De memorat: „Poate o ___ să uite copilul pe care-l __ şi să n-aibă __ de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar __ totuşi Eu nu te voi uita __ ___ __” (Isaia 49:15).
Emoțiile și sentimentele sunt adesea văzute ca ceva de nedorit și de evitat. Pentru unii, ele sunt automat iraționale, deci, după gândirea lor, un bărbat bun și o femeie bună n-ar trebui să fie „emoționali”. În unele filozofii antice grecești, era considerat ideal omul „rațional”, care fie era (în cea mai mare parte) imun la sentimente și pasiuni, fie își stăpânea emoțiile prin intermediul rațiunii lipsite de sentiment.
Într-adevăr, emoțiile nestăpânite pot fi problematice, dar Dumnezeu i-a creat pe oameni cu capacitatea de a avea emoții și Dumnezeu Însuși apare în Scriptură manifestând emoții profunde. Dacă Dumnezeu poate avea emoții și sentimente profunde, atunci ele nu pot fi în mod intrinsec rele sau iraționale – pentru că Dumnezeul Bibliei este desăvârșit în bunătate și înțelepciune.
În realitate, există adevăruri frumoase care reies din conștientizarea faptului că iubirea lui Dumnezeu pentru noi este o iubire profund emoțională, dar întotdeauna cu avertismentul că, deși dragostea lui Dumnezeu (emoțională sau altfel) este desăvârșită, nu ar trebui percepută drept identică cu emoțiile și sentimentele pe care noi ca oameni le trăim.
Iubirea Domnului Hristos este profundă şi caldă, curgând irezistibil, asemenea unui izvor de apă, către toţi aceia care o primesc. În iubirea Sa nu este nimic egoist. Dacă această iubire de origine cerească este şi devine un principiu stabil în inimă, ea se va face cunoscută nu numai faţă de aceia cu care noi avem cele mai plăcute relaţii sfinte, ci faţă de toţi cei cu care avem vreo legătură. Ea ne va determina să facem mici gesturi de atenţie, sa facem concesii, să facem acte de bunătate, să vorbim cu blândeţe, să spunem adevărul şi să rostim cuvinte de încurajare. Ea ne va face să fim hrana acelor inimi care flămânzesc după simpatie. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 101 (4 apr.).
Dumnezeu nu Se poartă cu noi aşa cum se poartă oamenii muritori unii cu alţii. Gândurile Sale sunt gânduri de milă, de iubire şi duioasă împreună simţire. ... Satana este gata să răpească binecuvântatele asigurări ale lui Dumnezeu. El doreşte să ia din suflet orice licărire de nădejde şi orice rază de lumină, dar nu trebuie să-i îngădui să facă acest lucru. Nu pleca urechea la ispititor. ... Parabola [fiului risipitor] spune cum avea să fie primit fiul risipitor: „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult” (Luca 15:18-20). Dar chiar şi această parabolă, oricât de plăcută şi mişcătoare este ea, totuşi nu poate exprima mila de necuprins a Tatălui nostru ceresc. Domnul declară prin profetul Său: „Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea” (Ieremia 31:3). În timp ce păcătosul este încă departe de casa Tatălui, cheltuindu-şi averea într-o ţară străină, inima Tatălui se topeşte de dor după el şi orice dorinţă de întoarcere la Dumnezeu trezită în suflet nu este decât chemarea plină de căldură a Duhului Său, îmbiindu-l, rugându-l şi atrăgându-l pe fiul rătăcitor spre inima iubitoare a Tatălui. – Calea către Hristos, p. 53, 54
Tatăl nostru ceresc... urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos şi S-a dat pe Sine în persoana Domnului Hristos, pentru ca toţi cei care vor veni să fie mântuiţi şi să aibă parte de binecuvântarea veşnică în împărăţia slavei. Ce limbaj mai puternic sau mai delicat ar fi putut fi folosit decât acela pe care l-a ales şi prin care Îşi exprimă iubirea faţă de noi? El declară: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar, chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip” (Isaia 49:15). ...
Când citeşti făgăduinţele Lui, adu-ţi aminte că ele sunt expresia iubirii şi a milei Sale nemărginite. Inima mare a Iubirii infinite se îndreaptă spre păcătos cu toată compasiunea. „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Efeseni 1:7). Da! Nu trebuie decât să vezi că Dumnezeu este sprijinul tău. El doreşte să restabilească în om chipul Său moral. Cu cât te vei apropia mai mult de El, mărturisindu-ţi păcatele şi pocăindu-te, El Se va apropia de tine cu mila şi iertarea Sa. – Calea către Hristos, p. 54, 55
Poate cea mai puternică formă de iubire din experiența umană este iubirea unui părinte pentru copilul lui. Biblia folosește deseori relația părinte-copil pentru a descrie îndurarea uimitoare a lui Dumnezeu pentru oameni, accentuând faptul că îndurarea divină este exponențial mai mare decât cea mai profundă și mai frumoasă expresie umană a aceluiași sentiment.
1. Analizează Psalmii 103:13; Isaia 49:15 și Ieremia 31:20. Cum descriu aceste pasaje natura și profunzimea îndurării lui Dumnezeu?
Potrivit acestor texte, Dumnezeu Se raportează la noi ca la copiii Săi dragi, iubindu-ne așa cum un tată și o mamă bună își iubesc copiii. Totuși, așa cum explică Isaia 49:16, dacă o mamă ar putea „să uite copilul pe care-l alăptează” sau „să n-aibă milă de rodul pântecelui ei”, Dumnezeu nu Își uită niciodată copiii și îndurarea Sa nu se termină niciodată (Plângerile lui Ieremia 3:22). Termenul ebraic raḥam, folosit aici pentru „îndurare/milă” și în multe alte texte care descriu iubirea plină de milă a lui Dumnezeu, este derivat din termenul ebraic pentru „pântece” (reḥem). Prin urmare, notează cercetătorii, îndurarea/mila lui Dumnezeu este „ca dragostea maternă pentru copilul din pântece”. Într-adevăr este o compasiune cu mult mai mare decât oricare altă formă de compasiune umană, chiar și cea a unei mame pentru nou-născutul ei.
Potrivit textului din Ieremia 31:20, Dumnezeu Își vede poporul legământului ca pe un „fiu scump” și „un copil iubit”, în ciuda faptului că adeseori s-a răzvrătit împotriva Lui și L-a întristat. Chiar și așa, Dumnezeu declară: „Îmi arde inima în Mine pentru el” și „voi avea milă negreșit de el”. Termenul tradus aici cu „milă” este termenul folosit mai sus pentru „îndurare” (raḥam). Mai mult, expresia „Îmi arde inima” poate fi tradusă literal cu „Îmi răcnesc măruntaiele”. Se creează o imagine profund viscerală a trăirii divine, semnificând profunzimea iubirii pline de îndurare a lui Dumnezeu pentru cei din poporul Său. În ciuda infidelității lor, Dumnezeu continuă să Își reverse îndurarea/mila din belșug asupra lor și face lucrul acesta depășind orice așteptări rezonabile.
Pentru unii este încurajatoare ideea că mila lui Dumnezeu este asemănătoare cu cea a unui părinte iubitor. Dar unora le este greu să înțeleagă acest lucru, deoarece au avut un părinte neiubitor. În ce alte moduri le-ar putea fi transmisă îndurarea lui Dumnezeu?
Probabil ați auzit de povestea tristă a mamei care, împreună cu soțul și copilul ei, a încercat să traverseze Munții Verzi în mijlocul iernii. Înaintarea lor a fost oprită de noapte și de o furtună. Soțul s-a dus după ajutor și s-a rătăcit în întuneric și în furtuna de zăpadă și s-a întors foarte greu. Mama a simțit frigul morții venind peste ea și și-a dezgolit pieptul în fața vântului înghețat și a zăpezii care cădea, ca să poată da tot ce mai rămăsese din viața ei pentru a o salva pe cea a copilului. Când a venit dimineața, copilașul viu a fost găsit înfășurat în șalul mamei…, întrebându-se de ce mama nu s-a trezit din somn.
Aici se vede o iubire mai puternică decât moartea, care leagă inima mamei de copilul ei. Și totuși, Dumnezeu spune că mama își va uita mai repede copilul, decât ar uita Domnul un suflet care se încrede în El. Faptul că El ne iubește este suficient pentru a trezi cea mai profundă recunoștință, în fiecare oră a vieții noastre. Dragostea lui Dumnezeu vă vorbește. … Aveți încredere doar în dragostea lui Isus și veți avea cea mai profundă bucurie. – Letter 12, 9 august 1873, către Edson și Emma White.
Dragostea lui Hristos pentru copiii Săi este pe cât de puternică, pe atât de duioasă. Este o iubire mai puternică decât moartea, pentru că El a murit pentru noi. Este o iubire mai sigură decât cea a unei mame pentru copiii ei. Dragostea mamei se poate schimba, dar dragostea lui Hristos este neschimbătoare. „Sunt bine încredințat”, spune Pavel, „că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici vreo altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8:38,39).
În fiecare încercare avem o mângâiere puternică. Nu este Mântuitorul nostru sensibil față de slăbiciunile noastre? Nu a fost El ispitit în toate lucrurile ca și noi? Și nu ne-a spus să aducem la El orice încercare și încurcătură? Atunci să nu ne îngrijorăm din cauza poverilor de mâine. … Cel care dă putere pentru astăzi ne va da putere și pentru mâine. – In Heavenly Places, p. 269
În binecuvântările pline de îndurare pe care Tatăl nostru ceresc le-a revărsat peste noi, putem discerne nenumărate dovezi ale iubirii infinite și milei pline de duioșie care întrece atașamentul fierbinte al unei mame față de copilul ei îndărătnic. Când studiem caracterul divin în lumina crucii, vedem mila, bunătatea și iertarea contopite cu echitatea și dreptatea. Putem exclama la fel ca Ioan: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!”
În mijlocul tronului, Îl vedem pe Cel care poartă pe mâini, pe picioare și în coastă cicatricele suferinței îndurate pentru a-L împăca pe om cu Dumnezeu și pe Dumnezeu cu omul. Mila fără egal ne descoperă un Tată infinit, care locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, dar care ne primește la El prin meritele Fiului Său. – Asemenea lui Hristos, p. 284 (27 sept.)
Profunzimile nemărginite ale iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu sunt ilustrate în cartea Osea. După ce îl trimite pe profetul Său să se căsătorească cu o femeie desfrânată, Dumnezeu Își descrie relația cu poporul printr-o altă metaforă, cea a unui tată care își iubește copilul.
2. Cum ilustrează Osea 11:1-9 iubirea și grija lui Dumnezeu pentru poporul Său?
Dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său este asemănată cu afecțiunea duioasă a unui părinte pentru copilul lui. Scriptura se folosește de diverse imagini: învățarea unui copil mic să meargă în picioare, luarea în brațe a unui copil preaiubit, vindecarea și asigurarea celor necesare existenței și grija iubitoare. Scriptura declară de asemenea că Dumnezeu Și-a „purtat” poporul așa „cum poartă un om pe fiul său” (Deuteronomul 1:31). „El Însuși i-a răscumpărat, în dragostea și îndurarea Lui” și „i-a sprijinit și i-a purtat în zilele din vechime” (Isaia 63:9). În contrast cu credincioșia divină neclintită, poporul lui Dumnezeu a fost în mod repetat necredincios, în cele din urmă îndepărtându-L pe Dumnezeu, atrăgând judecata asupra lui și întristându-L profund pe Dumnezeu. El este îndurător, dar niciodată în detrimentul dreptății. (După cum vom vedea într-un studiu ulterior, iubirea și dreptatea merg mână în mână.)
Știi ce înseamnă să ai o supărare atât de mare încât să o simți în stomac? Așa este descrisă profunzimea trăirilor lui Dumnezeu față de poporul Său. Inima frântă și trăirile arzătoare sunt imagini folosite pentru a descrie emoțiile și sentimentele profunde atât ale lui Dumnezeu, cât și ale oamenilor. Ideea că inima cuiva se rupe sau se frânge (kamar) apare și în cazul celor două femei care au venit înaintea lui Solomon cu pretenția că același copil este al fiecăreia dintre ele. Când Solomon a poruncit ca bebelușul să fie tăiat în două (neavând nicio intenție să îi facă rău copilului), este folosită această expresie pentru a descrie reacția emoțională a adevăratei mame (1 Împărați 3:26; compară cu Geneza 43:30).
Dacă iubirea părintească nu are termen de comparație, cum înțelegem dimensiunea iubirii lui Dumnezeu față de noi și ce alinare găsim astfel?
Mântuitorul Și-a manifestat mila dumnezeiască față de femeia siro-feniciană. Când i-a văzut durerea, inima Lui a fost mișcată. El ar fi dorit mult să-i dea imediat asigurarea că rugăciunea ei a fost ascultată, dar voia să le dea o lecție ucenicilor Săi și, de aceea, pentru un timp, a lăsat impresia că neglijează strigătul inimii ei zbuciumate. ...
Domnul Hristos Însuși a pus în inima mamei o stăruință care nu putea fi refuzată. Domnul Hristos a fost Acela care i-a dat văduvei curaj și hotărâre în atitudinea ei față de judecător. Domnul Hristos a fost Acela care, cu veacuri înainte, i-a inspirat lui Iacov aceeași credință stăruitoare în lupta sa tainică de la pârâul Iaboc. Iar Domnul nu putea să nu răsplătească tocmai credința pe care El Însuși o sădise în inima acestor oameni. – Parabolele Domnului Hristos, p. 175, 176
Satana lucrează pentru a umple de îndoială inima oamenilor. El îi face să privească la Dumnezeu ca la un judecător aspru. Îi ispitește la păcat și apoi îi face să se considere prea răi ca să se mai apropie de Tatăl lor ceresc sau să facă apel la mila Lui. Domnul înțelege toate acestea. Isus îi asigură pe ucenicii Săi de iubirea dumnezeiască față de ei în nevoie și slăbiciuni. Orice suspin, orice durere și orice suferință care vă străpung sufletul fac să vibreze inima Tatălui.
... Dumnezeu Se apleacă de pe tronul Său pentru a asculta strigătele celor apăsați. La fiecare rugăciune sinceră, El răspunde: „Iată-Mă!” El îi înalță pe cei întristați și obosiți. În toate durerile noastre, El simte durerea împreună cu noi. În fiecare ispită și în fiecare încercare, îngerul feței Sale este aproape, ca să aducă eliberare. – Hristos, Lumina lumii, p. 356
Pierzând din vedere caracterul adevărat al lui Iehova, israeliții nu aveau nicio scuză. Dumnezeu li Se descoperise adeseori ca fiind „îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate și credincioșie” (Psalmii 86:15). Când Israel era un copil, mărturisea El, „L-am iubit și am chemat pe fiul Meu din Egipt” (Osea 11:1).
Domnul procedase cu Israel plin de îndurare în eliberarea din robia egipteană și în timpul călătoriei către țara făgăduită. „În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor și Îngerul care este înaintea Feței Lui i-a mântuit; El Însuși i-a răscumpărat, în dragostea și îndurarea Lui, și necurmat i-a sprijinit și i-a purtat în zilele din vechime” (Isaia 63:9). ...
Moise și-a întemeiat rugăciunea lui minunată pentru viața copiilor lui Israel pe cunoașterea îndelungii răbdări a lui Iehova, a iubirii și a milei Sale infinite, atunci când, la hotarele Țării Făgăduinței, ei au refuzat să înainteze în ascultare de porunca Domnului. În culmea răzvrătirii lor, Domnul declarase despre Israel: „De aceea, îl voi lovi cu ciumă și-l voi nimici!” şi îi propusese lui Moise să facă din urmașii lui „un neam mai mare și mai puternic decât el” (Numeri 14:12). Dar prorocul a stăruit amintind intervențiile minunate și făgăduințele lui Dumnezeu pentru poporul ales. Apoi a adus argumentul cel mai puternic, a invocat dragostea lui Dumnezeu pentru omul căzut. – Profeți și regi, p. 311, 312
În Noul Testament se folosesc aceleași imagini ca în Vechiul Testament pentru a descrie îndurarea lui Dumnezeu. Pavel face referire la Tatăl ca la „Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri” (2 Corinteni 1:3). Mai mult, Pavel explică în Efeseni 2:4 că Dumnezeu este „bogat în îndurare” și îi răscumpără pe oameni „pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit”.
În mai multe parabole Hristos Însuși folosește termeni care exprimă o emoție viscerală, sfâșietoare pentru a descrie compasiunea Tatălui (Matei 18:27; Luca 10:33; 15:20). Și același limbaj este folosit pentru a descrie reacțiile compătimitoare ale lui Isus față de cei aflați în suferință.
3. Citește Matei 9:36; Matei 14:14; Marcu 1:41; Marcu 6:34 și Luca 7:13. Vezi și Matei 23:27. Cum lămuresc aceste versete modul în care Hristos a fost impresionat de situația jalnică a oamenilor?
În mod repetat în evanghelii se spune că Isus a fost cuprins de milă la vederea oamenilor aflați în suferință sau în nevoie. El nu doar că a simțit milă, dar a și venit în întâmpinarea nevoilor lor. Și, da, Isus a deplâns starea poporului Său. Ne putem imagina lacrimile din ochii Lui îndreptați asupra cetății: „De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut” (Matei 23:37). Aici vedem lamentația Domnului Hristos asemănându-se puternic cu cea a lui Dumnezeu din Vechiul Testament. De fapt, mulți cercetători biblici notează că imaginea unei păsări care are grijă de puii ei este o imagine folosită numai pentru divinitățile din Orientul Apropiat antic. Aici mulți văd o trimitere la ipostaza lui Dumnezeu din Deuteronomul 32:11 – o pasăre care zboară protejându-și puii și având grijă de ei.
Nu există un exemplu mai puternic de iubire plină de îndurare a lui Dumnezeu pentru noi decât persoana lui Isus – care S-a dat pe Sine pentru noi într-o demonstrație supremă de iubire. Cu toate acestea, Hristos nu este doar imaginea perfectă a lui Dumnezeu, El este și modelul perfect de om.
Cum ne putem modela viața după cea a Domnului Hristos, concentrându-ne pe nevoile altora și, astfel, nu doar predicând iubirea lui Dumnezeu, ci manifestând-o în moduri tangibile?
Când a văzut că mulţimile se adună în jurul Său, lui Hristos „I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor”. Mântuitorul a văzut boala, întristarea, nevoile şi degradarea mulţimilor care se îngrămădeau în jurul Său. Lui I-au fost prezentate nevoile şi suferinţele oamenilor din întreaga lume. Printre cei de sus şi de jos, printre cei foarte onoraţi sau foarte dispreţuiţi, El vedea suflete care tânjeau după binecuvântările pe care El venise să le aducă, suflete care, pentru a deveni supuşi ai Împărăţiei Sale, nu aveau nevoie de altceva decât de cunoştinţa harului Său. „Atunci a zis ucenicilor Săi: «Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui»” (Matei 9:36-38).
Şi astăzi există aceeaşi nevoie. Lumea are nevoie de lucrători care să lucreze cum a lucrat Hristos pentru cei suferinzi şi pentru cei păcătoşi. Sunt, într-adevăr, mulţimi la care trebuie să se ajungă. Lumea este plină de boală, de suferinţă, de durere şi de păcat. Este plină de oameni care au nevoie să li se slujească – slabi, neajutoraţi, ignoranţi, degradaţi. – Mărturii, vol. 6, p. 254
Oricare ar fi neliniștile și încercările tale, deschide-ți sufletul înaintea Domnului. Vei primi putere pentru a rezista. Va fi deschisă pentru tine o cale de a ieși din dificultăți și necaz. Cu cât ești mai slab și mai neajutorat, cu atât mai puternic vei deveni prin puterea Sa. Cu cât sunt mai grele poverile, cu atât este mai binecuvântată eliberarea când le pui asupra Purtătorului de poveri.
Circumstanțele îi pot separa pe prieteni, apele mereu agitate ale mării celei întinse pot năvăli între ei. Însă nicio situație sau distanță nu ne poate despărți de Mântuitorul. Oriunde ne-am afla, El este la dreapta noastră pentru a ne sprijini, pentru a ne susține și a ne ridica moralul. Dragostea lui Hristos pentru cei răscumpărați ai Săi este mai mare decât iubirea unei mame pentru copilul ei. Este privilegiul nostru să ne odihnim în iubirea Sa, să spunem: „Voi avea încredere în El, căci El Și-a dat viața pentru mine.”
Iubirea omenească se poate schimba, însă cea divină nu cunoaște schimbare. Când strigăm la El după ajutor, mâna Sa este întinsă pentru a mântui. – Divina vindecare, p. 72
„Căci partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moștenire. El l-a găsit într-un ținut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșate; l-a înconjurat, l-a îngrijit și l-a păzit ca lumina ochiului Lui. Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își întinde aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui, așa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său și nu era niciun dumnezeu străin cu El” (Deuteronomul 32:9-12). Astfel i-a adus pe israeliți la Sine, ca să locuiască la umbra Celui Preaînalt. Feriți în mod minunat de primejdiile rătăcirii prin pustie, ei au fost, în cele din urmă, așezați în Țara Făgăduinței, ca o națiune favorizată. – Profeți și regi, p. 17
Dumnezeul Bibliei este un „Dumnezeu plin de îndurare”. În ebraică, Dumnezeu este numit el raḥum (Deuteronomul 4:31). Termenul el înseamnă „Dumnezeu”, iar raḥum este o formă a rădăcinii pentru „îndurare” (raḥam). Dar El este numit nu numai un „Dumnezeu plin de îndurare”/„milostiv”, ci și un „Dumnezeu gelos”, el qana’. După cum spune Deuteronomul 4:24, „Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos [el qana’]” (vezi și Deuteronomul 6:15; Iosua 24:19; Naum 1:2).
4. În 1 Corinteni 13:4 Pavel spune că „dragostea nu pizmuiește/nu invidiază” (VDC/EDCR). Cum se face atunci că Dumnezeu este un „Dumnezeu gelos”/invidios? Citește 2 Corinteni 11:2 și gândește-te la modul în care poporul lui Dumnezeu I-a fost necredincios în repetate rânduri (vezi Psalmii 78:58). Ce lumină aduc aceste pasaje asupra ideii că Dumnezeu este gelos?
Gelozia lui Dumnezeu este adesea înțeleasă greșit. Cu referire la un soț sau la o soție, termenul „gelos” nu se vrea probabil a fi un compliment. Termenul „gelozie” sau „invidie/pizmă” are conotații negative în multe limbi. Dar în Biblie gelozia divină nu are conotații negative. Este ardoarea justificată a unui soț iubitor de a avea o relație exclusivă cu soția sa. Deși există un tip de gelozie/invidie/pizmă care afectează negativ iubirea (1 Corinteni 13:4), conform cu 2 Corinteni 11:2 există o gelozie bună și dreaptă. Pavel face referire la ea ca la „o gelozie după voia lui Dumnezeu” (2 Corinteni 11:2). Gelozia lui Dumnezeu este întotdeauna pozitivă și ar putea fi numită mai degrabă „iubirea arzătoare/pasională a lui Dumnezeu” pentru poporul Său.
Ardoarea/pasiunea/înflăcărarea lui Dumnezeu (qana’) pentru poporul Său izvorăște din iubirea Lui profundă. El dorește o relație exclusivă cu poporul Său; numai El trebuie să fie Dumnezeul oamenilor. Doar că Dumnezeu este adesea descris ca un iubit înșelat, a cărui iubire nu este împărtășită (vezi Osea 1 – 3; Ieremia 2:2; Ieremia 3:1-12). Prin urmare, „gelozia” lui Dumnezeu nu este niciodată neprovocată, ci vine întotdeauna ca reacție la infidelitatea poporului. Gelozia lui Dumnezeu (sau iubirea pătimașă) nu are conotațiile negative ale geloziei omenești. Nu presupune niciodată invidie/pizmă, ci este întotdeauna pasiunea îndreptățită pentru o relație exclusivă cu poporul Său și pentru binele lui.
Cum putem învăța să reflectăm în raport cu alții același tip de „gelozie” pozitivă pe care Dumnezeu o manifestă față de noi?
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos; El nu trebuie luat în derâdere. …
Niciodată nu putem să-L aflăm pe Dumnezeu doar căutând. El nu-Și dezvăluie planurile minților curioase și iscoditoare. Nu trebuie să încercăm să ridicăm cu îngâmfare perdeaua în spatele căreia El Își acoperă măreția. Apostolul exclamă: „Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui!” Este o dovadă a milei Sale faptul că El Își ascunde puterea, că El este învăluit în norii înfricoșători ai misterului și obscurității, căci a ridica perdeaua care ascunde Prezența Divină înseamnă moarte. Nicio minte muritoare nu poate pătrunde taina locului în care Cel Puternic locuiește și a modului în care lucrează. Nu putem înțelege mai mult din purtarea Lui față de noi și din motivele care Îl însuflețesc decât crede El potrivit să ne descopere. El rânduiește totul în neprihănire, iar noi nu trebuie să fim nemulțumiți și neîncrezători, ci să ne plecăm într-o supunere reverențioasă. El ne va descoperi din planurile Sale atât de mult cât este spre binele nostru să știm și, dincolo de asta, trebuie să ne încredem în mâna care este atotputernică, în inima care este plină de iubire. – Lift Him Up, p. 361
În purtarea Sa cu neamul omenesc, Dumnezeu îi suportă îndelung pe cei nepocăiți. El Își folosește toate mijloacele pentru a-i chema pe oameni la supunere și le oferă iertarea Sa deplină dacă se pocăiesc. Dar, pentru că Dumnezeu este îndelung răbdător, oamenii nesocotesc harul Său. Răbdarea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ar trebui să înmoaie și să supună sufletul, au o influență cu totul diferită asupra celor nepăsători și păcătoși. Îi fac să nu mai aibă nicio reținere și îi întăresc în împotrivire. Foarte puțini își dau seama de păcătoșenia păcatului; ei se mângâie cu gândul că Dumnezeu este prea bun pentru a-l pedepsi pe cel care a greșit. Dar cazuri ca al Mariei, sora lui Moise, al lui Aaron, al lui David și ale altora arată că nu este un lucru sigur să păcătuiești împotriva lui Dumnezeu în faptă, în cuvânt sau chiar în gând. Dumnezeu este o ființă plină de iubire și are o compasiune infinită, dar El declară, de asemenea, că este un „foc mistuitor”, „un Dumnezeu gelos”. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 3, p. 1166
Căsătoria, o unire pe viaţă, este un simbol al unirii dintre Hristos şi biserica Sa. Spiritul pe care l-a manifestat Hristos faţă de biserică trebuie să fie manifestat şi de soţ şi de soţie, unul faţă de altul.
Nici soţul şi nici soţia nu trebuie să pretindă să conducă. Domnul a lăsat principiul care trebuie să ne călăuzească în această privinţă. Soţul trebuie să se îngrijească de soţia lui şi să o protejeze aşa cum S-a îngrijit Hristos de biserică şi a protejat-o. Iar soţia trebuie să-şi respecte şi să-şi iubească soţul. Amândoi trebuie să cultive spiritul bunătăţii şi al amabilităţii, fiind hotărâţi să nu-l întristeze şi să nu-l rănească pe celălalt. … Nu lăsaţi ca viaţa voastră de căsătorie să fie una de luptă, de certuri. Dacă permiteţi acest lucru, amândoi veţi fi nefericiţi. Fiţi amabili în vorbire, blânzi în purtare, renunţând la propriile dorinţe. … Aduceţi în viaţa voastră unită parfumul asemănării cu Hristos. – Mărturii, vol. 7, p. 46, 47
Dumnezeu este compătimitor (vezi Isaia 63:9; Evrei 4:15), profund afectat de suferințele poporului Său (Judecători 10:16; Luca 19:41) și dispus să asculte, să răspundă și să aline (Isaia 49:10,15; Matei 9:36; Matei 14:14).
5. Cum ne cheamă 1 Corinteni 13:4-8 să reflectăm în relațiile noastre iubirea îndurătoare și uimitoare a lui Dumnezeu?
Tânjim să avem relații cu persoane care manifestă genul de iubire descrisă în 1 Corinteni 13:4-8. Dar cât de des încercăm să devenim noi pentru alții acest gen de persoană? Nu ne putem face singuri îndelung răbdători și buni, nu putem ajunge singuri lipsiți de invidie, lăudăroșenie, mândrie, impolitețe și egoism. Nu putem nutri în noi o dragoste care „acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul” și care „nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13:7,8). O astfel de iubire se poate manifesta în viața noastră numai ca rod al Duhului Sfânt. Și, lăudat fie Dumnezeu, Duhul Sfânt revarsă acea dragoste în inima celor care, prin credință, sunt în Hristos Isus (Romani 5:5)!
Prin harul lui Dumnezeu și puterea Duhului Sfânt, în ce moduri practice putem răspunde la dragostea lui Dumnezeu – care este profund emoțională, dar întotdeauna total neprihănită și rațională – și cum o putem reflecta? (1) Prin închinare la Dumnezeul care este dragoste. (2) Printr-un răspuns adecvat la iubirea lui Dumnezeu, manifestând activ compasiune și iubire altruistă față de alții. Nu ar trebui să găsim pur și simplu alinare în credința noastră creștină, ci să fim motivați să îi alinăm pe alții. (3). Prin conștientizarea faptului că nu ne putem schimba inima, ci numai Dumnezeu poate face lucrul acesta.
Așadar, să Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea o inimă nouă pentru El și pentru alții – o iubire pură și purificatoare care hrănește ce este bun și îndepărtează pleava dinăuntrul nostru. Rugăciunea noastră să fie: „Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii față de alții [...] ca să vi se întărească inimile și să fie fără prihană în sfințenie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toți sfinții Săi” (1 Tesaloniceni 3:12,13)!
De ce este moartea față de sine, față de egoism și față de stricăciunea inimii noastre firești singura modalitate de a descoperi acest tip de iubire? Care sunt alegerile pe care le putem face pentru a fi în stare să murim față de eu?
Iubirea nu este doar un impuls, o emoție trecătoare, dependentă de împrejurări, ci este un principiu viu, o putere permanentă. Sufletul este hrănit de izvorul iubirii curate ce curge din inima lui Hristos asemenea izvorului unei fântâni ce nu seacă niciodată. O, cât de înviorată este inima, cât de înnobilate sunt motivele ei, cât de profunde devin înclinațiile minții prin această comuniune! Sub călăuzirea și disciplina Duhului Sfânt, copiii lui Dumnezeu se iubesc unii pe alții în mod real, sincer, natural – „fără părtinire, nefățarnic” (Iacov 3:17). Și aceasta, pentru că inima lor este îndrăgostită de Isus. Afecțiunea noastră unii față de alții izvorăște din relația noastră comună cu Dumnezeu. Suntem o familie, ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit El pe noi. ...
A iubi așa cum iubește Isus înseamnă a manifesta altruismul oricând și oriunde, prin cuvinte amabile și priviri plăcute. Iubirea autentică este un atribut prețios, de origine cerească, a cărui mireasmă se amplifică pe măsură ce este împărtășit cu alții. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 101 (4 apr.)
Mântuitorul a biruit pentru a-i arăta omului cum să biruiască și el. Mântuitorul a întâmpinat toate ispitirile lui Satana cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu. Încrezându-Se în făgăduințele lui Dumnezeu, El a primit putere pentru a asculta de poruncile Lui și ispititorul n-a putut să câștige niciun avantaj. La orice ispită, răspunsul Lui era: „Stă scris”. Așadar, Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său, prin care să rezistăm răului. Făgăduințele extraordinar de mari și clare sunt ale noastre pentru ca, prin ele, să ne facem „părtași firii dumnezeiești”, după ce am „fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:4).
Îndeamnă-l pe cel ispitit să nu se uite la circumstanțe, la propria slăbiciune sau la puterea ispitei, ci la puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Toată puterea aceasta este a noastră. „Strâng cuvântul Tău în inima mea”, spune psalmistul, „ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.” „... după cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori” (Psalmii 119:11; 17:4). – Temperanța, p. 107
Într-o viață al cărei centru este propriul eu, nu poate exista nicio creștere și nicio rodire. Dacă L-ai acceptat pe Hristos ca Mântuitor personal, trebuie să uiți de tine însuți și să încerci să-i ajuți pe alții. Vorbește cu ei despre Domnul Hristos și spune-le despre bunătatea Sa. Îndeplinește fiecare îndatorire care se ivește. Poartă în inima ta povara salvării de suflete și caută prin orice mijloace care îți stau în putere să-i mântuiești pe cei pierduți. Pe măsură ce vei primi spiritul lui Hristos – spiritul iubirii neegoiste și al slujirii pentru binele altora – vei crește și vei fi roditor. Roadele Duhului se vor dezvolta în caracterul tău. Credința ta se va mări, convingerile tale vor deveni tot mai profunde, iubirea ta va fi făcută desăvârșită. Vei reflecta din ce în ce mai mult asemănarea cu Hristos în tot ce este curat, nobil și vrednic de iubit.
„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5:22,23). Aceste roade nu vor putea pieri niciodată, ci vor produce un seceriș asemenea lor pentru viața veșnică. – Parabolele Domnului Hristos, p. 67, 68
Suplimentar: Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. 2
„Cei care au un simțământ profund al sărăciei sufletului lor, cei care simt că nu au nimic bun în ei înșiși pot găsi neprihănire și putere privind la Domnul Hristos. El spune: «Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați» (Matei 11:28). El te îndeamnă să schimbi sărăcia ta cu bogățiile harului Său. Noi nu suntem vrednici de iubirea lui Dumnezeu, dar Domnul Hristos, Garantul nostru, este vrednic și întru totul capabil să-i mântuiască pe toți cei care vin la El. Oricare ar fi experiența ta din trecut, oricât de descurajatoare ar fi situația ta actuală, dacă vei veni la Isus așa cum ești, slab, neajutorat și cuprins de disperare, Mântuitorul nostru milos îți va ieși în întâmpinare pe cale, te va cuprinde în brațele Lui iubitoare și te va îmbrăca în mantia neprihănirii Sale. El ne prezintă înaintea Tatălui înveșmântați în haina albă a caracterului Său. El mijlocește în favoarea noastră înaintea lui Dumnezeu, spunând: «Eu am luat locul celui păcătos. Nu privi la alunecările și căderile acestui copil, ci privește la Mine!» Satana vorbește cu glas tare împotriva noastră, acuzându-ne de păcat și pretinzând că suntem ai lui, dar sângele lui Hristos mărturisește pentru noi cu o putere mai mare” (Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 8,9).
Zilnic:
Galateni 4
Galateni 5
Galateni 6
Efeseni 1
Efeseni 2
Efeseni 3
Efeseni 4
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 4
1. Ce anume au răstignit „cei ce sunt ai lui Hristos Isus”?
2. Cum putem împlini legea lui Hristos?
3. Pe care temelie sunt zidiți oamenii din casa lui Dumnezeu?
4. Care șase lucruri ar trebui „să piară din mijlocul vostru”?
5. Ce se rugau ucenicii cu privire la conversațiile lor zilnice?
Solii pentru tineret, din cap. 17, „Nu sentimente, ci o viață schimbată”, p. 71, 72.
Privire generală
Dumnezeu este mișcat fizic și emoțioal de profunda îndurare pe care o are față de poporul Său.
Teme
1. Dumnezeul nostru inimos și milos este descris viu în Scriptură prin imagini parentale – Iubirea lui Dumnezeu are puternice aspecte emoționale și afective, ca și în cazul părinților. Metafora iubirii divine ca dragoste maternă transmite ideea că Dumnezeu Își amintește de poporul Său și Se îndură de el. Asocierea cu o mamă este, într-o anumită măsură, cea mai bună ilustrație a compasiunii lui Dumnezeu, a grijii Lui iubitoare și a atenției la nevoile poporului Său. Scriptura ilustrează mila lui Dumnezeu folosind și imaginea unui tată iubitor și îndurător.
2. Dumnezeul nostru inimos și milos este descris șocant în Scriptură prin imagini viscerale – În multe pasaje biblice, pentru a exprima afecțiunea lui Dumnezeu se utilizează o terminologie cu trimitere la interiorul ființei, întrucât El resimte la nivel fizic și emoțional o compasiune profundă pentru oameni. Cuvântul ebraic tradus cu „îndurare”/„milă” descrie o dragoste asemănătoare cu cea a unei mame pentru copilul din pântecele ei, punând accentul pe îndurarea acesteia față de copilul ei. În mod asemănător, Dumnezeu manifestă o afecțiune și o milă blândă față de poporul Său.
3. Dumnezeul nostru inimos și milos este gelos într-un mod bun și drept – Dumnezeu caută o relație strânsă și exclusivă de legământ cu noi și cere fidelitate din partea poporului Său. În acest sens, Dumnezeu este descris în Scriptură ca înflăcărat și gelos. În locul conotației negative că este capricios, această terminologie transmite ideea că Dumnezeu acționează în interesul nostru suprem pentru a ne feri de autovătămare sau de încălcarea promisiunilor.
Aplicație: În iubirea Lui înflăcărată și plină de îndurare, Dumnezeu ne invită să fim ca El. În compasiunea manifestată față de ceilalți, trebuie să fim atenți la oamenii din jurul nostru și, ca biserică, să urmărim planificat să avem grijă de ei în mod activ.
Comentariu
Dumnezeul nostru inimos și milos este descris viu în Scriptură prin imagini parentale
Una dintre cele mai vii descrieri ale lui Dumnezeu în Scriptură face uz de termeni asociați domeniului parental, mamei și tatălui, care la modul ideal sunt modele deosebite de iubire și compasiune în relațiile dintre oameni.
În dialogul dintre Dumnezeu și Sion din Isaia 49:14-23, care face parte din mesajul mai larg de consolare a poporului Israel, din Isaia 49:14-26, Sion se plânge inițial: „M-a părăsit Domnul și m-a uitat Domnul” (Isaia 49:14). În răspunsul Lui, Domnul subliniază faptul că Își aduce întotdeauna aminte de poporul Său; această afirmație este formulată în mod poetic cu ajutorul imaginii mamei. „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip” (Isaia 49:15). Imaginea mamei este legată aici de ideea aducerii aminte și de cea a milei. În contrast, ideea de uitare descrie, în acest context, o lipsă de compasiune.
Presupunerea generală este că mama nu uită niciodată copilul pe care îl alăptează. Cel puțin acesta este nivelul de devotament pe care toată lumea îl așteaptă de la ea. Prin urmare, imaginea unei mame este probabil cel mai bun mod de ilustrare a milei lui Dumnezeu și a preocupării de nevoile poporului Său. Dar nu toate mamele se ridică la nivelul înalt al acestei așteptări. Deși mulți își descriu mamele ca cele mai iubitoare și pline de compasiune ființe umane din lume, alții, din nefericire, s-ar putea să nu aibă amintiri plăcute cu mamele lor. Deși pare să facă din imaginea mamei apogeul conștiinței și compasiunii umane, Isaia 49:15 poate explica și experiențele negative provocate de o mamă uitucă și nemiloasă.
Prin urmare, deși astfel de experiențe sunt considerate atipice, comparația din acest pasaj transmite în același timp că unele mame se pot abate de la acea normă și tot pot uita. Din nefericire, această experiență este realitatea tristă din viața anumitor oameni. Cu toate acestea, Dumnezeu nu Își va uita niciodată poporul și va avea întotdeauna milă față de el. Pe scurt, comparația dintre Dumnezeu și o mamă creează o imagine frumoasă a unui Dumnezeu inimos și milos, atât cu cei care au o mamă iubitoare (Dumnezeu Se aseamănă oarecum cu aceste mame), cât și cu cei care au sau au avut o experiență negativă cu o mamă neiubitoare (Dumnezeu este cu siguranță diferit de acestea).
În același timp Biblia Îl compară pe Dumnezeu și cu un tată în ce privește compasiunea Lui. Psalmul 103 Îl laudă pe Domnul pentru îndurările Sale. „Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate. El nu Se ceartă fără încetare şi nu ţine mânia pe vecie. Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre” (Psalmii 103:8-10). După această descriere, psalmul Îl compară pe Dumnezeu cu un tată: „Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Psalmii 103:13).
Dumnezeul nostru inimos și milos este descris șocant în Scriptură prin imagini viscerale.
Îndurarea în Biblie este redată prin termeni legați de organe interne. Acest limbaj face ca descrierile milei din Scriptură, în special mila divină, să fie expresii emoționale și fizice. De exemplu, „cuvântul ebraic pentru «îndurare/milă»”, care este raḥamim, „este etimologic înrudit cu reḥem (pântec/uter)” (Shmuel Himelstein, „Compassion”, The Oxford Dictionary of the Jewish Religion, 2011). Această idee întărește comparația dintre îndurarea lui Dumnezeu și îndurarea unei mame față de copilul care a ieșit din pântecele ei. Cu siguranță, acest limbaj atât de fizic nu ar trebui interpretat literal în cazul lui Dumnezeu. Dar o astfel de descriere pregnantă este probabil imaginea supremă pentru a exprima cu adevărat, în limitele conceptelor și limbajului omenesc, profunzimea milei iubitoare a lui Dumnezeu.
În Osea 11, Domnul Își exprimă iubirea profundă față de Israel. El declară: „Când era tânăr Israel, îl iubeam” (Osea 11:1), „Eu l-am învățat pe Efraim să meargă și l-am ridicat în brațe” (Osea 11:3). Dar Domnul subliniază: „Poporul Meu este pornit să se depărteze de la Mine” (Osea 11:7). În ciuda tuturor acestor lucruri, El Își declară dragostea, spunând: „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele?” (Osea 11:8). Folosind imagini viscerale pentru a-Și descrie îndurarea, mai precis faptul că S-a răzgândit, Domnul îi spune poporului Său: „Mi se zbate [verbul hp̲k̲] inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă” (Osea 11:8).
Verbul ebraic hp̲k̲ apare și în Plângerile lui Ieremia, pentru a descrie suferința unui om: „Doamne, uită-Te la necazul meu. Lăuntrul meu fierbe, mi s-a întors [verbul hp̲k̲] inima în mine” (Plângerile lui Ieremia 1:20). Așadar, limbajul care face referire la inima omului (în Plângerile lui Ieremia) și la inima divină (în Osea) descrie emoționant profunzimile ardorii și îndurării lui Dumnezeu față de poporul Său.
În mod asemănător este folosit în Noul Testament verbul grecesc splanchnizomai, în mod special în evangheliile sinoptice, pentru a exprima faptul că Isus manifestă milă față de oameni (vezi Matei 9:36; Matei 14:14; Matei 15:32; Matei 20:34; Marcu 1:41; Marcu 6:34; Marcu 8:2; Luca 7:13; vezi, de asemenea, acest limbaj în Matei 18:27; Marcu 9:22; Luca 10:33; Luca 15:20). Este demn de remarcat că substantivul înrudit, splanchnon, care exprimă ideea de afecțiune sau de milă în multe pasaje din Noul Testament (vezi Luca 1:78; Filipeni 1:8; Filipeni 2:1; Coloseni 3:12), face referire literal la „părțile interne ale unui trup”, în mod special la „viscere [...], măruntaie” (Frederick W. Danker, et al., A Greek-English Lexicon of the New Testament…, 2000, p. 938). După cum accentuează Craig Bloomberg în comentariile sale cu privire la Matei 9:36, „emoțiile [lui Isus] reflectă o «milă» profundă, resimțită visceral/în măruntaie [gr. spanchonos] […], care ar putea face referire la intestine și rinichi)” (Matthew: The New American Commentary, 1992, vol. 22, p. 166). Prin urmare, Noul Testament descrie mila lui Domnului Isus folosind termeni legați de organe interne ale corpului uman. Mai precis, El este afectat fizic și emoțional de o milă profundă și iubitoare față de popor. Lucrul acesta corespunde descrierii din Vechiul Testament a îndurării profunde a lui Dumnezeu față de poporul Său.
Dumnezeul nostru inimos și milos este gelos într-un mod bun și drept
Ca parte a imaginii veterotestamentare a Dumnezeului nostru înfocat și îndurător apare și descrierea Sa ca gelos/plin de râvnă (vezi Exodul 20:5; 34:14; Deuteronomul 4:24; Deuteronomul 5:9; Deuteronomul Deuteronomul 6:15; Deuteronomul 32:16,21; Iosua 24:19; 1 Împărați 14:22; Psalmii 78:58; Ezechiel 39:25; Naum 1:2; Ioel 2:18; Zaharia 1:14; 8:2). Această descriere apare în porunca a doua, bazată pe prima („Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”, Exodul 20:3) și interzice facerea oricărui „chip cioplit” (Exodul 20:4). Porunca adaugă: „Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos” (Exodul 20:5). La fel ca într-o relație de căsătorie, Dumnezeu cere exclusivitate și fidelitate din partea poporului Său. Ținând cont de această relație de legământ, când poporul lui Dumnezeu Îi încalcă poruncile, făcând idoli și închinându-se lor/slujindu-le, poporul Îl instigă pe Dumnezeu, Îl provoacă la gelozie și mânie, potrivit limbajului biblic (Deuteronomul 32:16,21; Iosua 24:19; 1 Împărați 14:22,23; Psalmii 78:58; Naum 1:2,14). Ca Dumnezeu sfânt (Iosua 24:19; Ezechiel 39:15), care este înflăcărat în relația cu poporul Său (Ioel 2:18; Zaharia 1:14; Zaharia 8:2), reacția Lui de gelozie este de fapt un răspuns sfânt la lipsa de credincioșie și la idolatria poporului Său.
Această imagine din Vechiul Testament a geloziei lui Dumnezeu este evident altceva decât avertizarea lui Pavel cu privire la invidia/pizma din rândul membrilor bisericii din Noul Testament (vezi 1 Corinteni 13:4; 2 Corinteni 12:20; Galateni 5:20). Pavel vorbește în mod pozitiv despre o „gelozie după voia lui Dumnezeu”, accentuând în 2 Corinteni 11:2 că este gelos pentru biserică. Această distincție între o gelozie negativă, care trebuie evitată, și gelozia pozitivă, a lui Dumnezeu, poate fi sesizată în limba greacă, existând două posibile definiții ale geloziei în Noul Testament: (1) „a fi interesat într-un mod pozitiv și intens” (râvnă, zel, entuziasm) și (2) „a avea puternice sentimente negative față de realizările altcuiva” (invidie sau pizmă) (A Greek-English Lexicon of the New Testament…, p. 427).
Aplicație
Dumnezeu manifestă compasiune și iubire puternică pentru poporul Său și ne invită să facem același lucru. Ținând cont de această idee, discutați următoarele întrebări:
1. Când comparăm mila lui Dumnezeu cu cea a unei mame grijulii, ce rol joacă aducerea aminte și uitarea în manifestarea milei? Dă exemple.
2. În ce fel poți fi gelos într-un mod pozitiv în relațiile tale din cadrul bisericii, așa cum Dumnezeu este gelos în relațiile Sale cu poporul Său?
3. Cum putem planifica la nivel de biserică să ne îngrijim de alții și să încorporăm cauza altora în propriile noastre obiective spirituale?