Conflictul din spatele tuturor conflictelor

Text de memorat

„N-a mai fost nicio __ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi __ glasul unui __, căci Domnul __ pentru Israel” (Iosua 10:14). 


Citind paginile cărții Iosua suntem puși față în față cu campaniile militare agresive desfășurate la porunca lui Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu și cu ajutorul lui Dumnezeu. Ideea că Dumnezeu a fost în spatele cuceririi Canaanului se găsește în toată cartea Iosua și este exprimată în afirmațiile naratorului (Iosua 10:10,11), în propriile cuvinte ale lui Dumnezeu (Iosua 6:2; Iosua 8:1), în cuvântările lui Iosua (Iosua 4:23,24; Iosua 8:7), în cuvintele lui Rahav (Iosua 2:10), ale iscoadelor (Iosua 2:24) și ale poporului (Iosua 24:18). Dumnezeu susține că este inițiatorul acestor conflicte violente.

Această realitate ridică întrebări inevitabile. Cum să înțelegem faptul că poporul ales al lui Dumnezeu a desfășurat astfel de practici în perioada Vechiului Testament? Cum este posibil să împăcăm imaginea de Dumnezeu „războinic” cu caracterul Său iubitor (de exemplu, Exodul 34:6; Psalmii 86:15; Psalmii 103:8; Psalmii 108:4) fără a dilua credibilitatea, autoritatea și istoricitatea Vechiului Testament?

Săptămâna aceasta și următoarea vom explora problema dificilă a războaielor poruncite de Dumnezeu în cartea Iosua și în alte cărți.

 25 octombrie: Ziua Slujirii Pastorale 
Comentariu EGW
Adam i-a învățat pe urmașii lui Legea lui Dumnezeu și ea a fost transmisă din tată în fiu generațiilor următoare. Dar … numai puţini au fost cei care au acceptat-o ​​şi au ascultat de ea. Prin călcarea Legii, lumea a devenit atât de ticăloasă, încât a fost necesar să fie curățată de stricăciunea ei prin potop. Legea a fost păstrată de Noe și familia sa, iar Noe i-a învățat pe descendenții săi Cele Zece Porunci. Pe măsură ce oamenii s-au îndepărtat din nou de Dumnezeu, Domnul l-a ales pe Avraam, despre care a declarat: „Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele” (Geneza 26:5). …
Referitor la legea proclamată din Sinai, Neemia spune: „Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înălţimea cerurilor şi le-ai dat porunci drepte, legi adevărate, învăţături şi orânduiri minunate” (Neemia 9:13). Și Pavel … declară: „Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12).

Toți oamenii vor fi judecați după Legea morală în funcție de oportunitatea pe care au avut-o de a se familiariza cu ea fie prin rațiune, fie prin tradiție, fie prin Cuvântul scris. Vedem în ea bunătatea lui Dumnezeu, care, dezvăluindu-le oamenilor principiile imuabile ale neprihănirii, caută să-i ferească de relele care sunt urmarea încălcării ei. …
Legea este o expresie a gândului lui Dumnezeu. Când o primim prin Hristos, devine modul nostru de gândi. Ea ne ridică deasupra puterii dorințelor și tendințelor naturale, deasupra ispitelor care duc la păcat. „Multă pace au cei ce iubesc legea Ta și nu li se întâmplă nicio nenorocire”, nimic nu-i face să se poticnească. Nu există pace în nelegiuire; cei răi sunt în război cu Dumnezeu. Dar cel ce primește dreptatea legii în Hristos este în armonie cu Cerul.

Așa cum a fost primită în Hristos, ea [Legea lui Dumnezeu] lucrează în noi puritatea caracterului care ne va aduce bucurie în veacurile veșnice. – The Faith I Live By, p. 83

În fiecare zi avem de dus lupte. Un mare război se desfășoară în fiecare suflet, între prințul întunericului și Prințul vieții. … În calitate de reprezentanți ai lui Dumnezeu, trebuie să vă predați Lui, pentru ca El să planifice, să conducă și să ducă lupta pentru voi, cu cooperarea voastră. Prințul vieții este în fruntea lucrării Sale. El trebuie să fie alături de tine în lupta ta zilnică cu eul personal, cu tine însuți, pentru ca tu să rămâi credincios principiilor; când se luptă să pună stăpânire pe tine, patima poate fi supusă prin harul lui Hristos, pentru ca tu să fii mai mult decât biruitor prin Acela care ne-a iubit. Isus a fost pe pământ. El cunoaște puterea fiecărei ispite. El știe cum să facă față fiecărei situații critice și cum să te ghideze când sunt pericole pe cale. Atunci de ce să nu ai încredere în El? – Conflict and Courage, p. 117

1. Ce ne spune Iosua 5:13-15 despre contextul istoric al cuceririi Canaanului?

Poporul Israel tocmai trecuse Iordanul și pășise pe teritoriu inamic. În fața israeliților se afla fortăreața Ierihon, cu porțile bine ferecate (Iosua 6:1). În acest punct, poporul nu este în cunoștință de nicio strategie de luptă. Ceea ce este și mai îngrijorător, israeliții au doar praștii, sulițe și săgeți pentru a înfrunta o cetate fortificată să reziste unui asediu prelungit.

Întrebările lui Iosua cu privire la identitatea ciudatului vizitator primesc un răspuns oarecum enigmatic: „Nu!” Răspunsul lui arată că nu vrea să se încadreze în categoriile definite de Iosua. Cu alte cuvinte, întrebarea finală nu este dacă el este de partea lui Iosua, ci mai degrabă dacă Iosua este de partea lui.

2. Compară Iosua 5:14,15 cu 2 Împărați 6:8-17; Neemia 9:6 și Isaia 37:16. Ce descoperi despre identitatea Căpeteniei oștirii Domnului?

Deși expresia „Căpetenia oștirii Domnului” este unică în Biblia ebraică, alăturarea termenilor „căpetenie” și „oștire” se referă întotdeauna la un lider militar. Cuvântul „oștire” în Scriptură se poate referi la trupe militare, la îngeri sau la corpuri cerești.

Hristos cel de dinainte de întrupare îi apare lui Iosua nu doar ca un aliat, nici măcar ca adevăratul Comandant al lui Israel, ci drept Comandantul armatei nevăzute, dar reale, a îngerilor implicați într-un conflict mult mai amplu decât cel dintre Iosua și canaaniți. Răspunsul lui Iosua indică categoric modul în care înțelege identitatea Căpeteniei. El este egal cu Dumnezeu, iar Iosua se aruncă cu fața la pământ în semn de profund respect și închinare (Iosua 5:14; Geneza 17:3; 2 Samuel 9:6; 2 Cronici 20:18). Iosua este gata să primească strategia de luptă pentru o campanie militară care este parte a unui conflict mult mai amplu, în care este implicat Însuși Dumnezeul oștirilor.

Ce încurajare putem lua și ar trebui să luăm din faptul că știm că poporul Domnului este apărat de „Căpetenia oștirii Domnului”?

Comentariu EGW
Când s-a retras din mijlocul armatei lui Israel într-un loc liniștit, pentru a medita și a se ruga, cerând ca prezența deosebită a lui Dumnezeu să-l însoțească, Iosua a văzut un bărbat de statură înaltă, îmbrăcat în veșminte de război și având o sabie în mână. Iosua nu l-a recunoscut ca fiind un soldat din armata lui Israel, și totuși nu părea să fie un vrăjmaș. În zelul său, s-a dus spre el și i-a zis: „«Ești dintre ai noștri sau dintre vrăjmașii noștri?» El a răspuns: «Nu, ci Eu sunt Căpetenia oștirii Domnului și acum am venit.» Iosua s-a aruncat cu fața la pământ, s-a închinat și I-a zis: «Ce spune Domnul meu robului Său?» Și Căpetenia oștirii Domnului a zis lui Iosua: «Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.» Și Iosua a făcut așa.”

Acesta nu era un înger obișnuit. Era Domnul Isus Hristos, care îi condusese pe evrei prin pustie, ascuns în stâlpul de foc noaptea și în stâlpul de nor ziua. Locul a fost sfințit de prezența Sa și, prin urmare, lui Iosua i s-a poruncit să-și scoată încălțămintea.
Apoi, Domnul l-a îndrumat pe Iosua cu privire la modul în care avea să cucerească Ierihonul. Tuturor războinicilor urma să li se poruncească să înconjoare cetatea o dată pe zi, timp de șase zile, iar în ziua a șaptea, de șapte ori. – Istoria mântuirii, p. 178

Studiați cu atenție experiențele lui Israel în călătoriile lui spre Canaan. … Noi trebuie să ne păstrăm inima și mintea în alertă, pregătite, împrospătând memoria cu lecțiile pe care Domnul i le-a dat poporului Său din vechime. De aceea, învățăturile Cuvântului Său, așa cum a conceput El să fie pentru ei, vor fi mereu interesante și impresionante și pentru noi.

Când Iosua a ieșit dimineață, înainte de cucerirea Ierihonului, înaintea lui a apărut un războinic complet echipat pentru luptă. Și Iosua a întrebat: „Ești dintre ai noștri sau dintre vrăjmașii noștri?” iar El a răspuns: „Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului şi acum am venit.” Dacă lui Iosua i s-ar fi deschis ochii, așa cum i-au fost deschiși ochii slujitorului lui Elisei la Dotan, și ar fi putut suporta priveliștea, i-ar fi văzut pe îngerii Domnului tăbărând în jurul copiilor lui Israel, căci armata cerească pregătită venise să lupte pentru poporul lui Dumnezeu, iar Căpetenia oștirii Domnului era acolo ca să o comande. Când Ierihonul a căzut, nicio mână de om nu a atins zidurile cetăţii, căci îngerii Domnului au dărâmat fortificaţiile şi au intrat în cetatea vrăjmaşului. Nu Israel a cucerit Ierihonul, ci Căpetenia oștirii Domnului. Dar israeliții și-au avut partea lor de făcut pentru a-și arăta credința în Căpetenia mântuirii lor. – Conflict and Courage, p. 117 

3. Iosua a înțeles că bătălia făcea parte dintr-un conflict mai amplu. Ce știm despre conflictul în care era implicat Însuși Dumnezeu? Citește Apocalipsa 12:7-9; Isaia 14:12-14; Ezechiel 28:11-19 și Daniel 10:12-14.

Dumnezeu a populat universul cu ființe responsabile cărora le-a dat liberul-arbitru, o condiție necesară pentru ca acestea să poată iubi. Ele pot alege să acționeze în conformitate cu voia lui Dumnezeu sau împotriva ei. Unul dintre cei mai puternici îngeri, Lucifer, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și a luat cu el o mulțime de îngeri.
Isaia și Ezechiel fac referire la acest conflict, deși unii comentatori încearcă să limiteze sensul capitolului 14 din Isaia și 28 din Ezechiel la împăratul Babilonului și la un conducător al Tirului. Cu toate acestea, există indicii clare în textul biblic care trimit la o realitate transcendentă. Împăratul Babilonului este înfățișat în cer, la tronul lui Dumnezeu (Isaia 14:12,13), iar despre împăratul Tirului se spune că a locuit în Eden ca heruvim ocrotitor pe muntele sfânt al lui Dumnezeu (Ezechiel 28:12-15). Nimic din toate acestea nu este valabil în ceea ce îi privește pe împărații Babilonului și Tirului. Nici nu se poate spune despre împărați pământeni că au fost fără prihană și că au ajuns „la cea mai înaltă desăvârșire”. Prin urmare, aceste personaje indică pe cineva de dincolo de imperiile propriu-zise Babilon și Tir.

Isaia prezintă o „parabolă” (ebr. mașal), care transmite un înțeles dincolo de contextul istoric imediat. În acest caz, împăratul Babilonului devine o paradigmă a răzvrătirii, a autosuficienței și a mândriei. În mod similar, Ezechiel face distincție între „voievodul Tirului” (Ezechiel 28:2) și „împăratul Tirului” (Ezechiel 28:11,12); voievodul acționând în sfera pământeană devine simbolul unui împărat care acționează în sfera cerească.

Conform celor afirmate în Daniel 10:12-14, aceste ființe cerești răzvrătite împiedică împlinirea scopurilor lui Dumnezeu pe pământ. În lumina acestei legături dintre cer și pământ trebuie noi să vedem războaiele autorizate de Divinitate purtate de Israel. Trebuie recunoscute ca manifestări pământene ale marii lupte dintre Dumnezeu și Satana, dintre bine și rău – toate cu scopul suprem de a restabili dreptatea și iubirea lui Dumnezeu într-o lume decăzută.

Care sunt modurile în care vedem, în lumea din jurul nostru și în propria viață, realitatea acestei lupte cosmice între bine și rău?

Comentariu EGW
Satana a căutat întotdeauna să sucească mințile oamenilor cu spe­cu­lații subtile. Așa a înșelat-o pe Eva și tot așa caută să îi amăgească și pe oamenii de astăzi. Cei care citează greșit Cuvântul lui Dumnezeu în efortul de a dovedi o greșeală urmează exemplul celui care a în­șe­lat-o pe Eva și care L-a ispitit pe Hristos în pustie. Vrăjmașul a înlocuit Cuvântul lui Dumnezeu cu declarațiile sale înșelătoare.
Puterea înșelătoare care i-a sedus pe îngerii din cer lucrează în același fel asupra minții umane astăzi. Prin declarațiile sale ademenitoare, el a câștigat încrederea multora dintre îngeri și în cer s-a făcut război. Mihail și îngerii Săi s-au luptat împotriva lui Satana și a celor înșelați de el care l-au urmat. …

Unii, care au primit avertismente și instrucțiuni de la Dumnezeu, s-au întors în mod deliberat de la mesajele trimise lor. Ei au intrat în cursele pregătite de Satana de parcă erau legați la ochi. Satana face jocul vieții pentru sufletele lor. Iar unii care ar fi fost în măsură să ajute aceste suflete prinse în capcană, au căzut ei înșiși captivi ai arhiînșelătorului.
Dragostea lui Dumnezeu pentru biserica Sa este fără margini. El a luat toate măsurile pentru creșterea și extinderea ei. Grija Lui pentru poporul Său este neîncetată. El a dat instrucțiuni cu privire la pericolele teoriilor false și ale raționamentelor subtile ale arhiînșelătorului. El a trimis avertismente, mustrări și mesaje pentru a-Și salva poporul. Dar unii, ca mulți dintre ucenicii lui Hristos, se simt jigniți, pentru că au interpretat greșit mesajele trimise de Dumnezeu.

Când acest lucru este esențial pentru purificarea bisericii, Domnul îngăduie să vină încercări. În timpul lor, unii se consideră oprimați și, în loc să-și smerească inimile, se ridică plini de indignare. Satana urmărește ocazia pentru a prezenta niște sofisme plăcute, care vor captiva mințile celor ispitiți și îi vor determina să-i accepte poveștile. Cei care sunt înșelați astfel devin canale prin care alte minți sunt fermecate de sentimente amăgitoare. …

Dumnezeu nu dorește moartea celor păcătoși. El a suportat mult timp niște inimi încăpățânate și împietrite. Cel care i L-a dat lumii pe Hristos a trimis mesaje de avertizare, dar mulți au refuzat să asculte. El i-a răbdat mult timp pe niște oameni care nu au adus slavă Numelui Său. El îl cheamă acum pe poporul Său să facă o lucrare temeinică și să îndepărteze orice piatră de poticnire. Să pregătim calea pentru Dumnezeul nostru. – The Upward Look, p. 338

Pentru că nu a putut să-și introducă pe furiș înșelăciunile despre Hristos, Satana a hotărât să-L submineze prin declarații și rapoarte false. Rezultatul a fost războiul din cer, iar Satana a fost alungat. El a devenit cel mai mare dușman al lui Hristos, dușmanul Său de moarte. Efortul lui constant a fost să contracareze, în toate modurile posibile, marea Sa lucrare de mântuire a sufletelor. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 256 (4 septembrie)

4. Studiază Exodul 2:23-25; Exodul 12:12,13; Exodul 15:3-11; Apocalipsa 19:11-16. Ce înseamnă că Dumnezeu este un războinic?

În timpul lungii lor șederi în Egipt, israeliții au uitat de adevăratul Dumnezeu al strămoșilor lor. După cum au demonstrat multe episoade din călătoria lor prin pustiu, cunoștințele lor despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov se estompaseră și combinaseră elemente păgâne cu practicile lor religioase (compară cu Exodul 32:1-4). Sub asuprirea egiptenilor, ei au strigat către Domnul (Exodul 2:23-25) și, la momentul potrivit, Domnul a intervenit în favoarea lor.

Cu toate acestea, conflictul descris în primele 12 capitole ale cărții Exodul a fost mai mult decât o simplă luptă pentru putere între Moise și faraon. Conform ideologiei războiului din Orientul Apropiat antic, conflictele dintre popoare erau considerate în cele din urmă conflicte între zeii respectivelor popoare. Exodul 12:12 declară că Domnul l-a judecat nu numai pe faraon, ci și pe zeii Egiptului, acei demoni puternici (Leviticul 17:7; Deuteronomul 32:17) care stăteau în spatele puterii opresive și al sistemului social nedrept din Egipt.

În definitiv, Dumnezeu este în război cu păcatul și nu va tolera acest conflict la infinit (Psalmii 24:8; Apocalipsa 19:11-16; Apocalipsa 20:1-4,14). Toți îngerii căzuți, precum și ființele umane care s-au identificat definitiv și irevocabil cu păcatul, vor fi distruși. În lumina acestui fapt, bătăliile împotriva locuitorilor țării trebuie percepute ca o etapă timpurie a acestui conflict, care a ajuns la apogeu la cruce și se va încheia la judecata finală, când dreptatea și caracterul iubitor al lui Dumnezeu vor fi reabilitate.
Conceptul de distrugere totală a canaaniților trebuie înțeles pe baza viziunii biblice asupra lumii, și anume că Dumnezeu este implicat într-un conflict cosmic cu puterile răului din univers. În final, în joc sunt repu­tația lui Dumnezeu și caracterul Său (Romani 3:4; Apocalipsa 15:3).

De când păcatul a intrat în existența umană, nimeni nu mai poate sta pe un teren neutru. Trebuie să fii ori de partea lui Dumnezeu, ori de partea răului. Prin urmare, având în vedere toate cele de mai sus, anihilarea canaaniților ar trebui privită ca o anticipare a judecății finale.

Realitatea marii lupte permite doar două tabere. Cum îți dai seama de care parte ești cu adevărat?

Comentariu EGW
Oștirea evreilor a mărșăluit în ordine deplină. În față mergea un grup ales de bărbați înarmați, purtând echipament de război, dar nu pentru a-și arăta îndemânarea în mânuirea armelor, ci numai pentru a crede și a asculta îndrumările care le-au fost date. Apoi urmau șapte preoți cu trâmbițe. După ei venea chivotul lui Dumnezeu, poleit cu aur, cu un nimb de slavă care plutea deasupra lui. Chivotul era purtat de preoți îmbrăcați în haine deosebite și somptuoase, care arătau poziția lor sfântă. Armata cea mare a lui Israel urma în ordine deplină, fiecare seminție avându-și steagul ei. În felul acesta, au înconjurat cetatea, purtând chivotul lui Dumnezeu. Nu se auzea niciun sunet, ci doar zgomotul pașilor acelei armate puternice și sunetul solemn al trâmbițelor, al căror ecou răsuna în văi și pretutindeni în cetatea Ierihon.

Străjerii acelei cetăți sortite pieirii observau uimiți și alarmați toate mișcările, raportându-le celor care conduceau cetatea. Ei nu puteau să spună ce însemna parada aceasta. Unii își băteau joc de ideea că Ierihonul va fi cucerit în acest mod, în timp ce alții erau uluiți privind splendoarea chivotului și înfățișarea solemnă și nobilă a preoților și a oștirii lui Israel, avându-l pe Iosua în frunte. Ei și-au adus aminte de Marea Roșie care se despărțise înaintea evreilor cu patruzeci de ani în urmă și de trecătoarea care fusese pregătită pentru ei prin mijlocul râului Iordan. Acești oameni erau prea îngroziți pentru a glumi. Ei păzeau cu strictețe porțile încuiate ale cetății, iar războinici puternici apărau fiecare poartă.

Timp de șase zile, armatele lui Israel au făcut înconjurul cetății. În ziua a șaptea, au înconjurat cetatea de șapte ori. Ca de obicei, oamenilor li s-a poruncit să păstreze tăcerea. Numai sunetul trâmbițelor trebuia să fie auzit. Oamenii trebuiau să fie atenți, iar când trâmbițele aveau să sune mai prelung decât de obicei, toți trebuiau să strige cu putere, pentru că Dumnezeu le dăduse cetatea. „În ziua a șaptea s-au sculat în zorii zilei și au înconjurat în același fel cetatea de șapte ori; aceasta a fost singura zi când au înconjurat cetatea de șapte ori. A șaptea oară, pe când preoții sunau din trâmbițe, Iosua a zis poporului: «Strigați, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!» Poporul a scos strigăte, și preoții au sunat din trâmbițe. Când a auzit poporul sunetul trâmbiței, a strigat tare, și zidul s-a prăbușit; poporul s-a suit în cetate, fiecare drept înainte. Au pus mâna pe cetate.”
Dumnezeu a intenționat să le arate israeliților că nu lor avea să li se atribuie cucerirea Canaanului. Căpetenia oștirii Domnului biruise Ierihonul. El și îngerii Săi erau angajați în război. Domnul Hristos le-a poruncit armatelor cerului să dărâme zidurile Ierihonului și să pregătească o cale de intrare pentru Iosua și pentru armatele lui Israel. Prin această minune uimitoare, Dumnezeu nu numai că a întărit încrederea poporului în puterea Sa de a-i birui pe vrăjmașii lor, ci a și mustrat necredința lor din trecut.

Ierihonul sfidase atât armatele lui Israel, cât și pe Dumnezeul cerurilor. Când au văzut oștirea lui Israel mărșăluind în jurul cetății câte o dată în fiecare zi, locuitorii au fost alarmați, dar au privit la mijloacele lor de apărare puternice, la zidurile lor înalte și solide și s-au simțit siguri de faptul că vor putea să reziste oricărui atac. Totuși, când zidurile lor solide s-au clătinat și au căzut cu o izbitură uluitoare, asemenea zgomotului celui mai puternic tunet, ei au fost paralizați de groază și nu au putut să opună nicio rezistență. – Istoria mântuirii, p. 179–181

5. Potrivit Exodul 14:13,14,25, care a fost planul original și ideal al lui Dumnezeu cu privire la implicarea israeliților în război?

În acel moment de criză, când poporul Israel se afla într-un impas fizic, „Moise a răspuns poporului: «Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe egiptenii aceştia pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi»” (Exodul 14:13,14). Conform relatării biblice, chiar și egiptenii au înțeles această realitate: „Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva egiptenilor” (Exodul 14:25).

Intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu în favoarea israeliților neajutorați, fără pregătire militară, devine tiparul. Exodul a constituit modelul, paradigma pentru intervenția lui Dumnezeu în favoarea lui Israel. Aici, nu numai că bătălia este purtată de Iahve, dar poporului Israel i se cere să nu lupte (Exodul 14:14). Dumnezeu este războinicul; inițiativa Îi aparține. El stabilește strategia, definește mijloacele și conduce campania. Dacă Iahve nu luptă pentru Israel, acesta nu are nicio șansă de succes. Ellen G. White interpretează acest lucru ca o expresie a faptului că Dumnezeu „nu a intenționat ca ei să dobândească țara făgăduinței prin război, ci prin supunere și ascultare necondiționată de poruncile Sale” (Ellen G. White, Semnele timpului, 2 septembrie 1880). La fel ca în cazul eliberării lor din Egipt, Dumnezeu avea să lupte în locul lor. Nu trebuiau să facă altceva decât să stea liniștiți și să fie martorii intervenției Sale puternice. Istoria demonstrează că ori de câte ori poporul Israel a avut suficientă încredere în Dumnezeu, nu a fost nevoie să lupte (vezi 2 Împărați 19; 2 Cronici 32; Isaia 37). 

În planul ideal al lui Dumnezeu, poporul Israel nu avea nevoie să lupte singur. Faptul că Dumnezeu le-a permis israeliților să participe la războiul împotriva canaaniților a fost o consecință a necredinței lor, exprimată după exod. Așa cum, în timpul exodului, nu a fost nevoie să ridice nici măcar o sabie împotriva egiptenilor, la fel nu ar fi fost niciodată necesar să lupte pentru cucerirea Canaanului (Deuteronomul 7:17-19).

„Dacă israeliții nu ar fi exprimat nemulțumiri în privința Domnului, El nu ar fi îngăduit ca dușmanii lor să pornească la război împotriva lor” (Ellen G. White, Istoria mântuirii, p. 134). Cum ne pot afecta nemulțumirile viața din prezent?

Comentariu EGW
Ascultând porunca divină, Iosua a pus în mișcare oștirile lui Israel. Nu trebuia să se dea niciun atac. Ei trebuiau, pur și simplu, să facă înconjurul cetății, având cu ei chivotul legământului și sunând din trâmbițe. Întâi veneau războinicii, un corp de elită, nu pentru a cuceri cetatea prin iscusința și vitejia lor, ci prin ascultare de instrucțiunile date de Dumnezeu. Urmau apoi șapte preoți cu trâmbițe. Apoi, chivotul lui Dumnezeu, înconjurat de lumina măririi divine și purtat de preoți înveșmântați în haine care arătau sfânta lor slujbă. La urmă venea oastea lui Israel, fiecare seminție sub steagul ei. … În afară de pașii acelei mulțimi numeroase și de sunetul solemn al trâmbițelor, care răsuna printre coline și se revărsa pe ulițele Ierihonului, nu se mai auzea niciun zgomot. …

Timp de șase zile, oastea lui Israel a făcut înconjurul cetății. Când a venit ziua a șaptea, în revărsatul zorilor, Iosua a pus în mișcare oștirile Domnului. Li s-au dat instrucțiuni ca, de data aceasta, să înconjoare Ierihonul de șapte ori și, la un semnal puternic al trâmbițelor, să strige cu glas tare, pentru că Domnul le dădea cetatea în mână. …
După al șaptelea înconjur, lunga procesiune s-a oprit. Trâmbițele, care tăcuseră pentru un timp, au izbucnit acum într-un suflu care a făcut să se cutremure chiar pământul. Zidurile solide de piatră, cu turnurile masive și întăriturile lor puternice, s-au clătinat, s-au zguduit din temelii și s-au prăbușit cu zgomot la pământ. Locuitorii Ierihonului erau paralizați de groază, iar cetele lui Israel au intrat și au luat cetatea în stăpânire.

Israeliții nu câștigaseră biruința prin propria putere, cucerirea era în întregime a Domnului și, ca prim rod al țării, cetatea, cu tot ce era în ea, trebuia adusă ca jertfă lui Dumnezeu. … N-au fost cruțate decât credincioasa Rahav și familia ei, ca împlinire a făgăduinței făcute de iscoade. …
Nimicirea deplină a locuitorilor Ierihonului nu era decât o împlinire a poruncilor date mai înainte prin Moise cu privire la popoarele Canaanului: „Când… le vei bate, să le nimicești cu desăvârșire.” … Multora li se pare că poruncile acestea sunt contrare spiritului de milă și de iubire descoperit în alte părți ale Bibliei, dar, în realitate, ele erau dictate de înțelepciunea și bunătatea infinită. … Canaaniții se dedaseră la păgânismul cel mai depravat și cel mai degradant și era nevoie ca țara să fie curățată de ceea ce ar fi împiedicat cu siguranță împlinirea planurilor pline de îndurare ale lui Dumnezeu. – Hristos, Biruitorul, p. 134 (7 mai)


6. Ce asemănări și deosebiri există între Exodul 17:7-13 și Iosua 6:15-20?

Prima bătălie a poporului Israel după exod este consemnată în Exodul 17, când israeliții s-au apărat de amaleciți. Israel fusese martor la puterea uimitoare a lui Dumnezeu manifestată atât prin lovirea egiptenilor, cât și prin eliberarea israeliților. Am văzut că planul inițial al lui Dumnezeu pentru Israel nu includea lupta împotriva altor popoare (Exodul 23:28; Exodul 33:2). Însă, la scurt timp după eliberarea lor din Egipt, israeliții au început să exprime nemulțumiri (Exodul 17:3), punând chiar la îndoială prezența lui Dumnezeu în mijlocul lor. Acesta a fost momentul în care amaleciții au venit să lupte împotriva lui Israel. Nu a fost întâmplător. Dumnezeu le-a permis amaleciților să-i atace pe israeliți pentru ca aceștia să învețe să aibă din nou încredere în El.

Fără a-Și compromite principiile, Dumnezeu coboară la nivelul la care se află poporul Său, chemându-l continuu să se întoarcă la planul ideal: încredere totală și fără rezerve în intervenția divină. De fapt, legea războiului (Deuteronomul 20) a fost dată abia după cei 40 de ani de rătăcire în pustiu, care au fost, în același timp, o consecință a necredinței lui Israel. Noi circumstanțe cereau noi strategii și abia atunci Dumnezeu i-a cerut poporului Israel să-i distrugă complet pe canaaniți (Deuteronomul 20:16-18).
Pe lângă realitatea faptului că războiul a devenit o necesitate pentru poporul Israel, acesta s-a dovedit și un test al loialității față de Iahve. Dumnezeu nu a renunțat la israeliți, ci le-a permis să fie martori ai puterii Sale prin manifestarea totalei dependențe de El.

Participarea israeliților la cucerire este evidentă din concluzia trasă de Iosua la sfârșitul cărții. Aici se spune despre canaaniți că au luptat împotriva israeliților (Iosua 24:11). Deși prăbușirea zidurilor Ierihonului a fost rezultatul unei minuni divine, poporul Israel a trebuit să se implice activ în luptă și să înfrunte rezistența încăpățânată a locuitorilor cetății.
Participarea poporului Israel la conflicte armate a devenit o modalitate de a-și dezvolta încrederea necondiționată în ajutorul lui Iahve. Cu toate acestea, poporului i se reamintea permanent (Iosua 7:12,13; Iosua 10:8) că rezultatul fiecărei bătălii se afla, în cele din urmă, în mâna Domnului și că singurul mod în care israeliții puteau influența rezultatul unui conflict militar era prin atitudinea lor de credință sau de necredință față de promisiunile Domnului. Alegerea le aparținea.
Comentariu EGW
Prin răzvrătire şi prin apostazie, omul a pierdut favoarea lui Dumnezeu, şi nu nişte drepturi ale sale, pentru că el nu putea să aibă nicio valoare, cu excepţia celei acordate prin Fiul iubit al lui Dumnezeu. Această idee trebuie să fie înţeleasă. Omul a pierdut acele privilegii pe care Dumnezeu, în mila Sa, i le-a oferit ca pe un dar, ca pe o comoară încredinţată spre a fi folosită pentru înaintarea lucrării Sale, pentru slava Sa şi pentru binele făpturilor pe care le făcuse. În clipa în care a refuzat să asculte de Legile Împărăţiei lui Dumnezeu, lucrarea mâinilor lui Dumnezeu a ajuns necredincioasă faţă de guvernarea lui Dumnezeu şi s-a făcut întru totul nevrednică de toate binecuvântările cu care o favorizase El.

Aceasta a fost poziţia neamului omenesc după ce omul s-a despărţit de Dumnezeu prin păcătuire. După aceea, el nu a mai avut drept nici la o gură de aer, nici la o rază de soare sau o firimitură de hrană. Omul nu a fost nimicit, pentru că Dumnezeu l-a iubit atât de mult, încât L-a dăruit pe Fiul Său iubit ca să sufere pedeapsa nelegiuirii omului. Domnul Hristos S-a oferit să devină înlocuitorul şi garantul omului, pentru ca, prin harul Său fără egal, omul să poată avea încă o posibilitate de a fi pus la încercare – o a doua șansă – în care experienţa lui Adam şi a Evei este o avertizare de a nu călca Legea lui Dumnezeu aşa cum au făcut ei. Atâta vreme cât se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu exprimate prin darul luminii soarelui şi al hranei, partea omului este să se închine lui Dumnezeu ca semn al recunoaşterii pline de mulţumire a faptului că toate lucrurile vin de la El. Orice bun care Îi este înapoiat lui Dumnezeu, Îi aparţine de drept, pentru că El este Cel care l-a dat.

Omul a călcat Legea lui Dumnezeu, iar prin Răscumpărătorul i-au fost date făgăduinţe noi, făcute pe un temei diferit. Toate binecuvântările trebuie să vină printr-un Mijlocitor. Acum, fiecare membru al familiei omeneşti este dat cu totul în mâinile lui Hristos şi orice ar avea în viaţa aceasta – fie că este darul banilor, al caselor, al pământului, al capacităţii de gândire, al puterii fizice, al talentelor intelectuale – precum şi binecuvântările vieţii veşnice îi sunt date în proprietate ca fiind nişte comori ale lui Dumnezeu, care trebuie să fie folosite cu credincioşie pentru binele oamenilor. Fiecare dar poartă pecetea crucii şi poartă chipul şi semnătura lui Isus Hristos. Toate lucrurile vin de la Dumnezeu. De la binele cel mai mic şi până la binecuvântarea cea mai mare, toate se revarsă pe o singură Cale – o mijlocire supraomenească, stropită cu acel sânge care este de o valoare ce întrece orice estimare, pentru că în Fiul Său a fost chiar viaţa lui Dumnezeu.

Prin urmare, niciun om nu-I poate da lui Dumnezeu ceva care să nu fie deja al Său. Reţineţi acest gând: „Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem” (2 Cronici 29:14). Acest gând trebuie să le fie prezentat oamenilor oriunde mergem – că noi nu avem nimic, nu putem oferi nimic de valoare, prin fapte sau credinţă, fără să-l fi primit mai întâi de la Dumnezeu. Nu avem niciun lucru pe care El să nu poată oricând să pună mâna şi să spună: Acestea sunt ale Mele – daruri, binecuvântări şi înzestrări pe care ţi le-am încredinţat, nu pentru ca să te îmbogăţeşti, ci pentru ca să le foloseşti cu înţelepciune pentru binele lumii. – Credința și faptele, p. 21, 22


Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 45

Când în univers a apărut răzvrătirea împotriva autorității Sale, Dum­nezeu fie urma să înceteze să mai fie ceea ce este în mod esențial, imuabil și etern, și astfel să cedeze conducerea întregului univers uneia dintre făpturile Sale răzvrătite, fie avea să fie Tatăl sfânt, drept, iubitor și milostiv a tot ceea ce există. Biblia prezintă a doua imagine, iar în acest caz confruntarea dintre forțele răului și puterea Sa este inevitabilă.

Atunci când puterile politice sau socioistorice asociate cu forțele cosmice haotice și rebele au manifestat aceeași atitudine sfidătoare împotriva Lui, Iahve, ca Domn suveran al universului, a intervenit. Motivul literar Iahve ca războinic devine o prefigurare a acelei victorii finale care va pune capăt în cele din urmă conflictului cosmic neîntrerupt dintre bine și rău (Apocalipsa 20:8-10). Mai mult, războaiele divine ale poporului Israel nu doar că reflectă o secvență a conflictului cosmic ca într-o oglindă, dar sunt parte integrantă din același conflict, anticipând în sfera istoriei prezente judecata lui Dumnezeu din timpul sfârșitului.




1. Ce anume nu trebuia dat cu prilejul unui mort?


2. Ce bețiv nu era iertat?


3. Ce martori a luat Dumnezeu când a pus înaintea poporului viața și moartea?


4. A cui este răzbunarea?


5. Cum a fost atrasă atenția curții asupra creștinismului?

Comentariu EGW
Studiu suplimentar

Hristos, Biruitorul, „Îl vei alege pe Isus?”, p. 274 (24 septembrie); Harul uimitor al lui Dumnezeu, „Păziți de căderi”, p. 333 (21 noiembrie).

Privire generală
Cartea biblică Iosua este, fără îndoială, și un jurnal de război. Doar că implicarea directă a lui Dumnezeu în cucerirea Canaanului afectează drastic natura acestui război, pe care unii l-au numit „război sfânt”. Pentru cei care cunosc suferința războiului, combinația dintre „război” și „sfânt” poate fi deosebit de tulburătoare. Pentru mulți creștini însă, și mai deranjantă este caracterizarea lui Dumnezeu ca un războinic ce nu numai că poruncește poporului Israel să pornească împotriva canaaniților și a altor popoare, ci și luptă pentru Israel. Săptămâna aceasta vom încerca să abordăm acest subiect delicat și tensionat.

Studiul nostru pe acest subiect presupune o abordare în două etape. Prima are legătură cu viziunea asupra lumii, care ne oferă lentilele prin care să interpretăm datele biblice. A doua parte implică o analiză temeinică a acestor date, inclusiv o înțelegere corectă a limbajului biblic, a aspectelor sale literare și a contextului istoric. Studiul din această săptămână se concentrează pe prima parte a abordării. Marea luptă dintre bine și rău, care a început odată cu răzvrătirea lui Lucifer în cer, este un aspect indispensabil al unei viziuni corecte asupra lumii, necesară pentru abordarea acestei chestiuni complicate. Implicarea lui Dumnezeu în războaiele lui Iosua poate fi înțeleasă corect numai în lumina implicării Lui în acest conflict mai larg. Înțelegerea corectă a acestei mari lupte influențează toate doctrinele biblice. Nu este o exagerare să afirmăm că marea luptă constituie cele mai adecvate lentile adventiste de interpretare a acestui subiect și a Scripturii în ansamblu. Într-adevăr, Biblia ne încurajează să utilizăm aceste lentile încă de la început.

Comentariu
Marea luptă – cadrul teologic al Scripturii și al adventismului

O înțelegere inadecvată a metanarațiunii conflictului cosmic va limita inevitabil capacitatea interpretului biblic de a înțelege nu numai conceptul de război sfânt al lui Iosua, ci și imaginea de ansamblu a Scripturii. O percepere deficitară a acestei viziuni asupra lumii afectează aproape fiecare doctrină biblică. De fapt, doar „o înțelegere a conflictului cosmic îi oferă creștinului o viziune asupra istoriei care să fie atât rațională, cât și coerentă” (Frank Holbrook, „The Great Controversy”, în Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, ed. Raoul Dederen, 2000, p. 995).

Importanța acestei perspective asupra lumii se observă din modul în care marea luptă modelează sistemul de convingeri al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. După cum vom vedea, cele 28 de convingeri fundamentale ale bisericii noastre pot fi clasificate în șase doctrine. Mai jos vom oferi un scurt rezumat al modului în care perspectiva asupra lumii care implică marea luptă influențează aceste credințe.

Dumnezeu
Atunci când gestionează problema răului, Dumnezeu nu abordează doar situația dificilă a oamenilor, ci acționează și pentru a-Și demonstra dreptatea în fața întregii creații din lumile neatinse de păcat (1 Corinteni 4:9). În centrul marii lupte se află „teodiceea”. Într-o limitare temporară autoimpusă, Dumnezeu îi permite răului să se dezvolte până într-un anumit punct, pentru ca El să-Și arate adevăratul caracter, astfel încât creația Lui să-L poată vedea în adevărata lumină. În acest fel, ființele create pot conștientiza iubirea și dreptatea lui Dumnezeu atunci când El abordează o anumită criză din cadrul marii lupte. Orice lecturare a Scripturii care nu ține cont de această perspectivă va duce în cele din urmă la o imagine distorsionată a caracterului lui Dumnezeu în ce privește fie capacitatea, fie dorința Sa de a pune capăt răului. Din acest motiv, anunțul divin referitor la distrugerea canaaniților, făcut cu 400 de ani înainte de vremea lui Iosua, trebuie înțeles în acest context (Geneza 15:13-15). Dumnezeu a îngăduit ca răul din acea țară să se dezvolte până la o anumită limită. În acest context, Dumnezeu nu oferă pur și simplu țara poporului Israel, ci judecă păcatul persistent al acelor națiuni, alungându-le din țară (Leviticul 18:24,25).

Omul
Dumnezeu i-a creat pe oameni după chipul și asemănarea Lui. Nemurirea era condiționată de loialitatea lor, bazată pe alegerea lor liberă de a adera la rolul de coregenți ai Creatorului (Geneza 1:27; 2:15-17). Revolta începută în cer a fost transferată pe acest pământ atunci când prima pereche de oameni a ales să se alieze cu Satana, prin neascultarea de o poruncă clară și directă a lui Dumnezeu (Geneza 3). Ca urmare, moartea, degradarea și suferința au pătruns în mediul cândva perfect al acestei lumi. Din acel moment, oamenii s-au născut cu înclinație spre rău (Romani 3:23), care, fără intervenția lui Dumnezeu, ar duce această lume într-o stare de haos fără sfârșit (Romani 8:22). Datorită naturii Sale sfinte și iubitoare, Dumnezeu nu poate fi indiferent față de păcat și înclinația oamenilor spre rău (Habacuc 1:13). De aceea, ca un Judecător drept, El intervine pentru a pune capăt spiralei distructive a păcatului (Apocalipsa 20:14). Cucerirea Canaanului și distrugerea celor care au decis să se agațe de acest cerc vicios reflectă dorința divină de eradicare a răului.

Salvarea
Apariția conflictului cosmic nu L-a luat pe Dumnezeu prin surprindere. În comuniunea trinitară eternă fusese deja întocmit un plan de salvare (1 Petru 1:20). În centrul acestui plan se aflau moartea ispășitoare a lui Isus și lucrarea Sa în sanctuarul ceresc (Evrei 9:11-28). Prin Isus, omenirea primește o nouă șansă și, prin puterea Sa, poate învinge păcatul (Coloseni 2:13). Pe cruce, El a plătit prețul murind în locul nostru; în slujba Sa cerească, El pune meritele Sale la dispoziția tuturor oamenilor. În lumina a ceea ce a făcut Isus Hristos, nimeni nu este dincolo de capacitatea lui Dumnezeu de a repara lucrurile, chiar și în mijlocul Canaanului – după cum arată istorisirea despre Rahav și cea despre gabaoniți.

Biserica
În virtutea jertfei Domnului Isus pe cruce și a lucrării Sale ulterioare în sanctuarul ceresc, apare o nouă creație. Această nouă comunitate de credincioși este încurajată să se adune, sub conducerea Mântuitorului înviat, în biserică (ekklesia), cunoscută și ca trupul lui Hristos (1 Corinteni 12:27). Biserica are misiunea de a propovădui Evanghelia veșnică (Apocalipsa 14:6) în contextul întregului plan al lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20:27) și de a aduce în sânul ei oameni din toate națiunile (Matei 28:18-20). La încheierea escatologică a marii lupte de pe pământ, biserica are un rol crucial în planul lui Dumnezeu. Din acest motiv, ea a fost atacată cu înverșunare de Satana. Cu toate acestea, Dumnezeu a păstrat întotdeauna o rămășiță credincioasă care, în cele din urmă, va primi putere de la Duhul Sfânt pentru a proclama ultima invitație a harului pentru omenire. Așa cum Israelul militant a fost biruitor în trecut, și biserica militantă, sub conducerea noului Iosua – Isus – va fi triumfătoare în cele din urmă.

Viața de zi cu zi
Conflictul cosmic este metanarațiunea care ne modelează viața, influențând fiecare aspect al ei, cum ar fi modul în care gestionăm banii, în care interacționăm cu alții și luăm decizii personale. Ca membri ai trupului lui Hristos, suntem îndemnați să călcăm pe urmele Lui, trăind o viață de ucenicie devotată, caracterizată prin predare radicală și ascultare de Dumnezeu (Apocalipsa 14:12). Deși mântuirea nu se câștigă prin supunerea față de legea lui Dumnezeu, alinierea noastră la principiile morale ale legii Sale servește drept dovadă a noii noastre experiențe mântuitoare prin Hristos. Ascultarea de poruncile divine, în special respectarea zilei a șaptea ca Sabat, ca act de închinare, se va afla în centrul luptei din ultimele faze ale acestui război cosmic pe pământ (Apocalipsa 12 și 13). În mod asemănător, în țara promisă, israeliții au fost chemați să trăiască în sfințenie înaintea Domnului, beneficiind de rezultatele pozitive ale ascultării în calitatea lor de națiune de preoți.

Evenimentele zilelor finale
În cele din urmă, perspectiva asupra lumii care include marea luptă are cel mai profund impact asupra doctrinei despre evenimentele zilelor finale. Timpul sfârșitului începe odată cu încheierea perioadei profetice de 2.300 de zile și pregătește terenul pentru judecata divină în trei etape.

Prima etapă, cunoscută și sub numele de judecata preadventă – adică anterioară celei de a doua veniri –, a început la 22 octombrie 1844, când a început restaurarea/curățirea sanctuarului ceresc (Daniel 8:14). Aceasta se întinde până la a doua venire a lui Isus, care marchează începutul celei de-a doua etape a judecății, cunoscută și sub numele de judecata probatorie, la care vor participa cei răscumpărați, în timpul celor 1.000 de ani petrecuți în cer (Apocalipsa 20:4-6). La sfârșitul acestei perioade, judecata executivă încheie conflictul cosmic prin distrugerea lui Satana, a îngerilor săi și a tuturor păcătoșilor nepocăiți (Matei 25:41; Apocalipsa 20:11-14).

Ce se așteaptă în fiecare etapă? Teodiceea. Teodiceea este preocuparea lui Dumnezeu de a-Și demonstra dragostea și dreptatea prin eradicarea răului din univers. În cadrul judecății preadvente, El Își dezvăluie drep­tatea și dragostea în fața lumilor necăzute prin salvarea poporului Său și prin condamnarea cornului mic și a adepților lui. În cadrul judecății probatorii, Dumnezeu le dezvăluie același lucru celor răscumpărați atunci când aceștia află din arhivele cerești de ce unii oameni au fost sal­vați și alții, pierduți. În cele din urmă, la judecata executivă, la sfârșitul mileniului, chiar și Satana, îngerii căzuți și cei pierduți vor îngenunchea recunoscând că Dumnezeu este drept (Romani 14:11). Această categorie îi include pe toți acei canaaniți care, la fel ca ceilalți care sunt pierduți, au refuzat să accepte harul lui Dumnezeu.

Aplicație

Bătălia spirituală din zilele noastre
În multe situații, natura spirituală a luptelor purtate de poporul Israel devine evidentă datorită implicării directe a lui Dumnezeu. Meditează cu atenție la situațiile de mai jos și gândește-te cum îi pot învăța ele pe creștinii din zilele noastre despre natura războiului spiritual și despre modalitățile în care putem deveni biruitori. Fii atent la interacțiunea dintre agenții umani și cei divini!

Judecătorii 7: Ghedeon îi învinge pe madianiți cu doar 300 de oameni, după ce a renunțat la 32.000 de soldați. Armata rămasă a învins armata numeroasă a madianiților prin strategia de a sparge urcioare și a sufla în trâmbițe.

2 Împărați 6:24 – 7:20: În timp ce locuitorii înfometați din interiorul zidurilor Samariei nu sunt deloc conștienți de faptul că evenimentele s-au întors brusc în favoarea lor, patru leproși cercetează tabăra goală a masivei armate siriene, care și-a abandonat poziția în grabă și, în totală confuzie, a lăsat totul în urmă.

Isaia 36 – 38: Sub o presiune copleșitoare, regele Ezechia cere aju­torul Domnului și al profetului Isaia. Armata de 185.000 de oameni a lui Sanherib, împăratul asirian, este cea mai mare amenințare cu care s-a confruntat vreodată Ierusalimul. În această criză existențială, Dumnezeu intervine miraculos pentru a salva cetatea neajutorată.

1. Acum, compară relatările de mai sus cu descrierea ultimei bătălii din istoria omenirii, despre care scrie Ioan în Apocalipsa. Ce au ele în comun?

2. În ce mod bătăliile poporului Israel îți întăresc credința în deznodământul conflictului cosmic din Apocalipsa?

Citește Apocalipsa 20:7-15. Într-o confruntare finală, Satana adună o armată numeroasă pentru a-și lansa ultimul atac împotriva lui Dumnezeu și a celor răscumpărați, care se află în Noul Ierusalim.

3. În ce mod această ultimă bătălie pune capăt războiului din spatele tuturor războaielor?

Studiul 4, 18-24 octombrie

Lesson image

Trimestrul 4, 2025

Lecții de credință din cartea Iosua