Faptele apostolilor, p. 431
Cartea Exodul se numește în ebraică șemot, „nume”, potrivit cuvintelor cu care începe acest document antic. „Iată numele…” sunt primele cuvinte din Exodul. Numele celor din familia patriarhului Iacov sunt enumerate chiar de la început.
1. Ce adevăr crucial găsești în Exodul 1:1-7?
Cartea Exodul începe cu o rememorare a binecuvântării lui Dumnezeu. Când s-au stabilit în Egipt, patriarhul Iacov și familia sa numărau doar 70 de persoane (Geneza 46:27; Exodul 1:5), dar israeliții „s-au înmulțit, s-au mărit, au crescut și au ajuns foarte puternici. Și s-a umplut țara de ei” (Exodul 1:7). La momentul exodului numărau „aproape șase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii” (Exodul 12:37).
2. Potrivit textelor din Exodul 1:8-11, care era situația israeliților la momentul exodului?
Textul biblic descrie istoria copiilor lui Israel în Egipt în culori sumbre. Cartea Exodul începe cu înrobirea lor de către asupritorii egipteni și cu munca silnică pe care aceștia le-au impus-o. Cartea se încheie însă cu prezența liniștitoare și alinătoare a lui Dumnezeu în cort, în centrul taberei israelite (vezi Exodul 40). Între acești doi poli este descris triumful lui Dumnezeu. Prin eliberarea poporului Său din sclavie, prin despărțirea Mării Roșii și prin înfrângerea celei mai puternice armate din acea vreme se dezvăluie victoria spectaculoasă a lui Dumnezeu asupra forțelor răului.
În mod paradoxal, relatarea subliniază faptul că, cu cât opresorii „îl asupreau mai mult, cu atât [poporul Israel] se înmulțea și creștea” (Exodul 1:12). Adică, indiferent de intrigile oamenilor, Dumnezeu este în continuare suveran și Își va salva poporul, chiar dacă împrejurările par disperate, cel puțin din perspectivă umană.
S-a ridicat un nou faraon care nu-l cunoștea pe Iosif. Ce ne spune această relatare despre faptul că nu ar trebui să considerăm niciodată circumstanțele, în special cele pozitive, un lucru sigur?
Comentariu EGW
Scopul pe care Dumnezeu dorește să-l realizeze prin poporul Său de astăzi este același cu cel pe care a dorit să-l realizeze prin Israelul din vechime, când l-a scos din Egipt. Văzând bunătatea, mila, dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu descoperite în biserică, lumea va avea o reprezentare a caracterului Său. Iar atunci când Legea lui Dumnezeu va fi astfel exemplificată în viață, chiar şi lumea va recunoaște superioritatea celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, se tem de El şi Îi slujesc mai presus decât oricare alt popor de pe pământ. Domnul are privirea îndreptată asupra oricărui om care face parte din poporul Său, El are planurile Lui cu fiecare. Scopul Său este ca aceia care pun în practică preceptele Sale sfinte să fie un popor deosebit, distinct. Cuvintele scrise de Moise prin Duhul Inspiraţiei îi sunt adresate poporului lui Dumnezeu de astăzi în aceeaşi măsură în care i-au fost adresate Israelului din vechime: „Căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul, Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului” (Deuteronomul 7:6). – Mărturii, vol. 6, p. 12
Când a simțit că i se apropie sfârșitul, el [Iosif] și-a chemat rudele în jurul său. Oricât de onorat fusese în Egipt, acesta nu era pentru el decât locul exilului său; ultimul act al vieții sale urma să arate că el și-a legat soarta de Israel. Ultimele lui cuvinte au fost: „Dumnezeu vă va cerceta și vă va face să vă suiți din țara aceasta în țara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov” (Geneza 50:24). Și el le-a cerut copiilor lui Israel să jure în mod solemn că îi vor duce oasele cu ei, în țara Canaanului. „Iosif a murit în vârstă de o sută zece ani. L-au îmbălsămat și l-au pus într-un sicriu în Egipt” (vers. 26). Iar în decursul veacurilor de trudă care au urmat, acel sicriu, ca o aducere aminte a cuvintelor rostite de Iosif pe patul de moarte, a stat ca mărturie pentru copiii lui Israel că ei erau numai călători în Egipt și i-a îndemnat să-și păstreze nădejdea ațintită asupra Țării Făgăduinței, pentru că timpul eliberării avea să vină cu siguranță. – Patriarhi și profeți, p. 240
Urmașii lui Avraam, Iacov și descendenții lui, au fost duși în Egipt ca să poată dezvălui principiile Împărăției lui Dumnezeu în mijlocul unei națiuni mari și nelegiuite. Integritatea lui Iosif și lucrarea lui minunată, prin care a fost salvată viața întregului popor egiptean, au constituit o reprezentare a vieții Domnului Hristos. Moise și mulți alții au fost niște martori ai lui Dumnezeu. Domnul Și-a manifestat din nou puterea și mila Sa, prin eliberarea poporului Israel din Egipt. Minunile făcute pentru salvarea evreilor din robie și modul în care S-a purtat cu ei în călătoria prin pustie nu au fost doar pentru binele lor. Toate acestea trebuiau să fie o pildă pentru națiunile din jurul lor. Domnul S-a descoperit ca un Dumnezeu care este mai presus de orice autoritate și măreție omenească. – Parabolele Domnului Hristos, p. 286
Când a simțit că i se apropie sfârșitul, el [Iosif] și-a chemat rudele în jurul său. Oricât de onorat fusese în Egipt, acesta nu era pentru el decât locul exilului său; ultimul act al vieții sale urma să arate că el și-a legat soarta de Israel. Ultimele lui cuvinte au fost: „Dumnezeu vă va cerceta și vă va face să vă suiți din țara aceasta în țara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov” (Geneza 50:24). Și el le-a cerut copiilor lui Israel să jure în mod solemn că îi vor duce oasele cu ei, în țara Canaanului. „Iosif a murit în vârstă de o sută zece ani. L-au îmbălsămat și l-au pus într-un sicriu în Egipt” (vers. 26). Iar în decursul veacurilor de trudă care au urmat, acel sicriu, ca o aducere aminte a cuvintelor rostite de Iosif pe patul de moarte, a stat ca mărturie pentru copiii lui Israel că ei erau numai călători în Egipt și i-a îndemnat să-și păstreze nădejdea ațintită asupra Țării Făgăduinței, pentru că timpul eliberării avea să vină cu siguranță. – Patriarhi și profeți, p. 240
Urmașii lui Avraam, Iacov și descendenții lui, au fost duși în Egipt ca să poată dezvălui principiile Împărăției lui Dumnezeu în mijlocul unei națiuni mari și nelegiuite. Integritatea lui Iosif și lucrarea lui minunată, prin care a fost salvată viața întregului popor egiptean, au constituit o reprezentare a vieții Domnului Hristos. Moise și mulți alții au fost niște martori ai lui Dumnezeu. Domnul Și-a manifestat din nou puterea și mila Sa, prin eliberarea poporului Israel din Egipt. Minunile făcute pentru salvarea evreilor din robie și modul în care S-a purtat cu ei în călătoria prin pustie nu au fost doar pentru binele lor. Toate acestea trebuiau să fie o pildă pentru națiunile din jurul lor. Domnul S-a descoperit ca un Dumnezeu care este mai presus de orice autoritate și măreție omenească. – Parabolele Domnului Hristos, p. 286
Când familia lui Iacov a ajuns în Egipt după ce se confruntase cu foametea din Canaan (Geneza 46), faraonul a fost bun cu evreii datorită lui Iosif și a tot ceea ce făcuse el pentru egipteni. „Faraon a zis lui Iosif: «Uite, îţi dau stăpânire peste toată ţara Egiptului.» Faraon şi-a scos inelul din deget şi l-a pus în degetul lui Iosif; l-a îmbrăcat cu haine de in subţire şi i-a pus un lanţ de aur la gât. L-a suit în carul care venea după al lui şi strigau înaintea lui: «În genunchi!» Astfel i-a dat Faraon stăpânire peste toată ţara Egiptului” (Geneza 41:41-43).
3. Conform pasajelor din Geneza 37:26-28 și Geneza 39:2,21, care a fost cheia succesului uimitor al lui Iosif în Egipt, după un început atât de dificil?
Cel mai plauzibil context istoric pentru viața lui Moise este următorul: noul conducător, din Exodul 1:8, „care nu cunoscuse pe Iosif”, este Amosis (1580-1546 î.H.). Urmează Amenhotep I (1553-1532 î.H.), conducătorul care s-a temut de israeliți și i-a oprimat. Mai târziu Tutmes I (1525-1512 î.H.) a emis decretul de condamnare la moarte a tuturor copiilor evrei de sex masculin. Fiica sa, Hatșepsut (1504-1482 î.H.), a fost prințesa care l-a adoptat pe Moise. Faraonul Tutmes III (1504-1450 î.H.), care a fost pentru o vreme coregent cu Hatșepsut, a fost faraonul din timpul exodului.
Exodul a avut loc, potrivit celor mai bune calcule, în martie 1450 î.H. (vezi William H. Shea, „Exodus, Date of the”, în The International Standard Bible Encyclopedia, vol. 2, 1982, p. 230-238). Pentru a înțelege perioada exodului, studiază următoarele texte biblice: Geneza 15:13-16; Exodul 12:40,41; Judecători 11:26 și 1 Împărați 6:1 (a se vedea și Faptele apostolilor 7:6; Galateni 3:16,17).
Primul capitol din Exodul acoperă o perioadă îndelungată – din vremea lui Iosif, când tatăl său Iacov a ajuns în Egipt împreună cu întreaga familie, până la decretul de condamnare la moarte dat de faraon. Deși există unele dezbateri cu privire la numărul exact de ani, ceea ce contează este că, deși poporul Său era înrobit într-o țară străină, Domnul nu l-a uitat.
Adică, deși multe detalii despre evreii din Egipt din acea perioadă rămân ascunse, cel puțin pentru moment (a se vedea 1 Corinteni 13:12), revelația caracterului lui Dumnezeu reiese încă din paginile acestei cărți, precum și din întreaga Scriptură. Putem fi siguri că, indiferent cât de gravă ar părea situația, Dumnezeu este întotdeauna prezent și ne putem încrede în El în orice situație dificilă ne-am afla.
Comentariu EGW
Acest nou rege al Egiptului știa că israeliții erau de mare folos împărăției. Mulți dintre ei erau muncitori capabili și pricepuți, iar el nu era dispus să renunțe la munca lor. Acest nou rege i-a considerat pe copiii lui Israel la fel ca pe acea categorie de oameni care ajunseseră sclavi pentru că își vânduseră oile, vitele, pământurile și se vânduseră pe ei înșiși împărăției. „Şi au pus peste ei isprăvnicei, ca să-i asuprească prin munci grele. Astfel a zidit el cetăţile Pitom şi Ramses ca să slujească de hambare lui Faraon. Dar, cu cât îl asupreau mai mult, [pe Israel] cu atât se înmulțea şi creștea; şi s-au scârbit de copiii lui Israel. Atunci, egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viața amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp: în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă, erau fără niciun pic de milă.” Ei le-au forțat pe femei să lucreze la câmp, ca și cum ar fi fost sclave. Cu toate acestea, numărul lor nu a scăzut. Când regele și sfetnicii săi au văzut că israeliții creșteau continuu, s-au sfătuit și au hotărât să le impună o anumită normă de lucru în fiecare zi. S-au gândit să-i supună prin muncă grea și erau mânioși că nu au putut să-i facă să se împuțineze și nu au reușit nici să le zdrobească spiritul independent. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 179
La data aceea, israeliții ajunseseră deja foarte numeroși; ei „s-au înmulțit, s-au mărit, au crescut și au ajuns foarte puternici, și s-a umplut țara de ei” (Exodul 1:7). Sub grija ocrotitoare a lui Iosif și bunăvoința împăratului care conducea atunci țara, ei se întinseseră repede în toată țara. Dar se păstraseră ca un neam aparte, deosebit, neavând nimic comun cu obiceiurile și religia egiptenilor; iar acum, numărul lor mereu crescând trezise temerile împăratului și ale poporului său ca, nu cumva, în caz de război, ei să se alieze cu vrăjmașii Egiptului. Cu toate acestea, legile interziceau izgonirea lor din țară. Mulți dintre ei erau meșteri capabili și iscusiți și au contribuit mult la bogăția națiunii; împăratul avea nevoie de astfel de lucrători pentru ridicarea mărețelor lui palate și temple. De aceea, el i-a considerat la fel ca pe egiptenii care se vânduseră împăratului cu tot ce aveau. În curând, au fost puși peste ei supraveghetori, ispravnici, și înrobirea lor a devenit totală. – Patriarhi și profeți, p. 241
Ziua aceea [a ieșirii din Egipt] a însemnat încheierea istoriei descoperite lui Avraam în viziune profetică, dată cu veacuri înainte: „Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății” (Geneza 15:13,14). Cei patru sute de ani se împliniseră. „Și, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oștile Domnului au ieșit din țara Egiptului” (Exodul 12:41). La plecarea lor din Egipt, israeliții duceau cu ei o moștenire prețioasă, oasele lui Iosif, care așteptaseră atât de mult timp împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu și care, în timpul anilor întunecoși de robie, fuseseră o aducere-aminte a eliberării lui Israel. – Patriarhi și profeți, p. 281
La data aceea, israeliții ajunseseră deja foarte numeroși; ei „s-au înmulțit, s-au mărit, au crescut și au ajuns foarte puternici, și s-a umplut țara de ei” (Exodul 1:7). Sub grija ocrotitoare a lui Iosif și bunăvoința împăratului care conducea atunci țara, ei se întinseseră repede în toată țara. Dar se păstraseră ca un neam aparte, deosebit, neavând nimic comun cu obiceiurile și religia egiptenilor; iar acum, numărul lor mereu crescând trezise temerile împăratului și ale poporului său ca, nu cumva, în caz de război, ei să se alieze cu vrăjmașii Egiptului. Cu toate acestea, legile interziceau izgonirea lor din țară. Mulți dintre ei erau meșteri capabili și iscusiți și au contribuit mult la bogăția națiunii; împăratul avea nevoie de astfel de lucrători pentru ridicarea mărețelor lui palate și temple. De aceea, el i-a considerat la fel ca pe egiptenii care se vânduseră împăratului cu tot ce aveau. În curând, au fost puși peste ei supraveghetori, ispravnici, și înrobirea lor a devenit totală. – Patriarhi și profeți, p. 241
Ziua aceea [a ieșirii din Egipt] a însemnat încheierea istoriei descoperite lui Avraam în viziune profetică, dată cu veacuri înainte: „Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății” (Geneza 15:13,14). Cei patru sute de ani se împliniseră. „Și, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oștile Domnului au ieșit din țara Egiptului” (Exodul 12:41). La plecarea lor din Egipt, israeliții duceau cu ei o moștenire prețioasă, oasele lui Iosif, care așteptaseră atât de mult timp împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu și care, în timpul anilor întunecoși de robie, fuseseră o aducere-aminte a eliberării lui Israel. – Patriarhi și profeți, p. 281
Nu se poate înțelege cartea Exodul fără a se porni de la învățăturile din Geneza. Evreii s-au mutat în Egipt și, după o perioadă de mare prosperitate și pace, au fost înrobiți. Dar Dumnezeu nu Și-a abandonat poporul în problemele lui, chiar dacă uneori așa părea să fie. Fără îndoială, mulți dintre evrei își pierduseră speranța în mijlocul suferințelor lor. Cu toate acestea, în momentele de restriște, El vine în ajutor cu brațul Său puternic. Domnul nostru îi încurajează pe urmașii Săi: „Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu vă voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi” (Psalmii 50:15).
4. Studiază Exodul 1:9-21. Ce rol cheie au jucat moașele credincioase și de ce sunt amintite în istorie?
Niciun faraon nu are nume în cartea Exodul. Ei poartă doar titlul de „faraon”, care înseamnă „împărat”. Egiptenii credeau că faraonul era un zeu pe pământ, fiul zeului Ra (sau Osiris sau Horus). Ra era considerat cea mai înaltă zeitate egipteană, însuși zeul-soare.
În ciuda puterii sale, acest „zeu” nu a putut să le forțeze pe moașe să acționeze împotriva convingerilor lor. De fapt, spre deosebire de faraonul anonim, cele două moașe sunt menționate pe nume, Șifra și Pua (Exodul 1:15); ele sunt foarte apreciate pentru că se temeau de Domnul. Porunca ticăloasă a faraonului nu a avut niciun efect asupra lor, deoarece Îl respectau pe Dumnezeu mai mult decât ordinele unui conducător pământean (vezi și Faptele apostolilor 5:29). Drept urmare, Dumnezeu le-a binecuvântat cu propriile lor familii numeroase. Ce mărturie puternică de credincioșie! Aceste femei, oricât de puțină teologie cunoșteau, nu numai că știau ce era corect, dar au ales să facă ce era corect.
Când a văzut că planul său a eșuat, faraonul le-a poruncit egiptenilor să ucidă toți copiii de sex masculin născuți de evrei. Aceștia trebuiau aruncați în fluviul Nil, probabil ca jertfă pentru Hapi, zeul Nilului și de asemenea un zeu al fertilității. (Aceasta este prima dată când se menționează că evreii trebuie uciși doar pentru că sunt evrei.) Scopul condamnării la moarte era acela de a-i supune pe evrei, de a anihila toți descendenții de sex masculin și de a asimila femeile în națiunea egipteană, punând astfel capăt amenințării pe care faraonul credea că o reprezentau evreii pentru națiunea sa.
Moașele nu numai că au știut care era lucrul corect de făcut, dar l-au și făcut. Care este mesajul evident aici pentru noi?
Comentariu EGW
Pentru că n-au reușit să-și atingă scopul, și-au împietrit inimile și au recurs la măsuri și mai crude. Împăratul a poruncit să fie omorâți chiar de la naștere toți pruncii evrei de parte bărbătească. Satana era inspiratorul acestui plan. El știa că din mijlocul poporului Israel se va ridica un eliberator care să-i izbăvească de asuprire. El se gândea că, dacă-l va determina pe împărat să poruncească omorârea copiilor de parte bărbătească, planul divin va fi zădărnicit. Dar moașele s-au temut de Dumnezeu și nu au făcut ce poruncise împăratul Egiptului, ci i-au lăsat cu viață pe copilașii de parte bărbătească. Ele nu au îndrăznit să-i omoare pe băiețeii evreilor și, pentru că nu s-au supus poruncii împăratului, Domnul a făcut ca ele să prospere. Când a aflat că porunca sa nu fusese adusă la îndeplinire, împăratul Egiptului s-a mâniat foarte tare. El a făcut ca porunca să fie mai aspră și mai cuprinzătoare. Întreaga națiune a fost chemată să vegheze cu mare atenție, spunând: „Să aruncați în râu pe orice băiat care se va naște și să lăsați pe toate fetele să trăiască” (Exodul 1:22). – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 179
Bărbaţi, femei şi tineri, Dumnezeu vă cere să aveţi tărie morală, voinţă statornică şi perseverenţă în atingerea scopului, o minte care să nu se bazeze pe afirmaţiile altora, ci care să cerceteze şi să analizeze singură înainte de a accepta sau respinge ceva, să studieze şi să cântărească dovezile şi să I le prezinte Domnului în rugăciune: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.” Şi acum condiţia: „Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul.” Această cerere pentru înţelepciune nu trebuie să fie o rugăciune lipsită de sens şi de importanţă, care să se şteargă din minte imediat ce s-a încheiat, ci una care să exprime dorinţa puternică și sinceră a inimii, o dorinţă care apare atunci când eşti conştient de faptul că îţi lipseşte înţelepciunea de a discerne voia lui Dumnezeu. …
Fiecare faptă din viaţa noastră îi afectează şi pe alţii, fie în bine, fie în rău. Influenţa noastră tinde fie în sus, fie în jos; ea este simţită de alţii, care, la rândul lor, acţionează pe baza ei şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, o reproduc. Dacă, prin exemplul nostru, îi ajutăm pe ceilalţi să îşi dezvolte principii bune, le dăm puterea de a face binele. La rândul lor, ei vor exercita aceeaşi influenţă benefică asupra altora şi, în felul acesta, sute şi mii de oameni vor fi afectaţi de influenţa noastră inconştientă. Dacă, prin faptele noastre, întărim sau provocăm la acţiune puterile răului aflate în cei din jurul nostru, ne facem părtaşi la păcatul lor şi va trebui să dăm socoteală pentru binele pe care am fi putut să-l facem pentru ei şi nu l-am făcut, pentru că n-am făcut din Dumnezeu tăria noastră, călăuza şi sfătuitorul nostru. – Mărturii, vol. 2, p. 130, 133
Bărbaţi, femei şi tineri, Dumnezeu vă cere să aveţi tărie morală, voinţă statornică şi perseverenţă în atingerea scopului, o minte care să nu se bazeze pe afirmaţiile altora, ci care să cerceteze şi să analizeze singură înainte de a accepta sau respinge ceva, să studieze şi să cântărească dovezile şi să I le prezinte Domnului în rugăciune: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.” Şi acum condiţia: „Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul.” Această cerere pentru înţelepciune nu trebuie să fie o rugăciune lipsită de sens şi de importanţă, care să se şteargă din minte imediat ce s-a încheiat, ci una care să exprime dorinţa puternică și sinceră a inimii, o dorinţă care apare atunci când eşti conştient de faptul că îţi lipseşte înţelepciunea de a discerne voia lui Dumnezeu. …
Fiecare faptă din viaţa noastră îi afectează şi pe alţii, fie în bine, fie în rău. Influenţa noastră tinde fie în sus, fie în jos; ea este simţită de alţii, care, la rândul lor, acţionează pe baza ei şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, o reproduc. Dacă, prin exemplul nostru, îi ajutăm pe ceilalţi să îşi dezvolte principii bune, le dăm puterea de a face binele. La rândul lor, ei vor exercita aceeaşi influenţă benefică asupra altora şi, în felul acesta, sute şi mii de oameni vor fi afectaţi de influenţa noastră inconştientă. Dacă, prin faptele noastre, întărim sau provocăm la acţiune puterile răului aflate în cei din jurul nostru, ne facem părtaşi la păcatul lor şi va trebui să dăm socoteală pentru binele pe care am fi putut să-l facem pentru ei şi nu l-am făcut, pentru că n-am făcut din Dumnezeu tăria noastră, călăuza şi sfătuitorul nostru. – Mărturii, vol. 2, p. 130, 133
5. Conform pasajului din Exodul 2:1-10, ce rol au jucat providența și ocrotirea lui Dumnezeu în episodul nașterii lui Moise?
Contextul istoric al nașterii și vieții lui Moise este palpitant, deoarece el a trăit în timpul faimoasei dinastii egiptene a XVIII-a. Un faraon din această dinastie – Tutmes III, supranumit „Napoleonul Egiptului” – este considerat unul dintre cei mai faimoși faraoni ai Egiptului antic.
Deși condamnat la moarte la naștere (vezi Exodul 1:22), Moise s-a născut ca un fiu „frumos” (ebr. tob, lit. „bun”; Exodul 2:2). Termenul ebraic descrie mai mult decât frumusețea exterioară, fiind folosit, de exemplu, la caracterizarea lucrării lui Dumnezeu din timpul săptămânii creației, când El a declarat că toate erau „bune”, chiar „foarte bune” (vezi Geneza 1:4,10,31). Ca o nouă ființă creată, acest copil „bun” va deveni, potrivit planului lui Dumnezeu, adultul care îi va scoate pe evrei din sclavie. Cine și-ar fi putut închipui, la nașterea acestui copil, mai ales în circumstanțele atât de cumplite, care va fi viitorul său? Dar Dumnezeu Își va împlini cuvintele spuse lui Avraam, Isaac și Iacov. El a făcut legământ cu ei că le va da urmașilor lor Țara Promisă (Exodul 2:24,25). Și, da, El Se va folosi de acest copil tob, zeci de ani mai târziu, pentru a înfăptui exact acest lucru.
Între timp, prințesa egipteană Hatșepsut l-a adoptat pe Moise. Numele pe care l-a primit are origine egipteană, însemnând „fiul lui…” sau „născut din…”, așa cum se reflectă în numele lui A-mosis („fiul lui Akh”) sau Tut-mes („fiul lui Tut”). În ebraică, numele este redat ca Moșeh, adică „scos”. Viața i-a fost miraculos cruțată atunci când a fost „scos” din apă. Știm doar câteva lucruri despre primii ani din viața lui. După ce a fost salvat în mod miraculos și adoptat de Hatșepsut, Moise a locuit primii 12 ani cu familia lui naturală (Exodul 2:7-9; Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 244). Moise a primit apoi cea mai bună educație egipteană, totul pentru a-l pregăti să fie următorul faraon (Patriarhi și profeți, p. 245). Ce fascinant este faptul că, în cele din urmă, mare parte din această educație va fi inutilă – sau chiar contrară – lucrului care contează cu adevărat: cunoașterea lui Dumnezeu și a adevărului Său!
Cât de multe dintre lucrurile pe care le înveți devin în cele din urmă inutile pentru ceea ce contează cu adevărat?
Comentariu EGW
În timp ce acest decret era în plină putere, lui Amram și lui Iochebed, israeliți pioși din seminția lui Levi, li s-a născut un fiu. Copilul era „frumos” și părinții, crezând că timpul eliberării lui Israel se apropia și că Dumnezeu va ridica un eliberator pentru poporul Său, s-au hotărât să nu îngăduie uciderea pruncului. Credința în Dumnezeu le-a întărit inimile și „nu s-au lăsat înspăimântați de porunca împăratului” (Evrei 11:23).
Mama a izbutit să țină copilul ascuns timp de trei luni. După aceea, văzând că nu mai era posibil să-l păstreze în siguranță, a pregătit un coșuleț de papură, izolându-l cu lut și smoală, ca să nu intre apă în el; apoi, după ce a așezat pruncul înăuntru, l-a pus în păpurișul de la malul râului. N-a îndrăznit să rămână pentru a-l păzi, ca nu cumva viața copilului, ca și viața ei, să fie primejduite, însă Maria, sora lui, a zăbovit prin apropiere, în aparență cu totul indiferentă, dar, de fapt, urmărind cu înfrigurare să vadă ce se va întâmpla cu frățiorul ei. Însă acolo mai erau și alți veghetori – rugăciunile fierbinți ale mamei îl predaseră pe copilul ei în grija lui Dumnezeu și îngeri nevăzuți pluteau pe deasupra singuraticului său loc de odihnă. Îngerii au îndrumat-o spre acel loc pe fiica împăratului. Curiozitatea ei a fost trezită de coșulețul acela și, privind la copilașul frumos din el, ea a înțeles dintr-o privire toată întâmplarea. Lacrimile pruncului i-au trezit compătimirea și simpatia ei s-a îndreptat spre mama aceea necunoscută care recursese la acest mijloc pentru a păstra viața odorului ei. Ea s-a hotărât să-l scape – avea să îl adopte, pentru a deveni fiul ei. – Patriarhi și profeți, p. 242, 243
Dumnezeu ascultase rugăciunile mamei; credința ei fusese răsplătită.
Cu profundă recunoștință, ea a început să-și îndeplinească misiunea fericită și, de acum, lipsită de griji. Ea a folosit cu credincioșie ocazia pe care o avea de a-l educa pe copilul ei pentru Dumnezeu. Era ferm convinsă că fusese păstrat cu viață în vederea unei mari lucrări și mai știa că, în curând, el trebuia să îi fie predat mamei sale imperiale, unde avea să fie înconjurat de influențe care vor tinde să-l îndepărteze de Dumnezeu. Toate acestea au făcut-o să fie mai plină de râvnă și mai grijulie în învățătura pe care i-o dădea lui decât în aceea pe care le-o dăduse celorlalți copii ai ei. S-a străduit să-i umple mintea cu simțământul temerii de Dumnezeu și al iubirii pentru adevăr și dreptate, rugându-se cu stăruință să fie ferit de orice influență stricăcioasă. Ea i-a arătat nebunia și păcătoșenia idolatriei și l-a învățat de mic să se plece și să se închine viului Dumnezeu, singurul care-l putea auzi și ajuta în orice situație.
Ea l-a ținut pe băiat cât a putut mai mult, dar a fost nevoită să-l predea pe la vârsta de doisprezece ani. Din umila sa căsuță, el a fost luat și dus în palatul regal, la fiica lui Faraon, „și el i-a fost fiu”. Dar, chiar și aici, el n-a uitat învățăturile primite în copilărie. Lecțiile învățate lângă mama sa nu puteau fi uitate. Ele erau ca un scut împotriva mândriei, a necredinței și a viciului care înfloreau în mijlocul strălucirii de la curte. – Patriarhi și profeți, p. 243, 244
Mama a izbutit să țină copilul ascuns timp de trei luni. După aceea, văzând că nu mai era posibil să-l păstreze în siguranță, a pregătit un coșuleț de papură, izolându-l cu lut și smoală, ca să nu intre apă în el; apoi, după ce a așezat pruncul înăuntru, l-a pus în păpurișul de la malul râului. N-a îndrăznit să rămână pentru a-l păzi, ca nu cumva viața copilului, ca și viața ei, să fie primejduite, însă Maria, sora lui, a zăbovit prin apropiere, în aparență cu totul indiferentă, dar, de fapt, urmărind cu înfrigurare să vadă ce se va întâmpla cu frățiorul ei. Însă acolo mai erau și alți veghetori – rugăciunile fierbinți ale mamei îl predaseră pe copilul ei în grija lui Dumnezeu și îngeri nevăzuți pluteau pe deasupra singuraticului său loc de odihnă. Îngerii au îndrumat-o spre acel loc pe fiica împăratului. Curiozitatea ei a fost trezită de coșulețul acela și, privind la copilașul frumos din el, ea a înțeles dintr-o privire toată întâmplarea. Lacrimile pruncului i-au trezit compătimirea și simpatia ei s-a îndreptat spre mama aceea necunoscută care recursese la acest mijloc pentru a păstra viața odorului ei. Ea s-a hotărât să-l scape – avea să îl adopte, pentru a deveni fiul ei. – Patriarhi și profeți, p. 242, 243
Dumnezeu ascultase rugăciunile mamei; credința ei fusese răsplătită.
Cu profundă recunoștință, ea a început să-și îndeplinească misiunea fericită și, de acum, lipsită de griji. Ea a folosit cu credincioșie ocazia pe care o avea de a-l educa pe copilul ei pentru Dumnezeu. Era ferm convinsă că fusese păstrat cu viață în vederea unei mari lucrări și mai știa că, în curând, el trebuia să îi fie predat mamei sale imperiale, unde avea să fie înconjurat de influențe care vor tinde să-l îndepărteze de Dumnezeu. Toate acestea au făcut-o să fie mai plină de râvnă și mai grijulie în învățătura pe care i-o dădea lui decât în aceea pe care le-o dăduse celorlalți copii ai ei. S-a străduit să-i umple mintea cu simțământul temerii de Dumnezeu și al iubirii pentru adevăr și dreptate, rugându-se cu stăruință să fie ferit de orice influență stricăcioasă. Ea i-a arătat nebunia și păcătoșenia idolatriei și l-a învățat de mic să se plece și să se închine viului Dumnezeu, singurul care-l putea auzi și ajuta în orice situație.
Ea l-a ținut pe băiat cât a putut mai mult, dar a fost nevoită să-l predea pe la vârsta de doisprezece ani. Din umila sa căsuță, el a fost luat și dus în palatul regal, la fiica lui Faraon, „și el i-a fost fiu”. Dar, chiar și aici, el n-a uitat învățăturile primite în copilărie. Lecțiile învățate lângă mama sa nu puteau fi uitate. Ele erau ca un scut împotriva mândriei, a necredinței și a viciului care înfloreau în mijlocul strălucirii de la curte. – Patriarhi și profeți, p. 243, 244
6. Potrivit pasajului din Exodul 2:11-25, care au fost evenimentele care s-au petrecut cu repeziciune și au schimbat cu totul direcția vieții lui Moise? Ce lecții putem învăța de aici?
Ce avea să facă Moise? Avea să cedeze în fața ispitei Egiptului și a plăcerilor de la curte? Sau avea să îndure greutățile alături de poporul lui chinuit? Evenimentele l-au forțat în scurt timp să ia o decizie. „Faraon a aflat ce se petrecuse şi căuta să-l omoare pe Moise. Dar Moise a fugit dinaintea lui Faraon şi a locuit în ţara Madian. A şezut lângă o fântână” (Exodul 2:15). După crimă, Moise nu a avut de ales, cel puțin în ceea ce privește rămânerea în Egipt. Astfel, orice planuri ar fi existat pentru el, de a urca pe tronul Egiptului și de a deveni un „zeu”, au luat repede sfârșit. În loc să devină un zeu fals, Moise avea să-L slujească pe adevăratul Dumnezeu. Fără îndoială, în momentul în care a fugit, Moise habar nu avea ce îi rezervă viitorul.
„Fapta lui Moise [uciderea egipteanului] a ajuns repede la cunoștința egiptenilor și, foarte mult exagerată, a ajuns curând la urechile faraonului. Acestuia i-a fost prezentată fapta ca însemnând foarte mult – Moise ar fi urmărit să-și ridice poporul împotriva egiptenilor, pentru a răsturna stăpânirea și a se așeza pe tron; astfel, atâta vreme cât el era în viață, imperiul nu avea să fie în siguranță. Monarhul a hotărât imediat ca Moise să fie ucis, dar, dându-și seama de pericolul care-l amenința, Moise a încercat să scape, fugind spre Arabia” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 247).
Moise a trăit 120 de ani (Deuteronomul 34:7), iar viața sa poate fi împărțită în trei perioade a câte 40 de ani. Primii 40 de ani au fost în Egipt, mare parte din ei în palatul regal. Următorii 40 de ani i-a petrecut în casa lui Ietro, în Madian. Ultimii lui 40 de ani ocupă cea mai mare parte a primelor cinci cărți care îi sunt atribuite (și cea mai mare parte a acestui trimestru), constituind istoria chemării timpurii a poporului Israel de a da mărturie unei lumi căzute în idolatrie, pentru a dezvălui natura și caracterul adevăratului Dumnezeu (vezi Deuteronomul 4:6-8).
A fost planul lui Dumnezeu ca Moise să-l omoare pe egiptean? Dacă nu, ce ne învață această relatare despre cum Dumnezeu poate interveni în orice situație și o poate folosi pentru scopurile Sale? Cum ne ajută Romani 8:28 să înțelegem acest adevăr important?
Comentariu EGW
Moise considera că educația dată de înțelepciunea Egiptului îl calificase în suficientă măsură pentru a-l elibera pe Israel din robie. Oare nu învățase el toate lucrurile care erau necesare unui general de armată? Nu avusese el cele mai mari privilegii învățând în cele mai bune școli ale țării? Da, simțea că este în stare să-i elibereze. El și-a început lucrarea, căutând să câștige favoarea celor din poporul său, încercând să le îndrepte greșelile. El a omorât un egiptean care îl bătea pe unul dintre frații săi. Prin aceasta, el a manifestat spiritul celui care a fost de la început un ucigaș și s-a dovedit necorespunzător pentru a-L reprezenta pe Dumnezeul harului, al îndurării și al iubirii. El a făcut o greșeală jalnică încă de la prima încercare. Ca mulți alții, imediat după aceea și-a pierdut încrederea în Dumnezeu și a întors spatele lucrării care îi fusese rânduită – el a fugit de mânia lui Faraon. A tras concluzia că, din cauza greșelii sale, păcatul cel mare de a lua viața acelui egiptean crud, Dumnezeu nu-i va permite să aibă vreun rol în lucrarea de eliberare a poporului Său din robia cea cruntă. Însă Domnul a îngăduit aceste lucruri pentru a-l putea învăța bunătatea, îngăduința, îndelunga răbdare, care sunt necesare oricărui lucrător al Domnului, căci acestea sunt caracteristicile care vor face ca lucrătorul să aibă succes în cauza lui Dumnezeu. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 342
Lecțiile pentru a ajunge la o umilință asemenea celei a Domnului Hristos, lecțiile smereniei inimii, respectului pentru lucrurile sfinte nu sunt învățate niciunde mai eficient decât în școala lui Hristos. Moise fusese învățat să fie lingușit și lăudat pentru capacitățile sale superioare, însă acum el trebuia să învețe o lecție deosebită. Ca păstor la oi, Moise a învățat să le poarte de grijă celor năpăstuite, să le îngrijească pe cele bolnave, să le caute cu răbdare pe cele rătăcite, să le suporte pe cele neascultătoare și nesupuse și să satisfacă nevoile mielușeilor și ale oilor bătrâne și slabe. Pe măsură ce se derulau aceste etape în dezvoltarea caracterului său, el a fost atras tot mai mult de Marele Păstor. El a ajuns una cu Sfântul lui Israel, cufundat cu totul în El. Moise a crezut în Dumnezeul cel mare. El a comunicat cu Tatăl prin rugăciune umilă. El a privit la Cel Preaînalt pentru educație în lucrurile spirituale și pentru cunoașterea datoriei sale ca păstor credincios. Viața lui a ajuns atât de legată de cer, încât Dumnezeu vorbea cu el față către față. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 343
Nesăbuința lui Moise în uciderea egipteanului a fost generată de spiritul lui înfumurat. Credința acționează în puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu, și nu pe căile oamenilor. Prin simpla credință, Moise a fost făcut în stare să treacă prin greutăți și să învingă obstacole care păreau aproape de netrecut. … Dumnezeu a putut să-Și manifeste puterea Lui cea mare prin Moise datorită credinței sale permanente în puterea și intențiile pline de iubire ale Eliberatorului lor. Această credință totală în Dumnezeu l-a făcut pe Moise să ajungă ce a ajuns. El a făcut totul așa cum i-a poruncit Domnul. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 344
Lecțiile pentru a ajunge la o umilință asemenea celei a Domnului Hristos, lecțiile smereniei inimii, respectului pentru lucrurile sfinte nu sunt învățate niciunde mai eficient decât în școala lui Hristos. Moise fusese învățat să fie lingușit și lăudat pentru capacitățile sale superioare, însă acum el trebuia să învețe o lecție deosebită. Ca păstor la oi, Moise a învățat să le poarte de grijă celor năpăstuite, să le îngrijească pe cele bolnave, să le caute cu răbdare pe cele rătăcite, să le suporte pe cele neascultătoare și nesupuse și să satisfacă nevoile mielușeilor și ale oilor bătrâne și slabe. Pe măsură ce se derulau aceste etape în dezvoltarea caracterului său, el a fost atras tot mai mult de Marele Păstor. El a ajuns una cu Sfântul lui Israel, cufundat cu totul în El. Moise a crezut în Dumnezeul cel mare. El a comunicat cu Tatăl prin rugăciune umilă. El a privit la Cel Preaînalt pentru educație în lucrurile spirituale și pentru cunoașterea datoriei sale ca păstor credincios. Viața lui a ajuns atât de legată de cer, încât Dumnezeu vorbea cu el față către față. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 343
Nesăbuința lui Moise în uciderea egipteanului a fost generată de spiritul lui înfumurat. Credința acționează în puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu, și nu pe căile oamenilor. Prin simpla credință, Moise a fost făcut în stare să treacă prin greutăți și să învingă obstacole care păreau aproape de netrecut. … Dumnezeu a putut să-Și manifeste puterea Lui cea mare prin Moise datorită credinței sale permanente în puterea și intențiile pline de iubire ale Eliberatorului lor. Această credință totală în Dumnezeu l-a făcut pe Moise să ajungă ce a ajuns. El a făcut totul așa cum i-a poruncit Domnul. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 344
Ellen G. White remarcă devotamentul moașelor și speranța mesianică: „Le-au fost date porunci femeilor […] să ucidă la naștere băieții evrei. Satana inspirase acest plan. El știa că din mijlocul poporului Israel se va ridica un eliberator și, inspirându-l pe faraon să poruncească uciderea copiilor, el spera să înfrângă planul divin. Dar femeile s-au temut de Dumnezeu și n-au îndrăznit să execute cruda poruncă. Domnul a privit cu plăcere la purtarea lor și le-a făcut să prospere” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 242).
Vestea bună este că Dumnezeu S-a opus planurilor lui Satana și a folosit oameni credincioși pentru a-l împiedica. Noi trăim pe teritoriul inamicului nostru, pe care Isus l-a numit „domnul” sau „stăpânitorul lumii acesteia” (Efeseni 2:2; Ioan 14:30). Satana a luat această poziție prin uzurpare de la Adam, dar Isus Hristos l-a învins, în viața Sa și prin moartea Sa pe cruce (Matei 4:1-11; Ioan 19:30; Evrei 2:14). Deși Satana este încă viu și activ, așa cum reiese din încercarea lui de a-i ucide pe acei copii, propria lui execuție este certă (Ioan 12:31; 16:11; Apocalipsa 20:9,10,14). Vestea bună este că dificultățile vieții pot fi depășite prin harul lui Dumnezeu (Filipeni 4:13). Acest har e singura noastră speranță.
Întrebările suplimentare de la studiul de vineri sunt un ajutor și o încurajare pentru a studia zilnic Biblia. Recomandăm folosirea acestora la începutul sau la sfârșitul lecției din Sabat în biserici, cu răspunsuri rapide. În acest trimestru, întrebările din cartea Faptele apostolilor sunt formulate după ediția electronică.
Zilnic:
Exodul 17
Exodul 18
Exodul 19
Exodul 20
Exodul 21
Exodul 22
Exodul 23
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 27
Vestea bună este că Dumnezeu S-a opus planurilor lui Satana și a folosit oameni credincioși pentru a-l împiedica. Noi trăim pe teritoriul inamicului nostru, pe care Isus l-a numit „domnul” sau „stăpânitorul lumii acesteia” (Efeseni 2:2; Ioan 14:30). Satana a luat această poziție prin uzurpare de la Adam, dar Isus Hristos l-a învins, în viața Sa și prin moartea Sa pe cruce (Matei 4:1-11; Ioan 19:30; Evrei 2:14). Deși Satana este încă viu și activ, așa cum reiese din încercarea lui de a-i ucide pe acei copii, propria lui execuție este certă (Ioan 12:31; 16:11; Apocalipsa 20:9,10,14). Vestea bună este că dificultățile vieții pot fi depășite prin harul lui Dumnezeu (Filipeni 4:13). Acest har e singura noastră speranță.
Întrebările suplimentare de la studiul de vineri sunt un ajutor și o încurajare pentru a studia zilnic Biblia. Recomandăm folosirea acestora la începutul sau la sfârșitul lecției din Sabat în biserici, cu răspunsuri rapide. În acest trimestru, întrebările din cartea Faptele apostolilor sunt formulate după ediția electronică.
Zilnic:
Exodul 17
Exodul 18
Exodul 19
Exodul 20
Exodul 21
Exodul 22
Exodul 23
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 27
1. Ce ținea Moise în mână pe vârful dealului, ajutat de Aron și de Hur?
2. Peste câți oameni a sugerat Ietro să fie puse căpetenii?
3. La ce nu avea voie să se uite poporul?
4. Care era pedeapsa pentru vrăjitoare?
5. Ce cuprindeau tratatele vrăjitorilor despre farmece și de ce nu au fost păstrate sau vândute?
Comentariu EGW
Divina vindecare, din cap. 40, „O lecție din viața lui Moise”, p. 474–478; Căminul adventist, „Influența mamei”, cap. 39, p. 240–243.
Privire generală
Acest prim studiu rezumă lunga istorie a poporului lui Dumnezeu în Egipt, de pe vremea lui Iosif, când Israel a cunoscut o prosperitate extraordinară, până la înrobirea israeliților de către nemilosul faraon care a poruncit uciderea tuturor copiilor de sex masculin. Cu toate acestea, Dumnezeu nu este pasiv atunci când forțele răului încearcă să Îi distrugă poporul. El este Salvatorul lui. Astfel, El a trimis un eliberator, pe robul Său Moise, care a fost ocrotit în mod miraculos la naștere și a ajuns să facă parte în mod excepțional din familia faraonului ca fiu adoptiv. Primii 40 de ani din viața lui Moise sunt marcați de primirea celei mai bune educații, mai întâi de la mama lui și apoi în cadrul universității egiptene. Chiar dacă era pregătit pentru a ocupa tronul Egiptului și a deveni un mare conducător, Moise a ajuns, prin greșelile lui și prin providență, în casa lui Ietro. Acolo s-a căsătorit și a devenit cioban.
Teme
1. Faptul că Dumnezeu Își împlinește făgăduințele și binecuvântările privind prosperitatea este un motiv de sărbătoare. Inimile recunoscătoare sunt conștiente de dragostea și grija lui Dumnezeu în viața lor și recunosc că Dumnezeu este Cel care binecuvântează și intervine pentru a oferi bunăstare și succes. Cu toate acestea, dacă nu suntem atenți, putem pierde prea ușor din vedere faptul că bunăstarea noastră I se datorează lui Dumnezeu, nu propriilor noastre realizări. Faptul că unii uită că tot ce avem Îi aparține în cele din urmă lui Dumnezeu îi poate face să fie dominați de invidie, dorind să controleze și să distrugă lucrarea bună pe care Dumnezeu încearcă să o facă prin ei pentru a-i salva pe alții.
2. Rugăciunile au diverse funcții. Nu au doar rolul de a-L lăuda pe Domnul pentru bunătatea și îndurarea Sa față de noi, ci sunt și cereri – strigăte ale oamenilor răniți, asupriți, disperați și abuzați care au nevoie de ajutor. Oamenii răi pot încălca drepturile altora, dar Dumnezeu promite să îi ajute pe cei care sunt astfel răniți.
3. Vestea bună este că Dumnezeu aude strigătele noastre disperate după iertarea, prezența și intervenția Sa. El ne vede luptele, ne observă lacrimile, ne înțelege agonia și răspunde la gemetele noastre.
4. Toți oamenii asupriți, persecutați, exploatați și marginalizați se pot identifica cu istorisirile din cartea Exodul. Prin aceste relatări istorice,
ei află că nu sunt singuri. Dumnezeu este cu ei în ciuda aparentei Lui tăceri. Prezența Lui invizibilă și promisiunile Bibliei caută să ofere pace interioară și siguranța mântuirii.
5. Dumnezeu Își amintește de legământul cu Avraam, Isaac și Iacov. El este fidel. Se ține de promisiuni. Dumnezeu intervine la momentul ales de El. Timpul divin este adesea contrar dorințelor și așteptărilor noastre finite.
Comentariu
Cartea Exodul nu este despre Moise, ci, în primul rând, despre Dumnezeu și modul în care El i-a condus pe Moise și poporul Israel. Exodul începe cu imaginea binecuvântărilor pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra familiei lui Iacov: erau doar 70 de oameni când l-au urmat pe Iosif în Egipt, dar au ajuns extrem de numeroși (Exodul 1:7), în conformitate cu promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Avraam (Geneza 15:5).
Totuși prosperitatea poporului Israel se transformă într-o problemă. Noul faraon devine invidios și se teme de Israel, așa că îi transformă cu viclenie pe israeliți în sclavi, prin muncă grea și asuprire. Din punct de vedere istoric, aceste evenimente dramatice pot fi cel mai probabil plasate spre finalul celei de-a XVIII-a dinastii egiptene. În acea perioadă a început să domnească noua dinastie a hicsoșilor. Primul faraon, Amosis (1580-1546 î.H.), poate fi recunoscut ca acela care nu a ținut cont de realizările lui Iosif (Exodul 1:8) și a început să îi înrobească pe israeliți. Situația poporului lui Dumnezeu a început rapid să decadă, de la prosperitate și locuințe libere în Egipt la sclavie cumplită sub robia unor stăpâni duri (Exodul 1:11,13,14). Faraonul din spatele acestei schimbări dramatice a fost Amenhotep I (1553-1532 î.H.). Cu toate acestea, cu cât israeliții erau mai asupriți, cu atât numărul lor creștea (Exodul 1:12). Și la fel creștea și presiunea asupra faraonului de a supune poporul lui Dumnezeu prin muncă grea.
Acest lanț de cruzime și asuprire faraonică a culminat în timpul cruntei domnii a lui Tutmes I (1525-1512), care a emis fără milă decretul de execuție a tuturor copiilor evrei de sex masculin (Exodul 1:22). Dacă exodul din Egipt al israeliților a avut loc în martie 1450 î.H. – dată pentru care pledăm –, înseamnă că Moise s-a născut cu 80 de ani mai devreme, adică în 1530 î.H., în timpul domniei lui Tutmes I. Tutmes I a avut o fiică, ce a ajuns cunoscută ca regina Hatșepsut (1504-1482 î.H.). Hatșepsut l-a adoptat pe Moise și i-a dat acest nume. Hatșepsut a murit în timp ce Moise se afla în Madian. Soțul lui Hatșepsut, Tutmes II (1508-1504 î.H.), a avut, de la o concubină, un fiu, și anume pe Tutmes III (1504-1450 î.H.), care a fost faraonul exodului. Faraonul Amenhotep II (1453-1425 î.H.), care nu era primul născut de sex masculin al lui Tutmes III, a fost mai mult de doi ani coregent cu tatăl său și a avut un fiu care a murit în cea de-a zecea plagă, fiind primul lui născut. Faraonul Tutmes IV (1425-1412 î.H.), care i-a urmat pe tron lui Amenhotep II, nu a fost fiul cel mai mare, după cum indică inscripția de pe Stela Sfinxului. Astfel, datele biblice pot fi armonizate cu dovezile extrabiblice.
Numele egiptean al lui Moise se potrivește bine cu această perioadă (similar cu numele Tutmes) și înseamnă „născut din…” sau „scos (din)”. Numele său complet era probabil Hapi-mose (Hapi fiind zeul fluviului Nil). Dar Moise, atunci când făcea referire la sine și scria sub inspirația lui Dumnezeu, tăia Hapi din numele său, semn al refuzului de a fi asociat cu zeul Nilului.
Nașterea lui Moise (Exodul 2:1-10) este un moment de cotitură în cursul istoriei lui Israel. Poporul lui Dumnezeu se ruga pentru eliberarea din sclavie, cerând ajutor divin în situația disperată în care se afla. Dumnezeu a răspuns rugăminților israeliților prin nașterea lui Moise. Intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu pentru a proteja viața lui Moise în această împrejurare specială a fost posibilă doar în colaborare cu părinții lui și cu Maria, sora lui. Astfel, observăm că Dumnezeu folosește instrumente umane pentru înaintarea cauzei și scopului Său.
În întunericul greutăților și al suferinței noastre, trebuie să ne fixăm privirea asupra lui Dumnezeu și să avem încredere în El, în conducerea Lui și în înțelepciunea Sa, pentru că El nu Își va abandona niciodată copiii. El este cu ei în mijlocul asupririi și persecuției. El cunoaște lacrimile celor abuzați și răniți. Suferă împreună cu ei. Profetul Isaia declară pe bună dreptate că Dumnezeu este îndurerat de toate necazurile noastre (Isaia 63:9). Solidaritatea Sa cu noi este puternică și irevocabilă. În suferința noastră, El suferă; în necazul nostru, El este necăjit și în durerea noastră, El este îndurerat. Dumnezeu este de partea celor persecutați care suferă pentru dreptate (Matei 5:10). Este un Domn milostiv și îndurător. Este îndelung răbdător cu noi și, pe cruce, a suferit pentru a ne asigura salvarea.
În schimb, asupritorii, abuzatorii și răufăcătorii vor avea parte de judecata de condamnare și de distrugerea finală din partea lui Dumnezeu. În acest context, să ne amintim de declarația profundă a lui Ellen G. White: „În viața viitoare, tainele care aici ne-au măcinat și ne-au dezamăgit, ni se vor clarifica. Vom vedea că rugăciunile noastre aparent neascultate și așteptările noastre aparent zadarnice s-au numărat printre binecuvântările cele mai mari” (Divina vindecare, p. 474).
Șifra și Pua, două moașe, sunt modele de credincioșie. Pentru că se temeau de Dumnezeu, ele nu aveau de ce să se teamă de mânia faraonului. Respectul lor pentru Dumnezeul vieții le-a îndrumat să aibă respect pentru viața umană. Ele au refuzat să ucidă, „accidental”, copiii evrei de sex masculin la naștere. Știau că viața este un dar de la Dumnezeu, așa că au respins ordinele faraonului.
Biblia nu ne dezvăluie prea multe despre primii 40 de ani din viața lui Moise (Faptele apostolilor 7:23), cu excepția acestor detalii esențiale: (1) Moise a devenit fiul fiicei faraonului; (2) când a crescut, a ucis un egiptean care bătea un evreu; (3) s-a certat cu un evreu care lovea un alt evreu; (4) ulterior a fugit în Madian, unde a stat cu preotul Ietro și s-a căsătorit cu fiica acestuia, Sefora, și (5) apoi a avut un fiu, pe Gherșom.
Ideea principală a studiului din această săptămână este expresia „și [Dumnezeu] Şi-a adus aminte de legământul Său”, din textul de memorat: „Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov” (Exodul 2:24). Fidelitatea lui Dumnezeu față de promisiunile legământului Său aduce stabilitate în relația dintre Dumnezeu și poporul Său. El Își ține partea Lui de legământ, în ciuda infidelității noastre. Legământul lui Dumnezeu înseamnă instituirea legală a unei relații între Dumnezeu și cei care Îl urmează.
Cu toate acestea, promisiunea din cadrul legământului cu El părea neonorată, deoarece poporul Său nu prospera, ci suferea. Afirmația că Dumnezeu „Și-a adus aminte de legământul Său” nu înseamnă că Dumnezeu a avut o pierdere de memorie sau că Și-a uitat poporul. La momentul ales de El, Dumnezeu intervine în favoarea celor din poporul Său. Dumnezeu Și-a dat cuvântul în fața lui Avraam că acesta avea să ajungă o națiune mare; astfel, ca împlinire a acestei făgăduințe, Dumnezeu intervine pentru a aduce libertate celor asupriți. Dumnezeu eliberează poporul Israel pentru că a promis că îi va binecuvânta pe urmașii lui Avraam.
În aceste ultime două versete, termenul Elohim cu referire la Dumnezeu apare de patru ori. Elohim este un Dumnezeu puternic, tare, și Cel care îndeplinește patru acțiuni: Dumnezeu „a auzit”, „Și-a adus aminte”, „a privit” și „a luat cunoștință”. Aceste versete subliniază cunoașterea situației de către Dumnezeu, grija Sa și dorința Sa de a acționa în favoarea poporului Său. Ajutorul Său nu va mai întârzia. Va schimba cursul istoriei pentru că a sosit momentul intervenției Sale. Dumnezeu, în mila Sa, va spune „nu” asupririi și le va oferi libertate urmașilor Săi, astfel încât aceștia să Îl poată sluji pe Dumnezeul lor din recunoștință pentru darul libertății. Astfel, harul lui Dumnezeu triumfă asupra violenței, asupririi și sclaviei.
Aplicație
1 . Cum te simți când oamenii te trec cu vederea, te rănesc, te exploatează sau te abuzează? Aceste dezamăgiri și suferințe profunde te pot ajuta să empatizezi cu cei care trec prin experiențe asemănătoare în viață. Cum îi poți încuraja eficient pe acești oameni care suferă? Care este cel mai bun remediu pentru dezamăgirile din viață?
2 . Cum poți reacționa în mod eficient la abuzul de putere de la locul tău de muncă sau din biserica ta?
3 . Imaginează-ți ce s-ar fi întâmplat dacă părinții lui Moise și Maria nu ar fi avut încredere în Dumnezeu și nu ar fi avut curajul să ascundă copilul. Ce s-ar fi întâmplat cu planul lui Dumnezeu? Cum ar fi reacționat Dumnezeu în această situație ipotetică? S-ar fi ridicat un alt Moise?
4 . Cum a fost posibil ca Moise, după atâția ani în care a trăit în lux și într-o casă păgână, să decidă să sufere alături de poporul lui Dumnezeu pentru o vreme?
5 . Cei care se închină în fața lui Dumnezeu nu trebuie să se teamă să stea în fața împăraților. Ei au pus voia lui Dumnezeu pe primul loc în viața lor; astfel, ei merg înainte cu curaj și respectă poruncile lui Dumnezeu. Ce înseamnă că Moise nu s-a temut de faraon, ci de Dumnezeu? Cum înțelegi afirmația paradoxală conform căreia Moise, pentru că L-a văzut pe „Cel ce este nevăzut”, I-a fost Acestuia credincios (Evrei 11:27)? Cum Îl poți vedea pe Dumnezeu cu ochiul lăuntric al credinței?
Studiul 1, 28 iunie - 4 iulie
