Isus, Dătătorul odihnei

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Rămâne dar o odihnă ca ___ pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4:9).

Evrei 1 și 2 se concentrează pe întronarea lui Isus ca stăpân și eliberator al poporului lui Dumnezeu. Capitolele 3 și 4 Îl introduc pe Isus ca fiind Cel care ne oferă odihnă. Această progresie are sens dacă ne amintim că legământul cu David promitea că Dumnezeu avea să-i dea împăratului făgăduit și poporului său odihnă, izbăvindu-l de „toți vrăjmașii [săi]” (2 Samuel 7:10,11). Odihna aceasta este valabilă și pentru noi acum, când Isus stă la dreapta lui Dumnezeu.

Cartea Evrei o descrie ca fiind atât odihna lui Dumnezeu, cât și odihna de Sabat (Evrei 4:1-11). Dumnezeu le-a oferit odihna Sa lui Adam și Evei. Primul Sabat a fost o experiență a perfecțiunii cu Cel care a făcut posibilă perfecțiunea. Dumnezeu a mai promis și odihna de Sabat deoarece adevărata păzire a Sabatului cuprinde și făgăduința că Dumnezeu va restaura perfecțiunea de la început.

Când păzim Sabatul, ne amintim că Dumnezeu a luat măsuri perfecte pentru noi atunci când a creat lumea și când a răscumpărat-o la cruce. Dar, pe lângă faptul că, în primul rând, ne îndreaptă înapoi spre săptămâna Creației, adevărata păzire a Sabatului ne oferă în această lume imperfectă și o pregustare a viitorului pe care Dumnezeu ni l-a promis.

Comentariu Ellen G. White

Dumnezeu le-a dat oamenilor memorialul puterii Lui creatoare, pentru ca ei să-L poată descoperi în lucrările mâinilor Sale. Sabatul ne îndeamnă să contemplăm slava Creatorului, așa cum este dezvăluită în lucrurile create de El. Tocmai pentru că a dorit ca noi să procedăm astfel, Domnul Isus a legat învățăturile Sale prețioase de frumusețea lucrurilor din natură. Mai mult decât în oricare altă zi, în ziua sfântă de odihnă ar trebui să cercetăm soliile înscrise de Dumnezeu pentru noi în natură. Parabolele Mântuitorului ar trebui studiate în același cadru în care au fost rostite, pe câmp și în dumbrăvi, sub cerul liber, în locurile pline de iarbă și de flori. Pe măsură ce ne apropiem de inima naturii, Domnul Hristos ne face să simțim realitatea prezenței Sale și vorbește inimii noastre despre pacea și dragostea Lui. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 25–26

Sabatul a fost sfințit la creațiune. Fiind rânduit pentru om, originea sa este în timpul acela „când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7). Pacea odihnea asupra lumii, deoarece pământul era în armonie cu cerul. „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune” și El S-a odihnit în bucuria lucrării Sale încheiate (Geneza 1:31).

Deoarece S-a odihnit în Sabat, „Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o” – a pus-o deoparte pentru un scop sfânt. El i-a dat-o lui Adam ca o zi de odihnă. Era un semn de aducere-aminte a lucrării de creațiune și, în felul acesta, un semn al puterii lui Dumnezeu și al iubirii Sale. Scriptura zice: „El a lăsat o aducere-aminte a minunilor Lui”. „Însușirile nevăzute ale Lui... se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El” (Geneza 2:3; Psalmii 111:4; Romani 1:20).

Pentru toți aceia care primesc Sabatul ca pe un semn al puterii creatoare și răscumpărătoare a lui Hristos, el va fi o desfătare. Văzându-L pe Hristos în Sabat, ei se desfată în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările creațiunii, ca o dovadă a marii Lui puteri de a mântui. – Hristos, Lumina lumii, pp. 281, 289.

În Împărăția lui Dumnezeu vom descoperi mereu noi profunzimi ale planului de mântuire. Toți sfinții răscumpărați vor vedea și vor aprecia ca niciodată mai înainte iubirea Tatălui și a Fiului și, de pe buze nemuritoare, vor izbucni cântări de laudă. El ne-a iubit, El Și-a dat viața pentru noi. Cu corpuri proslăvite, cu inimi curățite și buze neîntinate vom cânta bogățiile iubirii răscumpărătoare. În ceruri nu vor mai fi oameni care suferă, nici sceptici pe care să ne străduim să îi convingem de realitatea lucrurilor veșnice, nici prejudecăți de dezrădăcinat. Odihnă, mulțumim Domnului, acolo este odihnă pentru poporul lui Dumnezeu, acolo unde Isus îi va conduce pe cei răscumpărați în pajiști verzi, la izvoarele apelor vii care înveselesc cetatea lui Dumnezeu! Atunci rugăciunea Domnului Isus, adresată Tatălui: „Vreau ca acolo unde sunt Eu să fie cu Mine și aceia pe care Mi-ai dat Tu” va fi primit răspuns. – That I May Know Him, p. 371

1. Citește Geneza 15:13-21. Ce i-a promis Dumnezeu lui Avraam? 

Când Dumnezeu i-a eliberat pe israeliți din sclavia Egiptului, scopul Lui a fost de a-i duce în țara Canaan, unde puteau să-I slujească și să-L asculte nestingheriți (Exodul 8:1; Psalmii 105:43-45), inclusiv să se bucure de odihna de Sabat pe care faraonul le-o interzisese (Exodul 5:5). Țara Canaan era moștenirea pe care Dumnezeu i-o făgăduise părintelui lor Avraam, pentru că acesta ascultase de glasul Său și își părăsise țara natală ca să meargă în Țara Promisă (Geneza 11:31–12:4).

Scopul pentru care Dumnezeu le-a dăruit copiilor lui Israel țara Canaan nu a fost doar acela de a o lua în stăpânire. El i-a adus la Sine (Exodul 19:4). Dorința Lui era ca ei să locuiască într-o țară unde să se poată bucura de o relație strânsă cu El, fără niciun impediment, și să fie o mărturie pentru lume despre cine era adevăratul Dumnezeu și ce I-a oferit El poporului Său. Asemenea Sabatului Creației, țara Canaan a fost un cadru care a făcut posibilă relația apropiată cu Răscumpărătorul lor și desfătarea în bunătatea Lui.

În Deuteronomul 12:1-14, Domnul le-a spus israeliților că aveau să intre în odihna Lui nu atunci când vor intra în țară, ci după ce vor elibera țara de idolatrie. După aceea, Dumnezeu avea să le arate lor, celor aleși ai Săi, un loc unde va locui printre ei.

2. Care sunt cele două lucruri pe care odihna de Sabat le comemorează și ce legătură există între ele?

Exodul 20:8-11

Dumnezeu a asociat Sabatul săptămânii Creației cu eliberarea din Egipt. El le-a poruncit israeliților să păzească ziua a șaptea ca un memorial al lucrării Lui creatoare și al răscumpărării lor din Egipt. Atât Creația, cât și răscumpărarea sunt înscrise în porunca despre Sabat. După cum nu ne-am creat singuri, la fel nu ne putem nici răscumpăra singuri. Este o lucrare pe care doar Dumnezeu o poate face și, prin faptul că ne odihnim, recunoaștem dependența noastră de El nu doar în ce privește existența, ci și în ce privește mântuirea. Păzirea Sabatului este o expresie grăitoare a mântuirii care se capătă doar prin credință.

Cum ne ajută păzirea Sabatului să înțelegem totala noastră dependență de Dumnezeu?

Comentariu Ellen G. White

Solia lui Dumnezeu a ajuns la Avraam: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta” (Geneza 12:1). Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie despărțit de cei cu care fusese asociat la începutul vieții sale. Influența rudelor și a prietenilor ar fi fost o piedică în calea educației pe care Dumnezeu Își propusese să i-o dea slujitorului Său. Acum, când era legat de cer într-un mod special, Avraam trebuia să locuiască printre străini. Caracterul său trebuia să fie cu totul deosebit, diferit de caracterul celorlalți oameni din lume. El nici n-ar fi putut să-și explice felul de a se purta ca să fie înțeles de prietenii săi. Lucrurile spirituale trebuie înțelese în mod spiritual, iar motivele și acțiunile sale nu ar fi fost înțelese de rudele lui idolatre.

„Prin credință, Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce” (Evrei 11:8). Ascultarea necondiționată a lui Avraam este una dintre cele mai izbitoare dovezi ale credinței ce poate fi aflată în întreaga Scriptură. Pentru el, credința era „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (vers. 1). Spriji­nin­du-se pe făgăduința divină, fără cea mai slabă asigurare exterioară a împlinirii ei, el și-a părăsit casa și rudele, cum și țara lui de naștere, și a plecat fără să știe încotro, pentru a merge acolo unde îl conducea Dumnezeu. – Patriarhi și profeți, p. 126

Nicio altă instituție încredințată iudeilor n-a urmărit atât de mult să-i deosebească de neamurile din jurul lor cum a făcut-o Sabatul. Dumnezeu a intenționat ca păzirea lui să-i arate ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărțirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinți Sabatul, și oamenii trebuie să fie sfinți. Prin credință, ei trebuie să ajungă părtași la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel porunca: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești”, Domnul a mai spus și „Să-Mi fiți niște oameni sfinți” (Exodul 20:8; 22:31). Numai în felul acesta Sabatul putea să-i deosebească pe israeliți ca închinători ai lui Dumnezeu.

Când iudeii s-au îndepărtat de Dumnezeu și n-au mai căutat ca prin credință să-și însușească neprihănirea lui Hristos, Sabatul și-a pierdut însemnătatea pe care o avea. Satana a căutat să se înalțe pe sine și să-i îndepărteze pe oameni de la Hristos, lucrând la denaturarea Sabatului, pentru că era semnul puterii lui Hristos. – Hristos, Lumina lumii, pp. 283–284

Fă din Dumnezeu singurul tău sprijin! Când lucrurile stau altfel, este timpul să te oprești. Oprește-te chiar acolo unde te afli și schimbă ordinea lucrurilor! … Cu sinceritate și cu sufletul flămând, strigă la Dumnezeu! Luptă-te cu forțele Cerului până când vei fi biruitor! Așază întreaga ta ființă în mâinile Domnului: suflet, corp și spirit, și hotărăște-te să fii instrumentul Său consacrat și plin de iubire, însuflețit de voința Sa, controlat de mintea Sa și umplut de Duhul Sfânt! … Atunci vei vedea cu claritate lucrurile cerești. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 105 (8 apr.)

4. Ce înseamnă să intri în odihnă „astăzi” în lumina păzirii Sabatului? Evrei 4:4-8

Necredința a împiedicat generația din pustie să intre în odihna promisă de Dumnezeu. Dar Dumnezeu a continuat să îndemne poporul să intre în această odihnă și să nu-și împietrească inima. Pavel repetă de multe ori că făgăduința lui Dumnezeu „rămâne” (Evrei 4:1,6,9). El folosește, în greacă, verbele sinonime kataleipō și apoleipō, „a rămâne”, subliniind că „rămâne în picioare promisiunea intrării în odihna Lui” (Evrei 4:1). Faptul că invitația de a intra în această odihnă a fost repetată în timpul lui David (Evrei 4:6,7, cu referire la Psalmii 95) presupune că făgăduința nu fusese revendicată și că era încă accesibilă. De fapt, Pavel sugerează că experiența adevăratei odihne de Sabat a fost valabilă încă de la Creație (Evrei 4:3,4).

Dumnezeu ne invită „astăzi” să intrăm în odihna Sa. „Astăzi” este un concept foarte important în Scriptură. Când a reînnoit legământul poporului cu Dumnezeu la hotarele Țării Promise, Moise a subliniat importanța adverbului de timp „astăzi” (Deuteronomul 5:3; compară cu Deuteronomul 4:8; 6:6 etc.). A fost un timp de reflecție pentru popor, ca să recunoască credincioșia lui Dumnezeu (Deuteronomul 11:2-7) și de luare a deciziei de a asculta de Domnul (Deuteronomul 5:1-3). În mod asemănător, Iosua le-a adresat următorul îndemn israeliților din vremea sa: „Alegeți astăzi cui vreți să slujiți” (Iosua 24:15).

În același fel, „astăzi” pentru noi este un timp al deciziilor, al ocaziilor, dar și al pericolului, după cum a fost mereu pentru poporul lui Dumnezeu (vezi 2 Corinteni 6:2). „Astăzi” apare de cinci ori în Evrei 3 și 4 și faptul acesta subliniază importanța ascultării de glasul lui Dumnezeu (Evrei 3:7,15; 4:7), pentru că, dacă nu ascultăm și nu credem Cuvântul lui Dumnezeu, vom ajunge să fim neascultători și să ne împietrim inimile. Acest lucru ar putea chiar să ne împiedice să intrăm în Canaanul ceresc, la fel cum a împiedicat generația din deșert să intre în Canaanul pământesc. Dar Isus i-a înfrânt pe vrăjmașii noștri (Evrei 2:14-16) și a inaugurat un nou legământ (Evrei 8–10). Prin urmare, ne putem apropia „cu deplină încredere de scaunul harului” (Evrei 4:14-16). Apelul „astăzi” ne invită să recunoaștem că Dumnezeu a fost credincios față de noi și ne-a oferit toate motivele ca să-I acceptăm invitația chiar acum, fără întârziere.

Ce decizii spirituale trebuie să iei „astăzi”, adică să nu mai amâni pentru o altă zi? Care au fost experiențele tale din trecut când ai amânat să faci ce știai că Dumnezeu voia să faci imediat?

Comentariu Ellen G. White

Când Domnul l-a eliberat pe poporul Său, Israel, din Egipt și i-a încredințat Legea Sa, l-a învățat că, prin păzirea Sabatului, se va deosebi de popoarele idolatre. Aceasta făcea deosebirea între cei care recunoșteau suveranitatea lui Dumnezeu și cei care refuzau să-L accepte ca fiind Creatorul și Împăratul lor. „Acesta va fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic”, a spus Domnul. „Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei și urmașii lor, ca un legământ necurmat” (Exodul 31:17,16).

Așa cum a fost semnul care îl deosebea pe Israel când a ieșit din Egipt ca să intre în Canaanul pământesc, Sabatul este și astăzi semnul care îl deosebește pe poporul lui Dumnezeu care iese din lume ca să intre în odihna cerească. Sabatul este un semn al relației care există între Dumnezeu și cei ce sunt poporul Său, un semn că ei onorează Legea Sa. Sabatul face deosebirea între cei care Îi sunt supuși credincioși lui Dumnezeu și cei care calcă Legea Sa. – Mărturii, vol. 6, pp. 349–350

Primit în inimă, adevărul lui Dumnezeu poate să îți dea înțelepciunea care duce la mântuire. Crezându-l și ascultând de el, vei primi har suficient pentru îndatoririle și încercările de astăzi. Nu ai nevoie de harul zilei de mâine. Ar trebui să simți că nu ai de-a face decât cu ziua de azi. Obține biruințele pentru astăzi; renunță la eul tău pentru astăzi; veghează și roagă-te pentru astăzi; dobândește victorii în Domnul pentru astăzi. Împrejurările și condițiile de moment, schimbările care au loc zilnic în jurul nostru și Cuvântul scris al lui Dumnezeu, care discerne și dovedește toate lucrurile – acestea sunt suficiente pentru a ne învăța care ne este datoria și ce ar trebui să facem zi de zi. – Ibidem, vol. 3, p. 333

O, dacă fiecare ar putea ști prin experiență personală cât de mult se poate asigura, chiar acum, din odihnă cerească promisă pentru suflet, prin rugăciune sinceră! Dacă cineva nu a învățat această lecție, mai bine să nu fi fost învățată oricare alta până când nu o va învăța pe aceasta în școala lui Hristos. …

O, ce subiect minunat este contemplarea faptului că omul, în starea lui naturală, degradat și pierdut poate fi înnoit și salvat prin ajutorul plin de har pe care îl dă Hristos în Evanghelie! Iubirea lui Hristos în suflet îl va izgoni pe vrăjmașul care caută să pună stăpânire pe om. Fiecare încercare suportată cu răbdare, fiecare binecuvântare primită cu recunoștință, fiecare ispită căreia i se rezistă cu credincioșie te va face să fii un om puternic în Hristos. Tot harul acesta poate fi dobândit prin rugăciunea făcută cu credință.

Prinde-te strâns de puterea de sus. Chiar Isus, când Se pregătea pentru vreo încercare mare, voia să Se retragă în singurătatea munților și să petreacă noaptea în rugăciune către Tatăl Său. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 104 (5 apr.)

5. Citește Evrei 3:11 și Evrei 4:1,3,5,10. Cum caracterizează Dumnezeu odihna în care ne invită să intrăm? 

Atât porunca despre Sabat din Exodul 20:8-11, cât și reafirmarea ei prin gura lui Moise, din Deuteronomul 5:12-15, ne invită să ne aducem aminte ce a făcut Dumnezeu pentru noi. În cuvintele scrise pe piatră, atenția ne este îndreptată către finalul lucrării Sale de Creație (Exodul 31:18; 34:28). În Deuteronomul, poporului i se poruncește să țină Sabatul în virtutea eliberării din robia egipteană, pe care tot Dumnezeu o realizase pentru ei. Ieșirea din Egipt arăta spre lucrarea supremă de eliberare din păcat pe care Hristos avea să o realizeze la cruce, atunci când a zis: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). Astfel, Sabatul are o dublă binecuvântare și o semnificație specială pentru noi, creștinii.

6. Citește Evrei 4:9-11,16. Ce anume suntem chemați să facem? 

Odihna de Sabat celebrează atât finalizarea Creației lui Dumnezeu (Geneza 2:1-3; Exodul 20:8-11), cât și finalizarea lucrării Sale de răscumpărare (Deuteronomul 5:12-15). În mod similar, întronarea lui Isus în templul ceresc celebrează finalizarea misiunii Lui de a aduce o jertfă desăvârșită pentru salvarea noastră (Evrei 10:12-14).

De remarcat că Dumnezeu Se odihnește doar după ce S-a asigurat că noi suntem bine. La sfârșitul săptămânii Creației, Dumnezeu S-a odihnit după ce terminase de creat lumea. Mai târziu, El S-a odihnit în templu doar după ce cucerirea țării pe care i-o făgăduise lui Avraam a fost dusă la bun sfârșit prin victoriile lui David și copiii lui Israel „au locuit în liniște” (1 Împărați 4:21-25; compară cu Exodul 15:18-21; Deuteronomul 11:24; 2 Samuel 8:1-14). Dumnezeu a avut o casă a Sa, construită special pentru Sine, doar după ce poporul și împăratul au avut case pentru ei înșiși.

Cum putem intra în odihna Lui chiar acum? Cu alte cuvinte, cum ne putem odihni, prin credință, în asigurarea mântuirii pe care o avem în Hristos, și nu în noi înșine?

Comentariu Ellen G. White

Viața trăită în Hristos este o viață plină de pace. Poate că nu vor fi sentimente de extaz, dar va fi o încredere plină de pace și statornică. Speranța ta nu este în tine însuți, ci în Hristos. Slăbiciunea ta este unită cu puterea Sa, neștiința ta este unită cu înțelepciunea Sa, fragilitatea ta este unită cu tăria Lui. ...

Nu trebuie să facem din noi înșine centrul preocupărilor noastre, îngăduindu-ne să ne îngrijorăm și să ne temem întrebându-ne dacă vom fi mântuiți sau nu. Toate acestea ne îndepărtează inima de Izvorul puterii noastre. Încredințează-I lui Dumnezeu siguranța inimii tale și ai încredere în El. Vorbește despre Isus și meditează la El. Fă ca eul tău să dispară în El! Îndepărtează orice îndoială, alungă-ți temerile! Spune împreună cu apostolul Pavel: „Trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine” (Galateni 2:20). Rămâi liniștit în Dumnezeu. El are putere să păzească ce I-ai încredințat. Dacă te vei preda în brațele Sale, El te va face să ajungi mai mult decât biruitor, prin Acela care te-a iubit. – A New Life, p. 40

Mulțumim lui Dumnezeu pentru tabloul luminos pe care ni l-a dat! Să adunăm laolaltă binecuvântatele asigurări ale iubirii Sale, ca să le putem avea întotdeauna înaintea ochilor: Fiul lui Dumnezeu părăsind tronul Tatălui Său, îmbrăcându-Și divinitatea în haina naturii omenești ca să-l poată răscumpăra pe păcătos de sub puterea lui Satana, biruința câștigată de El în favoarea noastră, deschizând astfel cerul înaintea oamenilor și înfățișând privirii noastre locul în care Dumnezeirea Își descoperă slava, neamul omenesc căzut, dar ridicat din ruina în care îi aruncase păcatul și adus iarăși în legătură cu Dumnezeul cel infinit, trecând cu bine încercarea divină prin credința în Mântuitorul nostru, îmbrăcat în neprihănirea Domnului Hristos și înălțat la tronul măririi Sale – iată tablouri pe care Dumnezeu dorește ca noi să le contemplăm. – Calea către Hristos, p. 118

Mult am așteptat noi revenirea Mântuitorului nostru. Însă aceasta nu înseamnă că făgăduința este mai puțin sigură. Curând vom fi în căminul promis. Acolo, Domnul Isus ne va conduce la apa vieții, care izvorăște din tronul lui Dumnezeu, și ne va explica providența prin care ne-a călăuzit pe acest pământ, ca să ne desăvârșim caracterele. Acolo, noi vom privi cu ochii limpezi frumusețile Edenului restabilit. Așezând la picioarele Mântuitorului coroanele pe care El le-a pus pe capul nostru și atingând harpele de aur, noi vom umple cerul întreg de laudă pentru Acela care șade pe tron. – Căminul adventist, p. 544

7. Ce diferențe găsești între textele de mai jos cu privire la semnificația Sabatului?

Exodul 20:8-11 compară cu Deuteronomul 5:12-15 și Evrei 4:8-11 

După cum am văzut deja, textele din Exodul și din Deuteronomul ne invită să ne uităm în trecut. Ele ne îndeamnă să ne odihnim în Sabat ca să celebrăm ce a realizat Dumnezeu prin crearea lumii și prin răscumpărarea poporului Său. Totuși, Evrei 4:9-11 ne invită să privim în viitor. Ne spune că Dumnezeu ne-a pregătit o odihnă de Sabat care este în viitor. Ne sugerează o nouă dimensiune a păzirii Sabatului. Odihna de Sabat nu doar comemorează biruințele lui Dumnezeu din trecut, ci și celebrează promisiunile Sale din viitor.

Dimensiunea escatologică a păzirii Sabatului a existat dintotdeauna, dar a fost adesea neglijată. După cădere, ea a ajuns să însemne promisiunea că, într-o zi, Dumnezeu va restaura creația, aducând-o la slava ei de la început prin intermediul lui Mesia. Dumnezeu ne-a poruncit să celebrăm actele Sale de răscumpărare prin păzirea Sabatului, deoarece Sabatul arată înainte spre punctul culminant al răscumpărării, în cadrul unei noi creații. Păzirea Sabatului este o anticipare a cerului în această lume imperfectă.

În tradiția iudaică, lucrul acesta a fost clar dintotdeauna. În Viața lui Adam și a Evei, o lucrare scrisă între 100 î.Hr. și 200 d.Hr. (în James H. Charlesworth, ed., The Old Testament Pseudepigrapha, vol. 2, p. 18), se spune că „ziua a șaptea este un semn al învierii, al odihnei veacurilor viitoare”. O altă sursă iudaică antică spune: Veacul care va veni este „ziua în care odihna deplină a Sabatului este veșnică”. – Jacob Neusner, The Mishnah, a New Translation, p. 873. O sursă mai târzie, Othiot of Rabby Akiba, afirmă: „Israel a spus înaintea Celui Sfânt, binecuvântat să fie El: «Stăpâne al lumii, dacă noi păzim poruncile, ce răsplată vom avea?» El le-a răspuns: «Lumea de apoi.» Ei I-au zis: «Arată-ne cum este.» Și El le-a arătat Sabatul.” – Theodore Friedman, „The Sabbath Anticipation of Redemption”, Judaism: A Quarterly Journal, vol. 16, pp. 443, 444.

Sabatul este ca să sărbătorim, ca să ne bucurăm și ca să fim recunoscători. Când păzim Sabatul, arătăm că noi credem promisiunile lui Dumnezeu și că Îi acceptăm darul harului. Sabatul înseamnă o credință vie și plină de viață. În ce privește faptele, păzirea Sabatului este, probabil, expresia deplină a convingerii că noi suntem mântuiți prin har, prin credința în El.

Cum putem învăța să păzim Sabatul într-un mod care să arate că, într-adevăr, am înțeles ce înseamnă mântuirea prin har, prin credință, fără faptele Legii?

Comentariu Ellen G. White

La început, Tatăl și Fiul S-au odihnit în Sabat după lucrarea Lor de creațiune. Când „au fost sfârșite cerurile și pământul, și toată oștirea lor” (Geneza 2:1), Creatorul și toate ființele cerești se bucurau în contemplarea scenei pline de măreție, „când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie” (Iov 33:7). Isus Se odihnea acum de lucrarea mântuirii; și, deși printre aceia de pe pământ care-L iubeau era întristare, în ceruri era totuși bucurie. Glorioasă era în ochii ființelor cerești făgăduința cu privire la viitor. Dumnezeu și îngerii vedeau o creațiune refăcută, un neam de oameni răscumpărați, care, după ce au biruit păcatul, nu mai aveau să cadă niciodată – și toate acestea ca rezultat al lucrării desăvârșite a lui Hristos. Ziua în care Isus S-a odihnit este pentru totdeauna legată de această scenă. Căci „lucrările Lui sunt desăvârșite” și „tot ce face Dumnezeu dăinuiește în veci” (Deuteronomul 32:4; Eclesiastul 3:14). Când vor veni „vremurile așezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime” (Faptele 3:21), Sabatul creațiunii, ziua în care Isus a fost așezat la odihnă în mormântul lui Iosif, încă va fi o zi de odihnă și bucurie. Cerul și pământul se vor uni în laude când, în „fiecare Sabat” (Isaia 66:23), neamurile celor mântuiți se vor pleca în fericită adorare înaintea lui Dumnezeu și a Mielului. – Hristos, Lumina lumii, p. 769

Mi-a fost arătat că Legea lui Dumnezeu va rămâne în picioare pentru totdeauna și va exista pe noul pământ toată veșnicia. La creațiune, când au fost așezate temeliile pământului, fiii lui Dumnezeu au privit cu admirație la lucrarea Creatorului și toată oștirea cerească a izbucnit în strigate de bucurie. Atunci a fost pusă temelia Sabatului. La sfârșitul celor șase zile ale creațiunii, în cea de-a șaptea zi, Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise și o făcuse, și a binecuvântat și a sfințit cea de-a șaptea zi pentru că în ea Se odihnise de toată lucrarea Sa. Sabatul a fost instituit în Eden, înainte de cădere, și a fost păzit de Adam și Eva și de toată oștirea cerească. Dumnezeu S-a odihnit în cea de-a șaptea zi, a binecuvântat-o și a sfințit-o. Am văzut că Sabatul nu va fi desființat niciodată, ci, mai mult, că sfinții răscumpărați și toată oștirea îngerească îl vor păzi toată veșnicia în cinstea marelui Creator. – Scrieri timpurii (Experiențe și viziuni), p. 217

Când principiul iubirii este sădit în inimă, când păcătosul este reînnoit după chipul Celui care l-a creat, atunci este împlinită făgăduința noului legământ: „Voi pune Legile Mele în inimile lor și le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16). Și dacă legea este scrisă în inimă, atunci nu va modela ea oare viața? Ascultarea, slujirea și supunerea loială din iubire constituie adevăratul semn al faptului că suntem ucenicii Săi. … Credința nu îl scutește pe om de ascultare, ci ea, și numai ea, este aceea care ne face părtași harului lui Hristos, care ne face în stare să fim ascultători. – Calea către Hristos, p. 60

În cartea Evrei, Pavel folosește odihna de Sabat drept simbol al mântuirii prin har pe care Dumnezeu ne-o oferă. Sensul pe care el îl atribuie acestei odihne implică faptul că Sabatul a fost prețuit și respectat de credincioși. Totuși, începând cu secolul al II-lea d.Hr., avem dovezi despre o schimbare decisivă în biserică. Păzirea Sabatului a încetat să mai fie considerată un simbol al mântuirii și a fost, în schimb, văzută ca un simbol al loialității față de iudaism și față de vechiul legământ, care trebuia evitat. Păzirea Sabatului devenise totuna cu „simpatizarea” iudaismului. Ignatius Antioch (circa 110 d.Hr.) remarca: „Aceia care au trăit potrivit vechii rânduieli au găsit o nouă speranță. Ei nu mai țin Sabatul, ci ziua Domnului – ziua în care am fost readuși la viață cu Hristos.” – Jacques B. Doukhan, Israel and the Church: Two Voices for the Same God (Hendrickson Publishers, Peabody, MA, 2000, p. 42). Pierderea înțelegerii despre păzirea Sabatului ca simbol al mântuirii prin har a dus la lepădarea Sabatului în biserica creștină.

„Pentru toţi aceia care primesc Sabatul ca un semn al puterii creatoare şi răscumpărătoare a lui Hristos, el va fi o desfătare. Văzându-L pe Hristos în Sabat, ei se desfată în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările creaţiunii, ca o dovadă a marii Lui puteri de a mântui. În timp ce ne atrage atenţia către pacea Edenului care a fost pierdută, el ne vorbeşte despre pacea restabilită prin Mântuitorul. Fiecare lucru din natură repetă chemarea Lui: «Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă» (Matei 11:28).” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 289.

Studiu la rând:

Geneza 3

Geneza 4

Geneza 5

Geneza 6

Geneza 7

Geneza 8

Geneza 9

Evanghelizare, subcapitolul „Un mare seceriș din rândul evreilor”

1. Cine a fost numită ,,mama tuturor celor vii”?

2. Ce semnificație are numele Noe?

3. În a câta zi după intrarea lui Noe în corabie a venit potopul?

4. Cine a promis că se va uita la curcubeul din nori?

5. Ce va fi pentru evrei ca „zorile unei creații noi”?

Comentariu Ellen G. White

Pentru studiu suplimentar

Patriarhi și profeți, cap. „Călătoria în jurul Edomului”.

Texte-cheie: Geneza 15:13-21; Evrei 3:12-19; 4:6-11; 4:1,3,5,10; Deutero­nomul 5:1-3; Evrei 4:8-11.

I. Privire generală

Temele studiului

Legământul încheiat cu David i-a făgăduit odihnă împăratului întronat și poporului său. Succesiunea logică a cărții Evrei coincide cu această idee. În Evrei 1 și 2 observăm preeminența lui Hristos în calitate de Conducător și Eliberator divin al poporului Său. Evrei 3 și 4 arată superioritatea lui Isus față de Moise și față de Iosua, ca Lider divin care oferă odihnă. Odihna de Sabat din Vechiul Testament este prezentată în cele două versiuni ale Celor Zece Porunci (Exodul 20 și Deuteronomul 5). Textul primei versiuni pune accentul pe Creație, pe când textul celei de-a doua versiuni pune accentul pe Răscumpărare. În Evrei 3 și 4, Pavel folosește generația de oameni care a ieșit din Egipt (nu și copilașii lor) ca exemplu de necredință și neascultare (Evrei 3:19) pentru a sublinia consecința nefastă de a nu putea intra în țara odihnei din Canaan. Adresându-se cititorilor săi, Pavel îi îndeamnă cu un pasaj citat din Psalmii 95: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!” (Evrei 4:7), ci, mai degrabă, să aleagă să intre în odihna Sa (Evrei 4:9). Ce este această odihnă (în greacă, sabbatismos) despre care vorbește Pavel? De ce apostolul își încurajează cititorii să intre în odihnă? Acestea sunt întrebările pe care le vom aborda în continuare.

II. Comentariu

Rămâne o păzire a Sabatului

Să începem prin a defini „odihna” din Evrei 4:9. Potrivit The SDA Bible Commentary, termenul redat cu „odihnă” în acest pasaj derivă din grecescul sabbatismos, care înseamnă „un repaus [de la o activitate anterioară]”, care, într-o întrebuințare ulterioară, a ajuns să însemne „o păzire a Sabatului”, de la verbul sabbatizō, „a se odihni”, „a înceta”, „a păzi Sabatul”.

„Sabbatizō este folosit de șapte ori în Septuaginta (LXX, traducerea Vechiului Testament din ebraică în greacă): o dată despre Sabatul literal al zilei a șaptea (Exodul 16:30), o dată despre celelalte Sabate (Leviticul 23:32) și de cinci ori despre odihna de care se bucură țara în anul sabatic (Leviticul 26:34,35; 2 Cronici 36:21). [...] În consecință, ideea de bază redată prin sabbatizō în LXX este de odihnire sau încetare a muncii sau a oricărei alte activități. Deci, utilizarea termenilor corespondenți din greacă și din ebraică presupune că substantivul sabbatismos poate să denote fie «odihna» Sabatului literal, fie pur și simplu «odihnă» sau «încetare» într-un sens mai general. Astfel, un studiu din punct de vedere lingvistic al termenului sabbatismos din Evrei 4:9 lasă loc incertitudinii dacă aici se face referire la «odihna» săptămânală de Sabat sau, pur și simplu, la «odihnă» sau «încetare» într-un sens general. Doar contextul poate rezolva această problemă.

Scriitorul cărții Evrei pare să folosească katapausis [«a înceta munca»; vezi Evrei 3:11] și sabbatismos ca sinonime, într-o oarecare măsură:

1. Fiindcă Iosua nu i-a putut da lui Israel o «odihnă” spirituală (katapausis, vers. 8), rămâne sabbatismos (vers. 9) pentru creștini. Principiul consecvenței pare să necesite ca ceea ce rămâne să fie la fel cu ceea ce a fost, ca să începem cu începutul...

2. Din versetele 1 și 6 reiese clar că ceea ce rămâne pentru poporul lui Dumnezeu în timpurile Noului Testament este katapausis; în vers. 9 se spune că rămâne sabbatismos. A afirma că ceea ce rămâne pentru «poporul lui Dumnezeu” este Sabatul săptămânal înseamnă a declara că Iosua nu a reușit să îl conducă pe poporul Israel la odihna Sabatului săptămânal.

3. Faptul că în LXX, Biblia bisericii din Noul Testament, termenii katapauō (Geneza 2:2,3; Exodul 20:11) și sabbatizō (Exodul 16:30; Leviticul 23:32) sunt interschimbabili cu referire la Sabatul zilei a șaptea tinde să excludă posibilitatea că autorul cărții Evrei a intenționat să facă o distincție între formele substantivale ale acestor termeni în Evrei 3 și 4.

În plus, se poate observa că evreii din vremea lui Pavel, creștini sau necreștini, au fost scrupuloși în ce privește păzirea poruncii a patra. Cu siguranță, când le-a scris evreilor, autorul epistolei nu a considerat că era necesar să le dovedească faptul că păzirea Sabatului «rămâne». Dacă concluzia subiectului dezvoltat începând cu Evrei 3:7 este că păzirea Sabatului rămâne pentru poporul lui Dumnezeu, atunci autorul Epistolei către evrei se face vinovat de non sequitur, adică de o eroare logică, deoarece concluzia nu reiese din premise. Nu ar fi avut niciun rost ca autorul să se trudească atât de mult pentru a-i convinge pe evrei să facă ceva ce deja făceau, și anume să păzească Sabatul zilei a șaptea. Mai mult, pe vremea apostolilor, Sabatul zilei a șaptea era păzit de toți creștinii, evrei și neamuri deopotrivă, și orice argument care să dovedească validitatea lui la începuturile Creștinismului nu ar fi avut niciun sens. De asemenea, se poate observa cum secțiunea cărții Evrei compusă din capitolele 3 și 4 se deschide cu o invitație ca cititorii să-și ațintească «privirile la Apostolul și Marele-Preot al mărturisirii noastre, adică Isus» (Evrei 3:1) și se încheie cu un apel arzător ca ei să vină cu «deplină încredere» înaintea Lui ca să capete «îndurare și să [găsească] har, pentru ca să [fie] ajutați la vreme de nevoie» (Evrei 4:16). Într-adevăr, este neclară relația care ar putea exista între argumentul extins, care are scopul de a dovedi că păzirea Sabatului rămâne o obligație pentru biserica creștină, și tema afirmată în capitolele 3 și 4, și anume cea a slujirii lui Hristos ca Mare-Preot al nostru în sanctuarul ceresc.

«Odihna despre care se vorbește aici este odihna harului» (Ellen G. White, Material suplimentar despre Evrei 4:9; vezi TV 253). Este «adevărata odihnă a credinței».” – Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 7.

Intrăm în «odihna» lui Dumnezeu atunci când ne «ațintim» privirile asupra lui Isus (Evrei 3:1) și când ascultăm de glasul Lui ( 3:7,15; 4:7), atunci când ne exercităm credința (4:2,3), când ne oprim din eforturile noastre de a dobândi mântuirea (vers. 10), când «rămânem tari în mărturisirea noastră» (vers. 14) și când ne apropiem de scaunul harului (vers. 16). Aceia care se vor angaja într-o asemenea experiență trebuie să ia seama să nu aibă «inimă rea și necredincioasă» (Evrei 3:12), să nu-și împietrească inimile (3:8,15: 4:7). Ei trebuie să se grăbească să intre în «odihna» lui Dumnezeu (4:11).

Aceia care intră în «odihna» lui Dumnezeu «vor rămâne» în «mărturisirea» lor (Evrei 4:14). Se vor apropia «cu deplină încredere de scaunul harului» ca să capete «îndurare și să [găsească] har, pentru ca să [fie] ajutați la vreme de nevoie» (vers. 16).” – SDA Bible Commentary, vol. 7, pp. 422, 423, comentariu asupra noțiunii de „Odihnă” din Evrei 4:9.

Ellen G. White încadrează dezbaterea asupra odihnei despre care se vorbește în Evrei 4:9 într-o schiță din viața marelui reformator englez, John Wesley: „... Într-o perioadă de mare întuneric spiritual au apărut Whitefield şi fraţii Wesley ca purtători de lumină pentru Dumnezeu. Sub conducerea bisericii oficiale, poporul Angliei alunecase într-o stare de decădere religioasă care abia se mai deosebea de păgânism. Religia naturală era obiectul de studiu preferat al clerului şi constituia cea mai mare parte a teologiei lor. Clasele înalte îşi băteau joc de evlavie şi se mândreau că sunt mai presus decât ceea ce numeau ele fanatism. Clasele de jos se aflau într-o ignoranţă evidentă şi erau pradă viciului, în timp ce biserica nu mai avea nici curajul, nici credinţa să susţină cauza ruinată a adevărului. Marea doctrină a îndreptăţirii prin credinţă, atât de clar predicată de Luther, fusese aproape cu totul pierdută din vedere şi înlocuită cu principiul romano-catolic că mântuirea se poate obţine prin fapte bune. Whitefield şi fraţii Wesley, membri ai bisericii oficiale, erau căutători sinceri ai harului lui Dumnezeu şi fuseseră învăţaţi că acesta se putea asigura printr-o viaţă morală şi prin păzirea preceptelor religioase. […]

Wesley şi colaboratorii lui au ajuns să înţeleagă că adevărata religie se află în inimă şi că Legea lui Dumnezeu se extinde asupra gândurilor în aceeaşi măsură ca şi asupra cuvintelor şi faptelor. Convinşi de nevoia sfinţeniei inimii, cât şi de corectitudinea conduitei exterioare, ei au început cu entuziasm să ducă o nouă viaţă. Prin cele mai conştiinciose şi evlavioase eforturi, ei se străduiau să supună relele inimii fireşti. Duceau o viaţă de renegare de sine, binefacere şi umilinţă, respectând cu mare stricteţe şi exactitate orice regulă care credeau că poate fi folositoare pentru obţinerea a ceea ce doreau atât de mult – acea sfinţenie care putea să le asigure bunăvoinţa lui Dumnezeu. Dar nu şi-au atins scopul propus. Inutile au fost eforturile lor de a se elibera de sub condamnarea păcatului sau de a-i sfărâma puterea. Era aceeaşi luptă pe care o dusese Luther în chilia din Erfurt. Era aceeaşi întrebare care îi torturase sufletul: «Cum poate un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu?» (Iov 9:2). […]

Wesley, sub îndrumarea unui predicator morav, a ajuns la o înţelegere mai clară a credinţei Bibliei. El a fost convins că trebuie să renunţe la orice dependenţă de faptele proprii pentru mântuire şi că trebuie să se încreadă cu totul în «Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii». La o adunare a Fraţilor Moravi din Londra, a fost citită o declaraţie a lui Luther care descria schimbarea pe care Duhul lui Dumnezeu o produce în inima credinciosului. Pe când asculta, în sufletul lui Wesley s-a aprins credinţa … «am simţit că aveam încredere în Hristos, numai în Hristos, pentru mântuire. Mi-a fost dată asigurarea că El mi-a îndepărtat păcatele, da, chiar şi pe ale mele, şi m-a salvat de legea păcatului şi a morţii». […]

De-a lungul anilor de eforturi obositoare şi fără niciun semn încurajator – ani de aspră lepădare de sine, de reproşuri şi umilire –, Wesley se dedicase ferm scopului său unic de a-L căuta pe Dumnezeu. Acum Îl găsise şi a descoperit că harul pe care se chinuise să-l obţină prin rugăciuni şi posturi, prin fapte de binefacere şi sacrificiu de sine, era un dar «fără bani şi fără plată».” – Ellen G. White, Tragedia veacurilor, pp. 253–256.

III. Aplicație

De discutat:

1. Cum ilustrează istoria vieții lui John Wesley diferența dintre bizuirea doar pe meritele lui Hristos și inutilitatea încrederii în propriile merite pentru a ne mântui?

2. Ce este odihna care rămâne pentru creștini, din Evrei 4:9?

3. Ellen G. White afirmă că odihna despre care vorbește Pavel în Evrei 4:9 este odihna harului. Cum intrăm în această odihnă?