Popoarele lumii (I)

Cartea Apocalipsa ne arată soluțiile lui Dumnezeu pentru lumea noastră căzută. În ultimele capitole, accesul la pomul vieții este redeschis, blestemul este ridicat, iar noi suntem primiți iarăși în prezența lui Dumnezeu. Apocalipsa, în anumite privințe, este cartea Geneza în sens invers, motiv pentru care Geneza rămâne o cheie importantă de înțelegere a modului în care problemele lumii au apărut de la bun început.

Un subiect-cheie atât în Daniel, cât și în Apocalipsa este guvernarea civilă, o succesiune de încercări omenești de a controla o planetă ce Îi aparține de drept lui Dumnezeu, care va domni în sfârșit în neprihănire după ce acest prelungit episod îngrozitor al păcatului și al răzvrătirii va fi încheiat. Procesul care duce la acest moment este foarte lung și cuprinde mii de ani de experimente umane în materie de autoguvernare. De funcționat, acestea n-au funcționat niciodată; chiar și cele care exprimau cele mai înalte idealuri au eșuat întotdeauna, adesea teribil. O mare parte din istoria tristă a omenirii de-a lungul mileniilor nu reprezintă altceva decât relatări ale tragediei aduse asupra noastră de aceste sisteme eșuate. Și situația se va înrăutăți, până când „împărăți[a] veșnică” a lui Dumnezeu (Daniel 7:27) va fi în sfârșit instaurată.

Atunci când a decăzut, îndepărtându-se de simplitatea Evangheliei, și a primit riturile și obiceiurile păgâne, biserica primară a pierdut Spiritul și puterea lui Dumnezeu, dar, pentru a stăpâni totuși conștiințele oamenilor, a căutat sprijinul puterii pământești. Urmarea a fost papalitatea, o biserică ce a subjugat chiar și puterea statului și a folosit-o pentru realizarea planurilor ei, mai ales pentru pedepsirea „ereziei”. Pentru ca Statele Unite să facă un chip fiarei, puterea religioasă trebuie să stăpânească asupra guvernului civil, astfel încât autoritatea statului să fie folosită de biserică pentru a-și atinge scopurile.

Oriunde a câștigat putere pământească, biserica a folosit-o pentru pedepsirea celor abătuți de la învățătura ei. Și bisericile protestante care au călcat pe urmele Romei, încheind alianță cu puterile lumești, au dat pe față aceeași dorință de a restrânge libertatea de conștiință. … 

Apostazia a condus biserica primară să caute ajutor la conducerea civilă și aceasta a pregătit calea pentru dezvoltarea papalității, a fiarei. Pavel spunea că va veni „lepădarea de credință”, și se va „arăta omul fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:3). În felul acesta, apostazia în biserică va pregăti calea pentru chipul fiarei. – Tragedia veacurilor, p. 443

În capitolul 12 din Apocalipsa avem ca simbol un mare balaur roșu. În versetul nouă al acelui capitol, acest simbol este explicat astfel: „Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui.” Fără îndoială, balaurul îl reprezintă în primul rând pe Satana. Dar Satana nu apare pe pământ în persoană, el lucrează prin agenți. În persoana oamenilor răi, el a căutat să-L distrugă pe Isus de îndată ce S-a născut. Oriunde Satana a reușit să controleze un guvern atât de mult încât să-și îndeplinească planurile, respectiva națiune a devenit, pentru vremea aceea, un reprezentant al lui Satana. Acesta a fost cazul tuturor marilor națiuni păgâne. De exemplu, vezi Ezechiel, capitolul 28, unde Satana este reprezentat ca adevăratul rege al Tirului. Și aceasta pentru că a controlat pe deplin acel guvern. În primele secole ale erei creștine, dintre toate națiunile păgâne, Roma a fost agentul principal al lui Satana în împotrivirea față de Evanghelie și, prin urmare, a fost reprezentată prin balaur. – Tragedia veacurilor, p. 679 (ed. 1888)

Edenul a fost creat pentru a fi casa ideală a omenirii. Odată păcatul intrat în lume, Dumnezeu nu a avut de ales decât să separe omenirea de Grădină și de pomul vieții, cel puțin deocamdată. În afara Grădinii, oamenii au fost nevoiți să lucreze din greu pentru a-și asigura existența. Viața a devenit mai grea; a trebuit să trăim cu durere și să ne câștigăm traiul cu sudoarea frunții (Geneza 3:16-19). Primii noștri părinți au avut încredere că Împăratul de drept avea să le asigure o cale de întoarcere în Grădină și au adus jertfe la porțile Edenului în anticiparea răscumpărării pe care Dumnezeu a oferit-o chiar de la început lumii căzute.

„Grădina Edenului a rămas pe pământ mult timp după ce omul a fost alungat de pe plăcutele ei alei. [...] Aici veneau Adam și fiii săi să I se închine lui Dumnezeu. Aici ei și-au reînnoit jurămintele de ascultare față de legea pe care o călcaseră, fiind astfel îndepărtați din Eden. Când valul de nelegiuire a cuprins pământul și stricăciunea oamenilor a adus nimicirea lor prin apele potopului, mâna care sădise Edenul l-a luat de pe pământ. Dar, la reînnoirea finală, când vor fi «un cer nou și un pământ nou» (Apocalipsa 21:1), Edenul va fi readus pe pământ, mult mai glorios decât a fost la început” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 62).

Alții însă au conceput „soluții” omenești la problemele noastre nou descoperite și vedem nașterea cetăților-stat, o încercare de a crea o viață mai ușoară și, poate, de a recupera ceea ce s-a pierdut în Eden. 

Unii citesc despre Nimrod și ajung la concluzia că este un erou nobil, la fel ca eroii cuceritori din mitologia păgână. Dar când îl descrie ca pe un om „puternic pe pământ” și un „viteaz vânător înaintea Domnului”, Biblia nu îi face un compliment. Nimrod este măreț în ochii lui și stă „înaintea Domnului” în sensul că Îl sfidează pe Dumnezeu. În aceste texte vedem răspândirea răzvrătirii față de Dumnezeu, o răzvrătire care va exista până când, în final, toată răzvrătirea va fi eradicată pentru totdeauna.

Lecția aceasta este pentru solii lui Dumnezeu de astăzi, când cetățile popoarelor au nevoie să cunoască atributele și planul Dumnezeului celui adevărat, la fel ca locuitorii din cetatea Ninive de altădată. Trimișii lui Hristos trebuie să îi îndrepte pe oameni către o lume mai bună care, într-o mare măsură, este pierdută din vedere. După învățăturile Sfintei Scripturi, singura cetate care va rezista este cetatea al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. Cu ochii credinței, omul poate vedea poarta cerului strălucind de măreția slavei lui Dumnezeu. Prin slujitorii Săi, Domnul Isus îi cheamă pe oameni să lupte cu ambiție sfântă pentru a-și asigura o moștenire nepieritoare. El îi îndeamnă să-și pună comoara la tronul lui Dumnezeu. …

Răbdarea lui Dumnezeu a fost foarte mare – atât de mare, încât, atunci când ne gândim la insulta continuă adusă poruncilor Sale sfinte, ne minunăm. Cel Atotputernic a desfășurat o putere restrângătoare asupra atributelor Sale. Dar El Se va scula cu siguranță să-i pedepsească pe cei nelegiuiți, care sfidează cu atâta îndrăzneală cerințele drepte ale Decalogului.

Dumnezeu le îngăduie oamenilor un timp de probă, dar este un punct dincolo de care răbdarea divină nu mai poate merge, iar pedepsele lui Dumnezeu trebuie să urmeze cu siguranță. Domnul îi tolerează multă vreme pe oameni și cetățile lor, dând avertizări pline de milă pentru a-i salva de mânia divină, dar vine o vreme când rugămințile pentru milă nu vor mai fi ascultate și elementele răzvrătite, care continuă să respingă lumina adevărului, vor fi spulberate din milă pentru ei și pentru aceia care altfel ar fi influențați prin exemplul lor. – Profeți și regi, p. 274, 276

Neascultarea (răzvrătirea) a început cu Satana și orice neascultare de Dumnezeu vine direct din influențele satanice. Aceia care se răscoală împotriva cârmuirii divine au încheiat legământ cu marele renegat, iar el își va folosi puterea și viclenia pentru a lua în robie simțurile și a duce în rătăcire mintea. El va face ca totul să se arate într-o lumină falsă. Ca și primii noștri părinți, toți aceia care se află sub vraja lui seducătoare văd numai marile privilegii pe care le pot câștiga prin neascultare. – Patriarhi și profeți, p. 635

Și totuși, Ninive, oricât ajunsese de nelegiuită, nu era cu totul dedată la rău. Acela care îi „vede pe toți fiii oamenilor” (Psalmii 33:13) și „privește tot ce este de preț” în ei (Iov 28:10) a văzut în cetatea aceea mulți oameni care doreau după ceva mai bun și mai înalt şi care, dacă li s-ar fi oferit ocazia să-L cunoască pe Dumnezeul cel viu, ar fi renunţat la faptele lor rele și I s-ar fi închinat Lui. Astfel, în înțelepciunea Sa, Dumnezeu li S-a descoperit într-un mod neîndoielnic, ca să-i conducă, dacă era cu putință, la pocăință. – Profeți și regi, p. 265

În capitolul 10 din Geneza vedem cum iau naștere mai multe națiuni. Cuvântul tradus de obicei cu „neamuri” este goyim, care poate face referire și la cei care nu sunt evrei. Geneza 10 ne spune că omenirea s-a împărțit pe ținuturi, limbi, familii și „seminții” (Geneza 10:5; vezi și Apocalipsa 14:6). Aproape imediat după introducerea acestui concept, Dumnezeu îl cheamă pe Avraam să iasă din una dintre aceste națiuni, pentru a fi diferit de oamenii de acolo și de ceea ce reprezintă aceștia.

Dumnezeu a intenționat să îl folosească pe Avraam pentru a întemeia o națiune care să fie diferită de împărățiile omenești. Cei care aveau să o compună nu trebuiau să aibă alt împărat în afară de Dumnezeu Însuși. Ei trebuiau să demonstreze ce avea să se întâmple dacă omenirea avea să se întoarcă la Creatorul ei. Poporul Israel s-a format ca să fie o binecuvântare pentru „toate familiile pământului” (Geneza 12:3). Dumnezeu revărsase asupra israeliților lumină și privilegii care nu mai fuseseră văzute în lume probabil de dinaintea potopului.

Nu era vorba de o singură persoană care dădea mărturie într-o singură comunitate, ci oamenii dintr-un întreg popor, lucrând unii cu alții și în colaborare cu Dumnezeu, puteau să arate gloria caracterului Său. Este de notat și faptul că, în cuvintele care le-au fost adresate, nu doar „legi[le] și porunci[le]” date lor de Dumnezeu îi făceau atât de speciali, ci ascultarea lor de ele avea să le determine pe celelalte popoare să spună: „Acest neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput” (Deuteronomul 4:6). Oricât de minunate ar fi adevărurile date oamenilor, incapacitatea lor de a le respecta, de a asculta de ele, avea să aducă blesteme în loc de binecuvântare și moarte în loc de viață.

Această speranţă a răscumpărării prin venirea Fiului lui Dumnezeu ca Mântuitor și Împărat nu s-a stins niciodată în inimile oamenilor. De la început au fost unii a căror credință a trecut dincolo de umbrele prezentului, la realitățile viitorului. Adam, Set, Enoh, Metusala, Noe, Sem, Avraam, Isaac și Iacov – prin aceștia și prin alți bărbați de seamă, Domnul a păstrat descoperirile prețioase ale voinței Sale și, în felul acesta, copiilor lui Israel, poporul ales prin care urma să fie dat lumii Mesia cel făgăduit, Dumnezeu le-a dat cunoașterea cerințelor Legii Sale și a mântuirii care avea să fie realizată prin jertfa ispășitoare a Fiului Său iubit.

Nădejdea lui Israel era întrupată în făgăduința făcută la vremea chemării lui Avraam și, după aceea, repetată iar și iar urmașilor lui: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:3). Când planul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc i-a fost făcut cunoscut lui Avraam, Soarele Neprihănirii a strălucit în inima lui și întunericul a fost risipit. Și când, în cele din urmă, Mântuitorul Însuși a umblat printre fiii oamenilor și a vorbit, El le-a dat iudeilor mărturie despre nădejdea strălucită a patriarhului în eliberarea adusă prin venirea unui Răscumpărător. „Tatăl vostru, Avraam, a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea”, spunea Isus, „a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8:56). – Profeți și regi, p. 682, 683

Solia lui Dumnezeu a ajuns la Avraam: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta” (Geneza 12:1). Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie despărțit de cei cu care fusese asociat la începutul vieții sale. Influența rudelor și a prietenilor avea să fie o piedică în calea educației pe care Dumnezeu Își propusese să i-o dea slujitorului Său. Acum, când era legat de cer într-un mod special, Avraam trebuia să locuiască printre străini. Ca­rac­terul său trebuia să fie cu totul deosebit, diferit de toată lumea. El nici n-ar fi putut explica felul comportării sale, astfel încât să fie înțeles de prietenii săi. Lucrurile spirituale trebuie înțelese în mod spiritual, iar motivele și acțiunile sale nu ar fi fost înțelese de rudele lui idolatre. …

N-a fost deloc ușoară încercarea prin care a trecut Avraam, iar sacrificiul care se cerea din partea lui nu era nicidecum dintre cele mai mici. Legături puternice îl legau de țara sa, de rudele și de familia sa. Dar el n-a ezitat să asculte chemarea. El nu avea nicio întrebare de pus în legătură cu țara făgăduinței, dacă solul era fertil și clima sănătoasă, dacă țara avea locuri plăcute și dacă îi oferea posibilitatea să strângă avere. Dumnezeu a vorbit, și slujitorul Său trebuia să asculte; locul cel mai fericit de pe pământ pentru el era locul în care Dumnezeu voia ca el să fie. – Patriarhi și profeți, p. 126

Potrivit planului inițial, Israel nu trebuia să aibă un monarh uman, așa cum aveau alte popoare. Cu timpul însă, credința israeliților a slăbit și au început să tânjească după lucrurile pe care „neamurile” le aveau.

Este important de observat că dorința de a avea un rege – „împărat”, în textul biblic – însemna o respingere a domniei lui Dumnezeu asupra poporului Său. Potrivit planului stabilit la întemeierea lui, poporul trebuia să răspundă direct în fața Creatorului, iar relația cu El era vizibilă, printre altele, prin intermediul sanctuarului și slujbelor lui. Prin faptul că cereau un rege, israeliții aveau să atragă asupra lor aceleași suferințe îndurate de împărățiile neamurilor: serviciul militar obligatoriu în războaiele regelui, confiscarea bunurilor, impozitarea și alte rele. Ei aveau să descopere că suveranii umani tind să guverneze în favoarea lor, în loc să guverneze cu bunăvoință, așa cum face Dumnezeu. De asemenea, noul sistem urma să fie permanent: poporul Israel urma să primească ceea ce ceruse, dar nu mai avea posibilitatea de a se răzgândi după ce avea să realizeze că îi era mai rău. Citește acest lucru în 1 Samuel 8:18. Dumnezeu cunoaște slăbiciunea oamenilor și a prezis cu mult înainte că poporul Israel avea să ceară un împărat omenesc. Poporul a cerut într-adevăr și o mare parte din istoria sacră reprezintă consecințele acelei alegeri. 

Citește Deuteronomul 17:14-20. Observă că Dumnezeu nu spune: „Le voi da un împărat”, ci cei din poporul Lui decid că vor „împărat”. Dumnezeu a instituit măsuri de protecție pentru a-Și scuti poporul de unele dintre relele guvernării umane – deși, așa cum a arătat istoria poporului și a regilor lui, măsurile de protecție au fost adesea ignorate. Nu trebuie decât să privim la istoria poporului Israel după ce a ales monarhia pentru a vedea cât de rău au mers lucrurile sub conducerea regilor. Deși unii au fost mai buni decât alții, chiar și cei „buni” au greșit (gândește-te la David cu Bat-Șeba). În multe cazuri, poporul a trăit sub conducerea succesivă a unor regi care au făcut „ce este rău înaintea Domnului” (vezi 1 Împărați 11:6; 1 Împărați 15:26; 1 Împărați 16:30; 2 Împărați 3:2 etc.). În zilele acelea, sau chiar și astăzi, toate guvernările omenești au ceva în comun: păcătoși care conduc alți păcătoși. Ce ar putea să (nu) meargă bine?

Domnul prezisese mai de mult prin profeții Săi că Israel avea să fie guvernat de un împărat, dar din aceasta nu reieșea că forma aceasta de guvernământ ar fi fost cea mai bună pentru ei sau că ar fi fost după voia Lui. El i-a îngăduit poporului să-și urmeze propria alegere, deoarece a refuzat să se conducă după sfatul Său. Osea spune că Domnul, în mânia Lui (Osea 13:11), le-a dat un împărat. Când oamenii aleg să meargă pe căile lor fără să ceară sfat de la Dumnezeu sau când acționează împotriva voinței Lui clar descoperite, El le satisface dorințele pentru ca, prin experiența amară care urmează, să-i facă să-și dea seama de nebunia lor și să se căiască de păcatele lor. Tot ce dorește inima omului împotriva voii lui Dumnezeu se va dovedi în final că e mai mult un necaz decât o bucurie. – Patriarhi și profeți, p. 605

Când Saul a fost proclamat rege, Samuel i-a spus poporului că, în viitor, pericolul cel mai mare va fi acela de a uita legământul Domnului și de a nu-L recunoaște pe Dumnezeu ca fiind Conducătorul suprem al națiunii. Israeliții ceruseră și primiseră un rege după inima lor, totuși Samuel le spusese că Domnul, în mila Sa infinită, era dispus să-i ierte și să-i ajute, dacă se vor teme de El și Îi vor sluji cu adevărat. Problema întoarcerii lui Israel la supunere față de conducerea lui Dumnezeu ca împărat urma să fie decisă. Israeliții, poporul lui Dumnezeu, cu regele în fruntea lor, aveau să asculte de Dumnezeu în mod clar sau nu? Fie Israel înceta să mai fie poporul lui Dumnezeu, fie principiile pe care se întemeia monarhia trebuiau să fie spirituale și națiunea să fie guvernată de o pu­tere divină. Dacă Israel ar fi rămas în întregime al Domnului, atunci El ar fi întemeiat o împărăție în care voința omului și a celor pământești ar fi fost supusă voinței lui Dumnezeu și, astfel, legământul prin care Dumnezeu era recunoscut a fi Conducătorul lui Israel ar fi fost păstrat. Lucrul acesta poate părea de mică importanță pentru mințile noastre limitate, dar e departe de a fi astfel. Oare regele pe care îl alesese Israel va asculta de Conducătorul tuturor regilor? Își va supune el voința și va face voia Tatălui care este în Ceruri? Nicio monarhie din Israel care nu recunoștea în toate căile ei autoritatea supremă a lui Dumnezeu nu putea prospera. Atâta timp cât Israel avea să-I rămână supus lui Dumnezeu, El avea să fie protecția și apărarea poporului Său. – ”The Rejection of Saul,” Signs of the Times, June 1 1888, par. 2

Cu toate acestea, Dumnezeu îi alesese pe copiii lui Israel. El îi chemase ca să păstreze între oameni cunoașterea Legii Sale și a simbolurilor și profeţiilor care arătau spre Mântuitorul. El a dorit ca ei să devină izvoare de mântuire pentru lume. Ceea ce a fost Avraam pe pământul pribegiei sale, ceea ce a fost Iosif în Egipt și Daniel la curţile din Babilon, poporul evreu trebuia să fie pentru toate naţiunile. El trebuia să li-L descopere oamenilor pe Dumnezeu. … Dar israeliţii și-au pus nădejdea într-o mărire lumească. De la intrarea lor în ţara Canaan, ei s-au depărtat de poruncile lui Dumnezeu și au umblat pe căile păgânilor. În zadar le-a trimis Dumnezeu avertizări prin profeţii Săi. În zadar au suferit pedeapsa asupririi păgâne. Orice reformă era urmată de o și mai profundă apostazie. – Hristos, Lumina lumii, p. 27, 28

Relația dintre Dumnezeu și poporul Israel ne sugerează multe aspecte privind relația dintre El și biserica din Noul Testament. De fapt, în multe privințe, poporul Israel a prefigurat greșelile bisericii. Fără a putea pretinde niciun fel de superioritate față de Israelul din vechime, creștinii au fost, și încă sunt, foarte predispuși la căderea în aceleași ispite.

Israel a cerut un rege omenesc, o cerere care a dus la decăderea morală a națiunii. Regii au devenit din ce în ce mai răi, până când Dumnezeu le-a permis babilonienilor să Îi ducă poporul în robie, ca măsură corectivă. Ceva asemănător s-a întâmplat în istoria bisericii creștine. Chiar dacă nu trebuiau să se organizeze asemenea unei națiuni păgâne, atunci când împăratul Constantin a venit la putere și s-a declarat creștin, credincioșii au fost ușurați: persecuția a luat sfârșit. În sine, acest lucru a fost o binecuvântare, dar apoi biserica s-a gândit că ar putea să folosească puterea împăratului în avantajul ei.

Mai multe dispute majore au izbucnit în rândul creștinilor în secolul IV, iar atunci când s-a trezit incapabilă să le rezolve, biserica i-a permis împăratului să intervină. Treptat, episcopul Romei a câștigat importanță, în condițiile în care odinioară fusese un episcop senior între alții la fel ca el. Biserica a rugat statul să intervină în problemele religioase și, odată ce statul a pus piciorul înăuntru, lucrurile au mers din rău în mai rău.

La fel ca în cazul Israelului din vechime, multe dintre cele mai întunecate capitole din istoria creștină sunt rezultatul direct al faptului că biserica a făcut compromisuri cu lumea. Dacă poporul Israel a trecut la închinarea la idoli, iar regii săi au fost corupți de setea de putere – până acolo încât jertfeau copii idolilor –, biserica a adoptat treptat multe dintre mijloacele și metodele unui imperiu păgân, până acolo încât mulți credincioși au fost martirizați pentru că erau percepuți ca amenințări la adresa instituției biserică-stat.

Din nou, când era gata să reînceapă cearta cu privire la cel care să fie socotit cel mai mare, chemându-i la Sine, Isus, le-a spus ucenicilor indignaţi: „Știţi că domnitorii neamurilor domnesc peste ele, și mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie așa.”

Hristos Își întemeia Împărăţia pe principii cu totul diferite. El îi chema pe oameni nu să stăpânească, ci să slujească, cel mai tare să poarte neputinţele celui slab. Puterea, poziţia, talentul, educaţia îl puneau pe posesorul lor sub o mai mare obligaţie de a le sluji semenilor săi. Chiar celor mai umili ucenici ai Lui, Hristos le-a spus: „Toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru” (2 Corinteni 4:15). – Hristos, Lumina lumii, p. 550

Ascensiunea Bisericii Romane a marcat începutul Evului Mediu întunecat. Pe măsură ce puterea ei creştea, întunericul se adâncea. Credinţa a fost transferată de la Hristos, adevărata temelie, la papa de la Roma. În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi pentru mântuirea veşnică, oamenii priveau la papă şi la preoţii şi prelaţii cărora el le dăduse autoritate. Ei erau învăţaţi că papa este mijlocitorul lor pământesc şi că nimeni nu poate să se apropie de Dumnezeu decât prin el, ba, mai mult, că el ţine locul lui Dumnezeu pentru ei şi de aceea trebuie, în mod implicit, să i se dea ascultare. … Păcatul era deghizat într-un veşmânt de sfinţenie. Când Scripturile sunt înlăturate, iar omul ajunge să se considere suveran, trebuie să ne aşteptăm numai la înşelătorie, minciună şi nelegiuire josnică. În momentul în care au fost înălţate legile şi tradiţiile omeneşti, a ieşit la iveală corupţia care este întotdeauna rezultatul îndepărtării Legii lui Dumnezeu. – Tragedia veacurilor, p. 55

Lecțiile date ucenicilor lui Hristos sunt pline de semnificație și oferă cea mai de folos învățătură pentru noi, cei care credem. 

Noi nu trebuie să acţionăm după felul, normele sau exemplul oamenilor care deţin autoritate în poziţii pământeşti, ci să le slujim altora, să fim slujitori ai tuturor, „pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”. Împărăția lui Dumnezeu este stabilită pe principii diferite de cele ale împărățiilor acestei lumi. Nu trebuie să existe ranguri printre slujitorii lui Hristos. … Bogații, săracii, cei învățați, cei neînvățați, cei robi și cei liberi sunt în egală măsură moștenirea lui Dumnezeu, iar cel care este cel mai înălțat înaintea lui Dumnezeu este cel care are cea mai sinceră smerenie, cel mai profund simț al nevredniciei sale, cea mai mare înțelegere a dependenței sale de Dumnezeu. Cei care Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, își iubesc cu adevărat și semenii. Ei caută continuu să le facă bine tuturor celor cu care vin în contact. Ei sunt împreună-lucrători cu Dumnezeu. – ”Before Honor Is Humility,” Signs of the Times, July 16, 1896, par. 6, 7

„Aproape pe nesimțite, obiceiurile păgânismului s-au strecurat în biserica creștină. Spiritul de compromis și conformismul au fost ținute în frâu pentru o vreme de persecuțiile crude, îndurate de biserică sub păgânism. Dar când persecuția a încetat, iar creștinismul a intrat în curțile și palatele împăraților, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Hristos și a apostolilor Lui, în schimbul pompei și mândriei preoților și conducătorilor păgâni; în locul cerințelor lui Dumnezeu au fost puse teoriile și tradițiile omenești. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului IV, a produs o mare bucurie, iar lumea, înveșmântată într-o formă de neprihănire, a pătruns în biserică. Atunci fenomenul de corupție a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, a devenit dominant. Spiritul lui stăpânea biserica. Învățăturile, ceremoniile și superstițiile lui au fost introduse în credința și în închinarea pretinșilor urmași ai lui Hristos” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 49, 50).

În spiritul întrebării de la sfârșitul secțiunii de miercuri, nu cumva suntem cu toții în pericolul, mai ales cu cât rămânem mai mult pe pământ, să lăsăm deoparte „simplitatea umilă a lui Hristos și a apostolilor Lui” pentru fastul, puterea, laudele și ispitele lumii? Dacă credem că nu suntem, ne înșelăm singuri.

Profeți și regi, cap. „Ninive, cetatea cea mare”, p. 277, 278.