Închinare fără sfârșit

Text de memorat

De memorat: „Voi cânta Domnului ___, voi lăuda pe Dumnezeul meu __” (Psalmii 104:33).

Pe măsură ce avem parte tot mai mult de harul și de puterea lui Dumnezeu în viața noastră, ne simțim îndemnați să întrebăm împreună cu psalmistul: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui față de mine?” (Psalmii 116:12). Răspunsul inevitabil este: să ne dedicăm viața credinței în Dumnezeu.
În psalmi, Israel nu apare doar ca o națiune, ci ca „adunarea”/„adunarea cea mare” (Psalmii 22:22,25; Psalmii 35:18). Astfel se transmite ideea că principala chemare a lui Israel este să-L laude pe Dumnezeu și să dea mărturie despre El altor popoare, pentru că Domnul dorește ca toată lumea să se alăture poporului Său în închinare. Poporul lui Dumnezeu se identifică cu ansamblul celor neprihăniți, care se închină Domnului și a căror speranță este în El și în iubirea Lui. 

Lauda la adresa Domnului în adunare este percepută ca forma ideală de laudă. Aceasta nu înseamnă că rugăciunea și lauda la nivel individual în Israel au o semnificație secundară. Dimpotrivă, închinarea individuală la Dumnezeu alimentează închinarea colectivă cu o reînnoită laudă (Psalmii 22:22,25), în timp ce, la rândul său, închinarea individuală își atinge potențialul maxim în relația strânsă cu comunitatea. Comunitatea închinătorilor mai este numită și „sfatul celor drepți” (111:1, GBV). Cei fără prihană, cinstiți și drepți Îl cunosc pe Dumnezeu (36:10) și sunt cunoscuți de El (37:18), iar această experiență pătrunde în fiecare aspect al existenței lor.

16 – 23 martie – Săptămâna de Rugăciune a Tineretului
23 martie – Sabatul Misiunii pentru Tineret (colectă)

 

Comentariu EGW

„Cine va putea spune isprăvile mărețe ale Domnului? Cine va putea vesti lauda Lui?” (Psalmii 106:2)
„Lăudați pe Domnul, chemați Numele Lui! Faceți cunoscute printre popoare isprăvile Lui! Cântați, cântați în cinstea Lui!” (Psalmi 105:1,2)
„Vorbiți despre toate minunile Lui! Făliți-vă cu Numele Lui cel sfânt! Să se bucure inima celor ce caută pe Domnul!” (Psalmii 105:2,3) …

Invitația Evangheliei nu trebuie limitată și prezentată numai câtorva aleși, care, credem noi, ne onorează dacă o acceptă. Solia trebuie vestită tuturor. Când Își binecuvântează copiii, Dumnezeu n-o face doar pentru binele lor, ci și pentru binele lumii. Când ne oferă daruri, de fapt El dorește ca noi să le înmulțim, dăruindu-le și altora. – Divina vindecare, pp. 101–102
„Fie plăcute Lui cuvintele mele! Mă bucur de Domnul” (Psalmii 104:34). De ce nu vă păstrați gândurile ațintite spre bogățiile inestimabile ale lui Hristos, pentru a le putea prezenta și altora comorile adevărului? În Cuvântul lui Dumnezeu se află mine bogate ale adevărului pe care le putem explora toată viața și totuși vom descoperi că nu am reușit decât să începem să vedem prețioasele lor rezerve. Săpați adânc și aduceți la suprafață comorile ascunse! …

Avem nevoie să ne umplem constant mintea cu Hristos și să o golim de eu și păcat. Cu siguranță, pe măsură ce goliți mintea de vanitate și frivolitate, golul va fi umplut cu ceea ce Domnul așteaptă să vă dea – Duhul Său cel Sfânt. Atunci veți putea să scoateți lucruri bune din vistieria bună a inimii voastre, bogatele nestemate ale gândului, și alții vor înțelege cuvintele. Gândurile voastre ar trebui să se oprească stăruitor asupra lui Hristos, afecțiunea voastră ar trebui să fie pentru El și atunci veți reflecta asupra altora lumina pe care ați primit-o de la Soarele Neprihănirii. – Our High Calling, p. 115

Este spre binele nostru să păstrăm proaspătă amintirea fiecărui dar de la Dumnezeu. În felul acesta, credinţa este întărită pentru a cere și a primi mai mult. … Sufletul care răspunde harului lui Dumnezeu va fi ca o grădină udată. Sănătatea lui va crește repede, lumina lui va răsări în întuneric și slava Domnului se va vedea peste el. Să ne aducem aminte de iubirea duioasă a Domnului și de mulţimea îndurărilor Lui! Asemenea poporului Israel, să ridicăm pietrele noastre de amintire și să scriem pe ele istoria preţioasă a celor făcute de Dumnezeu pentru noi. Și, când revedem felul Lui de purtare în pelerinajul nostru, să spunem din inimi pline de recunoștinţă: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine? Voi înălţa paharul izbăvirilor și voi chema Numele Domnului; îmi voi împlini juruinţele făcute Domnului, în faţa întregului Său popor” (Psalmii 116,12-14). – Hristos, Lumina lumii, p. 348
 

1. Citește Psalmul 134. Unde are loc închinarea aici? Care este rezultatul închinării la Domnul?

Psalmul 134 amintește de binecuvântarea preoțească a lui Aaron din Numeri 6:24-26 (vezi și Psalmii 67:1) și evidențiază binecuvântarea ca principiu de bază și rezultat al relației dintre Dumnezeu și Israel. Poporul Îl binecuvântează pe Dumnezeu în sanctuar, iar Dumnezeu Își binecuvântează poporul din Sion. Binecuvântările se extind asupra întregii vieți, pentru că Domnul este Creatorul cerului și al pământului. Menționarea Sionului ca locul binecuvântărilor divine speciale evidențiază legătura prin legământ dintre Domnul și poporul Său. Prin urmare, în legământul harului poporul Israel dă curs privilegiului de a-L binecuvânta pe Domnul și este binecuvântat de El. 

2. Citește Psalmii 18:1; Psalmii 36:1; Psalmii 113:1; Psalmii 134:1,2; Psalmii 135:1,2. Ce îi caracterizează pe închinători aici?

Psalmii îi descriu adeseori pe închinători ca „robi” ai Domnului. Mențiunea: „care sta[u] noaptea în Casa Domnului” (Psalmii 134:1) face cel mai probabil referire la garda de noapte a leviților (1 Cronici 9:23-37) sau la lauda care era adusă lui Dumnezeu de către leviți zi și noapte (1 Cronici 9:33). 
Pentru că israeliții se închinau Dumnezeului invizibil, care nu putea fi reprezentat sub forma niciunui chip, sanctuarul avea rolul de a reflecta slava Domnului și a oferi un mediu sigur în care oamenii păcătoși să se apropie de Împăratul lor sfânt. Această întâlnire este inițiată de Dumnezeu Însuși și este reglementată de legile și poruncile Sale.
Citește 1 Petru 2:4,5. Ce vedem aici, în cuvintele lui Petru, este o exprimare în Noul Testament a acelorași idei prezentate în acești psalmi, și anume că poporul lui Dumnezeu – acum o preoție sfântă – Îi aduce laude și mulțumiri Domnului său Isus Hristos, Creatorul și Răscumpărătorul său, pentru toate lucrurile bune pe care le-a făcut pentru el.

În calitate de credincioși de după Noul Testament, și noi avem un rol preoțesc, în sensul că suntem chemați să transmitem lumii vestea bună a Evangheliei. Care sunt cele mai eficiente metode prin care putem face lucrul acesta?

Comentariu EGW

Cerința lui Dumnezeu, dreptul Lui la respect și închinare mai presus de toți zeii păgâni, se bazează pe faptul că El este Creator și că toate celelalte ființe Îi datorează Lui existența. Așa este El prezentat în Sfânta Scriptură. Profetul Ieremia spune: „Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu și un Împărat veșnic. ... Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul vor pieri de pe pământ și de sub ceruri. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înțelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui” (Ieremia 10:10-12). … Sabatul, ca monument de aducere-aminte a puterii creatoare a lui Dumnezeu, arată spre El ca Făcător al cerului și al pământului. De aceea, el este un martor permanent al existenței Sale, amintind de măreția Lui, de înțelepciunea și de iubirea Lui. Dacă Sabatul ar fi fost întotdeauna păstrat cu sfințenie, n-ar fi existat niciodată niciun necredincios sau idolatru. – Patriarhi și profeți, p. 336

… Biserica este sanctuarul pentru comunitatea credincioşilor. … Nimic sfânt, niciun lucru care are legătură cu închinarea la Dumnezeu nu trebuie să fie tratat neglijent sau cu indiferenţă. Pentru ca oamenii să facă tot ce pot mai bine în a-I aduce laude lui Dumnezeu, când se strâng laolaltă, ei trebuie să facă deosebire între ce este sfânt şi ce este obişnuit, profan. Cei care au idei largi, gânduri şi aspiraţii nobile sunt cei care se strâng laolaltă pentru a-şi întări toate gândurile spirituale. Fericiţi sunt cei care au un sanctuar, fie el impunător sau modest, în oraş sau prin peşterile colţuroase ale munţilor, într-o colibă umilă sau în pustie. Dacă aceea este tot ce pot să asigure mai bun pentru Domnul, El va sfinţi locul cu prezenţa Sa şi acesta Îi va fi închinat Domnului oştirilor. – Mărturii, vol. 5, pp. 491–492

Aici este făcut cunoscut același adevăr pe care Domnul Isus i l-a descoperit și lui Nicodim când a zis: „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). … Religia care vine de la Dumnezeu este singura religie care duce la Dumnezeu. Pentru a-L sluji corect, trebuie să fim născuţi din Duhul Sfânt. El va curăţi inima și va înnoi mintea, dându-ne o nouă putere de a-L cunoaște și a-L iubi pe Dumnezeu. Ne va face să ascultăm de bunăvoie de toate cerinţele Lui. Aceasta este adevărata închinare. Ea este rodul lucrării Duhului Sfânt. Toate rugăciunile sincere sunt inspirate de Duhul și asemenea rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu. Oriunde un suflet caută pe Dumnezeu se dă pe faţă lucrarea Duhului și Dumnezeu i Se descoperă acelui suflet. Deoarece asemenea închinători caută, El așteaptă să-i primească și să facă din ei fiii și fiicele Lui. – Hristos, Lumina lumii, p. 198
 

3. Citește Psalmii 33:3; Psalmii 40:3; Psalmii 96:1; Psalmii 98:1; Psalmii 144:9 și Psalmii 149:1. Care este elementul care apare în toate aceste texte?

Psalmii îi îndeamnă pe oameni să cânte „o cântare nouă”. Motivul pentru „cântarea nouă” este o reînnoită conștientizare a maiestății și suveranității Domnului asupra lumii și recunoștința pentru grija și salvarea oferite de El în calitate de Creator și Judecător al pământului. Motivele ceva mai personale de intonare a unei „cântări noi” sunt: eliberarea de dușmani și de moarte și bunăvoința specială a lui Dumnezeu față de Israel. Chiar dacă și alte imnuri Îl laudă pe Domnul pentru bunătatea Lui iubitoare și pentru minunile Lui, imnul nou este un imn special, care exprimă o reînviată bucurie și promisiunea unui reînnoit devotament față de Dumnezeu. Noua experiență a izbăvirii divine îi inspiră pe oameni să Îl recunoască pe Domnul în calitate de Creator și de Împărat. Temele comune din psalmi asociate cu o „cântare nouă” sunt, printre altele: încrederea în Dumnezeu, lauda pentru lucrările Sale minunate și izbăvirea din necaz.
 

4. Citește Isaia 42:10-12; Apocalipsa 5:9 și Apocalipsa 14:3. Ce putem deduce despre „cântarea nouă” din aceste texte biblice?

Poporul Israel este descris în termeni afectuoși drept „popor[ul] de lângă [Domnul]” (Psalmii 148:14), sugerându-se că, din toată lumea creată, Israel are un statut special și prin urmare este cel mai îndatorat și privilegiat să Îl laude pe Dumnezeu. Astfel, Biblia îi încurajează pe credincioșii din toate generațiile să intoneze o cântare nouă spre lauda Răscumpărătorului lor, care să exprime mărturia lor unică despre salvarea prin sângele Mielului. O „cântare nouă” poate însemna un imn pe care nimeni nu l-a mai auzit înainte, un cântec care celebrează o trăire personală vie a harului lui Dumnezeu. „Cântarea nouă” poate să exprime și speranță, caz în care noutatea ei constă în anticiparea experienței unice a maiestății divine din viitor. Adevărata închinare trece dincolo de daruri și jertfe și reflectă o relație vibrantă cu Dumnezeu. Într-un anumit sens se poate spune că acest imn nou este o nouă exprimare, posibil și în fiecare zi, a iubirii și aprecierii noastre pentru ce a făcut Domnul pentru noi.

Meditează la binecuvântările lui Dumnezeu în viața ta. Ai dori să compui sau să înveți un imn nou? 

Comentariu EGW

Domnul dorește ca noi să vorbim despre bunătatea Sa și să mărturisim despre puterea Sa. El este onorat prin exprimarea laudei și a mulțumirii noastre. Dumnezeu spune: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă acela Mă proslăvește” (Psalmii 50:23). În timpul călătoriei prin pustie, poporul Israel Îl lăuda pe Dumnezeu prin cântări sfinte. Călătorii peregrini au transpus în cântece poruncile și făgăduințele Domnului și le-au cântat pe întregul parcurs al călătoriei lor. Iar în Canaan, când se adunau cu ocazia sărbătorilor sfinte, comemorau lucrările minunate ale lui Dumnezeu și înălțau imnuri mărețe de recunoștință la adresa Numelui Său. În felul acesta, calea Domnului trebuia să fie cunoscută pe întregul pământ și mântuirea Sa, printre toate popoarele (Psalmii 67:2). – Parabolele Domnului Hristos, p. 298

Când, prin meritele Domnului Hristos, păcătosul este iertat de călcările Sale de lege și este îmbrăcat cu neprihănirea lui Hristos prin credința în El, atunci va declara împreună cu psalmistul: „Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea!” „Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri.” Aceasta este convertirea. Când preia controlul asupra minții și inimii, Duhul lui Dumnezeu întoarce inimile părinților către copii și pe cel neascultător la înțelepciunea celui neprihănit. Legea lui Dumnezeu va fi privită atunci ca o transcriere a caracterului divin și în inima care a fost atinsă de harul divin va izbucni o cântare nouă, pentru că omul înțelege că făgăduința lui Dumnezeu a fost împlinită în experiența lui, că nelegiuirea lui este iertată și păcatul lui, acoperit. El s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu pentru că a călcat Legea Lui și crede în Domnul nostru Isus Hristos care a murit ca el să poată fi socotit neprihănit. – The Review and Herald, June 21, 1892, par. 6

Este foarte aproape ziua când tainele lui Dumnezeu vor fi înțelese și toate căile Sale vor fi îndreptățite, când mila, iubirea și dreptatea vor fi înțelese ca atribute ale tronului Său. Când lupta de pe pământul acesta va fi încheiată, când toți sfinții vor ajunge acasă, prima noastră temă va fi cântarea lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu. Cea de a doua temă va fi cântarea Mielului, cântecul harului și al răscumpărării. Acest cântec va fi mai înalt și mai puternic, iar ecourile lui vor răsuna maiestuos în curțile cerului până la cele mai mari depărtări. … Aceasta este tema, acesta este cântecul – Hristos, totul în toți –, iar oștirea imposibil de numărat, de mii și de zece de mii de ori câte zece mii de răscumpărați, va înălța imnuri de laudă. Toți se reunesc în această cântare a lui Moise și a Mielului. Este o cântare nouă, deoarece nu a mai fost cântată niciodată în cer. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 433
 

5. Citește Psalmul 15. Cine sunt oamenii vrednici să se închine în prezența lui Dumnezeu?

Răspunsul dat în acest psalm este rezumatul cerințelor exprimate deja în legea lui Dumnezeu și în scrierile profeților: cei ale căror fapte („umblă în neprihănire”) și al căror caracter („din inimă”) (vezi Deuteronomul 6:5; Mica 6:6-8) Îl reflectă pe Dumnezeu. Sanctuarul era un loc sfânt, și tot ce se afla în el, inclusiv preoții, era consacrat. Prin urmare, sfințenia este o cerință obligatorie pentru a intra în prezența lui Dumnezeu. Sfințenia lui Israel trebuia să fie atotcuprinzătoare, îmbinând închinarea cu etica și fiind exercitată în toate aspectele vieții. Legea i-a fost dată poporului lui Dumnezeu pentru a-l face capabil să își valorifice întregul potențial, adică să trăiască precum o împărăție de preoți. Preoția împărătească include o viață de sfințenie în prezența lui Dumnezeu și ducerea binecuvântărilor legământului la alte popoare.

6 Citește Psalmii 24:3-6 și Psalmii 101:1-3. Ce înseamnă să fii sfânt?

„O inimă fără prihană” este cea mai mare calitate a închinătorului. Termenul ebraic tamim, „fără prihană/perfect” exprimă noțiunea de „desăvârșire” și „integritate/deplinătate”. O viță „fără prihană” este o viță întreagă, intactă și sănătoasă (Ezechiel 15:5). Animalele aduse jertfă trebuiau să fie tamim, sau fără prihană/cusur/defect (Leviticul 22:21-24). Vorbirea fără prihană exprimă în întregime adevărul (Iov 36:4). Inima fără prihană este astfel o „inimă curată” (Psalmii 24:4) sau o inimă din care omul „spune adevărul” (Psalmii 15:2). Inima fără prihană Îl caută pe Dumnezeu (Psalmii 24:6) și este curățată prin iertarea lui Dumnezeu (Psalmii 51:2-10). O viață fără prihană izvorăște din recunoașterea harului lui Dumnezeu și a neprihănirii Sale. De notat că majoritatea trăsăturilor din Psalmul 15 sunt prezentate în termeni negativi (Psalmii 15:3-5). Nu este vorba despre câștigarea bunăvoinței lui Dumnezeu, ci despre evitarea lucrurilor care ne-ar separa de El.

Care ar fi acele lucruri care ne îndepărtează de Dumnezeu și cum le putem evita?

Comentariu EGW

Întotdeauna bun, curtenitor, fiind continuu de partea celor apăsați, fie că erau evrei sau dintre neamuri, Domnul Hristos era iubit de toți. Prin viața și caracterul Său desăvârșit, El a răspuns la întrebarea pusă în Psalmii 15: „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt? Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu și spune adevărul din inimă.” În copilărie și tinerețe, viața Lui a fost de o așa manieră, încât, atunci când Și-a început lucrarea ca învățător, le-a putut spune ucenicilor Săi: „Dacă păziți poruncile Mele veți rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui”.

Pe măsură ce Isus creștea, lucrarea începută în copilărie mergea mai departe și El continua să crească în înțelepciune și în statură, fiind tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. El nu a ținut partea celor din familia Sa doar pentru că erau înrudiți prin legături naturale; El nu le lua apărarea niciodată dacă erau vinovați sau dacă făcuseră ceva rău; ci El lua întotdeauna apărarea aceluia despre care știa că este de partea adevărului. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 402

Ce înseamnă să fii creștin? Înseamnă să fii asemenea lui Hristos, să faci lucrările lui Hristos. Unii dau greș într-o privință, alții, în alta. Unii sunt nerăbdători din fire. Satana vede slăbiciunea lor și face în așa fel încât să-i biruiască iar și iar. Dar nimeni să nu se descurajeze din această cauză. Ori de câte ori vin necazuri și încercări, cere-i lui Dumnezeu în rugăciune tăcută să-ți dea putere și har să le suporți cu răbdare. În tăcere și liniște este o putere; nu spune nicio vorbă înainte de a-ți înălța cererea la Dumnezeul cerului. Dacă vei face așa întotdeauna, în curând îți vei învinge firea repezită și vei avea parte de un colț de cer aici ca să poți merge în cer sus.

Dumnezeu așteaptă de la copiii Săi să-și curățească mâinile și să-și purifice inima. Vor fi nefericiți dacă vor trebui să facă acest lucru? Vor aduce nefericire în familiile lor dacă sunt buni și răbdători, manierați și binevoitori? Nici pe departe! Bunătatea arătată față de cei din familie se va întoarce asupra lor. Aceasta este lucrarea care trebuie să fie făcută în cămin. Dacă membrii familiei nu sunt pregătiți să locuiască în pace în familie, nu sunt pregătiți să locuiască împreună cu familia care se va aduna în jurul marelui tron alb. Păcatul aduce întotdeauna întuneric și robie, dar cine face ce se cuvine are parte de pace și de o bucurie sfântă. – Lift Him Up, p. 341

Fraţi şi surori dragi, poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos să fie neîncetat în mintea voastră şi să elimine gândurile şi grijile lumeşti. Ele să fie subiectul vostru de meditaţie şi când mergeţi la culcare, şi când vă treziţi. Trăiți și lucrați gândindu-vă mereu la venirea Fiului omului. Timpul sigilării este foarte scurt şi se va termina în curând. Acum, când cei patru îngeri ţin cele patru vânturi, este momentul să întărim chemarea şi alegerea noastră. – Scrieri timpurii (Experiențe și viziuni) p. 58
 

7. Citește Psalmul 96. Care sunt aspectele multiple ale închinării menționate în acest psalm?

Închinarea include: (1) imnurile înălțate Domnului (Psalmul 96:1,2), (2) lăudarea numelui Său (Psalmul 96:2), (3) proclamarea bunătății și a măreției Lui (Psalmul 96:3,4) și (4) aducerea darurilor la templul Său (Psalmul 96:8). Apoi acest psalm adaugă un element mai puțin evident: (5) dimensiunea evanghelică a proclamării împărăției Domnului în fața altor popoare (96:2,3,10). Toate aceste cinci elemente nu sunt acțiuni separate, ci sunt diferite expresii ale închinării. Proclamarea salvării divine conferă substanță laudei și conținut închinării. De notat cum motivele pentru închinare coincid cu mesajul proclamat altor popoare: „căci Domnul este mare” (Psalmul 96:4), „căci toți dumnezeii popoarelor sunt niște idoli, dar Domnul a făcut cerurile” (Psalmul 96:5), „Domnul împărățește” (Psalmul 96:10) și „El vine, vine să judece pământul” (Psalmul 96:13). Prin urmare, scopul evanghelizării este să unească alte popoare cu poporul lui Dumnezeu și, în cele din urmă, întreaga lume creată, în închinarea la Domnul (Psalmul 96:11-13).

Închinarea izvorăște din recunoașterea interioară a cine este Domnul: Creator, Împărat și Judecător (Psalmul 96:5,10,13). Închinarea implică așadar reamintirea faptelor lui Dumnezeu din trecut (creația), celebrarea minunilor Lui prezente (susținerea lumii și domnia Lui prezentă) și anticiparea faptelor Lui viitoare (judecata finală și o viață nouă în cerul și pe pământul reînnoite). Judecata în psalmi înseamnă reinstaurarea ordinii divine, adică cea a păcii, dreptății și bunăstării, într-o lume în prezent împovărată de nedreptate și suferință. Prin urmare, întregul pământ se bucură în anticiparea judecăților lui Dumnezeu (Psalmul 96:10-13; Psalmul 98:4-9). Faptul că Domnul este un Judecător drept ar trebui să îi motiveze și mai mult pe oameni să I se închine în sfințenie și să îi avertizeze să nu trateze închinarea cu superficialitate (Psalmul 96:9). Închinarea implică o imensă bucurie și încredere (Psalmul 96:1,2,11-13) și o teamă și venerație sfântă (Psalmul 96:4,9).

Apelul universal la închinarea la Creator și Judecător se reflectă în proclamarea finală a Evangheliei: cele trei solii îngerești (Apoc. 14:6-12). În multe moduri, Psalmul 96 pare să încorporeze acest mesaj pentru vremea sfârșitului: creația, mântuirea, închinarea și judecata.

Compară acest psalm cu soliile celor trei îngeri (Apocalipsa 14:6-12). În ce moduri ne transmite Psalmul 96 aceleași adevăruri de bază pe care trebuie să le proclamăm lumii?

Comentariu EGW

Hristos i-a împuternicit pe ucenicii Lui să îndeplinească lucrarea pe care le-o încredinţase, începând din Ierusalim. Ierusalimul fusese scena uimitoarei Lui bunăvoinţe faţă de neamul omenesc. Acolo suferise, fusese lepădat și osândit. Ţinutul Iudeii era locul nașterii Lui. Acolo, îmbrăcat în trup omenesc, a umblat printre oameni și puţini și-au dat seama cât de aproape era cerul când Isus era printre ei. În Ierusalim trebuia să înceapă lucrarea ucenicilor. …

Dar lucrarea nu trebuia să se oprească acolo. Trebuia să se întindă până la marginea pământului. Hristos le-a zis ucenicilor Săi: „Aţi fost martori și aţi văzut viaţa Mea de jertfă pentru binele omenirii. Aţi fost martori ai lucrării Mele pentru Israel. Cu toate că nu au vrut să vină la Mine și să aibă viaţă, cu toate că preoţii și conducătorii au făcut cu Mine ce le-a plăcut, cu toate că M-au lepădat, așa cum au profetizat Scripturile, totuși să mai aibă un prilej de a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu. Aţi văzut că, pe toţi aceia care vin la Mine mărturisindu-și păcatele, Eu îi primesc cu drag. Pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi da afară. Toţi cei care doresc aceasta pot să fie împăcaţi cu Dumnezeu și să primească viaţa veșnică. Vouă, care sunteţi ucenicii Mei, vă încredinţez această solie de har. Întâi trebuie să fie dusă lui Israel și apoi tuturor neamurilor, popoarelor și limbilor. Trebuie dusă și iudeilor, și neamurilor … Toţi cei care cred trebuie să fie adunaţi într-o singură biserică.” – Hristos, Lumina lumii, pp. 820–821

„Importanţa Sabatului, ca monument comemorativ al creaţiunii, constă în faptul că el aminteşte mereu adevăratul motiv pentru care închinarea I se cuvine lui Dumnezeu” – pentru că El este Creatorul, iar noi suntem fiinţele create de El. „De aceea, Sabatul constituie fundamentul închinării la Dumnezeu, deoarece ne învaţă acest mare adevăr în modul cel mai impresionant şi nicio altă instituţie nu face lucrul acesta. Adevărata bază a închinării la Dumnezeu, nu numai în ziua a şaptea, ci a închinării în general, o constituie deosebirea dintre Creator şi fiinţele create. Acest mare fapt nu-şi poate pierde niciodată valoarea şi nu trebuie uitat niciodată” (J. N. Andrews, History of the Sabbath, cap. 27). Dumnezeu a instituit Sabatul în Eden cu scopul de a păstra acest adevăr în atenţia oamenilor pentru totdeauna. Atâta timp cât calitatea Sa de Creator al nostru continuă să fie motivul pentru care ne închinăm Lui, Sabatul va continua să fie un semn şi un monument comemorativ al acestui adevăr. Dacă Sabatul ar fi fost păzit la nivel global, gândurile şi sentimentele omului ar fi fost îndreptate către Creator ca obiect al adorării şi închinării şi n-ar fi existat niciodată vreun idolatru, ateu sau necredincios. Păzirea Sabatului este un semn al loialităţii faţă de adevăratul Dumnezeu, care „a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor”. – Tragedia veacurilor, pp. 437–438
 

8. Citește Psalmii 40:6-8; Psalmii 50:7-23; Psalmii 51:16-19. Ce element important abordează aceste texte? De ce nu găsește Dumnezeu plăcere în jertfele pe care le-a poruncit în Cuvântul Său (Exodul 20:24)?

Asemenea profeților, psalmiștii deplâng diferitele folosiri greșite ale închinării. Ideea principală din aceste versete nu este dezgustul lui Dumnezeu față de jertfele și sărbătorile poporului Israel, ci motivele unei astfel de repulsii: distanța fatală dintre închinare și spiritualitate. Dumnezeu nu Își mustră poporul pentru jertfele și arderile-de-tot pe care le aduce, ci pentru răutatea lui și faptele de nedreptate comise în viața personală (Psalmii 50:8,17-21). Psalmii nu sunt o predică împotriva jertfelor și a închinării, ci împotriva jertfelor zadarnice și a închinării lipsite de substanță dovedite în nelegiuirile acestor închinători.
Când dispare unitatea dintre exprimarea exterioară a închinării și motivația interioară corectă pentru aceasta, ritualurile devin de obicei mai importante decât experiența în sine a apropierii de Dumnezeu. Adică, formele închinării devin ele însele un scop și nu arată spre Dumnezeul pe care ar trebui să Îl prezinte aceste ritualuri.

9. Citește Ioan 4:23,24. Ce idee subliniază Isus aici care se potrivește exact cu avertizările psalmilor pentru zilele noastre? 

Numai jertfele nu sunt suficiente. La ce erau bune aceste jertfe dacă inima celor care le aduceau nu era plină de pocăință, credință și regret pentru păcat? Numai atunci când sunt însoțite de pocăință și de recunoștință sinceră jertfele de viței sunt plăcute lui Dumnezeu ca „jertfe neprihănite” (Psalmii 51:19; vezi și Psalmii 50:14). Isus, citându-l pe Isaia, a exprimat această idee în felul următor: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15:8). Problemele observate de psalmist erau aceleași cu problemele întâlnite de Isus, în special la conducători în timpul lucrării Lui pământești.

Cum putem să ne asigurăm că noi, ca adventiști, cu toată lumina și cunoș­tința, nu cădem în capcana de a crede că o simplă cunoaștere a adevărului și împlinire a ritualurilor este suficientă?

Comentariu EGW

Fariseii căutau să se distingă prin împlinirea scrupuloasă a ceremoniilor, precum și prin milosteniile și rugăciunile lor care izbeau privirile. Ei își dovedeau râvna pentru religie, făcând din ea subiect de discuţie. Certurile între sectele adverse erau zgomotoase și îndelungate și nu era ceva neobișnuit să se audă pe străzi glasul înverșunat al cărturarilor certându-se pentru credinţă.
Viaţa lui Isus era în contrast izbitor cu toate acestea. În viaţa Lui nu s-a văzut niciodată o dispută zgomotoasă, o rugăciune bătătoare la ochi sau o faptă menită să-I atragă laude. Hristos era ascuns în Dumnezeu și Dumnezeu Se descoperea în caracterul Fiului Său. Către această descoperire dorea Isus să fie îndreptate inimile oamenilor și acesteia să i se dea cinstire.

Soarele Neprihănirii n-a răsărit asupra lumii în strălucire, pentru a copleși simţurile cu slava Lui. Stă scris despre Hristos: „El Se ivește ca zorile dimineţii” (Osea 6:3). În liniște și pace, lumina zilei răsare asupra pământului, împrăștiind umbra întunericului și deșteptând lumea la viaţă. Așa a răsărit Soarele Neprihănirii „cu tămăduirea sub aripile Lui” (Maleahi 4:2). – Hristos, Lumina lumii, p. 261
Dumnezeu Îşi pune la încercare poporul în această lume. Acesta este locul potrivit pentru a apărea în prezenţa Sa. Aici, în această lume, în aceste zile de pe urmă, oamenii vor arăta ce putere le influenţează inima şi le conduce acţiunile. Dacă este puterea adevărului divin, ea îi va conduce la fapte bune. Îl va înălţa pe cel care o primeşte şi îl va face nobil şi generos, asemenea Domnului său divin. Dar, dacă îngerii răi deţin controlul asupra inimii lui, lucrul acesta se va vedea pe diferite căi. Rezultatele vor fi egoismul, lăcomia, mândria şi pasiunile rele.

Inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Cei care pretind că sunt religioşi nu sunt dispuşi să se cerceteze îndeaproape, ca să vadă dacă sunt în credinţă şi este teribil faptul că mulţi se sprijină pe o speranţă falsă. Unii se bizuie pe vreo experienţă veche, pe care au avut-o cu ani în urmă, dar, când ajung în acest timp de cercetare, când toţi ar trebui să aibă o experienţă zilnică, ei nu au nimic de relatat. Ei par a crede că simpla declaraţie că sunt de partea adevărului îi va mântui. Când vor părăsi acele păcate pe care Dumnezeu le urăşte, Isus va veni şi va cina cu ei şi ei cu El. Atunci, ei vor primi putere divină de la Isus, vor creşte în El şi vor putea să spună biruitori: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Isus Hristos”. Domnul ar prefera ca aşa-zişii creştini, care sunt căldicei, să nu fi purtat niciodată numele Său. Ei sunt o permanentă povară pentru cei care vor să fie urmaşi credincioşi ai lui Isus. În acelaşi timp, ei sunt o continuă piedică pentru cei necredincioşi, iar îngerii răi tresaltă de satisfacţie din pricina lor şi găsesc în purtarea lor reprobabilă un motiv pentru a-i ironiza pe îngerii lui Dumnezeu. Astfel de oameni sunt un blestem pentru lucrarea lui Dumnezeu, atât acasă, cât şi peste hotare. Ei se apropie de Dumnezeu cu buzele, în timp ce inima lor este departe de El. – Mărturii, vol. 1, p. 188
 

În centrul închinării se afla nevoia de o pocăință reală: „Pocăinţa include o adâncă părere de rău pentru păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat, până când nu vom înţelege adevăratul lui caracter. Până când nu ne vom îndepărta de păcat cu toată inima, nu se va produce nicio schimbare autentică în viaţa noastră.
Există mulţi care nu reuşesc să înţeleagă adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar realizează o schimbare evidentă a vieţii, pentru că se tem că greşelile proprii vor aduce asupra lor suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa aşa cum o înţelege Biblia. Acele persoane deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul. Aceasta a fost întristarea lui Esau când a văzut că pierduse pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, înspăimântat de îngerul care stătea în calea lui cu sabia scoasă, şi-a recunoscut vina, de teamă că îşi va pierde viaţa; dar nu a fost o pocăinţă adevărată, o reală părere de rău pentru păcat, nu a fost o schimbare a motivaţiilor, nici o repulsie faţă de ceea ce este rău.” (Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 22, 23).

„Cu toate că Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mâini, El onorează cu prezenţa Sa adunările copiilor Săi. El a făgăduit că, atunci când ei se adună să Îl caute, să-și recunoască păcatele și să se roage unul pentru altul, El Se va întâlni cu ei prin Duhul Său” (Ellen G. White, Profeți și regi, p. 50). 

Studiu zilnic:
Ieremia 42
Ieremia 43
Ieremia 44
Ieremia 45
Ieremia 46
Ieremia 47
Ieremia 48

 Ellen G. White, Divina vindecare, capitolul „Alimentația și sănătatea” (până la „Moduri greșite de a lua masa”).

1. Cine urma să fie o pricină de afurisenie?

2. Peste ce pietre urma să se așeze scaunul de domnie al lui Nebucadnețar? 

3. Ce spuneau oamenii că s-a întâmplat de când nu au mai adus tămâie împărătesei cerului?

4. Cine este blestemat în lucrarea Domnului?

5. Ce fel de știință este gătitul?

Studiu suplimentar: Fii și fiice ale lui Dumnezeu, „Să nu ai alți dumnezei”, p. 56 (19 febr.).

Privire generală
Închinarea poate fi rezumată drept răspunsul ființei create la darurile Creatorului. Două adevăruri biblice reies clar din acest rezumat. (1) Dumnezeu a oferit omenirii multe binecuvântări. Aceste daruri ar trebui să trezească în inima noastră recunoștința pentru măreția iubirii divine, ca să ne putem uni cu psalmistul în proclamarea cu „mulțumiri” a tuturor minunilor Sale (Psalmii 26:7). Ardoarea psalmistului de a vesti altora măreția lui Dumnezeu ne amintește că închinarea are o dimensiune evanghelică. Prin urmare, ca biserică, ar trebui să proclamăm lumii faptele Domnului pentru fiecare om în parte și mila Lui divină. (2) Ființele umane sunt înzestrate cu dispoziția înnăscută de a răspunde la minunile lui Dumnezeu. Ca răspuns la harul divin, ar trebui să ne plecăm în adorare cu o inimă plină de recunoștință, supunând voii Creatorului și Răscumpărătorului nostru tot ceea ce face parte din viața noastră.
Închinarea ar trebui să vină din inimă. În același timp, cartea Psalmii ne învață că închinarea nu ar trebui adusă într-un mod capricios. Există moduri adecvate de a ne închina Domnului. Dacă vom păstra un echilibru înțelept între recunoștință și supunere plină de evlavie, închinarea noastră va fi plăcută și unificatoare.

Comentariu
Psalmii constituie o carte despre închinare și pentru închinare. Fiecare imn și rugăciune este, într-un fel, închinare la Dumnezeu. Să analizăm câteva abordări ale închinării din această sfântă carte de imnuri!

Psalmul 3: Închinarea dimineața și seara
David a scris Psalmul 3 într-o perioadă de agitație. David știe că se poate destăinui Domnului și că Domnul îl va auzi (Psalmii 3:4). Grija plină de bunătate a lui Dumnezeu îi întărește lui David încrederea în credincioșia divină, după cum exprimă versetul 5. Acest text este paralel cu versetul 17 din Psalmul 55: „Seara, dimineaţa şi la amiază, oftez şi gem, şi El va auzi glasul meu”, învățându-ne că închinarea se poate face în inima noastră în orice moment al zilei.
De asemenea, locul nu este un impediment pentru închinarea noastră. În versetul 3 din Psalmul 4 autorul declară: „Domnul aude când strig către El”, apoi adaugă imediat: „Cutremurați-vă și nu păcătuiți! Spuneți lucrul acesta în inimile voastre când stați în pat, apoi tăceți!” (4:4). Fie din intimitatea dormitorului, ca în cazul psalmistului, fie din singurătatea stâncoasă a insulei Patmos, unde era exilat apostolul Ioan, rugăciunile noastre se înalță spre Dumnezeu, neîmpiedicate de mediul sau de localizarea geografică.
Există numeroși psalmi încărcați de rugăciuni personale, de lamen­tații și de binecuvântări (Psalmul 9, Psalmul 10, Psalmul 30, Psalmul 32, Psalmul 34, Psalmul 40, Psalmul 41, Psalmul 92, Psalmul 107, Psalmul 116, Psalmul 138). Închinarea colectivă începe cu devotamentul fiecărui membru al bisericii față de devoțiunea personală.

Psalmul 22: Închinarea în adunare
În Psalmul 22 observăm că David scrie folosind persoana întâi singular (22:22,25). Caracterul intim și direct al acestui mod de exprimare întărește ideea că lauda colectivă începe cu fiecare închinător în parte. David proclamă: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării” (22:22), apoi adaugă: „În adunarea cea mare, Tu vei fi pricina laudelor mele şi-mi voi împlini juruinţele în faţa celor ce se tem de Tine” (22:25). Ce lecție pentru noi, cei care căutăm prezența Domnului în închinare! Psalmul 22 ne arată ce importanță are închinarea colectivă pentru credința și vitalitatea noastră. Copiii noștri ar trebui ajutați să înțeleagă acest adevăr esențial atunci când îi ducem la biserică. Mai mult, mergem la templu cu o atitudine de supunere, nu atât pentru a primi o binecuvântare, cât pentru a oferi și a fi noi înșine o binecuvântare.

Deși consacrarea personală este baza închinării noastre colective, trebuie să recunoaștem în egală măsură că membrii bisericii nu pot prospera în izolare. Prin urmare, în versetele 22-25, psalmistul se unește în închinare cu ansamblul poporului lui Dumnezeu. Argumentul: „Eu pot să mă închin acasă, nu am nevoie de membrii bisericii” se destramă în fața acestui pasaj. Închinarea împreună cu alții aduce unitate, sporește iubirea în sânul poporului lui Dumnezeu și ne modelează identitatea mondială.

Închinarea în sens mai larg
După cum am precizat în primul nostru studiu, cartea Psalmii se încheie, într-un anumit sens, cu Psalmul 145. Ultimii cinci psalmi – 146 la 150 – constituie o maiestuoasă concluzie a cărții. Dat fiind faptul că cinstirea numelui Atotputernicului Dumnezeu este scopul adorării noastre, aceste ultime cinci imnuri sunt devotate, pe bună dreptate, închinării și laudei la adresa Sa: „Cântați Domnului o cântare nouă, cântați laudele Lui în adunarea credincioșilor Lui” (Psalmul 149:1).
Verbul halal (ebr., „a lăuda”) este folosit de peste 30 de ori în Psalmii 146 la 150 și de fiecare dată este legat de Dumnezeu Însuși. Motivele noastre de a-L lăuda pe Domnul, așa cum apar în acești psalmi, sunt multiple. Domnul este ajutorul și speranța noastră (146:5), Creatorul și Susținătorul nostru (Psalmul 146:6; Psalmul 147:4,8,9,16-19), Apărătorul și Eliberatorul celor în nevoie și al celor asupriți (Psalmul 146:7-9; Psalmul 147:2,3), El îi susține pe cei smeriți și îi pedepsește pe cei răi (Psalmul 147:6; Psalmul 149:5), împlinește nevoile poporului Său (Psalmul 147:14; Psalmul 149:7-9) și domnește pentru totdeauna (146:10). Versetul 13 din Psalmul 148 rezumă motivul principal al închinării și laudei noastre la adresa lui Dumnezeu: „Căci numai Numele Lui este înălţat: măreţia Lui este mai presus de pământ şi ceruri.” Domnul este unicul Dumnezeu care există și este demn de laudă pentru „mărimea Lui nemărginită” (Psalmul 150:2).

Închinarea noastră, atât privată, cât și publică, ar trebui adusă la îndeplinire cu înțelepciune și atenție. Ar trebui să ne luăm timp în fiecare zi, mai ales în fiecare Sabat, să ne amintim binecuvântările pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra noastră. Notarea fiecărei binecuvântări într-un jurnal va avea beneficii inestimabile atât pentru credința, cât și pentru închinarea noastră.
După cum am observat deja, închinarea este o experiență colectivă la care participă întreg trupul lui Hristos (Psalmul 147:12,19,20; Psalmul 148:14; Psalmul 149:1; Psalmul 150:1). Deși categoric oricine Îl poate adora pe Dumnezeu de unul singur în intimitatea casei sale și potrivit înțelegerii sale personale asupra Scripturilor, Domnul a intenționat ca adorarea care I se aduce să aibă loc în sanctuarul Său (150:1) sau într-un alt loc consacrat de închinare, într-o adunare a credincioșilor (Psalmul 149:1). Închinarea noastră este incompletă dacă în mod regulat ne izolăm de ceilalți și îi aducem onoare lui Dumnezeu de unii singuri.
Ultimele imnuri ale Psaltirii invită nu doar pe poporul lui Dumnezeu să Îi laude numele, ci cheamă întreaga lume să Îl adore pe Creator și să Îi aducă omagiu: „Tot ce are suflare să laude pe Domnul!” (Psalmul 150:6, compară cu Psalmul 148:11,12). După cum am învățat în această săptămână, închinarea are o dimensiune evanghelică. Dacă serviciul nostru de închinare va fi unul jovial, creativ, incluziv și variat, putem să atragem și vom atrage oameni în împărăția lui Dumnezeu.
În lumina unei astfel de afirmații, apare natural următoarea întrebare care necesită investigație: Cât de cuprinzătoare și de extinsă ar trebui să fie închinarea noastră la Dumnezeu? În Psalmul 148, psalmistul îi îndeamnă nu numai pe îngeri să laude numele lui Dumnezeu (Psalmul 148:2), ci și soarele și luna și „toate stelele luminoase” (148:3). Prin personificarea acestor obiecte inanimate și corpuri cerești (148:3,4,7-10), psalmistul ne transmite ideea că închinarea ar trebui să pătrundă în fiecare sferă a vieții. În lumina acestui adevăr biblic, am face bine ca aceia dintre noi care ne-am limitat doar la Sabat lauda și venerarea lui Dumnezeu să ne reevaluăm conceptul și practica adorării divine!
Un ultim subiect de luat în considerare din Psalmii 146-150 este folosirea instrumentelor muzicale în cadrul închinării. Șapte instrumente sunt menționate în acești ultimi psalmi: (1) harpa (Psalmul 147:7; Psalmul 149:3; Psalmul 150:3), (2) toba/timpanele (Psalmul 149:3; Psalmul 150:4), (3) trâmbița și (4) alăuta (Psalmul 150:3), (5) instrumentele cu coarde, (6) cavalul (Psalmul 150:4) și (7) „chimvale sunătoare”, „chimvale zăngănitoare” (150:5). Închinarea cere să Îi aducem lui Dumnezeu cele mai bune daruri ale noastre, iar domeniul muzicii nu face excepție. Toată tehnologia pe care o avem în prezent la dispoziție este cu siguranță o binecuvântare pentru serviciile noastre divine. În același timp, nimic nu se compară cu cântatul live și muzica live. O astfel de muzică nu doar că este mai personală și directă, dar are și puterea de a atinge inima într-un mod unic. Astfel, părinții ar face bine să își încurajeze copiii să învețe să cânte cu vocea și la diverse instrumente muzicale. Ar trebui să facem tot ce putem pentru a facilita folosirea unei varietăți de instrumente muzicale în slujbele noastre de închinare. În definitiv, obiectivul principal al diferitelor forme de muzică din serviciul nostru de închinare ar trebui să fie înălțarea Salvatorului nostru.

Aplicație
Închinarea este parte integrantă a experienței credinciosului, nu este un simplu accesoriu al acesteia. Cartea Psalmii ne oferă motivație și inspirație pentru viața devoțională personală. Prin urmare, ar trebui să citim cu atenție și cu rugăciune fiecare psalm, având intenția de a ne aprofunda comuniunea cu Dumnezeu. Invită-i pe membrii grupei tale să îngenuncheze și să se roage cu Biblia deschisă, folosind pentru rugăciune cuvinte din psalmi. În modul acesta vor descoperi că psalmii le consolidează supunerea personală și devotamentul față de Dumnezeu.
În această săptămână am luat în discuție diferitele modalități de închinare și modul în care pot fi o binecuvântare în viața și în biserica noastră. Acum, în această ultimă secțiune, ne vom îndrepta atenția asupra aplicării acestor principii. Implementarea diferitelor moduri de închinare a adus uneori dezbinare printre noi în biserică. Acesta este un semn clar că ne îndreptăm în direcția greșită. Am învățat că închinarea aduce unitate și armonie în poporul lui Dumnezeu. Când există atitudinea și intenția în direcția armoniei în serviciul nostru de închinare, închinătorii se simt binecuvântați de această experiență. De aceea este foarte important să dobândim și să menținem acest echilibru al armoniei. Ar trebui să ne străduim să îl atingem în fiecare aspect al serviciului nostru de închinare, așa cum am evidențiat în studiul nostru. Cu o atitudine de smerenie, să fim gata să ne alăturăm celorlalți membri ai bisericii într-o închinare armonioasă adusă Creatorului nostru! El o așteaptă din partea noastră.