Făgăduința

În sfârșit, așa cum Dumnezeu făgăduise, Sara i-a născut lui Avraam un fiu „la bătrânețe” (Geneza 21:2), căruia i-a dat numele Isaac (vezi Geneza 21:1-5). Dar istoria vieții lui Avraam este departe de a se încheia, punctul culminant fiind momentul când își duce fiul pe muntele Moria ca să-l aducă jertfă. Totuși, un berbec îi ia locul lui Isaac (Geneza 22:13), un act care a însemnat angajamentul lui Dumnezeu de a binecuvânta toate popoarele prin „sămânța” lui Avraam (Geneza 22:17,18). Această sămânță era bineînțeles Isus (Faptele apostolilor 13:23). Așadar, mare parte din planul de mântuire este prezentat prin intermediul acestei istorii uimitoare (și, într-un anumit sens, și tulburătoare).

Oricare ar fi lecțiile spirituale din acest episod de viață, familia lui Avraam a fost totuși zguduită și viitorul patriarhului a ajuns incert. Sara moare imediat după jertfa de pe Moria (Geneza 23) și Isaac rămâne necăsătorit.

Atunci, Avraam ia inițiativa de a se asigura că va avea parte de viitorul „care trebuie”. Aranjează căsătoria fiului său cu Rebeca (Geneza 24), ce va naște doi fii (Geneza 25:21-23), și chiar Avraam se recăsătorește cu Chetura, care îi va dărui mulți copii (Geneza 25:1-6). Săptămâna aceasta vom urmări firul vieții lui Avraam până la sfârșit (Geneza 25:7-11).

21 mai – Ziua Sănătății

Comentariu EGW

Marele act al credinței lui Avraam stă ca un stâlp de lumină, iluminând calea slujitorilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Avraam n-a căutat o scuză pentru a se sustrage de la aducerea la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. În timpul celor trei zile cât a ținut călătoria, el a avut suficient timp să se gândească și să se îndoiască de Dumnezeu, dacă ar fi dorit să se îndoiască. … Avraam era și el om; sentimentele și atașamentele lui erau ca și ale noastre, dar el nu a stat să întrebe cum avea să se mai împlinească făgăduința făcută dacă Isaac avea să fie sacrificat. El n-a stat să discute cu inima lui chinuită. El știa că Dumnezeu este drept și neprihănit în toate cerințele Lui și a împlinit până la literă porunca primită. …

Credința lui Avraam s-a manifestat prin faptele lui. „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte când a adus pe fiul său, Isaac, jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită” (Iacov 2:21,22). Mulți nu reușesc să înțeleagă legătura dintre credință și fapte. Ei spun: „Credeți numai în Hristos și n-aveți de ce să vă temeți. Nu trebuie să vă faceți griji în legătură cu ținerea Legii!” Dar adevărata credință se va manifesta prin ascultare. Isus le spunea iudeilor necredincioși: „Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam” (Ioan 8:39). …

Ființe cerești au fost martore la scena punerii la probă a credinței lui Avraam și a supunerii lui Isaac. Încercarea aceasta a fost mult mai grea decât aceea prin care trecuse Adam. Ascultarea de interdicția pusă înaintea primilor noștri părinți nu aducea cu sine nicio durere, dar porunca dată lui Avraam cerea sacrificiul cel mai chinuitor. Întregul cer a privit cu uimire și admirație ascultarea neșovăitoare a lui Avraam. Tot cerul a prețuit credincioșia lui. Acuzațiile lui Satana au fost dovedite ca fiind false. Dumnezeu i-a declarat slujitorului Său: „Știu acum că te temi de Dumnezeu (cu toate învinuirile lui Satana), întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (Geneza 22:12). Legământul lui Dumnezeu, întărit lui Avraam printr-un jurământ înaintea ființelor din celelalte lumi, dovedește faptul că ascultarea va fi răsplătită. 

Fusese greu chiar și pentru îngeri să pătrundă înțelesul adânc al tainei mântuirii, să înțeleagă că Însuși Comandantul cerului, Fiul lui Dumnezeu, trebuia să moară pentru omul vinovat. Când lui Avraam i-a fost dată porunca de a-l aduce ca jertfă pe fiul său, aceasta a trezit interesul ființelor cerești. Cu un viu interes, ele au urmărit fiecare pas în aducerea la îndeplinire a acestei porunci. Când, la întrebarea lui Isaac: „Unde este mielul pentru arderea-de-tot?”, Avraam a răspuns: „Domnul Însuși va purta de grijă de miel” și, când mâna tatălui a fost oprită în momentul în care era gata să îl înjunghie pe fiul său și berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfă în locul lui Isaac, atunci s-a revărsat lumină asupra tainei mântuirii și chiar îngerii au înțeles mult mai clar hotărârea minunată pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului (1 Petru 1:12). – Patriarhi și profeți, pp. 153–155

1. Care a fost semnificația testului dat lui Avraam? Ce lecții spirituale se desprind din acest eveniment șocant?
Geneza 22:1-12
Evrei 11:17

Geneza 22 a devenit un pasaj clasic în literatura universală, inspirându-i nu doar pe teologi, ci și pe filosofi și pe artiști. Totuși, semnificația testului dat de Dumnezeu este greu de înțeles. Această poruncă divină contrazice interdicția biblică de mai târziu privind jertfele umane (Leviticul 18:21) și, bineînțeles, părea să împiedice împlinirea promisiunii lui Dumnezeu cu privire la un legământ veșnic prin Isaac (Geneza 15:5). Atunci, cu ce scop l-a chemat Dumnezeu pe Avraam să facă acest lucru? De ce să-l pună la probă într-un mod atât de șocant? Noțiunea biblică de test (în ebraică, nissah) cuprinde două idei opuse: se referă la o judecată pentru a afla ce este în inima celui testat sau încercat (Deuteronomul 8:2; compară cu Geneza 22:12), dar aduce și asigurarea harului lui Dumnezeu asupra celui pus la probă (Exodul 20:18-20).

În cazul de față, credința lui Avraam în Dumnezeu îl duce în punctul în care el riscă să-și piardă viitorul (urmașii). Cu toate acestea, fiindcă se încrede în Dumnezeu, Avraam va face ce îi cere Dumnezeu, indiferent cât de greu îi este să înțeleagă. La urma urmei, ce este credința, dacă nu încrederea în ce nu vedem sau nu înțelegem pe deplin? De asemenea, credința biblică nu are prea mult de-a face cu capacitatea noastră de a-I oferi ceva lui Dumnezeu și de a sacrifica ceva pentru El – deși, fără îndoială, și acest lucru joacă un rol important (Romani 12:1) –, ci are legătură cu capacitatea noastră de a ne încrede în El și de a primi harul Său, în timp ce înțelegem cât de lipsiți de merite suntem. Acest adevăr a fost reafirmat în ce a urmat. Toate faptele lui Avraam, numeroasele lui acțiuni pline de zel, drumul lui dureros cu fiul său, chiar și disponibilitatea de a asculta și de a-I oferi lui Dumnezeu tot ce avea mai bun, oricât de bogate în învățătură ar fi, nu puteau să-l mântuiască pe Avraam. De ce? Pentru că Domnul Însuși Se îngrijise de cele necesare jertfei hotărâte, care, la rândul ei, arăta spre singura lui speranță de mântuire, Isus. Atunci trebuie să fi înțeles Avraam ce înseamnă harul. Nu faptele noastre pentru Dumnezeu ne mântuiesc, ci faptele lui Dumnezeu pentru noi (Efeseni 3:8; compară cu Romani 11:33), oricât de mult am fi chemați să lucrăm pentru Dumnezeu, asemenea lui Avraam, ale cărui fapte întruchipează clar acest lucru (Iacov 2:2-23).

Ce îți spune experiența lui Avraam și Isaac de pe muntele Moria despre credința ta și despre modul în care o manifești?

Comentariu EGW

Dumnezeu îl chemase pe Avraam să fie părintele credincioșilor și viața sa trebuia să stea ca un exemplu de credință pentru generațiile care aveau să vină. Dar credința sa n-a fost desăvârșită. El a manifestat neîncredere în Dumnezeu atunci când a ascuns faptul că Sara este soția lui și, de asemenea, când a luat-o pe Agar de soție. Pentru ca el să poată atinge cel mai înalt standard, Dumnezeu l-a supus la o altă încercare, cea mai grea pe care omul a fost chemat vreodată să o suporte. Într-o vedenie de noapte, el a fost înștiințat să meargă în ținutul Moria și acolo să-l aducă pe fiul său ca ardere-de-tot pe un munte care urma să-i fie arătat. 

La data când a primit această poruncă, Avraam atinsese vârsta de o sută douăzeci de ani. El era privit ca om bătrân chiar de către cei din generația sa. În tinerețe, el fusese destul de puternic ca să poată îndura greutăți și să înfrunte pericole, dar acum înflăcărarea tinereții trecuse. Cineva care este în puterea bărbăției poate înfrunta cu suficient curaj încercările și durerile care ar face ca inima să cadă înfrântă la o vârstă mai înaintată, când picioarele înaintează tremurând spre mormânt. Dar Dumnezeu a păstrat ultima și cea mai grea încercare a Sa pentru Avraam, până când povara anilor apăsa greu asupra lui și el dorea foarte mult să se odihnească de griji și necazuri. – Ibidem, p. 147

Când păcatul a slăbit sensibilitatea morală, cel ce face răul nu vede defectele din caracterul său și nici nu-și dă seama de enormitatea răului pe care l-a făcut; și, dacă nu se supune puterii convingătoare a Duhului Sfânt, el rămâne într-o orbire parțială față de păcatul său. Mărturisirile sale nu sunt sincere și nu sunt serioase. …

Inima umilă și frântă, supusă printr-o pocăință reală, va aprecia ceva din iubirea lui Dumnezeu și din prețul Golgotei și, așa cum un fiu i se destăinuie tatălui său iubitor, tot astfel un păcătos cu adevărat pocăit aduce toate păcatele sale înaintea lui Dumnezeu. – Mărturii, vol. 5, p. 641

… Mințile mărginite ale oamenilor nu sunt în stare să înțeleagă deplin planurile și scopurile Celui Infinit. Niciodată nu-L vom putea descoperi pe Dumnezeu doar prin cercetare. Nu trebuie să încercăm să ridicăm, cu o mână îndrăzneață, cortina în spatele căreia El Își ascunde maiestatea. Apostolul exclamă: „Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui!” (Romani 11:33). Putem înțelege atât de mult procedeele Sale cu noi și motivele care-L determină, cât să putem vedea iubirea și mila Sa nemărginite unite cu puterea Sa infinită. Tatăl nostru din ceruri rânduiește totul cu înțelepciune și în dreptate, iar noi nu putem fi nemulțumiți și neîncrezători, ci trebuie să ne plecăm în supunere plină de respect. El ne va descoperi din planurile Sale atât cât este bine pentru noi să cunoaștem, iar mai departe să ne încredem în mâna care este atotputernică și în inima care este plină de iubire. – Tragedia veacurilor, p. 527

2. Cum Și-a împlinit Dumnezeu făgăduința că va purta El de grijă? Ce a asigurat El?
Geneza 22:8,14,18

 Când Isaac a întrebat despre animalul de jertfă, Avraam a dat un răspuns care nedumerește: „Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea- de-tot” (Geneza 22:8). Dar forma verbală din ebraică poate să însemne de fapt: „Dumnezeu Însuși Se va îngriji ca miel.” Verbul „a se îngriji de/a vedea de” (yir′eh lo) este utilizat într-un mod care poate să însemne: „Se va vedea pe Sine” (sau, literal, „Dumnezeu Însuși (Se) va vedea ca miel”).

Așadar, ceea ce ni se arată aici este esența planului de mântuire, cu Domnul Însuși care suferă și plătește în trupul Său pedeapsa pentru păcatele noastre.

3. Cum ne ajută versetele următoare să înțelegem ce s-a întâmplat la cruce, un eveniment prefigurat în jertfa de pe muntele Moria?
Ioan 1:1-3
Romani 5:6-8

Acolo, pe muntele Moria, cu mult înainte de evenimentul de la cruce, berbecul de jertfă care era „încurcat cu coarnele într-un tufiș” (Geneza 22:13) Îl indica direct pe Isus. El este Cel care este „văzut” aici, după cum explică Avraam mai târziu, în Geneza 22:14 – „La muntele unde Domnul va purta de grijă” (VDC) /„La muntele unde Domnul se vede” (MT [engl.]). Chiar Isus avea să facă trimitere la declarația profetică a lui Avraam de aici, repetând ca un ecou cuvintele lui Avraam: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8:56).

„Ca să imprime în mintea lui Avraam realitatea Evangheliei, precum și ca să-i pună la probă credința, Dumnezeu îi poruncise să-l aducă jertfă pe fiul său. Agonia pe care îndurat-o în timpul acelor zile sumbre ale teribilei încercări a fost îngăduită ca el să poată înțelege din proprie experiență ceva din măreția sacrificiului făcut de Dumnezeul cel veșnic pentru mântuirea omului” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 154).

Ce a avut de suferit Dumnezeu în locul nostru? Care ar trebui să fie reacția noastră la ceea ce a fost făcut pentru noi?

Comentariu EGW

Ziua aceea – cea mai lungă zi din câte trăise Avraam – se târa încet spre sfârșit. În timp ce fiul său și tinerii dormeau, el a petrecut noaptea în rugăciune, încă sperând că un sol ceresc putea veni să-i spună că încercarea fusese îndestulătoare și că tânărul se putea întoarce nevătămat la mama sa. Dar nicio izbăvire n-a venit pentru sufletul lui chinuit. A urmat o altă zi lungă și încă o noapte de umilință și rugăciune, în timp ce porunca aceea care avea să-l lase fără copil stăruia mereu în urechile sale. Satana era acolo ca să șoptească îndoieli și necredință, dar Avraam a rezistat șoptirilor lui. …

Nici chiar acum el nu a murmurat împotriva lui Dumnezeu, ci și-a îmbărbătat sufletul, gândindu-se la dovezile bunătății și ale credincioșiei lui Dumnezeu. Acest fiu îi fusese dat pe neașteptate și oare Acela care îi dăduse acest dar prețios nu avea dreptul de a cere înapoi ceea ce era al Lui? Apoi, credința repeta iarăși făgăduința: „Numai din Isaac va ieși o sămânță” (Geneza 21:12), o sămânță tot așa de numeroasă ca boabele de nisip de pe țărmul mării. Isaac era fiul unei minuni și nu ar fi fost posibil oare ca puterea care i-a dat viață să i-o și redea? Privind dincolo de ceea ce se vedea, Avraam s-a agățat de cuvântul lui Dumnezeu, „căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar și din morți” (Evrei 11:19).

… Apoi, cu glasul tremurând, Avraam i-a descoperit fiului său solia divină. Isaac a aflat cu groază și uimire ce soartă îl aștepta, dar nu s-a împotrivit. El ar fi putut să scape de ceea ce-l aștepta, dacă ar fi ales să facă așa; bătrânul, paralizat de durere, istovit de lupta celor trei zile îngrozitoare, nu s-ar fi putut împotrivi voinței tânărului plin de vigoare. Dar Isaac fusese educat din copilărie să asculte de îndată și cu încredere, iar când i-a fost descoperit planul lui Dumnezeu, el a manifestat o supunere plină de bunăvoință. El împărtășea credința lui Avraam și și-a dat seama că era onorat prin faptul că era chemat să-și dea viața ca jertfă lui Dumnezeu. Cu duioșie, el a căutat să ușureze durerea tatălui și să încurajeze mâinile lui înțepenite să lege frânghiile ce-l fixau de altar. …

Avraam a văzut atunci „un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiș” și, luând imediat noua victimă, a adus-o ca „ardere-de-tot în locul fiului său”. În bucuria și recunoștința sa, Avraam a dat un nume nou acelui loc sfânt Iehova’iire, „la muntele unde Domnul va purta de grijă” (Geneza 22:13,14). …

Pentru a imprima în mintea lui Avraam valoarea Evangheliei și pentru a-i pune la probă credința, Dumnezeu îi poruncise să îl aducă jertfă pe fiul său. … Nicio altă încercare nu i-ar fi pricinuit lui Avraam un astfel de chin sufletesc cum a fost aducerea fiului său ca jertfă. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pradă unei morți chinuitoare și pline de ocară. Îngerilor, care erau martori la umilirea și chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu, nu li s-a îngăduit să intervină ca în cazul lui Isaac. Nu a fost niciun glas care să strige: „Destul!” Pentru a salva neamul omenesc căzut, Împăratul slavei Și-a dat viața. Ce dovadă mai puternică poate fi dată cu privire la mila lui Dumnezeu și iubirea Sa fără margini? – Patriarhi și profeți, pp. 151–154

În Geneza 22:23 se găsește consemnarea nașterii Rebecăi, care anticipează căsătoria dintre ea și Isaac (Geneza 24). În același fel, consemnarea morții și îngropării soției lui Avraam, Sara (Geneza 23), anticipează căsătoria lui Avraam cu Chetura (Geneza 25:1-4).

4. Ce rol joacă relatarea despre moartea și îngroparea Sarei în împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu?
Geneza 23

Faptul că moartea Sarei este menționată imediat după episodul cu jertfirea lui Isaac sugerează posibilitatea ca ea să fi fost afectată de acest incident, care aproape că l-a costat viața pe fiul ei. Într-un anumit sens, și Sara a fost implicată în testul dat de soțul ei, la fel cum a fost implicată și în călătoriile și lipsa lui ocazională de credință (Geneza 12:11-13).

Sara nu era genul de femeie care să tacă în chestiuni importante sau care o deranjau (compară cu Geneza 16:3-5; 18:15; 21:9,10). Absența și tăcerea ei, chiar și momentul morții ei după acest dramatic eveniment, spun mai multe despre relevanța ei în cadrul evenimentelor decât ar fi spus-o prezența ei fizică. Faptul că este menționată vârsta înaintată a Sarei (Geneza 23:1), ca un ecou al vârstei înaintate a lui Avraam (Geneza 24:1), arată importanța ei în această desfășurare de fapte.

De fapt, Sara este singura femeie din Vechiul Testament căreia i se menționează anii, ceea ce dovedește rolul central pe care îl ocupă în relatare. Accentul pus pe achiziționarea locului de înmormântare a Sarei (care acoperă cea mai mare parte din capitol), mai degrabă decât pe moartea ei, subliniază legătura cu Țara Promisă.

Deja precizarea că Sara a murit „în țara Canaan” (Geneza 23:2) subliniază că moartea ei este ancorată în promisiunea făcută de Dumnezeu cu privire la țară. Sara este prima persoană din clanul lui Avraam care a murit și a fost îngropată în Țara Promisă. Îngrijorarea lui Avraam cu privire la statutul său de „străin și venetic” (Geneza 23:4) și argumentul cu care a insistat pe lângă fiii lui Het arată că el este interesat nu doar de procurarea unui loc de înmormântare, ci, în primul rând, de așezarea în țară pentru totdeauna.

Astăzi sau mâine fă-ți timp să consolezi o persoană care a suferit recent pierderea unei persoane dragi.

Comentariu EGW

Sara era prima și singura soție legitimă a lui Avraam. Drepturile ei de soție și de mamă nu puteau fi împărțite cu nicio altă persoană. Ea l-a respectat pe soțul ei, numindu-l „domn”; dar ea nu era de acord ca iubirea lui Avraam să fie împărțită cu Agar. Dumnezeu nu a mustrat-o pentru cererea ei. Îngerii l-au dezaprobat pe Avraam pentru că nu a avut încredere în puterea lui Dumnezeu și lucrul acesta îl făcuse să o ia și pe Agar de soție, gândind că prin ea se va împlini făgăduința. …

Avraam … nu i-a descoperit Sarei adevăratul motiv al plecării sale, știind că iubirea ei pentru Isaac ar fi făcut-o să nu se încreadă în Dumnezeu și să nu îl lase pe fiul ei să plece. Avraam nu a îngăduit ca iubirea sa de tată să preia controlul și să îl facă se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu era menită să pună în mișcare sentimentele cele mai adânci ale sufletului său. „Ia pe fiul tău…” Apoi, ca și cum încercarea trebuia să ajungă și mai adânc în inimă, continua: „… pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti”. Acesta era, era vorba despre singurul fiu dat prin făgăduință, „… şi adu-l ardere-de-tot”. – Spiritual Gifts, vol. 3, pp. 104–106

Moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o poporului Său nu este din lumea aceasta. Avraam n-a avut nicio stăpânire pe pământul acesta, „nici măcar o palmă de loc” (Faptele 7:5). El a avut o mare avere și a folosit-o spre slava lui Dumnezeu și spre binele semenilor săi, dar el n-a considerat lumea aceasta ca fiind căminul său. Dumnezeu l-a chemat să-i părăsească pe concetățenii săi idolatri, dându-i făgăduința țării Canaanului ca stăpânire veșnică; și totuși, nici el, nici fiul său, nici fiul fiului său nu au primit-o. Când a avut nevoie de un loc de îngropare pentru soția sa moartă, Avraam a trebuit să-l cumpere de la canaaniți. Unica sa stăpânire în țara făgăduită a fost acel mormânt săpat în stâncă din peștera Macpela. – Patriarhi și profeți, p. 169

Boala m-a învățat despre propria slăbiciune, despre răbdarea și dragostea Mântuitorului și despre puterea Lui de a salva. … El înțelege slăbiciunea noastră, El știe că suntem lipsiți de curaj și de credință, totuși nu ne respinge. Domnul este milos și plin de îndurare față de noi.

Chiar dacă voi cădea la datorie înainte de venirea Domnului, dacă sunt credincioasă, atunci când toți cei din morminte vor ieși afară Îl voi vedea pe Isus și voi fi ca El. Oh, ce bucurie de nedescris să-L vedem pe Acela pe care L-am iubit, să-L vedem în slava Sa pe Acela care Și-a dat viața pentru noi, să privim acele mâini străpunse pentru răscumpărarea noastră, întinse spre noi în semn de binecuvântare și de bun venit! Ce importanță are că suferim și trudim aici, dacă vom ajunge să obținem învierea și viața! Vom aștepta cu răbdare, până când se va încheia timpul încercării noastre și apoi ne vom înălța glasul într-un strigăt fericit de biruință. – Schițe din viața mea, p. 266

Între moartea Sarei și căsătoria lui Isaac există o legătură.

5. De ce este Avraam atât de preocupat ca Isaac să nu se căsătorească cu o femeie canaanită?
Geneza 24

Avraam a vrut să cumpere bucata de pământ în care să-și îngroape soția pentru că făgăduința lui Dumnezeu era că urmașii lui vor stăpâni țara. Din același motiv insistă el acum ca Isaac să nu se stabilească în afara Țării Promise (Geneza 24:7). De asemenea, gestul lui Isaac de a o duce pe soția lui în cortul mamei sale și observația că Rebeca l-a mângâiat pe Isaac „pentru pierderea mamei sale” (Geneza 24:67) trimite înapoi la moartea Sarei și, implicit, la durerea lui Isaac pricinuită de moartea mamei lui.

Acest fragment este plin de rugăciuni și împliniri ale rugăciunilor și este bogat în lecții despre providența lui Dumnezeu și libertatea omului. Se deschide cu rugăciunea lui Avraam, care, prin juruința „pe Domnul, Dumnezeul cerului și Dumnezeul pământului” (Geneza 24:3), este mai întâi de toate o recunoaștere că Dumnezeu este Creatorul (Geneza 1:1; 14:19), având o legătură directă cu urmașii lui Avraam, inclusiv cu Însuși Mesia.

Faptul că îi amintește pe „Îngerul Său” și pe „Domnul, Dumnezeul cerului” (Geneza 24:7) face trimitere la Îngerul Domnului care a venit din cer ca să-l salveze pe Isaac de la înjunghiere (Geneza 22:11). Dumnezeul care controlează universul, Îngerul Domnului care a intervenit pentru a-l salva pe Isaac, va călăuzi întreg procesul căsătoriei.

Avraam lasă totuși loc pentru posibilitatea ca femeia să nu răspundă la chemarea lui Dumnezeu. Oricât de puternic este, Dumnezeu nu îi forțează pe oameni să-L asculte. Deși planul Său pentru Rebeca este ca ea să-l urmeze pe Eliezer, Rebeca are libertatea de alegere.

Așadar, vedem aici exemplificat din nou marele mister al modului în care Dumnezeu ne-a dat nouă, oamenilor, liberul-arbitru, libera alegere, o libertate pe care El nu o va încălca. (Dacă ar face-o, nu s-ar mai numi alegere liberă.) Totuși, în ciuda realității voinței libere și a multor alegeri îngrozitoare pe care oamenii le fac pe baza acestei libertăți, putem să avem în continuare încredere că, în cele din urmă, dragostea și bunătatea lui Dumnezeu vor triumfa.

De ce este mângâietor să știm că, deși nu toate lucrurile se întâmplă din voia lui Dumnezeu, El deține încă controlul? De exemplu, cum ne dovedește acest lucru profeția din Daniel 2?

Comentariu EGW

Avraam ajunsese acum înaintat în vârstă și se aștepta să moară curând; mai rămăsese totuși să facă ceva pentru a asigura împlinirea făgăduinței făcute urmașilor săi. Isaac era cel rânduit în mod providențial să-i urmeze ca păstrător al Legii lui Dumnezeu și părinte al poporului ales, dar el era încă necăsătorit. Locuitorii Canaanului erau dedați la idolatrie, iar Dumnezeu interzisese legăturile de căsătorie dintre poporul Său și ei, bine știind că astfel de căsătorii vor duce la apostazie. Patriarhul se temea de efectele influențelor stricăcioase care îl înconjurau pe fiul său. Credința puternică a lui Avraam în Dumnezeu și supunerea față de voința Sa se reflectau în caracterul lui Isaac, dar sentimentele tânărului erau puternice și el era înclinat spre duioșie și îngăduință. Dacă s-ar fi unit cu cineva care nu se temea de Dumnezeu, atunci ar fi fost în pericolul de a sacrifica principiul de dragul armoniei și al păcii. În mintea lui Avraam, alegerea unei soții pentru fiul său era o problemă de mare însemnătate și el era nerăbdător să-l vadă căsătorit cu cineva care să nu-l înstrăineze de Dumnezeu. – Patriarhi și profeți, p. 171

„Într-o seară, când Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii şi s-a uitat; şi iată că veneau nişte cămile. Rebeca a ridicat şi ea ochii, a văzut pe Isaac şi s-a dat jos de pe cămilă. Şi a zis robului: «Cine este omul acesta care vine înaintea noastră pe câmp?» Robul a răspuns: «Este stăpânul meu!» Atunci ea şi-a luat marama şi s-a acoperit. Robul a istorisit lui Isaac toate lucrurile pe care le făcuse. Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui, şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale” (Geneza 24:63-67). – Ibidem, p. 173

Este esențial ca fiecare să câștige o biruință, biruința asupra unei voințe încăpățânate. În lupta aceasta puteți birui numai cu ajutorul Domnului Hristos. Puteți să luptați mult și bine pentru a înfrânge eul, dar veți da greș dacă nu primiți putere de sus. Doar prin harul lui Hristos puteți obține biruință asupra eului și a egoismului. Trăind viața Lui, dovedind jertfire de sine la fiecare pas, manifestând fără încetare o simpatie tot mai puternică pentru cei care au nevoie de ajutor, veți câștiga biruință după biruință. Zi după zi, veți învăța tot mai bine cum să înfrângeți eul și cum să consolidați părțile slabe ale caracterului vostru. Domnul Isus va fi lumina, puterea și coroana bucuriei voastre, deoarece vă supuneți voința voinței Lui.

Oamenii, bărbați și femei, pot ajunge idealul lui Dumnezeu pentru ei dacă Îl vor lua pe Domnul Hristos ca Ajutor al lor. Predați-vă fără rezervă lui Dumnezeu! Convingerea că luptați pentru a avea viața veșnică vă va întări și vă va mângâia. Domnul Hristos vă poate da puterea de a birui. Cu ajutorul Lui puteți distruge cu desăvârșire rădăcina egoismului. – Mărturii, vol. 7, p. 49

6. Care este semnificația acestor evenimente finale din viața lui Avraam?
Geneza 24:67–25:1-8

După ce Sara a murit, Avraam s-a recăsătorit. Asemenea lui Isaac, el este mângâiat după moartea Sarei (Geneza 24:67). Amintirea Sarei trebui să fi fost încă vie în mintea patriarhului, așa cum a fost în mintea fiului său. Cu toate acestea, identitatea noii sale soții este neclară. Faptul că cronicarul îi alătură pe fiii Cheturei și pe fiii lui Agar, fără să menționeze numele Chetura, ar putea însemna că Chetura ar putea fi Agar (după cum au sugerat unii). Un aspect semnificativ este că Avraam se poartă cu fiii Cheturei cum s-a purtat cu fiii lui Agar: el îi trimite departe, ca să evite orice influență spirituală și ca să facă o distincție clară între fiul lui avut cu Sara și ceilalți fii.

De asemenea, el „a dat lui Isaac toate averile sale” (Geneza 25:5), în timp ce „a dat daruri fiilor țiitoarelor sale” (Geneza 25:6). Clasificarea drept „țiitoare” ar putea implica și faptul că statutul Cheturei, asemenea statutului lui Agar, a fost acela de concubină. Potențiala identificare a Cheturei cu Agar ar mai putea explica și aluzia subtilă la memoria Sarei ca un preludiu al căsătoriei lui Avraam cu Chetura-Agar.

Este interesant că în Geneza 25:1-4,12-18 este o listă cu copiii pe care Avraam i-a avut cu Chetura, precum și o listă cu copiii lui Ismael. Poate că scopul genealogiei de după căsătoria lui Avraam cu Chetura, care i-a dăruit șase copii, versus ceilalți doi copii ai săi (Isaac și Ismael), este acela de a oferi dovezi referitoare la făgăduința lui Dumnezeu că Avraam va fi tatăl multor popoare. Cea de-a doua genealogie se referă la urmașii lui Ismael, care au format și ei 12 triburi (compară cu Geneza 17:20), la fel cum s-a întâmplat în cazul lui Iacov (Geneza 35:22-26). Dar, desigur, legământul lui Dumnezeu va fi rezervat seminței lui Isaac (Geneza 17:21), nu a lui Ismael, un aspect asupra căruia Scriptura este foarte clară.

Consemnarea morții lui Avraam, între cele două genealogii (Geneza 25:7-11), stă, de asemenea, mărturie despre binecuvântarea lui Dumnezeu. Aceasta scoate la iveală împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam cu mulți ani mai înainte, și anume că el va muri „după o bătrânețe fericită” (Geneza 15:15) și după „mulți ani” (compară cu Eclesiastul 6:3). În final, Domnul a rămas fidel promisiunilor Sale pline de har față de slujitorul Său credincios Avraam, a cărui credință este prezentată în Scriptură ca un mare exemplu, dacă nu cel mai bun exemplu din Vechiul Testament de mântuire prin credință (vezi Romani 4:1-12).

Comentariu EGW

Avraam observase urmările căsătoriilor între cei ce se temeau de Dumnezeu și cei ce nu se temeau de El, din zilele lui Cain și până în zilele sale. Consecințele căsătoriei sale cu Agar, cum și legăturile de căsătorie ale lui Ismael și Lot îi stăteau înainte. Lipsa credinței din partea lui Avraam și a Sarei a avut ca rezultat nașterea lui Ismael, amestecul seminței celor neprihăniți cu cei netemători de Dumnezeu. Influența tatălui asupra fiului a fost zădărnicită de rudeniile idolatre ale mamei, cum și prin legăturile lui Ismael cu nevestele lui păgâne. Gelozia lui Agar și a nevestelor pe care ea le-a ales pentru Ismael a înconjurat familia sa cu o barieră peste care în zadar s-a străduit Avraam să treacă. 

Învățăturile pe care Avraam i le dăduse în copilărie n-au rămas fără efect asupra lui Ismael, dar influența nevestelor lui a avut ca urmare statornicirea idolatriei în familia sa. Despărțit de tatăl său și amărât de certurile și nemulțumirile unui cămin lipsit de iubire și temere de Dumnezeu, Ismael a fost împins să aleagă viața sălbatică și prădalnică de șef de trib în pustie, „mâna lui” fiind „împotriva tuturor oamenilor” și „mâna tuturor oamenilor” fiind „împotriva lui” (Geneza 16:12). Spre sfârșitul vieții, el s-a pocăit de căile lui rele și s-a întors la Dumnezeul tatălui său, dar amprenta pe care a pus-o asupra caracterului urmașilor săi a rămas. Neamul puternic care a coborât din el a fost un popor turbulent, păgân, care a fost întotdeauna prilej de supărare și durere pentru urmașii lui Isaac. – Patriarhi și profeți, pp. 173–174

După cum Biblia ne prezintă două legi – una neschimbătoare și veș­nică, iar cealaltă trecătoare, provizorie –, tot astfel sunt două legăminte. Legământul harului a fost făcut prima dată cu omul în Eden, când, după cădere, s-a dat o făgăduință divină – că sămânța femeii urma să zdrobească capul șarpelui. Legământul acesta le oferea tuturor oamenilor iertare și sprijinul harului lui Dumnezeu pentru ascultare viitoare prin credința în Hristos. Li se făgăduia, de asemenea, viața veșnică, cu condiția credincioșiei față de Legea lui Dumnezeu. Așa au primit patriarhii speranța mântuirii. 

Același legământ a fost reînnoit față de Avraam în făgăduința: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta” (Geneza 22:18). Această făgăduință arăta spre Domnul Hristos. Așa a înțeles-o Avraam (vezi Galateni 3:8,6) și și-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea păcatelor. Credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. – Ibidem, p. 370

Avraam a fost un om favorizat de Dumnezeu. Domnul a spus: „Căci Eu îl cunosc și știu că are să poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină calea Domnului, făcând ce este drept și bine.” Avraam a fost onorat de Dumnezeu pentru că a cultivat religia în familie și temerea de Dumnezeu era cunoscută de toți cei din casa lui. Dumnezeu este Acela care a spus: „Căci Eu îl cunosc și știu că el va porunci” – el nu va trăda în niciun fel răspunderea sfântă și nici nu se va supune nimănui altcuiva, decât numai lui Dumnezeu; există o lege și Avraam o va păstra; niciun sentiment nu va întuneca simțul său de dreptate și nu se va interpune între Dumnezeu și sufletele copiilor Săi; acel fel de îngăduință care este de fapt cruzime, nu îl va duce pe Avraam pe căi greșite. – Mărturii, vol. 7, pp. 547–548

Text-cheie: Geneza 24:1
Pasaje în studiu: Geneza 22–25; Romani 4:1-12; 5:6-8

I. Privire generală
Introducere: Această secțiune ne duce la apogeul parcursului religios al lui Avraam: jertfirea lui Isaac. Acest sacrificiu constituie testul credinței lui. Contrariantul eveniment marchează centrul structurii cărții Geneza, un procedeu literar utilizat pentru a-i atrage atenția cititorului cu privire la importanța capitolului. Vom analiza o serie de întrebări: Care este semnificația acestui test? De ce Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-și sacrifice propriul fiu, în contradicție cu făgăduința Sa? Cum va purta Dumnezeu de grijă? De ce a fost schimbată jertfa, de la Isaac la un presupus miel și, în final, la un berbec? Care este semnificația teologică și profetică a jertfei eșuate? După această situație dramatică, niciun eveniment însemnat nu mai are loc în viața lui Avraam. Următoarea întâmplare majoră este căsătoria lui Isaac cu Rebeca. Apoi, Avraam se căsătorește cu Chetura și, în cele din urmă, moare, „înaintat în vârstă”.

Temele studiului
1. Semnificația ispășirii: Jertfirea lui Isaac presupune ceva mai mult decât o problemă etică sau decât o luptă existențială. Narațiunea biblică tratează subiectul ispășirii și îi dezvăluie misterul, semnificația profundă, procesul cosmic și scopul escatologic. Chemarea lui Dumnezeu adresată lui Avraam, menită să fie o binecuvântare pentru toate popoarele, se împlinește prin intermediul ispășirii imortalizate prin sacrificarea lui Isaac.

2. Puterea rugăciunii: Căsătoria lui Isaac se bazează pe rugăciune. Frumoasa istorisire despre rugăciunea lui Eliezer și împlinirea ei este deosebit de inspiratoare și bogată în sensuri și lecții spirituale.

II. Comentariu
Semnificația ispășirii
Trimiterea la ispășire este deja conținută în noțiunea de test. Sensul verbului ebraic nissah, „a pune la încercare/a testa/a cerceta/a încerca” (Geneza 22:1), transmite două idei opuse. Pe de o parte, verbul are legătură cu judecata. Dumnezeu te „încearcă” pentru ca „să-ți cunoască pornirile inimii” (Deuteronomul 8:2; compară cu Psalmii 139:1,23,24). Acest aspect este clar enunțat de Îngerul Domnului (Geneza 22:11,12).

Pe de altă parte, ideea biblică de testare sau de punere la încercare trece dincolo de simplul test amenințător pe care Dumnezeu trebuia să i-l dea lui Avraam ca să evalueze calitatea credinței lui. Moise folosește același verb nissah, „a pune la încercare”, ca să-și liniștească poporul care tremura la auzirea glasului tunător de la Sinai (Exodul 20:18-20). În loc să exprime un act arbitrar și nemilos îndreptat împotriva celui supus testului, punerea la încercare din partea lui Dumnezeu aduce perspectiva pozitivă și promițătoare a judecății divine și a răscumpărării în favoarea celui încercat și trebuie deci înțeles în legătură cu legământul harului și mântuirii.

Ideea de ispășire reapare odată cu berbecul, pe care Avraam este surprins să-l vadă. Avraam și Isaac se așteptau la un miel (Geneza 22:7). La întrebarea cutremurătoare a lui Isaac: „Unde este mielul?”, care presupunea o alta – „Sunt eu mielul?” –, Avraam răspunde: „Dumnezeu Însuși va purta de grijă” (Geneza 22:8), ceea ce, ad litteram, înseamnă: „Dumnezeu va vedea de miel în legătură cu Sine.” Construcția sugerează un accent pus pe „Dumnezeu”, pentru a arăta că soluția este doar la El. Dumnezeu este Cel care va vedea. Expresia „a vedea în legătură cu Sine” este neobișnuită. Este unică în Scripturile ebraice. Are aceeași formă cu expresia lek leka, ce înseamnă „ieși în legătură cu tine însuți” sau, într-o formă reflexivă, „scoate-te pe tine însuți”. Forma verbală yr′eh lo (în general tradusă cu „El va purta de grijă”) ar trebui deci tradusă ca „Dumnezeu Însuși (Se) va vedea ca miel”, ceea ce înseamnă că Dumnezeu Însuși Se va oferi ca miel.

Scopul acestei relatări nu a fost acela de a răspunde la întrebarea legată de originea jertfelor animale sau de a indica ce trebuie să facă și să-I ofere oamenii lui Dumnezeu ca să obțină mântuirea. Berbecul care l-a înlocuit pe Isaac a însemnat că Dumnezeu Se dăruia pe Sine lui Avraam. Lucrarea de mântuire vine de la Dumnezeu, după cum evidenția Pavel: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2  al animalului, berbecul ca ardere-de-tot transmitea lecții teologice profunde. Natura jertfei transmitea semnificația ei spirituală. Arderea-de-tot era singura jertfă care, după cum îi spune și numele, necesita arderea în întregime a animalului (Leviticul 1:9). Arderea-de-tot arăta deci spre plenitudinea sacrificiului lui Dumnezeu prin Isus Hristos pentru salvarea omenirii (Evrei 9:12;10:10). În același fel, o ardere-de-tot era adusă și în Ziua Ispășirii (Leviticul 16:3,5). Mai mult decât oricare alt pasaj biblic, acesta are un limbaj comun cu textul despre jertfirea lui Isaac. Descoperim aceeași asociere de cuvinte în ambele texte: „ardere-de-tot” (Geneza 22:13; compară cu Leviticul 16:3,5); „a se arăta/vedea” la aceeași formă reflexivă (Geneza 22:14, NTR, EDCR, BTF, VBRC; compară cu Leviticul 16:2), „a luat” (Geneza 22:13; compară cu Leviticul 16:5) și „un berbec” (Geneza 22:13; compară cu Leviticul 16:5). Această conexiune intertextuală unică sugerează că cel care a scris textul despre ritualul Zilei Ispășirii a avut în vedere textul despre jertfirea lui Isaac și a plasat deliberat această relatare în perspectiva Zilei Ispășirii.

Relatarea modului în care Avraam l-a legat și l-a oferit pe Isaac trece deci dincolo de experiența privată, existențială, religioasă sau etică a unui individ. Aceasta este o profeție. Faptul că Dumnezeu a fost Cel care S-a îngrijit de berbec face trimitere simbolic la Ziua escatologică a Ispășirii, când Dumnezeu va accepta acea jertfă pentru realizarea istorică a ispășirii omenirii (Daniel 8:14) în vederea Împărăției lui Dumnezeu (Daniel 7:9-14).

Puterea rugăciunii
Rugăciunea lui Eliezer (Geneza 24:12-14) are trei părți:
1. Eliezer I se adresează lui Dumnezeu ca Dumnezeului său personal și istoric (Geneza 24:12).

2. Eliezer se roagă pentru succesul acțiunii lui. Verbul ebraic haqr′eh, „a da izbândă” (Geneza 24:12), derivă din verbul garah, care înseamnă „a se întâmpla” și transmite ideea de șansă, ocazie (Rut 2:3). Slujitorul Îi cere lui Dumnezeu să creeze ocazia acestei întâlniri. Noțiunea de situație întâmplătoare, accidentală, nu încape aici. Faptul că Dumnezeu deține controlul asupra împrejurărilor și șanselor înseamnă că El va opera în parametrii a ceea ce pare a fi o întâmplare, ceva accidental din perspectivă umană. El este Dumnezeul providenței, care poate face ca evenimentul să aibă loc. Această perspectivă este întărită de faptul că slujitorul merge până acolo încât să stabilească nu doar momentul acestui eveniment, care ar trebui să aibă loc imediat (Geneza 24:12), ci și locul, care ar trebui să fie chiar acolo unde slujitorul „a lăsat cămilele [...] în genunchi (Geneza 24:11) și unde se afla el, „lângă izvorul acesta de apă” (Geneza 24:13).

3. Eliezer stabilește condiții precise. Pentru a face selecția miresei, slujitorul Îi propune lui Dumnezeu un test. Candidata trebuie nu doar să aplece vadra spre el, un străin (Geneza 24:14), dar mai și trebuie să se ofere voluntar să-i adape cele șapte cămile. Dificultatea testului va stabili dacă Dumnezeu Se află în spatele lui (Geneza 24:14; compară cu Judecătorii 6:36-40). Evident, acest test nu este doar un semn supranatural care să arate aprobarea lui Dumnezeu, ci și un test al caracterului care va dezvălui personalitatea acelei femei, generozitatea și amabilitatea ei, dispoziția ei de a sluji dincolo de ce se cere, ospitalitatea ei, precum și robustețea și puterea ei fizică. Împlinirea rugăciunii slujitorului a început dinainte ca el să se roage (Geneza 24:15; compară cu Matei 6:8). Consemnarea modului în care această rugăciune este ascultată începe cu o surpriză, redată prin cuvântul „Iată”, care o introduce în scenă pe Rebeca. În plus, referirea la vadra de pe umărul ei (Geneza 24:15) face trimitere la condițiile din cererea pe care slujitorul i-a adresat-o lui Dumnezeu (Geneza 24:14). Mai departe se precizează calitățile fizice ale femeii: frumusețea și fecioria ei (Geneza 24:16). Contextul ei familial o califică pentru căsătoria cu Isaac. Informațiile legate de spațiu, cum că ea s-a coborât la izvor, adaugă suspans narațiunii. Slujitorul este nerăbdător să se convingă (Geneza 24:17). Spre surprinderea lui, toate condițiile testului sunt împlinite cu acuratețe de Rebeca.

Ea își pleacă vadra (Geneza 22:18), întocmai cum a descris Eliezer gestul în rugăciunea lui. Rebeca chiar întrece așteptările slujitorului. Ea nu doar că își face datoria de a da apă de băut străinului, ci adaugă o invitație expresă ca și el să bea. De asemenea, ea pune zel, entuziasm și eficiență în activitatea ei. Reacția lui Eliezer este aceea de mirare, fără să zică nimic (Geneza 24:21).

Deși s-a rugat pentru acest semn, el se miră în fața minunii de necrezut. Cu toate acestea, credința lui este în continuare amestecată cu îndoieli: chiar nu știe dacă a avut succes sau nu (Geneza 24:21). Doar atunci când ajunge la casa Rebecăi, Eliezer știe că misiunea lui a reușit. Înalță o a doua rugăciune, de binecuvântare a Domnului (Geneza 24:27). Binecuvântarea marchează simțământul sosirii la destinație și al împlinirii profeției (Ezra 7:27,28; Daniel 12:13). Momentul efectiv când Rebeca împlinește cuvintele precise din rugăciunea lui Eliezer îl determină pe acesta să înțeleagă că Dumnezeu nu este doar un Dumnezeu al iubirii și al harului, ci și un Dumnezeu al adevărului și al acțiunii, care determină cursul evenimentelor.

III. Aplicație
Semnificația ispășirii: Discutați în cadrul grupei semnificația teologică a ispășirii și modul în care acest adevăr vă influențează viața personală. Ce înseamnă ispășirea pentru fiecare dintre noi? De ce avem nevoie de ispășire? Cum ați comunica această nevoie prietenilor postmoderni pe care îi aveți și care nu simt nevoia să fie iertați?

Discutați despre semnificația spirituală și existențială a adevărului transmis de Biserica Adventistă cu privire la simbolul Zilei Ispășirii în relație cu revenirea Domnului Hristos. Analizați relevanța interpretării profetice a celor 2 300 de seri și dimineți (Daniel 8:14). Cum vă influențează viața acest adevăr profetic dificil? Cât de capabili sunteți să le transmiți prietenilor seculari acest adevăr într-o manieră eficientă, clară și convingătoare? În cazul în care nu le puteți transmite acest adevăr, ce înseamnă acest lucru? De ce adevărul despre Ziua escatologică a Ispășirii – adică împlinirea în viitor a simbolurilor Zilei Ispășirii – este atât de important pentru viața noastră religioasă, pentru relația noastră cu Dumnezeu, pentru noi înșine și pentru semenii noștri?

Puterea rugăciunii: Ce lecții spirituale ați învățat din experiența rugăciunii lui Eliezer? Găsiți în viața personală situații de împlinire a rugăciunilor care să ilustreze aceste lecții. Ce lecții ați învățat despre succes din aceste episoade? Cum v-au întărit credința aceste experiențe? Găsiți în viața personală momente când Dumnezeu nu a răspuns la cereri. Ce lecții ați învățat din dezamăgirile suferite? În ce fel experiențele eșecului v-au întărit și/sau v-au reabilitat credința? Cum explicați faptul că oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele și oamenilor răi, lucruri bune (citiți și discutați Eclesiastul 9:2,11)?