Plăgile
Text de memorat
„Lui Faraon i s-a __ inima şi n-a lăsat pe copiii lui Israel să __, după cum spusese __ prin __” (Exodul 9:35).
Un fermier încerca să-și facă măgarul să se urnească, așa că a luat o ramură groasă și l-a lovit. A vorbit din nou cu măgarul, care a început să se miște. Când cineva l-a întrebat de ce a funcționat această metodă, fermierul a răspuns: „Păi mai întâi trebuie să-l faci atent.”
Lăsând la o parte discuția despre cruzimea față de animale, există un aspect care trebuie subliniat aici, în special în contextul exodului evreilor din Egipt. Moise a primit indicațiile privind ieșirea, așa că a mers la faraon cu faimoasele cuvinte ale lui Dumnezeu, șalach et ami, adică „Lasă pe poporul Meu să plece!”
Faraonul însă nu a vrut să-l lase pe poporul lui Dumnezeu să plece. Scripturile nu explică niciodată clar de ce faraonul s-a opus atât de mult, în ciuda amenințării militare de care se temeau egiptenii că o pot reprezenta evreii (vezi Exodul 1:10). Cel mai probabil, așa cum se întâmplă adesea în cazul sclaviei, motivul a fost pur economic. Israeliții erau o forță de muncă ieftină și, ca atare, faraonul nu dorea să piardă avantajele economice pe care i le ofereau acești sclavi. Prin urmare, avea nevoie să fie puțin împins de la spate, nu numai ca să fie făcut atent, ci și ca să se răzgândească.
Comentariu EGW
Domnul i-a spus lui Moise să meargă din nou înaintea poporului și să repete făgăduința eliberării, cu o nouă asigurare a bunăvoinței divine. El a mers așa cum i s-a spus, dar ei n-au vrut să-l asculte. Scriptura zice: „Dar deznădejdea și robia aspră în care se aflau i-au împiedicat să asculte pe Moise” (Exodul 6:9). Din nou solia divină i s-a adresat lui Moise: „Du-te de vorbește lui Faraon, împăratul Egiptului, să lase pe copiii lui Israel să iasă afară din țara lui” (Exodul 6:11). Descurajat, el a răspuns: „Iată că nici copiii lui Israel nu m-au ascultat; cum să mă asculte Faraon pe mine?” (Exodul 6:12). I s-a spus atunci să-l ia pe Aaron cu el și să meargă înaintea lui Faraon și să ceară din nou „să scoată din țara Egiptului pe copiii lui Israel” (Exodul 6:13).
El a fost înștiințat de faptul că monarhul nu va ceda până când Domnul nu Își va trimite judecățile asupra Egiptului și va scoate afară pe Israel prin manifestarea puterii Sale. Însă, înainte de revărsarea fiecărei plăgi, Moise trebuia să descrie natura și urmările ei, pentru ca împăratul să poată să scape de ea, dacă alegea lucrul acesta. Fiecare pedeapsă respinsă avea să fie urmată de alta și mai severă, până când inima lui îngâmfată avea să fie umilită și până când el avea să-L recunoască pe Creatorul cerului și al pământului ca viul și adevăratul Dumnezeu. Domnul avea să le dea egiptenilor prilejul de a vedea cât de zadarnică era înțelepciunea celor mai de seamă oameni ai lor, cât de slabă era puterea zeilor lor atunci când se împotriveau poruncilor Domnului. El avea să-i pedepsească pe locuitorii Egiptului pentru idolatria lor și să aducă la tăcere lăudăroșenia lor cu privire la binecuvântările primite din partea idolilor lor fără viață. Dumnezeu urma să-Și glorifice Numele, pentru ca celelalte națiuni să poată auzi despre puterea Lui și să tremure în fața faptelor Lui mărețe și pentru ca poporul Său să se întoarcă de la idolatrie și să-I aducă o închinare curată. – Patriarhi și profeți, p. 260, 263
Atenția mi-a fost îndreptată către puterea lui Dumnezeu manifestată prin Moise, când Domnul l-a trimis înaintea lui Faraon. Satana a înțeles cum stăteau lucrurile și era la pământ. El știa bine că Moise a fost ales de Dumnezeu pentru a rupe jugul robiei care apăsa asupra copiilor lui Israel și că el, în lucrarea sa, prefigura prima venire a lui Hristos pentru a sfărâma puterea lui Satana asupra familiei umane și pentru a-i elibera pe cei care fuseseră înrobiți prin puterea lui. Satana știa că, atunci când Hristos avea să se arate, aveau să fie făcute prin El lucrări mari și minuni, pentru ca lumea să știe că El era trimis de Tatăl. Satana tremura pentru puterea lui. El s-a sfătuit cu îngerii săi pentru a îndeplini o lucrare care să răspundă unui dublu scop:
1. Să distrugă influența lucrării făcute de Dumnezeu prin slujitorul său Moise, lucrând prin agenții lui și astfel contrafăcând adevărata lucrare a lui Dumnezeu.
2. Influența lucrării sale prin vrăjitori trebuia să străbată prin toate veacurile și să distrugă în mintea multora adevărata credință în minunile și lucrările puternice pe care avea să le facă Hristos, atunci când avea să vină în această lume.
Satana știa că împărăția lui va suferi, pentru că puterea pe care o deținea asupra omenirii urma să-i fie dată lui Hristos. Nu puterea pe care o avea Moise sau vreo influență exercitată asupra minții privitorilor au produs acele minuni înaintea lui Faraon. Era puterea lui Dumnezeu. Aceste semne și minuni au fost săvârșite prin Moise, pentru a-l convinge pe Faraon că marele „Eu sunt” l-a trimis să-i poruncească lui Faraon să-l lase pe Israel să plece, ca să-I poată sluji. – Spiritual Gifts, vol. 4, p. 81
El a fost înștiințat de faptul că monarhul nu va ceda până când Domnul nu Își va trimite judecățile asupra Egiptului și va scoate afară pe Israel prin manifestarea puterii Sale. Însă, înainte de revărsarea fiecărei plăgi, Moise trebuia să descrie natura și urmările ei, pentru ca împăratul să poată să scape de ea, dacă alegea lucrul acesta. Fiecare pedeapsă respinsă avea să fie urmată de alta și mai severă, până când inima lui îngâmfată avea să fie umilită și până când el avea să-L recunoască pe Creatorul cerului și al pământului ca viul și adevăratul Dumnezeu. Domnul avea să le dea egiptenilor prilejul de a vedea cât de zadarnică era înțelepciunea celor mai de seamă oameni ai lor, cât de slabă era puterea zeilor lor atunci când se împotriveau poruncilor Domnului. El avea să-i pedepsească pe locuitorii Egiptului pentru idolatria lor și să aducă la tăcere lăudăroșenia lor cu privire la binecuvântările primite din partea idolilor lor fără viață. Dumnezeu urma să-Și glorifice Numele, pentru ca celelalte națiuni să poată auzi despre puterea Lui și să tremure în fața faptelor Lui mărețe și pentru ca poporul Său să se întoarcă de la idolatrie și să-I aducă o închinare curată. – Patriarhi și profeți, p. 260, 263
Atenția mi-a fost îndreptată către puterea lui Dumnezeu manifestată prin Moise, când Domnul l-a trimis înaintea lui Faraon. Satana a înțeles cum stăteau lucrurile și era la pământ. El știa bine că Moise a fost ales de Dumnezeu pentru a rupe jugul robiei care apăsa asupra copiilor lui Israel și că el, în lucrarea sa, prefigura prima venire a lui Hristos pentru a sfărâma puterea lui Satana asupra familiei umane și pentru a-i elibera pe cei care fuseseră înrobiți prin puterea lui. Satana știa că, atunci când Hristos avea să se arate, aveau să fie făcute prin El lucrări mari și minuni, pentru ca lumea să știe că El era trimis de Tatăl. Satana tremura pentru puterea lui. El s-a sfătuit cu îngerii săi pentru a îndeplini o lucrare care să răspundă unui dublu scop:
1. Să distrugă influența lucrării făcute de Dumnezeu prin slujitorul său Moise, lucrând prin agenții lui și astfel contrafăcând adevărata lucrare a lui Dumnezeu.
2. Influența lucrării sale prin vrăjitori trebuia să străbată prin toate veacurile și să distrugă în mintea multora adevărata credință în minunile și lucrările puternice pe care avea să le facă Hristos, atunci când avea să vină în această lume.
Satana știa că împărăția lui va suferi, pentru că puterea pe care o deținea asupra omenirii urma să-i fie dată lui Hristos. Nu puterea pe care o avea Moise sau vreo influență exercitată asupra minții privitorilor au produs acele minuni înaintea lui Faraon. Era puterea lui Dumnezeu. Aceste semne și minuni au fost săvârșite prin Moise, pentru a-l convinge pe Faraon că marele „Eu sunt” l-a trimis să-i poruncească lui Faraon să-l lase pe Israel să plece, ca să-I poată sluji. – Spiritual Gifts, vol. 4, p. 81
1. Ce înțelegi din prima confruntare dintre Dumnezeul evreilor și dumnezeii Egiptului, din Exodul 7:8-15?
Confruntările care urmau să aibă loc aveau să fie între Dumnezeul cel viu și „dumnezeii” egipteni. Ceea ce înrăutățea și mai mult lucrurile era faptul că faraonul se considera unul dintre acei dumnezei. Domnul nu a luptat împotriva egiptenilor și nici măcar împotriva Egiptului în sine, ci împotriva zeităților lor (egiptenii venerau peste 1.500 de zei și zeițe). Textul biblic este explicit: „Voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului; Eu, Domnul” (Exodul 12:12). Mai târziu, acest lucru este subliniat din nou, de data aceasta în cadrul relatării ieșirii poporului Israel din Egipt: „Și-a împlinit DOMNUL judecățile asupra zeilor lor” (Numeri 33:4, EDCR).
Un exemplu de astfel de judecată asupra zeilor lor este minunea transformării toiagului în șarpe (Exodul 7:9-12). În Egipt, simbolul uraeus, care o înfățișa pe zeița Wadjet, avea forma unei cobre egiptene gata de atac și reprezenta puterea suverană în Egiptul de Jos. Acest simbol în formă de cobră făcea parte din coroana faraonului, un semn al puterii, divinității, regalității și autorității sale divine, deoarece această zeiță scuipa venin spre dușmanii lui. Egiptenii credeau și că șarpele sacru avea să-l ghideze pe faraon în viața de apoi.
Când toiagul lui Aaron s-a transformat în șarpe și a mâncat toți ceilalți șerpi din fața faraonului, s-a demonstrat supremația viului Dumnezeu asupra magiei și vrăjitoriei egiptene. Nu numai că emblema puterii faraonului – uraeusul – a fost cucerită, dar Aaron și Moise au ținut-o în mâinile lor (Exodul 7:12,15). Confruntarea inițială a demonstrat puterea și stăpânirea lui Dumnezeu asupra Egiptului. Moise, ca reprezentant al lui Dumnezeu, avea mai multă autoritate și putere decât însuși „zeul” faraon.
Este de asemenea important faptul că egiptenii antici considerau că un zeu-șarpe, Nehebkau („cel care stăpânește spiritele”), era sacru, adorat și venerat. Conform mitologiei lor, acest zeu-șarpe avea o mare putere pentru că a înghițit șapte cobre. Astfel, Dumnezeu le-a transmis egiptenilor că El, nu zeul-șarpe, are puterea și autoritatea suverană. După o confruntare atât de puternică, ei au fost capabili să înțeleagă acest mesaj imediat și clar.
Cum Îi putem permite Domnului să aibă suveranitate asupra oricăruia dintre „zeii” care caută supremația în viața noastră?
Comentariu EGW
Prin descântecele lor, vrăjitorii păreau să înfăptuiască și ei câteva lucruri asemănătoare cu acelea pe care Dumnezeu le-a făcut prin mâna lui Moise și Aaron. Ei nu au făcut ca toiegele lor să devină cu adevărat șerpi, ci, prin magie, ajutați de marele înșelător, au făcut să pară ca niște șerpi, pentru a contraface lucrarea lui Dumnezeu. Satana i-a ajutat pe slujitorii săi să se împotrivească lucrării Celui Preaînalt pentru a-i înșela pe oameni și pentru a-i încuraja în răzvrătirea lor. Faraonul voia să se prindă de cea mai mică dovadă pe care ar fi putut să o obțină pentru a-și justifica împotrivirea față de lucrarea lui Dumnezeu îndeplinită de Moise și Aaron. El le-a spus acestor slujitori ai lui Dumnezeu că vrăjitorii săi pot face și ei toate acele minuni. Diferența dintre lucrarea lui Dumnezeu și cea a vrăjitorilor era că una era a lui Dumnezeu, cealaltă a lui Satana. Una era adevărată, iar cealaltă, falsă. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 205, 206
Bătrânii lui Israel s-au străduit să susțină credința în scădere a fraților lor, repetându-le făgăduințele făcute părinților lor și cuvintele profetice ale lui Iosif înainte de moartea sa, care prevesteau eliberarea lor din Egipt. Unii ascultau și credeau. Alții, privind la stările de lucruri din jurul lor, refuzau să mai nădăjduiască. Egiptenii, fiind informați despre ce se vorbea printre sclavi, își băteau joc de speranțele lor și tăgăduiau în mod batjocoritor puterea Dumnezeului lor. Ei arătau spre situația lor, de popor de sclavi, și ziceau în mod disprețuitor: „Dacă Dumnezeul vostru este drept și milostiv și are o putere mai mare decât zeii Egiptului, atunci de ce nu face din voi un popor liber?” Și le atrăgeau atenția asupra situației lor. Ei se închinau la zeități numite de israeliți zei falși, dar, cu toate acestea, erau un popor bogat și puternic. Ei declarau că zeii lor i-au binecuvântat cu prosperitate, dându-le ca robi pe israeliți, și se făleau cu puterea lor de a-i chinui și nimici pe cei ce se închinau Domnului. Faraon însuși se fălea, spunând că Dumnezeul evreilor nu-i poate elibera din mâna lui.
Cuvinte de felul acesta au nimicit speranțele multor israeliți. Li se părea că situația era, în mare măsură, așa cum o înfățișau egiptenii. Era adevărat că ei erau sclavi și că trebuiau să îndure tot ce le impuneau ispravnicii lor cei cruzi să facă. Copiii lor fuseseră hăituiți și uciși, iar viața lor ajunsese o povară. Și, cu toate acestea, ei se închinau Dumnezeului cerului. Dacă Domnul era într-adevăr mai presus de toți zeii, atunci, cu siguranță, El nu avea să-i lase robi păgânilor. Dar aceia care Îi erau credincioși adevăratului Dumnezeu au înțeles că numai din cauză că Israel s-a îndepărtat de El și din cauza tendinței lor de a se încuscri cu neamurile păgâne, fiind târâți astfel în idolatrie, Domnul îngăduise ca ei să ajungă sclavi; și, plini de încredere, i-au asigurat pe frații lor că El va frânge în curând jugul asupritorilor. – Patriarhi și profeți, p. 259, 260
Bătrânii lui Israel s-au străduit să susțină credința în scădere a fraților lor, repetându-le făgăduințele făcute părinților lor și cuvintele profetice ale lui Iosif înainte de moartea sa, care prevesteau eliberarea lor din Egipt. Unii ascultau și credeau. Alții, privind la stările de lucruri din jurul lor, refuzau să mai nădăjduiască. Egiptenii, fiind informați despre ce se vorbea printre sclavi, își băteau joc de speranțele lor și tăgăduiau în mod batjocoritor puterea Dumnezeului lor. Ei arătau spre situația lor, de popor de sclavi, și ziceau în mod disprețuitor: „Dacă Dumnezeul vostru este drept și milostiv și are o putere mai mare decât zeii Egiptului, atunci de ce nu face din voi un popor liber?” Și le atrăgeau atenția asupra situației lor. Ei se închinau la zeități numite de israeliți zei falși, dar, cu toate acestea, erau un popor bogat și puternic. Ei declarau că zeii lor i-au binecuvântat cu prosperitate, dându-le ca robi pe israeliți, și se făleau cu puterea lor de a-i chinui și nimici pe cei ce se închinau Domnului. Faraon însuși se fălea, spunând că Dumnezeul evreilor nu-i poate elibera din mâna lui.
Cuvinte de felul acesta au nimicit speranțele multor israeliți. Li se părea că situația era, în mare măsură, așa cum o înfățișau egiptenii. Era adevărat că ei erau sclavi și că trebuiau să îndure tot ce le impuneau ispravnicii lor cei cruzi să facă. Copiii lor fuseseră hăituiți și uciși, iar viața lor ajunsese o povară. Și, cu toate acestea, ei se închinau Dumnezeului cerului. Dacă Domnul era într-adevăr mai presus de toți zeii, atunci, cu siguranță, El nu avea să-i lase robi păgânilor. Dar aceia care Îi erau credincioși adevăratului Dumnezeu au înțeles că numai din cauză că Israel s-a îndepărtat de El și din cauza tendinței lor de a se încuscri cu neamurile păgâne, fiind târâți astfel în idolatrie, Domnul îngăduise ca ei să ajungă sclavi; și, plini de încredere, i-au asigurat pe frații lor că El va frânge în curând jugul asupritorilor. – Patriarhi și profeți, p. 259, 260
2. Cum înțelegem următoarele texte: Exodul 7:3,13,14,22?
De nouă ori în Exodul, împietrirea inimii faraonului Îi este atribuită lui Dumnezeu (Exodul 4:21; Exodul 7:3; Exodul 9:12; Exodul 10:1,20,27; 11:10; Exodul 14:4,8; a se vedea și Romani 9:17,18). De alte nouă ori se spune că faraonul și-a împietrit propria inimă (Exodul 7:13,14,22; Exodul 8:15,19,32; Exodul 9:7,34,35).
Cine a împietrit totuși inima faraonului? Dumnezeu sau el însuși?
Este important faptul că, în istoria celor zece plăgi din Exodul, la fiecare dintre primele cinci plăgi, faraonul a fost cel care și-a împietrit inima. El a inițiat împietrirea propriei inimi. Începând cu a șasea plagă însă, textul biblic afirmă că Dumnezeu i-a împietrit inima faraonului (Exodul 9:12). Toate acestea înseamnă că Dumnezeu a întărit sau a adâncit propria alegere a faraonului, acțiunea lui voluntară, așa cum îi spusese lui Moise că avea să facă (Exodul 4:21).
Cu alte cuvinte, Dumnezeu a trimis catastrofe pentru a-l ajuta pe faraon să se pocăiască și pentru a-l elibera de întunericul și de rătăcirea din mintea lui. Dumnezeu nu a creat un rău nou în inima faraonului, ci pur și simplu l-a lăsat pe faraon în seama propriilor sale impulsuri ticăloase. L-a lăsat fără harul constrângător al lui Dumnezeu și astfel l-a abandonat propriei sale răutăți (vezi Romani 1:24-32). Faraonul avea liber-arbitru – putea să aleagă să fie de partea lui Dumnezeu sau împotriva Lui – și a decis să fie împotriva Lui.
Lecțiile sunt evidente. Ni s-a dat capacitatea de a alege între corect și greșit, bine și rău, ascultare și neascultare. Începând cu Lucifer în cer, continuând cu Adam și Eva în Eden, cu faraonul în Egipt și ajungând până la noi astăzi, oriunde ne-am afla, alegem fie viața, fie moartea (Deuteronomul 30:19).
O analogie: imaginează-ți o rază de soare care atinge untul și argila. Untul se topește, dar argila se întărește. Căldura soarelui este aceeași în ambele cazuri, dar există două reacții diferite la căldură și două rezultate diferite. Efectul depinde de material. În cazul faraonului, se poate spune că efectul depindea de atitudinea inimii sale față de Dumnezeu și de poporul Său.
Ce alegeri libere vei face mâine sau în perioada următoare? Dacă știi care este alegerea corectă, cum te pregătești pentru ea?
Comentariu EGW
Faraon i-a declarat pe Moise și Aaron niște impostori care nu puteau face mai mult decât vrăjitorii lui. Moise și Aaron i-au spus lui Faraon: „Acest Iehova, pe care pretinzi că nu-L cunoști, te va convinge că este mai puternic decât toți zeii.” Ei l-au informat că Dumnezeu va săvârși încă minuni mai mari, care îl vor lăsa fără scuză și care vor fi monumente perpetue ale providenței și puterii Sale în favoarea lui Israel.
„Domnul a zis lui Moise: «Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece. Du-te la Faraon dis-de-dimineaţă, când are să iasă să se ducă la apă, şi să te înfăţişezi înaintea lui pe malul râului. Să-ţi iei în mână toiagul care a fost prefăcut în şarpe şi să zici lui Faraon: «Domnul, Dumnezeul evreilor, m-a trimis la tine să-ţi spun: ’Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească în pustie. Dar iată că până acum n-ai ascultat.’ Acum, aşa vorbeşte Domnul: ’Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea şi ele se vor preface în sânge. Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului.’»”
Faraon nu a vrut să asculte de Moise și Aaron, ci le-a disprețuit cuvintele, totuşi nu avea putere să le facă rău. „Moise și Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului, sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui; şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge.” Timp de șapte zile, plaga de pe ape a continuat. Totuși, regele nu s-a smerit, ci și-a împietrit inima. Lui Moise și Aaron li se poruncise ca, mai înainte de a aduce plăgile, să îi relateze cu credincioșie lui Faraon natura fiecărei plăgi care urma să vină și efectul plăgii, pentru ca el să aibă privilegiul de a se salva de ea, dacă ar fi ales așa, lăsându-i pe copiii lui Israel să meargă să-I aducă jertfe lui Dumnezeu. Dar, dacă regele refuza să asculte de porunca lui Dumnezeu, urma să aibă parte de pedepse. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 206, 207
Ni se spune că Domnul a împietrit inima lui Faraon. Refuzurile repetate ale regelui de a asculta cuvântul Domnului au făcut să fie date mesaje mai directe, mai imperative și mai puternice. La fiecare respingere a luminii, Domnul a dat o dovadă mai măreață a puterii Sale, dar încăpățânarea regelui creștea cu fiecare nouă dovadă a puterii și măreției Dumnezeului cerului, până când ultima săgeată a harului a fost trimisă din tolba divină. Apoi, omul s-a împietrit complet prin împotrivirea sa continuă. Faraon a semănat încăpățânare și a cules o recoltă de același fel în caracterul său. Domnul nu a putut face nimic mai mult pentru a-l convinge, pentru că el era baricadat în încăpăţânare şi prejudecăţi și Duhul Sfânt nu putea găsi acces la inima lui. Faraon a fost lăsat în necredința și împietrirea inimii lui. Necredința a produs necredință. Când Faraon și-a împietrit inima la prima demonstrare a puterii lui Dumnezeu, el s-a făcut mai capabil de o a doua respingere a puterii lui Dumnezeu. Mândria și încăpățânarea l-au ținut în robie și l-au împiedicat să recunoască avertismentele lui Dumnezeu. Era contrar naturii lui să se schimbe după ce și-a exprimat o dată hotărârea de a nu crede. – “The Measure of Light Given Measures Our Responsibility,” Advent Review and Sabbath Herald, February 17, 1891, par. 1
„Domnul a zis lui Moise: «Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece. Du-te la Faraon dis-de-dimineaţă, când are să iasă să se ducă la apă, şi să te înfăţişezi înaintea lui pe malul râului. Să-ţi iei în mână toiagul care a fost prefăcut în şarpe şi să zici lui Faraon: «Domnul, Dumnezeul evreilor, m-a trimis la tine să-ţi spun: ’Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească în pustie. Dar iată că până acum n-ai ascultat.’ Acum, aşa vorbeşte Domnul: ’Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea şi ele se vor preface în sânge. Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului.’»”
Faraon nu a vrut să asculte de Moise și Aaron, ci le-a disprețuit cuvintele, totuşi nu avea putere să le facă rău. „Moise și Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului, sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui; şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge.” Timp de șapte zile, plaga de pe ape a continuat. Totuși, regele nu s-a smerit, ci și-a împietrit inima. Lui Moise și Aaron li se poruncise ca, mai înainte de a aduce plăgile, să îi relateze cu credincioșie lui Faraon natura fiecărei plăgi care urma să vină și efectul plăgii, pentru ca el să aibă privilegiul de a se salva de ea, dacă ar fi ales așa, lăsându-i pe copiii lui Israel să meargă să-I aducă jertfe lui Dumnezeu. Dar, dacă regele refuza să asculte de porunca lui Dumnezeu, urma să aibă parte de pedepse. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 206, 207
Ni se spune că Domnul a împietrit inima lui Faraon. Refuzurile repetate ale regelui de a asculta cuvântul Domnului au făcut să fie date mesaje mai directe, mai imperative și mai puternice. La fiecare respingere a luminii, Domnul a dat o dovadă mai măreață a puterii Sale, dar încăpățânarea regelui creștea cu fiecare nouă dovadă a puterii și măreției Dumnezeului cerului, până când ultima săgeată a harului a fost trimisă din tolba divină. Apoi, omul s-a împietrit complet prin împotrivirea sa continuă. Faraon a semănat încăpățânare și a cules o recoltă de același fel în caracterul său. Domnul nu a putut face nimic mai mult pentru a-l convinge, pentru că el era baricadat în încăpăţânare şi prejudecăţi și Duhul Sfânt nu putea găsi acces la inima lui. Faraon a fost lăsat în necredința și împietrirea inimii lui. Necredința a produs necredință. Când Faraon și-a împietrit inima la prima demonstrare a puterii lui Dumnezeu, el s-a făcut mai capabil de o a doua respingere a puterii lui Dumnezeu. Mândria și încăpățânarea l-au ținut în robie și l-au împiedicat să recunoască avertismentele lui Dumnezeu. Era contrar naturii lui să se schimbe după ce și-a exprimat o dată hotărârea de a nu crede. – “The Measure of Light Given Measures Our Responsibility,” Advent Review and Sabbath Herald, February 17, 1891, par. 1
Cele zece plăgi din Egipt nu erau îndreptate împotriva poporului egiptean, ci împotriva zeilor lor. Fiecare urgie a țintit cel puțin unul dintre zei.
Dumnezeu îi spusese lui Moise că dialogul cu faraonul avea să fie dificil, aproape imposibil (Exodul 7:14). Cu toate acestea, Dumnezeu dorea să Se descopere faraonului și egiptenilor, așa că a decis să comunice cu ei într-un mod pe care aceștia puteau să-l înțeleagă. Dar și evreii ar fi beneficiat de pe urma acestei confruntări, deoarece ar fi aflat mai multe despre Dumnezeul lor.
Prima catastrofă a fost îndreptată împotriva lui Hapi, zeul Nilului (Exodul 7:17-25). Viața în Egipt depindea întru totul de fluviul Nil. Unde era apă, acolo era viață. Apa era sursa vieții, așa că și-au inventat propriul zeu, Hapi, și i se închinau lui ca dătător de viață.
Bineînțeles că numai Dumnezeul cel viu este Sursa vieții, Creatorul tuturor lucrurilor, inclusiv al apei și alimentelor (Geneza 1:1,2,20-22; Psalmii 104:27,28; Psalmii 136:25; Ioan 11:25; Ioan 14:6). Transformarea apei în sânge simbolizează transformarea vieții în moarte. Hapi n-a putut ocroti viața. Aceasta este posibilă doar prin puterea Domnului.
Dumnezeu îi mai oferă apoi o șansă faraonului. De data aceasta zeița-broască, Heket, este înfruntată direct (Exodul 8:1-15). În loc de viață, Nilul produce broaște, de care egiptenii se tem și pe care le detestă. Vor să scape de ele. Momentul precis în care a fost îndepărtată această plagă a demonstrat că puterea lui Dumnezeu se afla și în spatele acestei plăgi.
A treia urgie are cea mai scurtă descriere (Exodul 8:16-19). Tipul de insectă (ebr. kinnim) nu este clar (țânțari, căpușe, păduchi?). Era îndreptată împotriva zeului Geb, zeul egiptean al pământului. Din țărâna pământului (ecouri ale istoriei biblice a creației), Dumnezeu a făcut să apară țânțari/păduchi, care s-au răspândit în tot ținutul. Incapabili să reproducă acest miracol (numai Dumnezeu poate crea viață), vrăjitorii au declarat: „Aici este degetul lui Dumnezeu” (Exodul 8:19). Cu toate acestea, faraonul a refuzat în continuare să acționeze.
Gândește-te cât de împietrită era inima faraonului! Respingerea repetată a îndemnului divin nu a făcut decât să înrăutățească situația. Ce învăț personal despre respingerea constantă a îndemnurilor Domnului?
Comentariu EGW
Deși se părea că și vrăjitorii au făcut să apară broaște, la fel cum făcuseră Moise și Aaron, ei nu le-au putut îndepărta. Când a văzut că vrăjitorii nu puteau opri această plagă și nici să îndepărteze broaștele, Faraon a fost oarecum umilit și a vrut ca Moise și Aaron să-L roage pe Domnul pentru el, să îndepărteze broaștele. Începea să învețe ceva despre acel Dumnezeu pe care spunea că nu-L cunoaște. Moise și Aaron îi spuseseră lui Faraon că nu au produs broaștele prin magie sau prin vreo putere pe care o aveau ei, ci Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, le făcuse să apară prin puterea Lui și numai El le putea îndepărta. Înainte de aceasta, Faraon triumfase față de Moise și Aaron, deoarece vrăjitorii au putut face să apară aceleași lucruri cu descântecele lor. Dar, când l-a rugat să-L roage pe Domnul pentru el, Moise i-a amintit aroganța cu care s-a fălit și s-a mândrit mai înainte cu realizările vracilor săi și l-a întrebat pe Faraon unde era acum gloria lui și unde era puterea acelor vrăjitori de a înlătura urgia.
Domnul a ascultat rugăciunile lui Moise și a oprit plaga broaștelor. Când a fost eliberat de suferința sa imediată, regele a refuzat din nou cu încăpățânare să-l lase pe Israel să plece. Moise și Aaron, la porunca Domnului, au făcut ca țărâna pământului să devină păduchi în toată țara Egiptului. Faraon i-a chemat pe vrăjitori să stea în fața lui şi să facă același lucru cu descântecele lor, dar ei nu au putut. Moise și Aaron, slujitorii lui Dumnezeu, aduseseră această plagă a păduchilor la porunca Lui. Vrăjitorii, slujitorii lui Satana, la porunca lui, au încercat să producă același lucru cu descântecele lor, dar nu au putut. Lucrarea lui Dumnezeu a fost arătată superioară puterii lui Satana, pentru că vrăjitorii, cu descântecele lor, nu puteau face decât câte ceva. Când au văzut că nu pot face păduchi prin vrăjitoriile lor, „vrăjitorii au zis lui Faraon: «Aici este degetul lui Dumnezeu!» Dar inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.” – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 208, 209
Faraon le-a cerut vrăjitorilor să își facă descântecele lor. Ei au făcut și semne, și minuni, căci Satana le-a venit în ajutor ca să lucreze prin ei. Totuși, chiar și aici, lucrarea lui Dumnezeu s-a arătat superioară puterii lui Satana, pentru că vrăjitorii nu puteau săvârși toate minunile pe care Dumnezeu le-a făcut prin Moise. Doar câteva au putut face și ei. Toiegele vrăjitorilor au devenit șerpi, dar toiagul lui Aaron le-a înghițit pe ale lor. După ce au încercat să producă păduchi și nu au putut, au fost forțați de puterea lui Dumnezeu să recunoască înaintea lui Faraon, spunând: „Aici este degetul lui Dumnezeu.” Satana a lucrat prin vrăjitori într-un mod calculat pentru a împietri inima tiranului rege împotriva manifestărilor puterii lui Dumnezeu prin minuni. Satana s-a gândit să clatine credința lui Moise și Aaron în originea divină a misiunii lor, iar apoi vrăjitorii, instrumentele lui, aveau să prevaleze. Satana nu voia ca poporul Israel să fie eliberat din sclavia egipteană, ca să-I poată sluji lui Dumnezeu. – Spiritual Gifts, vol. 4, p. 82
Domnul a ascultat rugăciunile lui Moise și a oprit plaga broaștelor. Când a fost eliberat de suferința sa imediată, regele a refuzat din nou cu încăpățânare să-l lase pe Israel să plece. Moise și Aaron, la porunca Domnului, au făcut ca țărâna pământului să devină păduchi în toată țara Egiptului. Faraon i-a chemat pe vrăjitori să stea în fața lui şi să facă același lucru cu descântecele lor, dar ei nu au putut. Moise și Aaron, slujitorii lui Dumnezeu, aduseseră această plagă a păduchilor la porunca Lui. Vrăjitorii, slujitorii lui Satana, la porunca lui, au încercat să producă același lucru cu descântecele lor, dar nu au putut. Lucrarea lui Dumnezeu a fost arătată superioară puterii lui Satana, pentru că vrăjitorii, cu descântecele lor, nu puteau face decât câte ceva. Când au văzut că nu pot face păduchi prin vrăjitoriile lor, „vrăjitorii au zis lui Faraon: «Aici este degetul lui Dumnezeu!» Dar inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.” – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 208, 209
Faraon le-a cerut vrăjitorilor să își facă descântecele lor. Ei au făcut și semne, și minuni, căci Satana le-a venit în ajutor ca să lucreze prin ei. Totuși, chiar și aici, lucrarea lui Dumnezeu s-a arătat superioară puterii lui Satana, pentru că vrăjitorii nu puteau săvârși toate minunile pe care Dumnezeu le-a făcut prin Moise. Doar câteva au putut face și ei. Toiegele vrăjitorilor au devenit șerpi, dar toiagul lui Aaron le-a înghițit pe ale lor. După ce au încercat să producă păduchi și nu au putut, au fost forțați de puterea lui Dumnezeu să recunoască înaintea lui Faraon, spunând: „Aici este degetul lui Dumnezeu.” Satana a lucrat prin vrăjitori într-un mod calculat pentru a împietri inima tiranului rege împotriva manifestărilor puterii lui Dumnezeu prin minuni. Satana s-a gândit să clatine credința lui Moise și Aaron în originea divină a misiunii lor, iar apoi vrăjitorii, instrumentele lui, aveau să prevaleze. Satana nu voia ca poporul Israel să fie eliberat din sclavia egipteană, ca să-I poată sluji lui Dumnezeu. – Spiritual Gifts, vol. 4, p. 82
4. Ce ne învață relatarea din Exodul 8:20 – 9:12 despre faptul că, oricât de mari ar fi manifestările puterii și gloriei lui Dumnezeu, oamenii au în continuare libertatea de a-L respinge?
Zeul egiptean Uatchit era zeul-muscă și zeul bălților și al mlaștinilor. Zeul Khepri (al soarelui care răsare, al creației și al renașterii) era reprezentat cu cap de scarabeu. Acești „dumnezei” au fost învinși de Domnul. În acest fragment (Exodul 8:20-24), în timp ce egiptenii sufereau, evreii erau protejați. De fapt, nicio altă plagă nu i-a mai afectat. Din nou, toate acestea au fost o încercare din partea lui Dumnezeu de a-i face cunoscut faraonului că „[El], Domnul, [este] în mijlocul ținutului acestuia” (Exodul 8:22). Așa a ajuns faraonul să înceapă să negocieze. Fără îndoială, presiunea creștea. El era dispus să-i permită poporului Israel să se închine Dumnezeului său și să Îi aducă jertfe, dar numai pe teritoriul Egiptului (Exodul 8:25). Condițiile lui nu puteau fi îndeplinite, deoarece unele animale erau considerate sacre în Egipt, iar sacrificarea lor ar fi dus la violențe împotriva evreilor. Și nu acesta era planul lui Dumnezeu pentru Israel.
Între timp, următoarea plagă (Exodul 9:1-7) cade asupra animalelor. Hathor, zeița egipteană a iubirii și a protecției, era reprezentată cu cap de vacă. Un zeu-taur, Apis, era și el foarte popular și foarte apreciat în Egiptul antic. Astfel, în această a cincea urgie, au fost învinse alte zeități principale, atunci când animalele egiptenilor au murit.
A șasea plagă (Exodul 9:8-12), înfrângerea totală a lui Isis, zeița medicinei, a vrăjitoriei și a înțelepciunii, este evidentă. De asemenea, vedem înfrângerea unor zeități precum Sekhmet (zeița războiului și a epidemiilor) și Imhotep (zeul medicinei și al vindecării). Ele sunt incapabile să își protejeze propriii adoratori. În mod ironic, acum chiar și vrăjitorii sunt atât de afectați încât nu se pot înfățișa la curte, ceea ce arată că sunt neputincioși în fața Creatorului cerului și al pământului.
Pentru prima dată în episodul celor zece urgii, un text spune că „Domnul a împietrit inima lui Faraon” (Exodul 9:12). Oricât de derutantă ar putea fi această propoziție, atunci când este înțeleasă în context, ea dezvăluie din nou că Domnul ne va lăsa să culegem consecințele propriei noastre respingeri continue a Lui.
Problema faraonului nu era de natură intelectuală; avea destule dovezi raționale. El avea o problemă a inimii. Ce ne spune acest lucru despre motivul pentru care trebuie să ne păzim inima?
Comentariu EGW
Egiptenii se închinau anumitor animale și considerau că este o ofensă de neiertat să fie ucis unul dintre animalele acestea. Și, dacă unul dintre idolii aceștia ar fi fost ucis, chiar și accidental, numai viața vinovatului putea răspunde pentru ofensă. Moise îi arată lui Faraon că israeliții nu pot să Îi aducă jertfe lui Dumnezeu în țara Egiptului, sub ochii egiptenilor, pentru că ar putea alege pentru a oferi ca jertfă animale pe care ei le considerau sacre.
Moise a propus din nou să meargă în pustie cale de trei zile. Regele a consimțit, pentru că era sub mâna pedepsitoare a lui Dumnezeu. „Faraon a zis: «Vă voi lăsa să plecaţi ca să aduceţi jertfe Domnului, Dumnezeului vostru, în pustie, numai să nu vă îndepărtaţi prea mult dacă plecaţi. Rugaţi-vă pentru mine.» Moise a răspuns: «Am să ies de la tine şi am să mă rog Domnului. Mâine, muştele se vor îndepărta de la Faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui. Dar să nu ne mai înşele Faraon, nevrând să lase pe popor să plece ca să aducă jertfe Domnului.» Moise a ieşit de la Faraon şi s-a rugat Domnului. Domnul a făcut cum cerea Moise şi muştele s-au îndepărtat de la Faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui. N-a mai rămas una. Dar Faraon, şi de data aceasta, şi-a împietrit inima şi n-a lăsat pe popor să plece.”
Și Domnul le-a poruncit lui Moise și lui Aaron să meargă din nou înaintea lui Faraon și să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul evreilor: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească.»” Și dacă el nu-i va lăsa să plece și îi va ține pe loc, va veni ciuma peste vitelor lor. „Dar Domnul va face deosebire între turmele lui Israel şi turmele egiptenilor, aşa că nu va pieri nimic din tot ce este al copiilor lui Israel.” Și au murit toate vitele lovite de ciumă, dar niciuna dintre vitele evreilor nu a murit. Și Faraon a trimis soli să întrebe dacă a murit vreuna dintre vitele israeliților. Solul s-a întors la rege și i-a spus că niciuna nu murise și nici nu au fost afectate deloc de ciumă. Cu toate acestea, inima lui s-a împietrit și n-a vrut să-l lase pe Israel să plece. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 211
Vrăjitorii, cu toată magia lor și presupusa putere, nu au putut, prin niciunul dintre descântecele lor, să se ferească de urgia îngrozitoare a acestor bube. Ei nu mai puteau sta în fața lui Moise și Aaron, din cauza acestei suferințe grele. Egiptenilor li s-a permis astfel să vadă cât de inutil era pentru ei să-și pună încrederea în puterea lăudată a vrăjitorilor, când ei nu și-au putut feri nici măcar propriile trupuri de această plagă. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 212
Moise a propus din nou să meargă în pustie cale de trei zile. Regele a consimțit, pentru că era sub mâna pedepsitoare a lui Dumnezeu. „Faraon a zis: «Vă voi lăsa să plecaţi ca să aduceţi jertfe Domnului, Dumnezeului vostru, în pustie, numai să nu vă îndepărtaţi prea mult dacă plecaţi. Rugaţi-vă pentru mine.» Moise a răspuns: «Am să ies de la tine şi am să mă rog Domnului. Mâine, muştele se vor îndepărta de la Faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui. Dar să nu ne mai înşele Faraon, nevrând să lase pe popor să plece ca să aducă jertfe Domnului.» Moise a ieşit de la Faraon şi s-a rugat Domnului. Domnul a făcut cum cerea Moise şi muştele s-au îndepărtat de la Faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui. N-a mai rămas una. Dar Faraon, şi de data aceasta, şi-a împietrit inima şi n-a lăsat pe popor să plece.”
Și Domnul le-a poruncit lui Moise și lui Aaron să meargă din nou înaintea lui Faraon și să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul evreilor: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească.»” Și dacă el nu-i va lăsa să plece și îi va ține pe loc, va veni ciuma peste vitelor lor. „Dar Domnul va face deosebire între turmele lui Israel şi turmele egiptenilor, aşa că nu va pieri nimic din tot ce este al copiilor lui Israel.” Și au murit toate vitele lovite de ciumă, dar niciuna dintre vitele evreilor nu a murit. Și Faraon a trimis soli să întrebe dacă a murit vreuna dintre vitele israeliților. Solul s-a întors la rege și i-a spus că niciuna nu murise și nici nu au fost afectate deloc de ciumă. Cu toate acestea, inima lui s-a împietrit și n-a vrut să-l lase pe Israel să plece. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 211
Vrăjitorii, cu toată magia lor și presupusa putere, nu au putut, prin niciunul dintre descântecele lor, să se ferească de urgia îngrozitoare a acestor bube. Ei nu mai puteau sta în fața lui Moise și Aaron, din cauza acestei suferințe grele. Egiptenilor li s-a permis astfel să vadă cât de inutil era pentru ei să-și pună încrederea în puterea lăudată a vrăjitorilor, când ei nu și-au putut feri nici măcar propriile trupuri de această plagă. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 212
5. Cât de eficiente sunt plăgile din Exodul 9:13 – 10:29 pentru a-l face pe faraon să se răzgândească?
Nut era zeița egipteană a cerului și a raiului, adesea descrisă drept cea care controla ce se întâmpla sub cer și pe pământ. Osiris era zeul recoltelor și al fertilității. În Biblie, grindina este adesea asociată cu judecata lui Dumnezeu (Isaia 28:2,17; Ezechiel 13:11-13). În timpul acestei plăgi, cei care își pun la adăpost bunurile nu sunt afectați (Exodul 9:20,21). Toată lumea e acum pusă la probă: dacă să creadă sau să nu creadă cuvântul lui Dumnezeu și să acționeze în consecință. Dumnezeu anunță că scopul pentru care îl lasă pe faraon în viață este ca întregul pământ să Îl cunoască pe El (Exodul 9:16). Faraonul mărturisește acum că păcătuise, dar se răzgândește mai târziu.â
Zeul egiptean al furtunii, războiului și dezordinii se chema Seth. Împreună cu Isis, erau zeii agriculturii. Șu era zeul atmosferei. Serapis personifica măreția divină, fertilitatea, vindecarea și viața de apoi. Niciunul dintre zeii egipteni nu putea opri judecățile lui Dumnezeu (Exodul 10:4-20), deoarece idolii nu sunt nimic (Isaia 44:9,10,12-17). Slujitorii faraonului l-au îndemnat să lase poporul Israel să plece, dar faraonul a refuzat din nou. Dar a propus un compromis, pe care Moise l-a respins, pe bună dreptate, deoarece femeile și copiii sunt o parte vitală și inseparabilă a închinării și a comunității de credință.
În cele din urmă i-a venit rândul lui Ra, principalul zeu egiptean, zeul-soare. Thoth era zeul lunii. Niciunul n-a fost capabil să dea lumină. Faraonul a încercat din nou să negocieze, dar în zadar. Egiptul a fost lovit de o perioadă de întuneric de trei zile, dar acolo unde locuiau israeliții era lumină. Separarea nu putea fi mai spectaculoasă.
Dar, indiferent de loviturile pe care națiunea sa le primea, faraonul era hotărât să riposteze și să nu cedeze. Deși nu îi cunoaștem motivele mai profunde, este posibil ca la un moment dat să fi devenit doar o chestiune de mândrie. Indiferent cât de puternice erau dovezile, indiferent cât de evident era ceea ce se întâmpla (până și propriii slujitori au încercat să îi deschidă ochii – citește Exodul 10:7) și indiferent de faptul că alegerea corectă era clară, după o scurtă ezitare faraonul tot a refuzat să se supună voinței lui Dumnezeu și să lase poporul să plece. Ce exemplu dramatic al cuvintelor: „Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii” (Proverbele 16:18)!
Comentariu EGW
Cei care au ținut seama de Cuvântul Domnului și-au adunat vitele în adăposturi și în case, în timp ce aceia a căror inimă era împietrită, ca a lui Faraon, și-au lăsat vitele pe câmp. Aici a fost o ocazie de a testa mândria semeață a egiptenilor și de a arăta câți erau aceia ale căror inimi fuseseră cu adevărat impresionate de lucrările minunate ale lui Dumnezeu pentru poporul Său, pe care ei îl disprețuiseră și îl trataseră cu cruzime. „A bătut piatra şi focul se amesteca cu piatra; piatra era aşa de mare, încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată ţara Egiptului de când este el locuit de oameni. Piatra a nimicit, în toată ţara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni până la dobitoace; piatra a nimicit şi toată iarba de pe câmp şi a frânt toţi copacii de pe câmp. Numai în ţinutul Gosen, unde erau copiii lui Israel, n-a bătut piatra. Faraon a trimis să cheme pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: «De data aceasta, am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu suntem vinovaţi. Rugaţi-vă Domnului ca să nu mai fie tunete şi piatră, şi vă voi lăsa să plecaţi şi nu veţi mai fi opriţi.» Moise i-a zis: «Când voi ieşi din cetate, voi ridica mâinile spre Domnul, tunetele vor înceta şi nu va mai bate piatra, ca să ştii că al Domnului este pământul! Dar ştiu că tu şi slujitorii tăi tot nu vă veţi teme de Domnul Dumnezeu.» Inul şi orzul se prăpădiseră, pentru că orzul tocmai dăduse în spic, iar inul era în floare; grâul şi ovăzul nu se stricaseră, pentru că erau târzii.”
După ce plaga a fost oprită, Faraon nu l-a lăsat pe Israel să plece. Răzvrătirea produce răzvrătire. Faraon devenise atât de împietrit în împotrivirea sa continuă față de voința lui Dumnezeu, încât întreaga sa ființă s-a răzvrătit față de manifestările teribile ale puterii divine. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 214, 215
Frica smulsese de la Faraon o nouă concesie. La sfârșitul celei de a treia zile de întuneric, el l-a chemat pe Moise și a consimțit ca poporul să plece, dar turmele și cirezile să rămână. „Turmele noastre … trebuie să meargă cu noi şi să nu rămână o unghie din ele”, a răspuns cu hotărâre Moise. „Căci din ele vom lua ca să slujim Domnului, Dumnezeului nostru; iar până vom ajunge acolo, nu știm ce vom alege ca să aducem Domnului” (Exodul 10:26). Furia împăratului a izbucnit fără să mai poată fi stăpânită: „Ieşi de la mine!” a strigat el. „Să nu cumva să te mai arăţi înaintea mea, căci, în ziua în care te vei arăta înaintea mea, vei muri.”
Răspunsul a fost: „Da, nu mă voi mai arăta înaintea ta” (Exodul 10:28,29).
„Moise era foarte bine văzut în țara Egiptului, înaintea slujitorilor lui Faraon și înaintea poporului” (Exodul 11:3). Moise era privit de egipteni cu frică. Împăratul nu îndrăznea să se atingă de el și să-i facă vreun rău, căci poporul socotea că numai el singur avea puterea să îndepărteze plăgile. Ei doreau ca israeliților să li se îngăduie să părăsească Egiptul. Împăratul și preoții erau aceia care se împotriveau cu toată puterea cererilor lui Moise. – Patriarhi și profeți, p. 272
După ce plaga a fost oprită, Faraon nu l-a lăsat pe Israel să plece. Răzvrătirea produce răzvrătire. Faraon devenise atât de împietrit în împotrivirea sa continuă față de voința lui Dumnezeu, încât întreaga sa ființă s-a răzvrătit față de manifestările teribile ale puterii divine. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 214, 215
Frica smulsese de la Faraon o nouă concesie. La sfârșitul celei de a treia zile de întuneric, el l-a chemat pe Moise și a consimțit ca poporul să plece, dar turmele și cirezile să rămână. „Turmele noastre … trebuie să meargă cu noi şi să nu rămână o unghie din ele”, a răspuns cu hotărâre Moise. „Căci din ele vom lua ca să slujim Domnului, Dumnezeului nostru; iar până vom ajunge acolo, nu știm ce vom alege ca să aducem Domnului” (Exodul 10:26). Furia împăratului a izbucnit fără să mai poată fi stăpânită: „Ieşi de la mine!” a strigat el. „Să nu cumva să te mai arăţi înaintea mea, căci, în ziua în care te vei arăta înaintea mea, vei muri.”
Răspunsul a fost: „Da, nu mă voi mai arăta înaintea ta” (Exodul 10:28,29).
„Moise era foarte bine văzut în țara Egiptului, înaintea slujitorilor lui Faraon și înaintea poporului” (Exodul 11:3). Moise era privit de egipteni cu frică. Împăratul nu îndrăznea să se atingă de el și să-i facă vreun rău, căci poporul socotea că numai el singur avea puterea să îndepărteze plăgile. Ei doreau ca israeliților să li se îngăduie să părăsească Egiptul. Împăratul și preoții erau aceia care se împotriveau cu toată puterea cererilor lui Moise. – Patriarhi și profeți, p. 272
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 23
„Poporul lui Dumnezeu a fost lăsat să guste din cruzimea nimicitoare a egiptenilor ca să nu mai poată fi înșelat cu privire la influența degradantă a idolatriei. În felul cum S-a purtat cu faraonul, Domnul Și-a manifestat ura față de idolatrie și hotărârea de a pedepsi cruzimea și apăsarea. [...] Nu s-a recurs la nicio putere supranaturală pentru a împietri inima faraonului. Dumnezeu i-a dat acestuia dovada cea mai izbitoare a puterii divine, dar monarhul a refuzat cu încăpățânare să ia în seamă lumina. Fiecare manifestare a puterii infinite pe care o respingea îl făcea și mai hotărât în răzvrătirea lui. Sămânța revoltei, pe care a semănat-o când a respins prima minune, a rodit” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 268).
„La egipteni, soarele și luna erau obiecte ale închinării; în acest întuneric misterios, atât poporul, cât și zeii lui erau loviți deopotrivă de puterea care luase în apărare cauza sclavilor. Cu toate acestea, oricât de groaznică a fost, această judecată era o dovadă a înțelegerii lui Dumnezeu și nedorinței Lui de a distruge. El voia să-i dea poporului timp pentru gândire și pocăință, înainte de a aduce asupra lui ultima și cea mai teribilă dintre plăgi” (Patriarhi și profeți, p. 272).
Zilnic:
Exodul 38
Exodul 39
Exodul 40
Leviticul 1
Leviticul 2
Leviticul 3
Leviticul 4
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 30
1. Ce erau săpate ca niște peceți cu nume?
2. Care a fost ordinea montării elementelor chivotului în sanctuar?
3. Cum se prezenta Domnului grâul în dar ca jertfă de mâncare?
4. Ce anume, ca lege veșnică, nu trebuia să se mănânce cu niciun chip?
5. Cum trebuie să alerge creștinul care se apropie mai mult de țintă?
Privire generală
În studiul nostru din această săptămână ne vom întâlni cu Dumnezeul minunilor și cu semnele și miracolele pe care le face. În plus, vom avea în vedere nouă dintre cele zece urgii pe care El le dezlănțuie ca judecăți divine asupra Egiptului. Prezintă aceste elemente grupei tale în contextul marii lupte – lupta spirituală dintre forțele binelui și ale răului, dintre lumină și întuneric, Hristos și Satana, Dumnezeul cel viu și idolii! Această luptă spirituală a început pe pământ în grădina Eden, când Adam și Eva au căzut în păcat. Dumnezeu a promis că acest război se va încheia cu o victorie, astfel încât să nu fim pentru totdeauna pradă răului (Geneza 3:15). Încă de la începuturile sale, disputa s-a purtat între cei care Îl adoră pe Domnul Creator și cei care adoră creația în diferitele ei forme. Închinarea la Creator eliberează omenirea și o scoate din robia păcatului. Închinarea la creație duce la degradarea morală a omenirii, creată după chipul lui Dumnezeu, și se încheie cu înrobirea ei.
În Exodul 7:8 – 10:29 confruntarea dintre Dumnezeul cel viu și faraon se intensifică. Faraonul vrea să demonstreze că el este într-adevăr un zeu, așa cum credeau egiptenii. Astfel, el se străduiește să joace rolul unui monarh suveran, care deține controlul și decide ce este bine sau rău. În schimb, Dumnezeu vrea să Își elibereze poporul din robia egipteană, dar în același timp dorește să îi învețe pe egipteni cine este El și să îi elibereze din sclavia față de zeii lor.
Un lucru trebuie să fie foarte clar: Dumnezeu nu este împotriva egiptenilor; El îi iubește așa cum îi iubește pe toți oamenii, cu iubirea Sa veșnică și lipsită de egoism. În același timp, Domnul Suveran Se ridică împotriva zeilor egipteni. El intenționează să demonstreze că acești „dumnezei” sunt o invenție umană care îi duce pe oameni la teamă și robie. Mai mult, scopul Său principal este să distrugă dependența Egiptului de acești zei inventați, pentru ca egiptenii să poată sluji viului Dumnezeu Creator și Răscumpărător. Cu toate acestea, dacă egiptenii vor continua să se asocieze și să se identifice cu acești dumnezei falși, judecata lui Dumnezeu va cădea, nu numai asupra dumnezeilor lor, ci și asupra lor. Idolatria lor continuă va duce la pedepsirea lor și, în cele din urmă, la distrugerea lor.
Dumnezeu declară categoric: „Voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului” (Exodul 12:12); judecata lui Dumnezeu în dreptul zeilor egipteni este relatată ca un fapt istoric în Numeri 33:4. Fiecare plagă, urgie sau judecată era îndreptată de obicei împotriva mai multor zei egipteni, care acaparau imaginația, gândurile și sentimentele oamenilor; le influențau comportamentul și viața socială și duceau la sclavia lor totală față de păcat. Întreaga persoană era astfel înrobită. Ulterior, sufletul trăia în supunere totală față de un stil de viață idolatru. Acest stil de viață, controlat de magie, era diametral opus libertății de închinare care izvorăște de la viul și iubitorul Dumnezeu Creator.
Comentariu
Semne și minuni
În Exodul 7:3 citim că Domnul va înmulți „semnele și minunile” înaintea întregului popor, pentru ca acesta să înțeleagă cine este El. Exodul 7:3 este singurul text din Exodul în care acești doi termeni, „semne” și „minuni”, apar împreună. Cuvântul „semn”/„semne” apare de 16 ori în cartea Exodul (Exodul 3:12; Exodul 4:8,9,17,28,30; Exodul 7:3; Exodul 8:23; Exodul 10:1,2; Exodul 12:13; Exodul 13:9,16; Exodul 31:13,17). În aceste situații este folosit pentru a sublinia două lucruri: că Moise va face diferite semne înaintea faraonului (Exodul 10:1,2) și că sângele de Paște va fi un semn de viață, făcând ca îngerul nimicitor să treacă de casele aflate sub protecția sângelui (Exodul 12:13). Termenul „minune” este folosit cu referire la ceea ce va face Dumnezeu înaintea faraonului, în ciuda împietririi inimii acestuia (Exodul 4:21). În contextul plăgilor, acest termen este crucial din punct de vedere structural, deoarece apare de două ori la început, înainte de prima plagă (Exodul 7:3,9) și apoi de două ori la sfârșitul celei de-a noua plăgi (Exodul 11:9,10).
Iată câteva caracteristici importante ale urgiilor/plăgilor/calamităților:
1.. Primele 9 urgii pot fi împărțite în 3 categorii a câte 3 fiecare. A 10-a plagă este unică și separată de celelalte. Poporul va avea nevoie de un timp special și de pregătire pentru a o înfrunta.
2.. Primele 9 plăgi au afectat toate cele 3 habitate create de Dumnezeu în Geneza 1: atmosfera (plăgile 7-9), pământul (plăgile 3-6) și apa (plăgile 1 și 2). Împreună, aceste plăgi fac aluzie la o inversare a procesului de creație.
3.. Primele 9 urgii se intensifică, devin din ce în ce mai severe, în timp ce faraonul refuză cu încăpățânare să lase poporul lui Dumnezeu să plece ca să se poată închina liber Domnului său Creator. Primele 3 plăgi au fost ușoare și rapide și nu au provocat moartea. Următoarele 3 plăgi (4-6) au fost mai grave și mai păgubitoare, deoarece au distrus animalele și i-au îmbolnăvit pe oameni de răni ale pielii. Cele 3 urgii care le-au urmat (7-9) au fost și mai devastatoare, ducând la moartea oamenilor și a animalelor, dar și la distrugerea recoltelor.
4.. În general, fiecare plagă a căzut după un avertisment clar și un îndemn de a împlini cerința Domnului. Au fost și surprize, dar distrugerile erau anunțate dinainte și puteau fi evitate. O avertizare excepțională este dată înainte de primele 2 plăgi și de cea de-a 10-a, dar a se vedea și avertismentele evidente anterioare urgiilor 4, 5, 7 și 8.
5.. Înainte de plăgile 3, 6 și 9, confruntarea cu faraonul este minimă sau inexistentă.
6.. Primele 3 plăgi au căzut asupra atât a egiptenilor, cât și a israeliților (Exodul 7:19,21; Exodul 8:2,6,16,17,22-23; Exodul 9:4,6,9,25-26 etc.), dar toate celelalte au căzut numai asupra egiptenilor.
7.. Înainte de apariția primei urgii, Dumnezeu a făcut o minune în fața faraonului: toiagul lui Aaron s-a transformat într-un șarpe care a mâncat toți șerpii vrăjitorilor. Cu toate acestea, „inima lui Faraon s-a împietrit” (Exodul 7:13).
8.. Ultima plagă a fost cea mai devastatoare, deoarece fiecare familie care nu se afla sub protecția sângelui mielului a fost afectată de moartea primului născut de sex masculin. Înainte de căderea ultimei plăgi, Dumnezeu, în mila Sa, le-a dat oamenilor 3 zile de întuneric pentru a medita și a se pocăi, precum și instrucțiuni despre cum să evite distrugerea finală.
9.. După plaga 6 Biblia spune că „Domnul a împietrit inima lui Faraon” (Exodul 9:12; vezi și Exodul 10:1,20,27; Exodul 11:10 și Exodul 14:4,8,17). În timpul primelor 5 plăgi, faraonul a fost cel care și-a împietrit inima (Exodul 7:13,14,22; Exodul 8:15,19,32; Exodul 9:7; Exodul 9:35). Înainte de relatarea propriu-zisă despre cele 10 plăgi, există două predicții ale lui Dumnezeu cum că El, Domnul, va împietri inima faraonului (Exodul 4:21; Exodul 7:3).
10.. Vrăjitorii au putut imita doar primele 2 plăgi. Când a apărut plaga 3, ei au afirmat pe bună dreptate: „Aici este degetul lui Dumnezeu” (Exodul 8:19). Mai târziu, ei înșiși au suferit de bube (Exodul 9:11; vezi și îndemnul slujitorilor faraonului, Exodul 10:7).
11.. De asemenea, plăgile pot fi grupate în perechi: primele 2 plăgi sunt legate de fluviul Nil; plăgile 3 și 4 sunt insecte zburătoare (păduchi/țânțari și muște); plăgile 5 și 6 se aseamănă între ele, ciuma apărând la animale, iar bubele, la oameni; plăgile 7 și 8 descriu pagubele produse culturilor; plăgile 9 și 10 sunt legate de întuneric – 9 de întunericul fizic, iar 10 de întunericul suprem, și anume moartea întâilor născuți.
12.. Este interesant de observat că Domnul l-a invitat explicit pe faraon de 7 ori să-l „las[e] pe poporul [Lui] să plece” (Exodul 5:1; Exodul 7:16; Exodul 8:1,20; Exodul 9:1,13; Exodul 10:3) și o dată a folosit o frază condițională negativă: „Dacă nu vei lăsa pe poporul Meu să plece, am să trimit...” (Exodul 8:21). Faraonul a fost de acord după urgiile 2, 3, 7 și 9 (Exodul 8:8,25-28; Exodul 9:28; Exodul 10:24), dar, în cele din urmă, a refuzat să lase poporul să meargă să se închine Domnului (Exodul 8:15,32; Exodul 9:35; Exodul 10:27). Acesta chiar i-a cerut lui Moise să se roage pentru a pune capăt anumitor plăgi și să se roage și pentru el (Exodul 8:8,28; Exodul 9:28; Exodul 10:16,17). Abia după urgia 10 i-a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a poruncit: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă să slujiţi Domnului, cum aţi zis. Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă” (Exodul 12:31,32).
După cum am spus, toate aceste calamități au legătură cu judecata lui Dumnezeu în dreptul zeilor egipteni și al celor care nu renunțau la ei. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că în mijlocul tuturor acestor calamități se află declarația prezenței puternice a lui Dumnezeu în țara Egiptului. El a vrut să arate clar că există o diferență între cei care Îl urmează și cei care merg împotriva Lui: „Dacă nu vei lăsa pe poporul Meu să plece, am să trimit muşte câineşti împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi, împotriva poporului tău şi împotriva caselor tale [...]. Dar în ziua aceea voi deosebi ţinutul Gosen, unde locuieşte poporul Meu, şi acolo nu vor fi muşte, pentru ca să cunoşti că Eu, Domnul, sunt în mijlocul ţinutului acestuia” (Exodul 8:21,22).
Profetul Isaia vorbește despre dragostea lui Dumnezeu și despre planurile de viitor pentru Egipt în cuvinte uimitoare: „În aceeaşi vreme, va fi un drum care va duce din Egipt în Asiria: asirienii se vor duce în Egipt şi egiptenii, în Asiria, şi egiptenii împreună cu asirienii vor sluji Domnului. Tot în vremea aceea, Israel va fi al treilea, unit cu Egiptul şi cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul pământului. Domnul oştirilor îi va binecuvânta şi va zice: «Binecuvântat să fie Egiptul, poporul Meu, şi Asiria, lucrarea mâinilor Mele, şi Israel, moştenirea Mea!»” (Isaia 19:23-25).
Împietrirea inimii faraonului
Împietrirea inimii faraonului îi fascinează pe cei care studiază Biblia. Trebuie să subliniem faptul că Dumnezeu nu a hotărât dinainte deciziile faraonului. Alegerile au fost ale lui. El nu a fost predestinat să refuze cu încăpățânare să urmeze indicațiile lui Dumnezeu și să fie condamnat la pierzanie. Dumnezeu îi oferă fiecărui individ libertatea de a alege și le permite oamenilor să răspundă la mesajul iubirii Sale și la oferta harului Său. El nu îi forțează pe oameni să se supună sau să nu se supună Lui.
Studiul complet asupra textelor referitoare la împietrirea inimii faraonului (a se vedea punctul 9 din secțiunea anterioară) duce la următoarea concluzie: în procesul de împietrire, mai întâi faraonul însuși a refuzat cu încăpățânare să se smerească înaintea lui Dumnezeu (Exodul 10:3). Decizia sa, neascultarea lui intenționată, a fost cea care l-a dus în punctul de unde nu mai există cale de întoarcere. Caracterul lui a ajuns să fie neclintit. Chemarea divină de a-i lăsa pe israeliți să plece și să se închine Dumnezeului celui viu nu a făcut decât să ațâțe proverbialul foc din inima lui, aprins împotriva Celui Atotputernic și împotriva slujitorului Său Moise.
Aplicație
1. Erau tot mai multe dovezile că Domnul era un Dumnezeu suveran care dorea să Își elibereze poporul și să îl scoată din Egipt. Care sunt lucrurile din inima și din viața noastră care ne pot determina să refuzăm cu încăpățânare toate îndemnurile lui Dumnezeu de a ne pocăi și de a-L urma?
2. Ce este atât de atrăgător la idolatrie? De ce le-a fost atât de greu egiptenilor să renunțe la idolatria lor, chiar și după ce au văzut ce fel de distrugeri produce aceasta?
3. Oamenii sunt ingenioși când vine vorba de a-și crea propriii idoli. Aproape orice poate fi transformat într-un idol. Ce este un idol? Cum ne creăm propriii dumnezei și ne închinăm înaintea lor? Ce principii putem descrie și detecta în spatele unui astfel de comportament degradant? De ce Se opune Dumnezeu atât de vehement idolatriei?
Studiul 4, 19-25 iulie
