Alături de Păstor

Text de memorat

De memorat: „Îmi ___sufletul și _____ pe cărări drepte din pricina ____” (Psalmii 23:3).

Sofia s-a rezemat de ușa dormitorului ei și s-a lăsat alunecând la podea. Lacrimile izvorau una după alta și în clipa următoare plângea deja în hohote. „Cum a putut să facă așa ceva? Cum a putut?” Sofia tocmai aflase o veste care îi frângea inima. Cineva, pe care îl considera un prieten, pe care îl respecta și în care avea încredere, împrăștia bârfe îngrozitoare despre ea ca să îi strice reputația și munca de până atunci. Luând Biblia de pe pat, s-a trezit că se uita fix la niște cuvinte cunoscute: „Îmi înviorează sufletul și mă povățuiește pe cărări drepte din pricina Numelui Său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu Mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie” (Psalmii 23:3,4).

„N-are cum să fie așa!” izbucni în sinea ei. Dar logica părea simplă. Păstorul din psalm își conducea oile „pe cărările dreptății” (VDCL, BTF)  dar tocmai aceste cărări păreau să șerpuiască prin valea umbrei morții. Era posibil ca până și această trădare dureroasă din partea unui prieten, această vale întunecată, să fie folosită de Dumnezeu ca s-o învețe ceva despre neprihănire?

 


De înțeles: Când ai crescut spiritual mai mult: în vremuri ușoare sau în vremuri mai grele?

Comentariu EGW

Când Își prezintă lecțiile din marea carte a naturii, Marele Învățător deschide ochii înțelegerii [ascultătorilor Săi] ca să descopere atenția care le este acordată lucrurilor, proporțional cu locul pe care îl ocupă pe scala creațiunii. Dacă iarba de pe câmp, care astăzi este atât de frumoasă, delectând simțurile, iar mâine este tăiată și arsă, are o atât de mare atenție din partea Creatorului, cu cât mai mult va avea El grijă de omul care este făcut după chipul Său! Nu vom putea niciodată să avem idei exagerate despre valoarea sufletului unui om sau despre atenția pe care i-o acordă omului Cerul. Apoi, El dă asigurarea: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția.”

Isus este Păstorul cel bun. Urmașii Săi sunt turma pășunii Lui. Un păstor este întotdeauna împreună cu turma ca să o apere, să o păzească de lupi, să caute oile rătăcite și să le aducă înapoi la staul și apoi să le conducă în pășuni verzi și la ape vii. – Lift Him Up, p. 215 Chiar și atunci când trecem prin valea descurajării, să nu uităm niciodată
că Domnul Hristos este tot atât de aproape de noi ca atunci când înaintăm încrezători, ca și cum ne-am afla pe culmile munților. Glasul Său ne spune: „Nu vrei să-ț i lași povara asupra Marelui Purtător de poveri, Domnul Isus Hristos? Nu dorești să trăiești în locul luminat de cruce, spunând: «Știu în cine am crezut și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea»? «… Voi, care Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El fără să-L vedeți și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită pentru că veți dobândi, ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre» (2 Timotei 1:12; 1 Petru 1:8,9).”

… Trebuie să am încredere în El, indiferent de schimbările mele emoționale. Trebuie să-L laud pe Acela care m-a „chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). Privind stăruitor la iubirea și la bunătatea Lui plină de har, inima mea trebuie să se ancoreze puternic în Hristos, Mântuitorul meu. Nu trebuie să mă încred în El numai ocazional, ci neîncetat, ca să pot dovedi roadele rămânerii mele în Cel care a plătit pentru mine cu sângele Său prețios. Noi trebuie să învățăm să ne încredem în făgăduințele Sale, să avem o credință statornică, să le luăm ca pe Cuvântul sigur al lui Dumnezeu. – Minte, caracter și personalitate, vol. 2, pp. 811–812

Satana vrea să ne distrugă, dar Domnul Isus ne reface. Noi trebuie să ne exercităm credința în mod constant și să ne încredem în Dumnezeu, indiferent ce simțim. … Poți spune împreună cu psalmistul: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie. Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu este plin de dă peste el. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.” – Lift Him Up, p. 332

„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic” (Psalmii 23:1). Unor copii li s-a cerut să facă un desen despre Dumnezeu. Fără nicio excepție, toți au desenat o inimă undeva pe foaie. Când au fost întrebați de ce, toți au răspuns că Dumnezeu este dragoste. Atât.

E ușor să avem o părere bună despre Dumnezeu și planurile Sale atunci când totul merge bine. Dar, pe măsură ce creștem și viața devine mai grea și mai complicată, vederile noastre despre Dumnezeu se schimbă adesea. Dumnezeu nu Se schimbă, bineînțeles (Evrei 13:8; Iacov 1:17); dar noi, da.

La unison cu stilul de viață pastoral al poporului lui Dumnezeu din timpurile Vechiului Testament, Psalmul 23 utilizează imaginea unui păstor pentru a descrie modul în care Dumnezeu Se îngrijește de noi. Simbolul păstorului este folosit în dreptul lui Dumnezeu atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Este un tablou minunat și de asemenea etern valabil. Înainte să analizăm Psalmul 23, să vedem modul în care scriitorii Bibliei au înțeles lucrarea și caracterul Păstorului în Biblie.

 

1 Ce spun despre Păstor următoarele versete?

Isaia 40:11
Ieremia 23:3,4
Ezechiel 34:12
Ioan 10:14-16
1 Petru 2:25

2 Să ne întoarcem la Psalmul 23. Cum Își îngrijește Păstorul oile?
Versetul 2
Versetul 3 („mă ghidează să merg pe drumul corect”, BVA)
Versetul 4 
Versetul 5
Versetul 6

Ce înseamnă să știi că există Cineva ca cel descris mai sus care are grijă de tine? Cum poți folosi această imagine ca să încurajezi pe cineva a cărui imagine despre Dumnezeu a fost întunecată de propriile lupte, oricare ar fi acestea?

Comentariu EGW

Așa cum păstorul își iubește oile și nu se poate odihni nici dacă lipseș­te doar una dintre ele, tot astfel, însă într-o măsură infinit mai mare, Dumnezeu iubește fiecare suflet rătăcit și înstrăinat. Oamenii pot respinge chemările iubirii Sale, ei pot rătăci departe de El, pot alege un alt stăpân. Totuși, ei sunt ai lui Dumnezeu, iar El dorește nespus de mult să recâștige ce Îi aparține. El spune: „Cum își cercetează un păstor turma când este în mijlocul oilor împrăștiate, așa Îmi voi cerceta Eu oile și le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori și de negură” (Ezechiel 34:12).

În această parabolă, păstorul pleacă în căutarea unei singure oi – tocmai cea mai neînsemnată oaie din turmă. Tot astfel, chiar dacă ar fi existat doar un singur suflet pierdut, Domnul Hristos tot ar fi murit pentru el.

Oaia care s-a rătăcit de turmă este cea mai neajutorată dintre toate creaturile. Ea trebuie căutată de păstor, deoarece singură nu poate găsi calea de întoarcere. Tot așa este și cu sufletul care s-a rătăcit departe de Dumnezeu. El este la fel de neajutorat ca oaia pierdută și, dacă Iubirea divină nu ar fi venit să-l salveze, nu și-ar fi găsit niciodată drumul înapoi la Dumnezeu. – Parabolele Domnului Hristos, p. 187

Oricât de mult și-ar iubi oile, orice păstor își iubește mai mult fiii și fiicele. Isus nu este numai Păstorul nostru. El ne este și „Părinte veșnic”. Și El zice: „Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și cum cunosc Eu pe Tatăl” (Ioan 10:14,15). Ce sublimă declaraţie! El este singurul Fiu, Acela care este la sânul Tatălui, Acela despre care Dumnezeu a declarat că este „Omul care Îmi este tovarăș” (Zaharia 13:7) – această legătură care există între El și veșnicul Dumnezeu este luată ca model pentru a arăta relaţia dintre Hristos și copiii Săi de pe pământ!

Isus ne iubește pentru că noi suntem darul Tatălui Său și răsplătirea lucrării Sale. El ne iubește ca pe copiii Săi. Cititorule, El te iubește. Cerul Însuși nu poate da nimic mai mult, nimic mai bun. De aceea, ai încre­dere! – Hristos, Lumina lumii, p. 483

Atunci când revedem nu capitolele întunecate ale experienţei noastre, ci manifestările marii îndurări a lui Dumnezeu şi ale iubirii Sale nepieritoare, vom lăuda cu mult mai mult decât ne vom plânge. Vom vorbi despre credincioşia plină de dragoste a lui Dumnezeu – Păstorul adevărat şi plin de gingăşie şi de compasiune al turmei Sale, care a declarat că nimeni nu ne va smulge din mâna Sa. Rostirile inimii nu vor fi murmure şi nemulţumiri egoiste. Lauda se va revărsa de pe buzele adevăraţilor credincioşi ai lui Dumnezeu ca o apă limpede, curgătoare. „Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.” „Mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. Pe cine altul am eu în cer, afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine” (Psalmii 23:6; 73:24,25). – Mărturii, vol. 6, pp. 367–368

Popasuri de-a lungul drumului

„Și mă povățuiește pe cărări drepte din pricina Numelui Său” (Psalmii 23:3).

Imaginează-ți acele „cărări drepte” întinzându-se înaintea ta până departe. Nu le poți vedea capătul, dar știi că la final ajungi acasă, în casa lui Dumnezeu. Dacă te concentrezi puțin mai mult, vezi unde duce drumul? Unele locuri se văd clar, dar altele sunt complet blocate de obstacole mari sau periculoase. Uneori, drumul dispare după o culme. Pe unele porțiuni e mai ușor să mergi, pe altele, mai greu. Exact în felul acesta a călătorit și poporul Israel din Egipt spre Țara Promisă și parcursul lui este descris tot așa în acest psalm.

3 Identifică în Psalmul 23 locurile pe unde David vede oile înaintând pe cărări drepte, în drumul lor spre casa Domnului.

Dar de ce aceste cărări se numesc „cărări drepte”, „cărările dreptății” (VDCL) sau „drumul corect” (BVA)? Iată patru motive importante: (1) pentru că duc la destinația corectă – casa Păstorului; (2) pentru că ne mențin în armonie cu cine trebuie, și anume cu Păstorul Însuși; (3) pentru că ne învață să fim persoane drepte, corecte – așa cum este Păstorul; (4) pentru că ne oferă mărturia corectă – pe măsură ce devenim oameni drepți/neprihăniți, Îi dăm slavă lui Dumnezeu.

Este important să înțelegem că, atunci când Dumnezeu ne conduce, nu este ca și când ar livra un pachet la destinație. Presupune ceva mai mult decât îndrumare și protecție. Ca în multe exemple din Biblie în care El conduce (fie pe Avraam prin făgăduința Sa, fie pe poporul Israel printr- un stâlp de foc și de nor), când Dumnezeu conduce înseamnă întotdeauna că Își învață poporul ceva în ce privește neprihănirea.
 

Cât de conștient ești că dreptatea/neprihănirea este prioritatea Păstorului pentru viața ta? Cum pot încercările să-ți schimbe viața astfel încât să reflectezi mai bine caracterul Domnului Hristos?

Comentariu EGW

Oamenii suferă mult, pentru că merg alături de calea pe care Dumnezeu a ales-o pentru ei. Ei merg în lumina focului pe care ei înşişi l-au aprins, iar urmarea sigură este suferinţă, nelinişte şi durere, pe care ar fi putut să le evite dacă şi-ar fi supus voia lor lui Dumnezeu. … Oricare ar fi calea pe care Dumnezeu a ales-o pentru noi, orice cărare ar fi rânduit El pentru picioarele noastre, aceea este singura cale sigură. … Cu ochii credinţei, cu o supunere copilărească asemenea unor copilași ascultători, noi trebuie să privim la Dumnezeu, să urmăm călăuzirea Lui şi greutăţile vor dispărea. Făgăduinţa este: „Eu te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea…”. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 175 (17 iunie)

… Dacă paşii voştri sunt conduşi de Dumnezeu, nu trebuie să vă aşteptaţi să aveţi parte mereu de pace şi prosperitate. Cărarea care conduce la ziua cea mare nu este cea mai uşoară şi, din când în când, va părea întunecoasă şi spinoasă. Dar aveţi asigurarea că braţele neobosite şi puternice ale lui Dumnezeu vă vor înconjura, protejându-vă de rău. El vrea de la voi să practicaţi credinţa în mod serios şi să învăţaţi să vă încredeţi în El şi atunci când este ceaţă, la fel ca într-o zi însorită.

Urmaşul lui Hristos trebuie să aibă în inimă o credinţă plină de supunere, pentru că, fără credință, este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu. Credinţa este mâna care ne menţine în legătură cu ajutorul veşnic, este mijlocul prin care o inimă reînnoită este făcută să bată la unison cu inima lui Hristos. – Solii pentru tineret, p. 102

Necazurile noastre nu apar din senin. În fiecare situație grea, Dumnezeu are un scop pentru cel mai mare bine al nostru. Fiecare lovitură care nimicește un idol, fiecare situație providențială care slăbește legăturile noastre cu cele pământești și ne întărește iubirea față de Dumnezeu este o binecuvântare. Intervenția cosorului care curăță de uscături poate fi dureroasă pentru o vreme, dar, după aceea, aduce „roada dătătoare de pace a neprihănirii”. Ar trebui să primim cu recunoștință orice ne trezește conștiința, ne înalță gândurile și ne înnobilează viața. Mlădițele care nu au rod sunt tăiate și aruncate în foc. Să fim recunoscători că, prin această curățare de mlădițele neroditoare, putem să ne păstrăm legătura cu Vița cea vie, deoarece, dacă suferim împreună cu Hristos, vom și domni împreună cu El. Chiar încercarea care ne pune credința la probă în modul cel mai sever și ne face să ni se pară că Dumnezeu ne-a uitat are menirea de a ne aduce mai aproape de El, ca să putem lăsa la picioarele lui Hristos toate poverile noastre și să experimentăm pacea pe care ne-o va da El în schimb. Dumnezeu iubește fiecare ființă pe care a creat-o, chiar și pe cea mai slabă, și are grijă de ea, iar noi nu Îi putem aduce o mai mare dezonoare decât aceea de a pune la îndoială iubirea Sa față de noi. Oh, să cultivăm acea credință vie care se încrede în El în ceasul întunericului și al încercării! – My Life Today,  p. 93

„Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie” (Psalmii 23:4).

Ar fi frumos dacă drumurile dreptății/neprihănirii s-ar afla numai de-a lungul luncilor înverzite ale unor pâraie reci. Dar nu acesta este parcursul zugrăvit de David. Aceste cărări trec și prin valea umbrei morții – un loc pe care nu dorim să-l traversăm. În anumite perioade ale anului, văile din Israel sunt predispuse la inundații care pot surveni brusc și cauza pagube. De asemenea, aceste defileuri sunt de obicei strâmte, cu povârnișuri abrupte care blochează lumina. Prin urmare, „umbra morții” este o metaforă pentru întuneric dens sau umbră deasă.

4. Gândește-te la momentele tale de „vale a umbrei morții”. Cum a fost? Ți-a fost teamă chiar dacă știai că Păstorul era acolo? Ce versete din Biblie ți-au fost cele mai dragi atunci și de ce?

5. Cum crezi că au ajuns oile în vale? Au mers acolo de capul lor? Sau le-a condus Păstorul Însuși? Argumentează-ți răspunsul.

Elisabeth Elliot a scris: „Un miel care se trezește în valea umbrei morții ar putea ajunge la concluzia că a fost condus acolo din greșeală. A fost necesar ca el să traverseze acel întuneric ca să învețe să nu se teamă. Păstorul încă este cu el” (Elisabeth Elliot, Quest for Love, Revell Books, Grand Rapids, MI, 1996, p. 218).

Te-ai simțit vreodată „condus din greșeală” în vale? Ce atitudine ai avut față de Dumnezeu atunci? De ce crezi că Păstorul ar risca să fie înțeles greșit deoarece a îngăduit să trecem prin valea întunecată?

Comentariu EGW

Când zăcea pe patul de moarte, Henry White, fiul nostru cel mare, a zis: „Patul de suferinţă este un loc preţios dacă avem prezenţa lui Isus.” Când suntem obligaţi să bem ape amare, să ne întoarcem gândul de la amărăciune şi să ne gândim la lucrurile de preţ şi strălucitoare. În încercare, harul îi poate da sufletului omenesc siguranţă, iar când stăm lângă patul de moarte şi vedem cum poate un creştin să suporte suferinţa şi să treacă prin valea morţii, prindem putere şi curaj pentru a lucra şi nu dăm greş, nici nu ne descurajăm în a conduce sufletele la Isus.

Aceia care au suportat cele mai mari necazuri sunt adesea cei care pot să le aducă mângâierea cea mai mare altora, ducând strălucirea soarelui oriunde merg. Asemenea oameni au fost corectaţi şi făcuţi să fie mai plăcuţi prin suferinţele lor. Ei nu şi-au pierdut încrederea în Dumnezeu când au fost asaltaţi de necaz, ci s-au apropiat mai mult de dragostea Sa ocrotitoare. Astfel de oameni sunt o dovadă vie a grijii duioase a lui Dumnezeu, care face întunericul să fie la fel ca lumina şi ne corectează pentru binele nostru. Domnul Hristos este Lumina lumii. În El nu este întuneric. Ce lumină preţioasă! Să trăim în lumina aceasta! Spuneţi adio tristeţii şi nemulţumirii! Bucuraţi-vă în Domnul întotdeauna şi spun din nou: Bucuraţi-vă! – Solii alese, cartea 2, p. 274

Porunca este: Mergeţi înainte, împliniți-vă datoria personală şi lăsaţi toate urmările în mâinile lui Dumnezeu. Dacă înaintăm pe calea pe care ne conduce Isus, vom vedea triumful Său, vom avea parte de bucuria Sa. Dacă vrem să purtăm cununa biruinţei, trebuie să avem parte de lupte. Asemenea Domnului Isus, noi trebuie să fim făcuţi desăvârșiți prin suferinţă. Dacă viaţa lui Hristos ar fi fost o viaţă comodă, atunci poate că am fi în siguranţă cedând leneviei. Dar, pentru că viaţa Sa a fost caracterizată de o continuă renunţare la Sine, suferinţă şi sacrificiu de Sine, dacă suntem părtaşi cu El, nu ne vom plânge de nimic. Dacă Îl avem drept călăuză pe Cel ce este Lumina lumii, putem să mergem în siguranță pe calea cea mai întunecată. – Solii alese, cartea 1, pp. 28–29

Să ne amintim că viața copiilor lui Dumnezeu în această lume este o viață de peregrin. Nu avem înțelepciune să ne planificăm propriile vieți. Nu este treaba noastră să ne potrivim viitorul. „Prin credință, Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce” (Evrei 11:8). …

Prea mulți, făcând planuri pentru un viitor strălucit, ajung la un eșec total. Lăsați-L pe Dumnezeu să facă planuri pentru voi. Asemenea unui copilaș, aveți încredere în călăuzirea Lui, care „va păzi pașii preaiubiților Lui” (1 Samuel 2:9). Dumnezeu nu-Şi conduce niciodată copiii altfel decât ar alege ei înșiși să fie conduși dacă ar putea să vadă sfârșitul de la început și dacă ar zări slava scopului pe care îl împlinesc ca împreună-lucrători  cu El. – Divina vindecare, pp. 478–479

„Tu îmi întinzi masa în fața potrivnicilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn și paharul meu este plin de dă peste el” (Psalmii 23:5).

De-a lungul vieții vom da inevitabil peste dușmani, peste oameni care ni se opun. Cum procedezi cu ei? Ai stat vreodată treaz noaptea, răsucindu- te în pat și născocind modalități de a te răzbuna pe cei care încearcă să-ți facă rău sau să-ți distrugă munca? Creștinilor le poate fi greu să-și dea seama cum să-i trateze pe dușmani.

6. Ce fel de dușmani ai avut în viața ta? Cum ai reacționat față de persoane care au încercat să-ți facă rău ție sau celor dragi? Cât de fidel ai urmat cuvintele lui Isus din Matei 5:44 sau pe cele ale lui Pavel din Romani 12:17-21?

În Psalmii 23:5, David ne arată un mod interesant de a proceda cu inamicii: le pune în umbră prezența, uitându-se în schimb la ceea ce face Dumnezeu pentru el. Și Dumnezeu este acolo, pregătindu-i masa.

În cultura lui David, când un musafir important venea la o masă festivă și era pe punctul de a intra, gazda îi ungea capul cu untdelemn – un amestec de ulei de măsline și parfum. Apoi musafirul era așezat în fața unei cantități mult mai mari de mâncare decât ar fi fost cineva în stare să mănânce.

7. Cum ne pot reaminti cele trei obiecte (masa, untdelemnul și paharul) din Psalmii 23:5 că Dumnezeu Se îngrijește de noi, chiar și atunci când suntem în vale?

Pavel ne reamintește: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12). Dușmanii noștri sunt unii pe care îi vedem, dar și unii pe care nu-i vedem. Fie că ne place, fie că nu, suntem încercuiți. Totuși, când suntem cu Păstorul, nici măcar un vrăjmaș, văzut sau nevăzut, nu ne poate fura ceea ce El a pregătit pentru noi.

Meditează asupra modului în care te-a tratat Păstorul când ai fost înconjurat de dușmani. Ce găsești în aceste vremuri care te ajută să fii recunoscător chiar și în astfel de greutăți?

Comentariu EGW

În împlinirea îndatoririlor noastre, noi nu trebuie nici să-i dispreţuim pe duşmanii noştri, nici să ne temem de ei. … Punându-ne încrederea în Dumnezeu, noi trebuie să înaintăm continuu, făcând lucrarea Lui fără egoism, în smerită dependenţă de El, încredinţându-ne providenţei Lui şi pe noi înşine, şi tot ce ţine de prezentul şi de viitorul nostru, păstrând până la sfârşit încrederea nezguduită de la început, aducându-ne aminte că primim binecuvântările cerului nu pentru meritele noastre, ci datorită meritelor lui Hristos şi pentru că, prin credinţa în El, acceptăm harul îmbelşugat al lui Dumnezeu. – Mărturii, vol. 7, p. 108

Dacă întâmpinăm dificultăţi şi le învingem prin puterea lui Hristos, dacă ne confruntăm cu duşmani şi îi punem pe fugă prin puterea lui Hristos, dacă acceptăm responsabilităţi şi le ducem la îndeplinire cu credincioşie prin puterea lui Hristos, noi câştigăm o experienţă preţioasă. Învăţăm, aşa cum nu am fi putut învăţa altfel, că Mântuitorul nostru este un ajutor potrivit la vreme de nevoie. – Mărturii, vol. 5, p. 34

Hristos nu le-a spus ucenicilor Săi că lucrarea lor avea să fie ușoară. El le-a prezentat vasta alianță a răului desfășurată împotriva lor. Ei aveau să lupte „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12). Însă ei nu aveau să fie lăsați să lupte singuri. El i-a asigurat că avea să fie cu ei și că, dacă vor merge înainte în credință, se vor mișca sub pavăza Celui Atotputernic. El i-a îndemnat să fie curajoși și tari, pentru că în rândurile lor avea să fie Cineva mai puternic decât îngerii – Comandantul oștirilor cerului. El a luat toate măsurile pentru aducerea la îndeplinire a lucrării lor și a luat asupra Sa răspunderea succesului. Atâta timp cât aveau să asculte de Cuvântul Său și să lucreze în legătură cu El, nu aveau să dea greș. „Mergeți la toate neamurile”, le-a poruncit El. Mergeți până la cele mai îndepărtate regiuni locuite ale globului și fiți siguri că prezența Mea va fi cu voi chiar și acolo. Lucrați cu credință și încredere, pentru că niciodată nu va fi un timp în care să vă uit. Voi fi întotdeauna cu voi, ajutându-vă să vă aduceți la îndeplinire datoria, călăuzindu-vă, îmbărbătându-vă, sfințindu-vă, sprijinindu-vă și dându-vă succes în rostirea cuvintelor care să îndrepte atenția altora spre cer. – Faptele apostolilor, p. 29

Uneori, când suntem în vale sau încercuiți de dușmani, poate fi tentant să credem că am fost lăsați singuri. Uneori ni se pare că Dumnezeu nu a făcut prea multe pentru noi; gândim că, dacă El ne-ar fi ajutat, nu am fi ajuns de la bun început în situația în care suntem. Dar, evident, David nu pare să vadă lucrurile așa.

8. În ciuda încercărilor prin care trece, care sunt lucrurile de care David este sigur în Psalmii 23:6? Vezi și Efeseni 1:4,5; 2 Petru 1:10; Evrei 11:13-15.

Unele traduceri spun că bunătatea și îndurarea inepuizabilă (angajamentul prin legământ al lui Dumnezeu) mă vor „urma” (VDCL, BTF) în toate zilele vieții mele. Dar verbul din original este mai sugestiv și versetul ar trebui să sune așa: bunătatea și dragostea statornică „mă vor urmări/vor alerga după mine” în toate zilele vieții mele. (De fapt, este același verb ebraic folosit în versete precum Geneza 14:14; Iosua 10:19 și 1 Samuel 25:19, unde ideea de urmărire este foarte clară.)

9. Ce imagine îți vine în minte când te gândești că bunătatea și dragostea nesecată „aleargă după tine”? Ce crezi că a vrut să ne spună David despre Dumnezeu când a descris grija Lui în felul acesta?

Indiferent cât de adâncă este valea sau cât de sâcâitori sunt inamicii, certitudinea bunătății și iubirii fără sfârșit ale lui Dumnezeu, precum și siguranța călăuzirii Sale până la capătul drumului sunt lucruri de necontestat. Dacă aceste gânduri L-au putut susține pe Isus la Golgota, și noi ar trebui să prindem curaj.

Sunt momente totuși când cei dragi sunt apăsați de întrebări. După cum ne-a arătat David în Psalmii 23:6, cea mai bună abordare a acestor îngrijorări nu este să descriem teoretic și teologic ce poate face Dumnezeu, ci să ne exprimăm convingerea personală cu privire la adevărul despre Dumnezeul nostru.

Ce dovezi personale ai că bunătatea și îndurarea divină ne urmăresc? Ce dovezi din Biblie ai putea adăuga? Cum le-ai putea împărtăși aceste lucruri acelora care poate pun la îndoială certitudinea grijii lui Dumnezeu? În ce fel crucea este exemplul cel mai grăitor al acestei „urmăriri”?

Comentariu EGW

Cum vom ajunge să cunoaştem personal bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu? Psalmistul nu ne spune: „Auziţi şi aflaţi, citiţi şi veţi şti” sau: „Credeţi şi cunoaşteţi”, ci: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul”. În loc să vă bazaţi pe cuvintele altora, gustaţi voi înşivă.

Experienţa este cunoaştere dobândită experimental. Religia experimentală este lucrul de care avem nevoie acum. „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul.” Unii – da, un mare număr – au o cunoaştere teoretică a adevărului religios, dar nu au simţit niciodată puterea înnoitoare a harului divin asupra inimii lor. – Mărturii, vol. 5, p. 221

Dumnezeu a prevăzut un balsam pentru fiecare rană. Există un balsam în Galaad şi există un medic. Nu vreţi să cercetaţi Scripturile acum, aşa cum nu aţi făcut-o niciodată? Cereţi-I Domnului înţelepciune în fiecare situaţie de criză. În fiecare încercare, cereţi-I lui Isus să vă arate o cale de ieşire din necazuri, iar apoi ochii voştri vor fi deschişi pentru a vedea remediul şi a aplica, pentru cazul vostru, făgăduinţele vindecătoare care au fost scrise în Cuvântul Său. În felul acesta, vrăjmaşul nu va găsi nicio posibilitate de a vă conduce la jale şi necredinţă, ci veţi avea credinţă, nădejde şi curaj în Domnul. Duhul Sfânt vă va da un discernământ limpede, ca să puteţi vedea şi să vă puteţi însuși fiecare binecuvântare ce va acţiona ca un antidot pentru tristeţe, ca o ramură vindecătoare pentru fiecare înghiţitură amară ce este pusă la buzele voastre. Fiecare înghițitură de amărăciune va fi amestecată cu dragostea lui Isus şi, în loc să vă plângeţi din cauza amărăciunii, vă veţi da seama că dragostea şi harul lui Isus sunt atât de amestecate acolo, în necaz, încât l-au transformat într-o bucurie liniştită şi sfinţită. – Solii alese, cartea 2, pp. 273–274

Când își vor lua ochii de la lucrurile acestei lumi și îi vor îndrepta spre cer și spre lucrurile cerești, copiii lui Dumnezeu vor deveni un popor deosebit, pentru că vor vedea harul, bunătatea și mila pe care Dumnezeu le-a arătat față de copiii oamenilor. Iubirea Lui așteaptă un răspuns din partea lor, și viața lor le va arăta celor din jur că ei sunt conduși de Duhul lui Dumnezeu și că iubesc lucrurile de sus, nu pe cele de pe pământ.

… Când ne gândim cum a venit Hristos în lume să moară pentru omul căzut, începem să înțelegem ceva din prețul plătit pentru răscumpărarea noastră și ne dăm seama că fără Dumnezeu nu există nici bunătate, nici măreție adevărată. …

Aproape am ajuns acasă; în curând vom auzi vocea Mântuitorului, mai plăcută decât cea mai armonioasă muzică, spunând: Lupta voastră s-a sfârșit. Intrați în bucuria stăpânului vostru. Minunată și slăvită binecuvântare! Eu vreau să o aud de pe buzele Sale nemuritoare. Vreau să-L laud, vreau să-L slăvesc pe Acela care stă pe tron! Vreau ca glasul meu să răsune iar și iar în curțile cerești. Vei fi și tu acolo? Să ne ajute Domnul și să ne umple cu toată plinătatea Sa și cu putere și atunci vom putea gusta bucuriile lumii care va veni. – In Heavenly Places, p. 368

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 4, capitolul „Misionari în cămin”; Hristos, Lumina lumii/ Viața lui Iisus, capitolul 52

„Cei care vor fi, într-un final, victorioși vor avea parte de perioade de confuzie și probă în viaţa lor religioasă, dar nu trebuie să-și piardă încrederea, pentru că aceasta este o parte a disciplinării lor în școala lui Hristos și este esenţială în procesul de purificare și înlăturare a zgurii. Slujitorul lui Dumnezeu trebuie să suporte cu stăpânire de sine atacurile și reproșurile grave ale dușmanului și trebuie să învingă obstacolele pe care Satana le va plasa în calea lui. […] Dar, dacă veţi continua să vă uitaţi în sus, și nu în jos, spre dificultăţi, nu vă veţi abate de pe cale și Îl veţi vedea curând pe Isus întinzându-Și mâna să vă ajute. Va trebui doar să-I daţi mâna cu deplină încredere și să-L lăsaţi să vă conducă. Atunci când veţi avea încredere, veţi avea și speranţă. […] Vei găsi putere în Hristos pentru a-ţ i forma un caracter puternic, echilibrat și frumos. Satana nu poate avea niciun efect asupra luminii strălucitoare emanate de un asemenea caracter” (Ellen G. White, Solii pentru tineret, p. 63, 64).

Studiu zilnic:

Deuteronomul 4

Deuteronomul 5

Deuteronomul 6

Deuteronomul 7

Deuteronomul 8

Deuteronomul 9


Ellen G. White, Evanghelizare, subcapitolul „Perioada de probă în lucrarea pastorală”

1. Pentru ce fel de ucigași au fost alese cetățile de scăpare?

2. Cum și de unde a rostit Domnul cuvintele Celor Zece Porunci?

3. Cum urma să izgonească Domnul neamurile dinaintea lui Israel?

4. Despre cine se spune că „nu primește daruri”?

5. Ce sfat trebuie să dea pastorii în vârstă lucrătorilor tineri?

Privire generală
În acest trimestru pornim într-o călătorie de înțelegere a semnificației suferinței, a răului și a morții. Da, suferința poate fi studiată ca un fenomen distinct al existenței umane; poate fi studiată dintr-o perspectivă științifică sau psihologică, în termeni ce țin de percepție, sentimente și consecințe. Dar perspectiva biblică asupra suferinței este mult mai profundă. Biblia îi explică originea – care Îl exonerează pe Dumnezeu de orice responsabilitate de a fi adus la existență păcatul. Biblia mai arată și modul în care Dumnezeu folosește suferința ca pe un cadru în care să aibă loc transformarea pentru înnobilarea noastră, pentru reușita și viața noastră veșnică. Dacă ne imaginăm viața ca pe o călătorie, Psalmul 23 este cel mai bun punct de plecare, pentru că vorbește despre o cărare. Aceasta ne poartă prin suișurile și coborâșurile vieții noastre. Mai important, Cineva ne conduce pe această cărare. Acel Cineva este mai mult decât un ghid; El este un Păstor grijuliu și iubitor. Cele mai importante întrebări legate de călătoria noastră, de suișurile și coborâșurile vieții noastre sunt următoarele: Îl cunoaștem pe Păstor? Avem încredere în El indiferent ce s-ar întâmpla sau indiferent pe unde ar decide să ne ducă?

1. Este foarte important să înțelegem că viața noastră este un drum cu diverse viraje, curbe, schimbări de direcție.

2. De asemenea este crucial să ne amintim că acest drum nu șerpuiește haotic, la întâmplare. Dumnezeu este Ghidul, Îndrumătorul și Păstorul nostru și El ne poate lăsa – sau ne poate face El însuși – să trecem prin văile suferinței și ale morții. Dar Dumnezeu nu așteaptă de la noi să parcurgem
acest drum legați la ochi. Ci ne oferă o promisiune sigură că ne va conduce spre salvare.

3. Nu avem nicio șansă să supraviețuim în cuptoarele încinse ale vieții dacă nu avem încrederea că Păstorul nostru ne va trece prin ele.

Comentariu

Cele două cărări
Una dintre reprezentările biblice ale vieții este cea a unei cărări. Această cărare urmează parcursul omului de la naștere la moarte. Și nu există o singură cale, ci două. Cea dintâi este calea cea bună, calea dreptății, a neprihănirii, „a nevinovăției” (Proverbele 8:20), care duce la bunăstare și viață (Psalmii 1:2,3), fiindcă Dumnezeu Însuși netezește calea (Proverbele 2:8; Isaia 26:7). Aceia care merg pe calea cea bună sau dreaptă sunt conduși de Cuvântul divin, care le servește drept lumină pentru picioare atunci când viața este întunecată (Psalmii 119:105). În cele din urmă, cărarea lor devine din ce în ce mai luminoasă ca strălucirea de la miezul zilei (Proverbele 4:18). De asemenea, călătorii de pe această cărare Îl recunosc pe Dumnezeu în toate aspectele vieții (Proverbele 3:5,6). Deși duce la viață, această cale este îngustă și puțini merg pe ea (Matei 7:14). A doua este calea cea rea sau păcătoasă. Aceasta este calea cea largă, ce duce la nelegiuire, la o existență superficială și la moarte (Psalmii 1:4,5; Proverbele 14:12; Matei 7:13).

Căile vieții noastre sunt permanent sub observația lui Dumnezeu; El le vede, le examinează, „le cântărește” (Proverbele 5:21, NTR) și ne avertizează: „Nu intra pe cărarea celor răi și nu umbla pe calea celor nelegiuiți!” (Proverbele 4:14; vezi și Psalmii 1:1). Dacă cineva este pe calea greșită, păcătoasă, Dumnezeu îl cheamă să se mute pe calea cea bună: „«Pe viața Mea», zice Domnul Dumnezeu, «că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți, voi, casa lui Israel?»” (Ezechiel 33:11).

Două concluzii se conturează din această scurtă incursiune biblică. (1) Da, capătul fiecăreia dintre cele două cărări este stabilit: cărarea neprihănirii duce la viață, cărarea nelegiuirii duce la moarte. A fi pe o cărare sau alta este o chestiune de alegere. (2) Dacă decidem să fim pe calea neprihănirii, Dumnezeu promite că aceasta ne va duce la viață. Da, calea neprihănirii poate fi strâmtă; ne poate purta printre munți întunecoși sau prin văi unde ne-ar prinde bine mai multă lumină, hrană, perseverență, răbdare sau putere. Dar la capătul cărării neprihănirii se găsește lumină, fericire și viață. Prin profetul Isaia, Dumnezeu le promite celor care se încred în El că această potecă se va transforma într-un drum larg, ușor de parcurs: „Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi «Calea cea sfântă»: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinți; cei ce vor merge pe ea, chiar și cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească” (Isaia 35:8).

Comentariu

Religia ca o cărare
Ca și în cazul altor viziuni orientale asupra lumii, Biblia redă conceptul de religie ca o cărare, o cale, un drum, un parcurs. „Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani” (Geneza 5:22). Profetul Mica descrie o vreme când mulți oameni din toată lumea vor zice: „«Veniți, haidem să ne suim la muntele Domnului [...] ca să ne învețe căile Lui și să umblăm pe cărările Lui!» [...] Pe când toate popoarele umblă fiecare în numele dumnezeului său, noi vom umbla în Numele Domnului Dumnezeului nostru totdeauna și în veci de veci!” (Mica 4:2,5). Dumnezeu face apel la poporul Său să umble „cu neprihănire” înaintea Lui (1 Împărați 3:14; 9:4; Proverbele 10:9; Zaharia 3:7), iar când se abate din drum îl cheamă înapoi: „Stați în drumuri, uitați-vă și întrebați care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblați pe ea, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre!” (Ieremia 6:16).

La început, credința creștină a fost numită „Calea” (credinței sau Domnului) (Faptele 9:2; 19:9,23; 22:4; 24:14,22) sau „calea mântuirii” (Faptele 16:17). Apolo a fost „învățat în ce privește Calea Domnului”, apoi, odată aflat pe această cale, a primit și mai multă învățătură (Faptele 18:25,26). Și apostolul Pavel asociază religia sau credința cu „umblarea” și insistă ca toți creștinii „să nu mai [trăiască] cum trăiesc păgânii, în deșertăciunea gândurilor lor” (Efeseni 4:17). Apostolul Ioan ne îndeamnă să „umblăm” în poruncile lui Dumnezeu și în dragostea Sa (2 Ioan 1:6). Isus a declarat despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

Combinația „Calea”, „Adevărul” și „Viața” constituie trei stâlpi importanți ai religiei creștine. Acum ne-am putea întreba: Este importantă religia creștină? Mai este ea relevantă astăzi? Este adevărat că istoria creștinismului este presărată cu apostazie, abuz, înșelăciune și corupție; de nenumărate ori, creștinismul a luat-o pe căi diferite de calea lui Hristos. Dar aceasta nu înseamnă că nu este nicio cale a neprihănirii de urmat. Isus rămâne în continuare Calea și ne promite că această cale a Lui este adevărul și că ne va duce la viață, la viața veșnică. Isus nu doar că este Calea, ci, așa cum a zis despre Sine, este și „Păstorul cel bun” (Ioan 10:11). Ce înseamnă acest lucru? Isus explică: „Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10:14), inclusiv cele din alte staule (vezi și Ioan 10:16). Și mai este ceva: Isus, fiind Păstorul cel bun, „Își dă viața pentru oi” (Ioan 10:11) și le va da „viața veșnică, în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna [Lui]” (Ioan 10:28). Așadar, a-L urma pe Hristos pe calea Lui, pe cărarea neprihănirii Sale, este singura și cea mai sigură cale care duce la viață (Faptele 4:12). Chiar dacă este strâmtă, chiar dacă presupune și focuri ale încercării de-a lungul ei, este singura și cea mai bună cale spre viață. Păstorul nostru ne va duce acolo. Conceptul și termenul occidental de religie derivă din latinescul re („din nou”) + ligare („a lega, a conecta”) – a lega din nou, a reconecta. Deși formulat în mediul occidental creștin, acest termen are sens și din perspectiva biblică și poate fi corelat cu viziunea Bibliei asupra religiei ca o cărare și un parcurs. Când omenirea a luat-o pe drumul pierzării, am pierdut legătura cu Dumnezeu. Religia este acel proces prin intermediul căruia oamenii și Dumnezeu sunt reconectați. Dar cum ne reconectăm cu Dumnezeu? Dacă religia este o cale sau o călătorie înseamnă că nu reprezintă un fenomen atemporal, în afara istoriei și a timpului, ca în mitologia păgână sau în religiile filozofice. Mai curând, potrivit viziunii biblice, religia (sau reconectarea omenirii cu Divinitatea) este un proces în timp și spațiu. Este un parcurs personal și istoric, atât pentru Dumnezeu, cât și pentru noi. Dumnezeu vine la noi acolo unde suntem, în istorie. O altă diferență între religiile păgâne și cea biblică este că în păgânism oamenii trebuie să-și croiască drumul pe cont propriu, să găsească singuri acea cale spre lumea zeilor, să le câștige bunăvoința, să se reconecteze cu ei sau să le fure secretele ori secretul vieții eterne. În religia biblică, dimpotrivă, Dumnezeu Însuși este cel care ne deschide drumul. El vine la noi, căutând să ne salveze, ca să ne ducă înapoi la El. De fapt, El Însuși devine Calea, Călăuza și Păstorul. Parcurge cu noi și valea, conducându-ne pe calea care duce la reconectarea cu Dumnezeu. Aceasta este religia lui Dumnezeu, religia harului!

Aplicație
1. Analizează-ți parcursul propriei vieți. Pe ce cale ești? Ce poți face ca să te asiguri că ești pe calea neprihănirii care te va duce la viața veșnică?

2.  Ai mai întâlnit și alți oameni pe aceeași cărare pe care mergi tu? Ai întâlnit oameni pe o cale care duce în sens opus? Ce poți face pentru a-i ajuta și pe alții să aleagă calea lui Isus și care duce la Isus?

3.  Putem avea încredere în Păstorul nostru când ne trece prin cuptoare ale încercării, deoarece, înainte de a ne lăsa să trecem prin ele, El Însuși a trecut pe acolo. Dar există o diferență crucială între încercările Lui și încercările noastre. Multe din încercările noastre sunt cauzate de noi sau de alți oameni ori de consecințele păcatului în general. Cuptorul prin care a trecut Păstorul a fost creat de noi, iar El Și l-a asumat ca pe un sacrificiu, ca pe un act de înlocuire, ca pe un act de răscumpărare. Cum te ajută această înțelegere să treci prin suferință?

4. Identifică două cuptoare ale încercării prin care ai trecut recent, apoi identifică și călăuzirea și grija lui Dumnezeu față de tine în acele experiențe.