O speranță de nezdruncinat

Cât de ușor este să vorbim și să cântăm despre speranță când suntem în biserică înconjurați de oameni zâmbitori! Dar când ne trezim în focul încercării, speranța nu pare prea la îndemână. Pe măsură ce împrejurările ne sufocă, începem să punem sub semnul întrebării totul, în special înțelepciunea lui Dumnezeu.

În una dintre cărțile lui, C. S. Lewis scrie despre un leu imaginar. Vrând să-l întâlnească pe acest leu, cineva întreabă dacă leul prezintă siguranță, dacă nu face rău. I se răspunde că nu prezintă siguranță, „dar că este bun”.

Faptul că nu întotdeauna Îl înțelegem pe Dumnezeu și El pare să facă lucruri neprevăzute nu înseamnă că Dumnezeu este împotriva noastră. Înseamnă pur și simplu că deocamdată nu avem tabloul complet. Dar cochetăm cu ideea că, pentru ca noi să avem pace, încredere și speranță, Dumnezeu trebuie să fie predictibil și să poată fi înțeles ușor. După mintea noastră, e neapărat ca El să prezinte „siguranță”. Dar în felul acesta nu facem altceva decât să ne predispunem la dezamăgire.

De înțeles: În ce fel înțelegerea noastră privind caracterul lui Dumnezeu ne ajută să ne păstrăm speranța în mijlocul încercării? Cum înțelegi salutul „Pacea Domnului!” în vreme de război?

Comentariu EGW

Când vin încercări, amintește-ți că sunt trimise pentru binele nostru. … Când treci prin strâmtorări și încercări să știi că sunt trimise ca tu să poți primi de la Dumnezeul slavei puteri înnoite și mai multă smerenie, pentru ca, în felul aceste, El să poată să te binecuvânteze, să te ridice și să te mențină în siguranță. Ține-te strâns de făgăduințele lui Dumnezeu, cu credință și cu speranța că El nu te va lăsa de rușine. …

Domnul a plănuit ca toți copiii Lui să fie fericiți și El deschide înaintea noastră izvoare de mângâiere unul după altul, ca să fim plini de bucurie și pace chiar când trecem prin experiențele de acum. Nu trebuie să așteptăm să ajungem în ceruri pentru a avea parte de strălucire, mângâiere și bucurie. Noi trebuie să le avem chiar în viața aceasta. … Noi ne lipsim singuri de mult bine, pentru că nu ne însușim binecuvântările care pot fi ale noastre în timpul necazurilor noastre. Toate suferințele și întristările noastre, încercările și ispitele, mâhnirile și durerile, persecuțiile și lipsurile, pe scurt, toate lucrurile lucrează împreună spre binele nostru. Toate experiențele și situațiile deosebite sunt mijloace folosite de Dumnezeu pentru binele nostru. Să privim mereu la lumina care este dincolo de nori! – My Life Today, p. 185

Acum, când nu mai poţi fi activă şi neputinţele apasă asupra ta, tot ce îţi cere Dumnezeu este să te încrezi în El. Încredinţează-I Lui paza sufletului tău, ca unui Creator credincios. Mila Sa este sigură, legământul Său este veşnic. Ferice de omul a cărui nădejde este în Domnul, Dumnezeul lui, şi care păzeşte adevărul pentru totdeauna. Mintea ta să caute făgăduinţele şi să se bazeze pe ele. Dacă nu poţi să-ţi aduci aminte cu uşurinţă de asigurarea bogată conţinută în făgăduinţele preţioase, ascultă-le rostite de buzele altcuiva. Ce plinătate, ce dragoste şi asigurare se găsesc în cuvintele acestea care vin de pe buzele lui Dumnezeu Însuşi, proclamând dragostea, mila şi preocuparea Sa faţă de copiii care sunt obiectul grijii Sale: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exodul 34:6,7). – Solii alese, cartea 2, p. 231

Biblia ni-L descoperă pe Hristos ca Păstorul cel Bun, care Își caută neobosit oaia pierdută. Într-un stil caracteristic, El îi ajuta pe toți cei care aveau nevoie de ajutor. Cu o grație blândă și curtenitoare, El Se ocupa de sufletele bolnave de păcat, aducându-le vindecare și întărire. …

Întreaga viață a Mântuitorului a fost caracterizată printr-o bunăvoință dezinteresată și prin frumusețea sfințeniei. El este modelul nostru de bunătate. De la începutul lucrării Sale, oamenii au început să înțeleagă mai limpede caracterul lui Dumnezeu. El Își exemplifica învățăturile prin propria viață. Isus vădea perseverență fără încăpățânare, bunăvoință fără slăbiciune, blândețe și simpatie fără sentimentalism. El era foarte sociabil, având totuși acea rezervă care descuraja familiarismul. Cumpătarea Lui nu conducea niciodată la bigotism sau austeritate. El nu se potrivea lumii, dar era atent la nevoile celor mai de pe urmă oameni. – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, pp. 261–262

Când suferim, este foarte ușor să presupunem că ce ni se întâmplă este singurul lucru care contează. Dar există o imagine ceva mai amplă decât cea în care suntem doar noi, personal (vezi Apocalipsa 12:7; Romani 8:22).

1. Citește Habacuc 1:1-4. Cu ce se confruntă profetul?

Te-ai aștepta ca Dumnezeu să zică ceva de genul: „Vai, Habacuc, e într-adevăr îngrozitor! Stai că vin Eu și te ajut imediat!” Dar răspunsul lui Dumnezeu este chiar opusul. El îi spune lui Habacuc că va fi și mai rău. Citește acest răspuns în Habacuc 1:5-11.

Locuitorii din Israel erau prizonieri la asirieni, iar Dumnezeu promite că situația se va înrăutăți și mai mult: locuitorii din Iuda vor fi atacați de babilonieni. Habacuc strigă din nou către Domnul în versetele 12-17 și apoi așteaptă să vadă ce va spune Dumnezeu.

2. Citește Habacuc 2:2,3. Introducerea făcută de Dumnezeu la mesajul despre distrugerea Babilonului îți insuflă speranță? Prin ce anume?

Capitolul 2 din Habacuc reprezintă promisiunea lui Dumnezeu referitoare la distrugerea babilonienilor. Evrei 10:37 citează Habacuc 2:3, făcând aluzie la o aplicație mesianică viitoare a acestei făgăduințe. Certitudinea cu care a fost promisă distrugerea Babilonului este valabilă și în cazul distrugerii „Babilonului celui mare” (vezi Apocalipsa 18:2).

Habacuc era prins între marea nenorocire din jurul lui și promisiunea lui Dumnezeu că situația se va înrăutăți. Acesta este exact punctul în care ne aflăm noi în istoria mântuirii. Un rău enorm este în jurul nostru, dar Biblia prezice că va veni un rău și mai mare. Secretul supraviețuirii lui Habacuc a fost faptul că a ajuns să vadă întregul tablou, imaginea de ansamblu. Prin urmare, în capitolul 3, el este în stare să înalțe o rugăciune extraordinară de laudă, pe baza a ceea ce va face Dumnezeu în viitor.

Citește Habacuc 3:16-19. Care sunt motivele de speranță identificate de profet? Care este speranța poporului lui Dumnezeu în timp ce așteptăm desfășurarea ultimelor scene profetice? Cum îți poți însuși această speranță?

Privind situația celor credincioși din zilele lui, [Habacuc] și-a exprimat povara inimii prin întrebarea: „Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculți? Până când mă voi tângui Ție, fără să dai ajutor? Pentru ce mă lași să văd nelegiuirea și Te uiți la nedreptate? …” (Habacuc 1:2,3).

Dumnezeu a răspuns la strigătul copiilor Săi credincioși. Prin portavocea Sa aleasă, Și-a făcut cunoscută hotărârea de a aduce pedeapsa asupra poporului care se abătuse de la El ca să le slujească zeilor păgâni. În  timpul vieții unora dintre aceia care chiar atunci puneau întrebări cu privire la viitor, El avea să îndrume în mod minunat căile popoarelor conducătoare ale pământului și să-i aducă pe babilonieni în frunte. … Căpeteniile lui Iuda și cei mai de seamă din popor urmau să fie duși robi în Babilon, cetățile, satele și ogoarele cultivate ale iudeilor urmau să rămână pustii, nimic nu avea să fie cruțat.

Încrezător că și prin această pedeapsă teribilă planul lui Dumnezeu pentru poporul Său avea să fie într-un fel împlinit, Habacuc s-a plecat cu umilință în fața voii descoperite a lui Iehova. … Apoi, credința lui trecând dincolo de perspectiva întunecată a viitorului apropiat și încrezându-se în făgăduințele prețioase care descoperă dragostea lui Dumnezeu față de copiii Săi încrezători, prorocul adaugă: „Nu vom muri!” (vers. 12). Cu această declarație de credință, a lăsat cazul lui și al tuturor celorlalți credincioși israeliți în mâinile unui Dumnezeu milostiv. – Profeți și regi, pp. 385–386

Credința care l-a întărit pe Habacuc împreună cu toți cei sfinți și drepți din zilele de grea încercare era aceeași credință care îl susține pe poporul lui Dumnezeu din zilele noastre. În ceasurile cele mai întunecate, în împrejurările cele mai descurajatoare, credinciosul își poate ține sufletul legat de Izvorul a toată lumina și puterea. Prin credința în Dumnezeu, nădejdea și curajul lui pot fi reînnoite în fiecare zi. „Cel neprihănit va trăi prin credința lui.” În slujirea lui Dumnezeu nu trebuie să existe nici descurajare, nici oscilare, nici teamă. Domnul va împlini cele mai înalte așteptări ale acelora care își pun încrederea în El. Domnul le va da înțelepciunea pe care o cer diferitele lor nevoi. – Profeți și regi, pp. 386–387

Timpul de așteptare poate părea lung, sufletul poate fi apăsat de împrejurări descurajatoare, mulți în care ne-am pus încrederea pot cădea pe cale, dar, împreună cu prorocul care s-a străduit să-l încurajeze pe Iuda într-o vreme de decădere fără egal, să spunem cu încredere: „Domnul însă este în Templul Lui cel Sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” (Habacuc 2:20). Să păstrăm mereu în minte solia încurajatoare: „Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit...” (vers. 3). – Profeți și regi, pp. 387–388

Oswald Chambers scrie: „L-ai întrebat pe Dumnezeu ce are de gând să facă? Nu îți va spune niciodată. Dumnezeu nu îți spune ce va face; El îți descoperă Cine este El” (My Utmost for His Highest, 2 ianuarie; vezi Oswald Chambers, Tot ce am mai de preț pentru Cel Preaînalt, Editura Poarta Bucuriei, 2015). Ce crezi că vrea să spună Oswald Chambers?

După cum știm, cartea Iov începe cu marea tragedie personală care s-a abătut asupra lui Iov. El pierde totul, cu excepția propriei vieți și a soției. Urmează o discuție în care prietenii lui încearcă să înțeleagă de ce s-au întâmplat toate acestea. În timpul conversației lor, Dumnezeu tace. Apoi, deodată, în Iov 38, Dumnezeu apare și vorbește. Fără nicio pauză, Dumnezeu îi pune lui Iov vreo 60 de întrebări încuietoare. Deschide Biblia și parcurge-le în Iov 38 și Iov 39.

După ultima întrebare, Iov răspunde: „Iată, eu sunt prea mic. Ce să-Ți răspund? Îmi pun mâna la gură. Am vorbit o dată, și nu voi mai răspunde; de două ori, și nu voi mai adăuga nimic” (Iov 40:4,5). Dar Dumnezeu nu a terminat. Reîncepe și îi adresează o altă rafală de întrebări „grele”.

3. Citește răspunsul final al lui Iov în Iov 42:1-6. Ce încerca Dumnezeu să-i spună lui Iov și care a fost efectul asupra acestuia?

Dumnezeu nu răspunde la niciun „de ce?” formulat de prietenii lui Iov. În schimb, El zugrăvește o imagine a măreției Sale de neegalat, manifestată prin intermediul lucrărilor Sale de creație. Apoi Iov sigur nu mai are nevoie de niciun răspuns. Nevoia de explicații a fost eclipsată de imaginea copleșitoare a grandorii lui Dumnezeu.

Acest episod biblic dezvăluie un paradox fascinant. Speranța și încurajarea pot să răsară din conștientizarea faptului că noi cunoaștem foarte puțin. Instinctiv, încercăm să ne găsim liniștea prin faptul de a ști totul și drept urmare ne descurajăm când nu putem cunoaște totul. Dar uneori Dumnezeu scoate în evidență neștiința noastră pentru ca noi să putem înțelege că speranța umană se poate ancora doar într-o Ființă mult mai mare decât noi înșine.

Există lucruri din realitatea războiului pe care pur și simplu nu le înțelegi? Dacă da, concentrează-te asupra caracterului lui Dumnezeu. Cum poate acest exercițiu să îți dea speranță, acea speranță de care ai nevoie ca să rămâi ferm prin ceea ce acum pare de neînțeles?

Comentariu EGW

În general, iudeii credeau că păcatul este pedepsit în viaţa aceasta. Orice suferinţă era privită ca pedeapsă pentru vreo faptă rea, fie a suferindului, fie a părinţilor lui. Este adevărat că orice suferinţă vine din călcarea Legii lui Dumnezeu, dar adevărul acesta fusese răstălmăcit. Satana, autorul păcatului și al urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferinţele și moartea vin de la Dumnezeu ca o pedeapsă arbitrară, dată din cauza păcatului. Din cauza aceasta, acela asupra căruia se abătuse vreo suferinţă sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra și povara de a fi privit ca un mare păcătos.

În felul acesta, era pregătită între iudei calea pentru a-L lepăda pe Isus. Acela care „suferinţele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui” era privit de iudei ca fiind „pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit”; și ei și-au întors faţa de la El (Isaia 53:4,3).

Dumnezeu dăduse o învăţătură pentru a contracara mentalitatea aceasta. Istoria vieţii lui Iov arătase că suferinţa este adusă de Satana, dar că, prin ea, Dumnezeu Își aduce la îndeplinire planurile harului Său. Dar Israel n-a înţeles învăţătura. Aceeași eroare, pentru care Dumnezeu i-a mustrat pe prietenii lui Iov, a fost repetată de iudei când L-au lepădat pe Hristos.

Credinţa iudeilor cu privire la relaţia dintre păcat și suferinţă era împărtășită și de ucenicii lui Hristos. Deși le-a corectat rătăcirea, Isus nu le-a explicat cauza suferinţei omului, ci le-a spus care va fi urmarea. Prin ea urma să se descopere puterea lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 471

Adevărata sfințenie și smerenia sunt nedespărțite. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sufletul este mai supus și mai smerit. Când a auzit glasul lui Dumnezeu vorbindu-i din mijlocul furtunii, Iov a exclamat: „Mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă!” (Iov 42:6). Iar Isaia, când a văzut slava lui Dumnezeu și a auzit cum heruvimii strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor!” a exclamat și el: „Vai de mine! Sunt pierdut…” (Isaia 6:3,5). … Cel care prinde o licărire a iubirii fără semăn a lui Dumnezeu socotește toate lucrurile ca o pierdere și privește la Domnul ca la Cel care Se deosebește dintre zece mii, a cărui ființă este plină de farmec. Când privesc la Isus, serafimii și heruvimii își acoperă fețele cu aripile. Perfecțiunea și frumusețea lor nu sunt arătate în prezența slavei Domnului. Cu cât mai nepotrivit este ca oamenii să se înalțe pe ei înșiși! Mai degrabă să se îmbrace cu umilință, să înceteze orice luptă pentru supremație și să învețe ce înseamnă să fii blând și smerit cu inima. Acela care contemplă slava lui Dumnezeu și infinita Sa iubire, va avea o părere smerită despre el însuși, însă, privind la caracterul lui Dumnezeu, va fi transformat și făcut asemenea chipului Său divin. – That I May Know Him, p. 175

„Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă și-ți zic: «Nu te teme de nimic, Eu îți vin în ajutor!»” (Isaia 41:13).

Cineva întreba cândva: „Când Dumnezeu pare departe, cine s-a îndepărtat?” Când vin problemele, credem că Dumnezeu ne-a părăsit. Adevărul este că El nu a plecat nicăieri.

Prezența lui Dumnezeu le părea evreilor din exil foarte îndepărtată. Totuși, prin Isaia, Dumnezeu îi asigură cu privire la eliberarea lor viitoare. Așadar, deși întoarcerea efectivă în Ierusalim urma să aibă loc mulți ani mai târziu, Dumnezeu a vrut ca poporul Lui să știe că El nu Se îndepărtase de el și că existau toate motivele pentru a spera.

4. Citește Isaia 41:8-14. Ce motive de speranță găsești pentru oamenii care așteaptă cu nerăbdare eliberarea lor în viitor? Cum ne ajută această promisiune în timpul așteptării ca exilul nostru pe pământ să se termine?

Una dintre imaginile cele mai grăitoare din aceste versete se găsește în Isaia 41:13. Dumnezeul suveran al universului spune că poporul Lui nu trebuie să se teamă, deoarece El este Cel care îl ia „de mâna dreaptă”. Una este să ni-L imaginăm pe Dumnezeu conducând evenimentele pământene de pe un tron măreț, de la ani-lumină distanță de pământ, dar cu totul altă imagine e cea în care El este suficient de aproape ca să-i țină de mână pe credincioșii Lui dragi.

Când suntem ocupați, poate ne vine greu să ne amintim că Dumnezeu este aproape de noi. Dar când ne amintim că El este Emanuel, „Dumnezeu cu noi”, lucrurile se schimbă radical. Când prezența lui Dumnezeu este cu noi, la fel sunt și planurile Lui, promisiunile Lui și puterea Lui transformatoare.

Fă un experiment în următoarele zile: ori de câte ori este posibil, încearcă să-ți amintești că Dumnezeul universului este suficient de aproape cât să te țină de mână și îți promite personal ajutorul Său. Ține o evidență cu modul în care acest lucru îți schimbă viața. Pregătește-te să vorbește despre experiența ta în cadrul grupei de la Școala de Sabat.

Mulți au idei confuze cu privire la ce înseamnă credința și trăiesc cu totul sub nivelul privilegiilor pe care le au. Ei confundă simțămintele cu credința și sunt continuu nefericiți și încurcați în mintea lor, pentru că Satana se folosește de toate avantajele pe care i le oferă lipsa lor de cunoaștere și de experiență. … Noi trebuie să credem că suntem aleși ai lui Dumnezeu, aleși să fim mântuiți prin exercitarea credinței, prin harul Domnului Hristos și lucrarea Duhului Sfânt și noi trebuie să Îl lăudăm pe Domnul și să Îi aducem slavă pentru o favoare atât de minunată arătată față de noi, care nu o merităm. Prin iubirea lui Dumnezeu, sufletul este atras la Hristos, ca să fie primit cu har și prezentat înaintea Tatălui. … 

Tatăl Își revarsă iubirea peste poporul Său ales care trăiește în mijlocul lumii. Credincioșii Săi sunt cei pe care Hristos i-a răscumpărat plătind cu sângele Său și, pentru că ei răspund chemării lui Hristos și se apropie de El, prin harul suveran al lui Dumnezeu, sunt aleși să fie salvați ca fiind copiii Săi ascultători. Asupra lor se manifestă harul fără plată al lui Dumnezeu, iubirea cu care i-a iubit. Oricine se va smeri și se va face ca un copilaș, oricine va primi Cuvântul lui Dumnezeu și va asculta de el cu simplitatea și sinceritatea unui copil va fi printre cei aleși ai lui Dumnezeu. – Our High Calling, p. 77

Fraţilor, împreună cu preaiubitul Ioan, vă îndemn să „vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu”. Ce dragoste, ce dragoste inegalabilă, ca să putem fi aduşi înapoi la Dumnezeu şi adoptaţi în familia Sa, aşa păcătoşi şi înstrăinaţi de El cum suntem! Ne putem adresa Lui cu numele scump de „Tatăl nostru”, care este un semn al afecţiunii noastre faţă de El şi o garanţie a preţuirii Sale pentru noi şi a duioşiei Sale faţă de noi. …

Toată dragostea părintească ce a trecut din generaţie în generaţie prin canalul inimilor omeneşti, toate izvoarele de duioşie şi de afecţiune care s-au deschis în sufletele oamenilor nu sunt decât ca nişte mici pârâiaşe faţă de oceanul nemărginit atunci când sunt comparate cu iubirea infinită şi inepuizabilă a lui Dumnezeu. Limba nu poate să o exprime și pana nu o poate zugrăvi. Poţi să meditezi asupra ei în fiecare zi a vieţii tale. În străduinţa de a înţelege dragostea şi compasiunea Tatălui ceresc, poţi să cercetezi Scripturile în mod sincer şi stăruitor pentru a le înţelege, poţi să faci apel la toată puterea şi capacitatea pe care Dumnezeu ţi le-a dat, şi totuşi, dincolo de acestea, rămâne o infinitate. Poţi studia veacuri întregi această dragoste, dar nu vei putea înţelege niciodată pe deplin lungimea şi lărgimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Dumnezeu, manifestate prin faptul că L-a dat pe Fiul Său să moară pentru lume. Nici veşnicia nu va putea să o descopere pe deplin. – Mărturii, vol. 5, pp. 739–740

Citește Evrei 12:5-13. Care este mesajul pentru noi aici și cum se potriveștecu ce studiem în acest trimestru?

În Evrei 12:5-13, Pavel descrie încercările în contextul pedepsei sau al disciplinării. Cuvântul „pedeapsă/mustrare/disciplinare” apare, în diferite forme, de 10 ori în acest pasaj. În lumea greacă, acesta era termenul de bază pentru ideea de educație. Prin urmare, a înțelege pedeapsa înseamnă a înțelege modul în care Dumnezeu ne educă în școala credinței – descrisă de Pavel în Evrei 11.

În capitolul 11 din Evrei, Pavel prezintă ipostaze cu femei și bărbați ai credinței. Credința a fost cea care i-a determinat pe toți să meargă mai departe când s-au confruntat cu tot felul de situații solicitante. Ajungând la capitolul 12, Pavel ni se adresează nouă, cititorilor, și ne spune că, din moment ce atâția oameni înainte de noi au perseverat în ciuda tuturor dificultăților, și noi ne putem continua parcursul și să ne ducem la bun sfârșit viața de credință. Secretul constă în privirea fixată asupra lui Isus (Evrei 12:2), care poate fi un model când vremurile sunt grele (EvreI 12:3). Când citim capitolul 12 din Evrei este ca și cum ni s-ar oferi o pereche de ochelari pentru citit. Fără acești ochelari, vederea sau înțelegerea noastră asupra greutăților va fi întotdeauna încețoșată. Dar folosirea acestor ochelari va corecta interpretarea neclară a suferinței, impusă de cultura noastră. Apoi vom fi în stare să înțelegem clar și să reacționăm în fața încercărilor în cunoștință de cauză.

8. Citește Evrei 12:1-13 cu ajutorul „ochelarilor” descriși mai sus. Acum, concentrează- te asupra versetelor 5-13 și răspunde la următoarele întrebări:
Care este sursa disciplinării?

Care este reacția noastră la pedeapsă sau disciplinare?

Care este scopul disciplinării?

Recitește cu atenție Evrei 12:1-13. Întocmește o listă cu toate motivele de speranță cu care te identifici. Cum ai manifestat această speranță în propriile momente de „educație” spirituală?

Această experiență a lui Pavel este o lecție pentru noi, căci ea descoperă calea lui Dumnezeu de a lucra. Domnul poate scoate o biruință din ceea ce nouă ni s-ar părea că este un obstacol și o înfrângere. Noi suntem în pericolul de a-L uita pe Dumnezeu, de a privi la lucrurile care se văd în loc să ne ațintim ochiul credinței la lucrurile care nu se văd. Când vine nenorocirea sau restriștea, suntem gata să-L învinuim pe Dumnezeu de neglijență sau cruzime. Dacă El socotește de folos să întrerupă activitatea noastră folositoare în unele domenii, murmurăm fără să stăm să ne gândim că, poate, în felul acesta, Dumnezeu lucrează spre binele nostru. Trebuie să învățăm că pedeapsa face parte din marele Său plan și că, sub toiagul întristării, creștinul poate face uneori mult mai mult pentru Domnul decât atunci când este angajat în slujirea activă. – Faptele apostolilor, p. 481

Mulți dintre cei care mărturisesc Numele lui Hristos şi pretind că aşteaptă apropiata Sa revenire nu ştiu ce înseamnă să suferi pentru Hristos. Inimile lor nu sunt înmuiate prin har şi ei nu sunt morţi faţă de ei înșiși, iar lucrul acesta se vede în diferite moduri. În acelaşi timp, ei vorbesc despre faptul că trec prin încercări. Dar motivul principal al încercărilor lor este o inimă nesupusă, care face eul atât de sensibil, încât adesea este iritabil. Dacă asemenea oameni ar putea să-şi dea seama ce înseamnă să fii un umil urmaş al lui Hristos, un creştin adevărat, ar începe să lucreze cu multă hotărâre şi ar începe aşa cum se cuvine. Mai întâi, ei ar muri faţă de eu, apoi ar fi gata oricând pentru rugăciune şi ar controla fiecare pasiune a inimii. Fraţilor, renunţaţi la independenţa voastră, la încrederea pe care o aveţi în voi înşivă şi urmaţi Modelul cel blând! Păstraţi-L pe Isus în gândurile voastre – El este exemplul vostru şi voi trebuie să călcaţi pe urma paşilor Lui! Priviţi către Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, care, pentru bucuria ce I-a fost pusă înainte, a îndurat crucea şi a dispreţuit ruşinea! El a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire atât de mare faţă de Sine. Pentru păcatele noastre a fost El odinioară Mielul cel blând înjunghiat, străpuns, zdrobit, lovit şi chinuit.

Atunci, să suferim şi noi pentru Isus, să ne răstignim eul în fiecare zi şi să fim părtaşi la suferinţele lui Hristos aici, pentru a putea fi făcuţi părtaşi cu El la slava Sa şi încununaţi cu slavă, cinste, nemurire şi viaţă veşnică! – Scrieri timpurii, pp. 113–114

Dacă sperăm să purtăm coroana, trebuie să ne așteptăm să ducem crucea. Încercările noastre cele mai mari vor veni din partea acelora care spun că sunt evlavioși. Așa a fost și cu Răscumpărătorul lumii, așa va fi și cu urmașii Săi. … Aceia care doresc în mod serios să câștige coroana vieții veșnice nu trebuie să fie surprinși sau descurajați din cauză că, la fiecare pas pe calea spre Canaanul ceresc, întâlnesc obstacole și au de înfruntat încercări. …

Mântuitorul nostru știe ce este cel mai bine. Credința crește în confruntarea cu îndoiala, greutățile și încercările. Virtutea capătă putere  prin rezistența în fața ispitelor. … În viziune sfântă, Ioan a privit la credincioșii care vin din necazul cel mare și stau în jurul tronului lui Dumnezeu îmbrăcați în haine albe și încununați cu slavă nemuritoare. … Credincioșia lor față de Dumnezeu și Cuvântul Său a fost arătată și acum le sunt acordate cele mai înalte onoruri ale Cerului, pentru că sunt biruitori. – Our High Calling, p. 361

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Educație, capitolul 35, „Școala din lumea cea nouă”; Divina vindecare, subcapitolul „Ajutor în viețuirea zilnică”

„În experienţa tuturor vin vremuri de descurajare cruntă și dezamăgire amară – zile când amărăciunea le este partea și le este greu să creadă
că Dumnezeu mai este binefăcătorul iubitor al copiilor Lui de pe pământ, zile când necazurile hărţuiesc sufletul până acolo încât moartea pare mai de dorit decât viaţa. În asemenea împrejurări, mulţi își pierd încrederea în Dumnezeu și sunt duși în robia îndoielii, în sclavia necredinţei. Dacă am putea, în acele situaţii, să vedem cu ochii spirituali semnificaţia providenţelor lui Dumnezeu, am vedea îngerii căutând să ne salveze de noi înșine, luptând să așeze picioarele noastre pe o temelie mai tare decât dealurile veșnice. Atunci, o credinţă nouă, o viaţă nouă ar curge în fiinţa noastră” (Ellen G. White, Profeți și regi, p. 162).

Studiu zilnic:

Iosua 12

Iosua 13

Iosua 14

Iosua 15

Iosua 16

Iosua 17

Iosua 18;

Ellen G. White, Evanghelizare, subcapitolul „Punctul culminant al triumfului”

1. Care a fost moștenirea seminției lui Levi?

2. Ce om a pretins că la vârsta de 85 de ani era la fel de puternic ca la 40 de ani?

3. Ce popor mare la număr se temea de cei ce aveau care de fier?

4. Ce carte a fost împărțită în șapte, în urma unei călătorii?

5. Care trebuie să fie cuvântul nostru de ordine?

Studiu suplimentar Astăzi cu Dumnezeu, „Bucurați-vă în Domnul” (27 mai); Educație, cap. 35, „Școala din lumea cea nouă”.

Privire generală

În condițiile în care postmodernismul promovează deconstrucția și revizuirea conceptelor și a cosmoviziunilor, mulți consideră că și noțiunea de speranță a umanității și sursa acestei speranțe au nevoie de o revizuire. Studiul anterior s-a concentrat pe importanța adevărului și a înțelegerii lui. Studiul din săptămâna aceasta analizează speranța din perspectiva adevărului biblic despre Dumnezeu, care este sursa speranței autentice. În vremuri de criză, speranța de care avem nevoie nu este o dorință autogenerată, ci o încredere puternic ancorată în promisiunile lui Dumnezeu. Numeroase lecții reies din studiul de față.

În primul rând, Dumnezeu ne lărgește orizontul astfel încât să ne putem localiza pe noi înșine și experiența noastră în cadrul mai larg al planului de mântuire și al evenimentelor profetice. Această realitate este exemplificată în viața lui Daniel, a lui Habacuc și a lui Iov. În al doilea rând, Dumnezeu ni Se prezintă drept Creator și Răscumpărător, drept Acela care ne iubește și este cu noi. În al treilea rând, El ne descoperă planurile Sale cu noi și pentru noi. Nu suntem niște elemente neglijabile într-o criză. Suntem o parte indispensabilă din creația, viața și planurile lui Dumnezeu. Chiar dacă ne aflăm într-o criză, Dumnezeu nu va îngădui să ne pierdem. În Ioan 10:10-15,28,29, Isus ne spune cu toată solemnitatea că noi suntem oile Sale, că El este Păstorul nostru, că planul Său este acela de a ne oferi viața veșnică și că nimeni nu ne va smulge vreodată din mâna Lui sau a Tatălui. Da, Dumnezeu ne poate lăsa să trecem prin diferite crize, dar aceste crize au menirea de a ne ajuta să creștem.

1   Înțelegerea contextului mai larg al planului de mântuire și al evenimentelor profetice joacă un rol crucial în cultivarea speranței pentru a trece cu bine prin cuptoarele încinse ale vieții.

2   Sursa biblică de speranță constă în înțelegerea persoanei lui Dum­nezeu, a faptului că El este cu noi și are planuri pentru și cu noi.

Comentariu

Speranța, în Noul Testament

Din prima clipă când a debutat criza păcatului pe planeta noastră, Dumnezeu a țesut speranța în fiecare fibră a istoriei noastre cu ajutorul făgăduinței Sale că ne va salva și ne va restaura pentru Împărăția Sa. Un scurt studiu asupra speranței exprimate în Noul Testament scoate la iveală multe aspecte importante: Apostolul Pavel este cel care tratează în Noul Testament speranța într-un mod mai sistematic. În Epistola către corinteni, el enumeră trei mari virtuți creștine: credința, speranța și dragostea (1 Corinteni 13:13). Este adevărat că alege dragostea ca „cea mai mare” dintre cele trei, dar în Coloseni 1:5 precizează că atât credința, cât și dragostea se manifestă „datorită speranței” (NTR), sunt „motivat[e] de speranț[ă]” (BVA), există „datorită/din pricina nădejdii” (EDCR/VDC). Definind speranța, Pavel spune că este „o ancoră a sufletului”, „tare și neclintită”. Dar o asemenea nădejde este ancorată în Isus Hristos, în sanctuarul ceresc (Evrei 6:19).

Și credința este definită și în raport cu speranța (Evrei 11:1). Capito­lul 11 din Evrei este o listă a eroilor credinței de-a lungul secolelor. Toți  au trecut prin încercări (Evrei 11:33-38), dar au avut în comun credința definită în termenii făgăduinței și ai speranței. Niciunul dintre ei nu a avut parte de împlinirea supremă a promisiunii lui Dumnezeu (Evrei 11:39), totuși ei au privit dincolo de timpul în care au trăit spre patria din viitor, Împărăția veșnică a lui Dumnezeu (Evrei 11:15,16).

Pavel tratează subiectul speranței și în contextul suferinței. El tresaltă în propria suferință pentru că suferința aduce cu sine perseverența, perseverența dă naștere caracterului, iar caracterul generează speranță (Romani 5:4; vezi și Romani 12:12). Pavel a avut speranță în mijlocul necazului său și al marilor crize prin care a trecut (2 Corinteni 4:9). Când suntem disciplinați, explică el, nu trebuie să renunțăm la speranță (Evrei 12:5). În plus, Pavel vede că și lumea creată se luptă cu „deșertăciunea” în propriul foc al încercării, și nu din vina ei, ci fiindcă Dumnezeu „a supus-o – cu nădejdea însă că și ea va fi izbăvită din robia stricăciunii” (Romani 8:20-24).

În Romani 8:18-27, Pavel își ia timp să vorbească pe larg despre speranță. Dar el începe cu suferința prin care noi trecem chiar acum: „Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi” (Romani 8:18). Pavel nu se oprește la suferința noastră omenească, ci scoate în evidență faptul că întreaga natură suferă (Romani 8:19-22). Suferința este un pachet complex. Nimic din lumea naturală nu este scutit de ea. De asemenea, suferința cuprinde tot ceea ce ne face să fim oameni – dimensiunea fizică, morală, emoțională și spirituală a ființei noastre (Romani 8:23).

Prin urmare, lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu trebuie, în mod necesar, să includă și toată creația Sa – natura, corpul, emoțiile  plus toate celelalte aspecte ale ființei umane. Pavel subliniază că acest plan de restaurare reprezintă speranța noastră creștină, pentru că „în nădejdea aceasta am fost salvați”. Deși este certă, această restaurare nu este încă vizibilă, adică nu a fost încă transpusă în fapt, în istorie. Este ceva ce Dumnezeu ne promite, prin urmare, putem fi siguri că se va întâmpla (Romani 8:24; vezi și 1 Corinteni 9:10). Și este o speranță tocmai pentru că nu s-a adeverit încă; este încă în viitor, iar noi „nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare” (Romani 8:25).

Da, experimentăm suferință, dezamăgire, lipsă de înțelegere, incapacitatea de a ne exprima adecvat și de a ne ruga, dar Duhul Sfânt ne ajută prin mijlocirea Sa înaintea lui Dumnezeu (Romani 8:26-28). În cele din urmă, ceea ce contează cel mai mult în toată această situație este să ne încredem în Dumnezeu că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28). Iată de ce creștinii își dezvoltă „tăria nădejdii”/„perseverența speranței” (1 Tesaloniceni 1:3,  VDC/NTR).

Un studiu biblic mai amplu despre speranță adaugă câteva elemente:

(1) Speranța biblică este ancorată în Dumnezeu, nu în noi înșine (Psalmii 42:11; 2 Corinteni 1:9; 1 Timotei 6:17). Toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii constituie sursa speranței. Dumnezeu Tatăl „ne-a iubit și ne-a dat prin harul Său o mângâiere veșnică și o bună nădejde” (2 Tesaloniceni 2:16; vezi și 1 Timotei 4:10; Tit 1:2). Isus Hristos și Evanghelia harului Său constituie speranța noastră (Efeseni 1:12; Coloseni 1:27; 1 Timotei 1:1; 2 Timotei 1:1). Duhul Sfânt aduce și menține speranța în viețile credincioșilor (Romani 5:5; 15:13; Galateni 5:5). Fără Dumnezeu nu există speranță în viață, nu există legământ și astfel suntem înstrăinați de Dumnezeu (Efeseni 2:12; 1 Tesaloniceni 4:13); dar în Hristos toți avem aceeași speranță dată de Dumnezeu lui Israel prin Evanghelie (Efeseni 3:6; Coloseni 1:23). Apostolul Petru ne spune că Dumnezeu este Tatăl nostru care „ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde vie” (1 Petru 1:3).

(2) Speranța biblică are la bază promisiunea lui Dumnezeu de a ne elibera de păcat, de moarte și de suferință, prin Isus Hristos. Matei citează din Isaia pentru a-L descrie pe Isus ca speranța popoarelor (Isaia 42:1-4; Matei 12:21). Isus spune că Avraam a sperat să vadă ziua lui Mesia (Ioan 8:56). Aceasta este speranța neprihănirii prin credință (Galateni 5:5).

(3) Speranța care vine de la Dumnezeu vizează deja viața noastră  prezentă. Speranța noastră este ancorată în salvarea care va veni prin jertfa lui Isus pe cruce. Ea ne oferă numeroase beneficii în viață, atât spirituale (precum o relație cu Dumnezeu), cât și psihice (pace, optimism etc.). „Nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5:2) este îndreptățirea păcătoșilor prin har și prin credință, prin care Dumnezeu ne dă pacea în Isus Hristos (Romani 5:2,3). Nădejdea aceasta „nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:5). Așadar, această speranță nu este falsă, ci se bazează pe acțiunile lui Dumnezeu; adică, exact la momentul potrivit, Isus „a murit pentru cei nelegiuiți” (Romani 5:6). În felul acesta, Isus Și-a arătat dragostea față de noi (Romani 5:8), salvându-ne din păcatele noastre și împăcându-ne cu Dumnezeu (Romani 5:9-11).

(4) Dar prima venire a lui Isus și jertfa Sa pe cruce nu constituie sfârșitul istoriei răscumpărării. Apostolul Pavel ne spune că, „dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!” (1 Corinteni 15:19). Din acest motiv, speranța noastră este ancorată în învierea Domnului Isus Hristos, care ne va învia la o viață veșnică și plină de slavă (Coloseni 1:5,27; Tit 1:2; 3:7; Evrei 10:23; vezi și 2 Corinteni 1:9; 1 Timotei 4:8). Pavel declară că a fost persecutat din pricina nădejdii în înviere (Faptele 23:6; 24:15). Învierea nu a fost o născocire a lui Pavel, ci a fost aceeași speranță pe care Dumnezeu le-a dat-o părinților poporului Israel (Faptele 26:6; 28:20). Potrivit lui Pavel, Avraam a devenit tatăl multor popoare pentru că, „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut” (Romani 4:18), bazându-se pe Dumnezeul „care înviază morții și care cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi” (Romani 4:17). Speranța învierii se va transforma în realitate la a doua venire a lui Isus, care este El Însuși „fericita [...] nădejde” a creștinilor (Tit 2:13).

(5) Tocmai această speranță a constituit chemarea, identitatea, etosul, viața și misiunea poporului Israel (Faptele 26:7). Această speranță a mântuirii pe care ne-o oferă Dumnezeu prin Isus Hristos a ajuns la întreaga omenire prin intermediul patriarhilor, prin Israel și, mai târziu, prin biserică (Romani 15:4; 1 Corinteni 1:7; Efeseni 2:12). Noi luăm parte la misiunea de transmitere a speranței lui Dumnezeu la toți oamenii. Dumnezeu i-a promis Evei că Sămânța ei avea să salveze lumea (Geneza 3:15). Dumnezeu i-a promis lui Avraam că binecuvântările și salvarea popoarelor aveau să vină prin el, adică prin Sămânța care avea să se nască din el (Geneza 12:3,7; 18:18; Romani 9:4; Galateni 3:8,15,16). Dumnezeu i-a făgăduit lui David că Sămânța lui va ședea pentru totdeauna pe tron (Romani 15:12; vezi Isaia 11:1,2; 2 Samuel 22:51).

(6) Pavel invocă speranța în binecuvântarea rostită la adresa poporului lui Dumnezeu aflat în mijlocul necazului: „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea pe care o dă credința, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiți tari în nădejde!” (Romani 15:13; 2 Tesaloniceni 2:16). Speranța slujește drept cască de protecție în armura creștinului (1 Tesaloniceni 5:8).

Aplicație

Daniel trece printr-o experiență „de așteptare” asemănătoare cu a lui Habacuc. Până la sfârșitul vieții sale, el așteaptă ca acei 70 de ani de exil despre care profetizase Ieremia (Ieremia 25:11,12) să se încheie și să apară salvarea venită de la Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu îi dezvăluie lui Daniel că istoria suferinței și morții se va extinde cu încă  70 de săptămâni (490 de ani). În plus, această perioadă va continua  pentru încă 1.810 ani peste cei 70, totalizând 2.300 de ani. Anumitor creștini nu le place profeția pentru că le „întunecă” orizontul. Poate că nici nu trebuie să se concentreze tot timpul pe profeție. Dar vin vremuri și situații în viață când este nevoie de imaginea de ansamblu, oricât de dureros poate fi răspunsul profetic. Această imagine mai amplă este zugrăvită de revelația lui Dumnezeu prin profeții Săi. Fără o astfel de profeție, inclusiv cele apocaliptice, poporul lui Dumnezeu se va lupta cu disperare să-și mențină speranța în timp ce trece printr-un număr din ce în ce mai mare de crize globale și personale. În ce fel imaginea de ansamblu a revelației profetice te ajută să te încrezi în Dumnezeu și în providența Sa ca să treci cu bine prin cuptorul încercărilor?