În psalmi (I)
Text de memorat
De memorat: „Apoi m-am uitat şi iată că __ stătea pe muntele __ şi împreună cu El stăteau o __ __ __ __ __ __, care aveau scris pe frunte __Său şi Numele __ Său” (Apocalipsa 14:1).
Pentru a înțelege profeția, ca adventiști de ziua a șaptea suntem obișnuiți să căutăm simbolurile din Apocalipsa în istorisirile Vechiului Testament. Însă aceste narațiuni, deși se găsesc în tot Vechiul Testament, nu sunt singura sursă de interpretare. O sursă deosebit de bogată în informații este cartea Psalmii, o colecție de poezii sacre care explorează multe experiențe umane și posibile interacțiuni cu Dumnezeu – de la descurajare din cauza păcatului și a suferinței până la bucurie nestăpânită în prezența Lui și a repetatelor Sale promisiuni de iertare și mântuire.
La o citire atentă a psalmilor se observă detalii care dau viață cărții Apocalipsa, în special capitolului 14, care descrie lucrarea finală a bisericii rămășiței lui Dumnezeu pe pământ. Poporului lui Dumnezeu din zilele sfârșitului i s-a dat aceeași misiune ca poporului Israel din vechime: noi trebuie să fim o lumină pentru popoare, o ultimă chemare a harului adresată tuturor oamenilor de a se închina și a se supune Creatorului. Câteva detalii din această carte de cântări a lui Dumnezeu ne pot oferi noi modalități de a înțelege și a aprecia rolul nostru în ultimele momente din istoria pământului.
24 mai: Ziua Grupurilor Etnice
Comentariu EGW
Noul Testament ne descoperă importanța bogată a istoriei Vechiului Testament. Laudă pe Domnul, suflete al meu! Noi trebuie să cercetăm Vechiul Testament cu atenție, pentru că este o comoară a cunoașterii. În eliberarea copiilor lui Israel din robia egipteană, în timpul zilei, stâlpul de nor a fost ca un umbrar deasupra acelui popor care mergea, și aceasta, timp de patruzeci de ani. Noaptea, norul acela era ca o lumină aprinsă peste ei, mărturisind că Hristos, Lumina lumii, avea să fie curajul lor, învăţătorul şi conducătorul lor. … Acum noi trebuie să ne îmbrăcăm cu toată armura, pentru ca, orice s-ar întâmpla, să fim pregătiți, prin puterea dată de Dumnezeu, să știm cum să facem față oricărei situații critice.
Trebuie să ne amintim constant de cuvintele lui Hristos: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric” (Ioan 8:12). Avem Cuvântul atât al istoriei Vechiului, cât și al Noului Testament. Să ne încredem în Dumnezeu. Hristos este Adevărul, Alfa istoriei Vechiului Testament și toate comorile Sale (de învățătură) sunt făcute clare și importante prin istoria Noului Testament.
Unii spun că istoria Vechiului Testament este lumina lunii, iar istoria Noului Testament este lumina soarelui. Când citesc istoria Vechiului Testament nu pot spune asta. Dezvoltarea lui este pregătită ca dimineața. Hristos strălucește fiind Calea, Adevărul și Viața în istoria Vechiului Testament ca și în Noul Testament. Învățătura dată lui Israel pe muntele Sinai este aceeași lumină puternică pe care o vedem exprimată în învățăturile Sale când S-a descoperit în persoană ca Marele Învățător, Fiul Dumnezeului Infinit. Toate cuvintele Lui sunt drepte și adevărate. – Manuscript 142, 1904, par. 7-9
Tema centrală a Bibliei, tema în jurul căreia se adună toate celelalte din întreaga carte, este planul de mântuire, restaurarea în sufletul omului a chipului lui Dumnezeu. De la prima făgăduință de speranță din sentința rostită în Eden, până la acea ultimă făgăduință glorioasă a Apocalipsei: „Ei vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor”, fiecare carte și fiecare pasaj al Bibliei contribuie la desfășurarea acestei teme minunate – ridicarea omului, puterea lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos. Aici vedem cum Maiestatea cerului S-a smerit pentru a deveni Înlocuitorul și Garantul nostru, pentru a Se lupta singur cu puterile întunericului și pentru a câștiga biruința în favoarea noastră. O contemplare plină de respect a acestor teme nu poate să nu înmoaie, purifice și înnobileze inima și, în același timp, să inspire mintea cu o nouă putere și vigoare. – ”Our Great Treasure-House,” Signs of the Times, April 18, 1906, par. 1
Când a supravegheat construirea cortului întâlnirii, lui Moise nu i s-a permis să folosească orice proiect ar fi dorit. Dumnezeu i-a dat un plan de urmat. „Vezi să faci după chipul care ți s-a arătat pe munte” (Exodul 25:40). Descoperim în Epistola către evrei că modelul folosit a fost cel al unei realități superioare, sanctuarul ceresc.
1. Ce ne învață Evrei 9:11-15 despre ceea ce face Hristos pentru noi ca Marele nostru Preot în sanctuarul ceresc?
Sanctuarul pământesc Îl prefigura pe Domnul Isus în amănunte uimitoare din activitatea preoților, din jertfe, mobilier și alte detalii de construcție. Toate vorbesc despre Isus.
Cartea Apocalipsa este, desigur, foarte bogată în imagini care evocă sanctuarul. Din primele versete găsim sfeșnicul din sanctuar, în capitolul 4 este explicit menționat chivotul legământului, precum și numeroase alte aluzii la templu. Fără o înțelegere a sanctuarului din Vechiul Testament, este imposibil să pricepem la ce se referă Ioan în descrierile din viziunile lui. Pavel afirmă că experiențele poporului Israel „s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor” (1 Corinteni 10:11).
Avem multe de învățat din studierea detaliilor templului. În cartea Psalmii găsim o componentă importantă pentru înțelegerea câtorva detalii: modul în care poporul lui Dumnezeu se raporta personal la templu. Vedem cum David se raporta la sanctuar și la slujbele sale și vedem reacția din inimă a celor din poporul Domnului la ceea ce avea să facă Mesia pentru ei. Nu este vorba doar de simboluri care ne ajută să Îl vedem pe Domnul Isus; putem să și analizăm experiențele personale ale celor care au înțeles ce îi învăța Dumnezeu prin intermediul sanctuarului și să extragem lecții pentru noi înșine, în propriile experiențe cu Dumnezeu.
Citește Psalmul 122. Deși nu putem merge literal la „Casa Domnului” de pe pământ (nu mai este acolo și, chiar dacă s-ar construi una în același loc, nu ar avea aceeași însemnătate), ce elemente ne încurajează în legătură cu ce a făcut Hristos pentru noi? Observă tema păcii, a siguranței, a laudei și a judecății!
Comentariu EGW
Hristos a fost fără păcat, altfel viața Sa în trup omenesc și moartea Sa pe cruce nu ar fi avut mai multă valoare pentru a-i aduce har păcătosului decât moartea oricărui alt om. Când a luat asupra Sa natura omenească, viața Sa a fost unită cu Divinitatea. El putea să-Și ofere viața și ca preot, și ca victimă. El avea în Sine puterea de a o da și de a o lua din nou. El S-a adus pe Sine ca jertfă fără pată lui Dumnezeu.
Ispășirea făcută de Hristos a pecetluit pentru totdeauna legământul veșnic al harului. A fost împlinirea fiecărei condiții pe baza căreia Dumnezeu a suspendat oprirea revărsării libere a harului către familia umană. Au fost dărâmate toate barierele care împiedicau revărsarea neîngrădită a harului, a milei, a păcii și a iubirii pentru cei vinovați din neamul lui Adam. – Manuscript 92, 1899, par. 15, 16
După cum s-a spus, sanctuarul pământesc a fost construit de Moise după modelul arătat pe munte. „... Era o asemănare pentru vremea de acum, când se aduc (în KJV: se aduceau) daruri și jertfe”; cele două despărțituri sfinte ale cortului erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”, iar Hristos, Marele nostru Preot, este „slujitor al Locului Preasfânt și al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 9:9,23; 8:2). Deoarece, în viziune, apostolului Ioan i s-a oferit o vedere asupra Templului lui Dumnezeu din ceruri, el a văzut acolo „șapte lămpi de foc arzând înaintea tronului”. El a văzut un înger „cu o cădelniță de aur. I s-a dat tămâie multă ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie” (Apocalipsa 4:5; 8:3). Aici profetului i s-a permis să privească prima despărțitură a sanctuarului din cer și a văzut acolo „șapte lămpi de foc” și „altarul de aur” reprezentate, în sanctuarul de pe pământ, de sfeșnicul de aur și altarul tămâierii. Din nou, „Templul lui Dumnezeu s-a deschis” (Apocalipsa 11:19) și el a privit dincolo de perdeaua dinăuntru, la Sfânta Sfintelor. Aici, el a văzut „chivotul legământului Său” (Apocalipsa 11:19), reprezentat de lada sfântă construită de Moise pentru a pune în ea Legea lui Dumnezeu.
Moise a făcut sanctuarul pământesc, „după chipul pe care-l văzuse” (Faptele 7:44). Pavel declară că, atunci când au fost terminate, „cortul și toate vasele pentru slujbă” au fost „chipurile lucrurilor cerești” (Evrei 9:21,23). Iar Ioan spune că a văzut sanctuarul din ceruri. Acel sanctuar, în care Domnul Isus slujește în numele nostru, este marele original, iar sanctuarul construit de Moise a fost o copie a acestuia. – Christ in His Sanctuary, p. 54, 55
„El… va purta podoabă împărătească (în KJV: va fi îmbrăcat în slavă).” Slava pentru răscumpărarea omenirii pierdute este toată a lui Hristos. Prin veacurile veșnice, cântarea celor răscumpărați va fi: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său ... ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! (Apocalipsa 1:5,6). – Christ in His Sanctuary, p. 138
În Apocalipsa 14 poporul lui Dumnezeu stă pe muntele Sion(ului). Muntele Sion cel original se afla chiar la vest de Ierusalimul de astăzi și era considerat locul tronului sau prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Cu timpul, și Muntele Templului, aflat pe muntele Moria, a ajuns să fie identificat ca muntele Sion(ului). Cu alte cuvinte, descrierea rămășiței din zilele sfârșitului folosește terminologia sanctuarului, la fel ca majoritatea scenelor principale din cartea Apocalipsa. Datorită Mielului, poporul lui Dumnezeu se află pe muntele Său sfânt.
2. Citește Psalmii 15 și Psalmii 24, în care David exprimă o întrebare esențială: „Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?” Compară răspunsul lui din acești psalmi cu descrierea oamenilor care stau pe muntele Sionului în Apocalipsa 14:1-5. Ce asemănări găsești? Cum se poate alătura cineva acestui grup? Ce înseamnă că aveau scris pe frunte numele Tatălui (Apocalipsa 14:1)?
Descrierea pe care psalmul lui David le-o face acelora care au voie să stea în prezența lui Dumnezeu este un standard destul de înalt pentru niște bieți păcătoși. Cine poate spune că a umblat întotdeauna în neprihănire? Sau că a spus întotdeauna adevărul din inimă (Psalmii 15:2)? Niciunul dintre noi nu poate spune că „nu se clatină niciodată” (Psalmii 15:5). Dacă totuși spunem că nu am păcătuit niciodată – afirmă Biblia –, adevărul nu este în noi (1 Ioan 1:8).
Nu putem concluziona decât că Mielul este Cel care face cu putință ca noi să stăm pe Sion. Mielul nu este menționat în psalmul lui David, dar apare brusc în descrierea din Apocalipsa 14. Este aproape ca și cum Apocalipsa răspunde la întrebarea lui David. Acum că Mielul lui Dumnezeu Se află pe muntele Sionului, în sanctuar, și noi putem fi prezenți acolo datorită neprihănirii Sale atribuite nouă prin credință. Putem avea „îndrăzneală să intrăm în sanctuar prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă și vie pe care ne-a deschis-o prin catapeteasmă, adică prin trupul Său” (Evrei 10:19,20, EDCR). Fără sângele Lui ce speranță am avea? Niciuna.
Gândește-te la toate făgăduințele Bibliei cu privire la biruința asupra păcatului! De ce, chiar și cu acele promisiuni, nu reușim să ne ridicăm la înălțimea exemplului desăvârșit pe care Domnul Isus l-a stabilit pentru noi și de ce avem nevoie de viața Sa desăvârșită ca înlocuitor al nostru?
Comentariu EGW
„Aceștia sunt cei care Îl urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel” (Apocalipsa 14:4). Viziunea profetului îi descrie ca stând pe Muntele Sionului, încinși pentru slujire sfântă, îmbrăcați în haina albă, care este neprihănirea sfinților. Dar toți cei care Îl urmează pe Miel în ceruri trebuie ca mai întâi să-L fi urmat pe pământ, nu posomorâți sau în mod nestatornic, ci încrezători, cu iubire, în ascultare din toată inima, așa cum îl urmează turma pe păstor. – Faptele apostolilor, p. 591
La scurt timp, privirile ne-au fost atrase către răsărit, căci se ivise un mic nor negru, cam cât o jumătate de palmă, pe care toţi îl ştiam ca fiind semnul Fiului omului. Cu toţii, într-o tăcere solemnă, priveam ţintă spre norul care se apropia şi devenea mai luminos, din ce în ce mai plin de slavă, până când a devenit un mare nor alb. Partea de jos a acestuia părea ca de foc; deasupra norului era un curcubeu, în timp ce în jurul lui erau zeci de mii de îngeri, care intonau cel mai plăcut cântec. Pe acest nor stătea Fiul omului. Părul Său era alb şi ondulat şi-I cobora pe umeri; pe capul Său erau multe coroane. Picioarele Îi păreau ca de foc. În mâna Sa dreaptă era o seceră ascuţită, în cea stângă, o trâmbiţă de argint. Ochii Săi, ca nişte flăcări, îi cercetau neîncetat pe copiii Lui. Apoi toate feţele s-au îngălbenit, iar ale celor pe care Dumnezeu îi respinsese s-au înnegrit. Atunci am strigat cu toţii: „Cine va putea sta în picioare? Este haina mea nepătată?” Apoi, îngerii au încetat să cânte şi a urmat un timp de tăcere teribilă, după care Isus a vorbit: „Cei care au mâini curate şi inimi neîntinate vor putea sta în picioare; harul Meu vă este de ajuns.” La auzirea acestor cuvinte, feţele noastre s-au luminat şi bucuria a inundat fiecare inimă. Îngerii au luat un ton mai înalt şi au cântat din nou, în timp ce norul se apropia şi mai mult de pământ. – Scrieri timpurii (Experiențe și viziuni) p. 15
Noi trebuie să facem tot ce putem pentru a duce lupta cea bună a credinţei. Să luptăm, să trudim, să ne străduim din răsputeri pentru a intra pe poarta cea strâmtă. Trebuie să-L avem pe Domnul mereu în atenţia noastră. Să căutăm să-I aducem cinste lui Dumnezeu în tot ce facem, având mâini şi inimi curate. Ajutorul ne-a fost pus la dispoziţie prin Acela care este puternic pentru a mântui. Spiritul adevărului şi al luminii ne va sensibiliza şi ne va înnoi prin lucrările lui tainice, deoarece toate progresele noastre spirituale nu vin de la noi înşine, ci de la Dumnezeu. …
Domnul Isus a venit în lumea noastră ca să-i aducă omului puterea divină, pentru ca, prin harul Său, să putem fi schimbaţi şi să ajungem asemenea Lui. Când există în inimă dorinţa de a-L asculta pe Dumnezeu, când se depun eforturi în acest scop, Domnul Isus acceptă această dorinţă şi eforturile făcute ca fiind cea mai bună slujire a omului și completează lipsurile cu meritele Sale divine. – ”Faith and Works,” Signs of the Times, June 16, 1890, par. 2, 6
Rămășița adunată pe Sion are un nume scris pe frunte: numele Tatălui și al Mielului. (Nu este sigur dacă este vorba de două nume diferite; Isus este însăși imaginea Tatălui!) Un „nume” în Scripturi reprezintă caracterul. Expresia „a avea un nume bun” exprimă exact ideea de a avea un caracter de apreciat.
3. Analizează în mai multe traduceri (în special NTR și BTF) Exodul 33:18-23; Exodul 34:1-7 și Psalmii 119:55. Când Moise a cerut să vadă slava lui Dumnezeu, ce a promis Dumnezeu că îi va arăta? Ce a urmat după ce Dumnezeu i-a spus lui Moise numele Lui (Exodul 34:5)?
Unii își imaginează slava lui Dumnezeu ca pe o lumină strălucitoare, de care nu te poți apropia, ceea ce este cu siguranță o descriere potrivită. Dar slava lui Dumnezeu este mai mult decât o simplă manifestare vizuală; slava Lui este caracterul Lui. Același lucru este valabil și pentru numele lui Dumnezeu. Când Biblia descrie o rămășiță de oameni cu numele lui Dumnezeu scris pe frunte, nu este vorba de faptul că au scrise pe frunte litere propriu-zise, ci înseamnă a avea caracterul lui Dumnezeu întipărit în minte, în inimă, astfel încât să se reflecte în viața practică dragostea și caracterul divin. Înseamnă a fi atras mai aproape de El și a-L iubi pentru cine este și ce a făcut pentru fiecare om.
Este interesant și faptul că Dumnezeu i Se prezintă lui Moise în contextul în care Moise primește din nou Cele Zece Porunci, care sunt și ele o reprezentare a caracterului divin. Tot la fel, despre oamenii din Apocalipsa 14 care au „numele” lui Dumnezeu se spune că „păzesc poruncile lui Dumnezeu”. De remarcat apoi cuvintele care se găsesc în Evrei: „«Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile», zice Domnul: «Voi pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în mintea lor», adaugă: «Şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor»” (Evrei 10:16,17). Ce mod de exprimare a Evangheliei: deși legea lui Dumnezeu se reflectă în viețile noastre, încă avem nevoie ca păcatele noastre să nu mai fie ținute minte. Numele lui Dumnezeu este caracterul Său. Legea Lui morală este o reproducere a caracterului Său. Iar cei adunați pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu în zilele finale sunt plini de dragoste pentru Dumnezeu, o dragoste care se manifestă prin ascultarea de legea Sa.
Dacă suntem mântuiți prin credință și nu prin lege, atunci care este importanța legii lui Dumnezeu? Vezi 1 Ioan 5:3.
Comentariu EGW
Moise și-a întemeiat rugăciunea lui minunată pentru viața copiilor lui Israel pe cunoașterea îndelungii răbdări a lui Iehova, a iubirii și a milei Sale infinite, atunci când, la hotarele Țării Făgăduinței, ei au refuzat să înainteze în ascultare de porunca Domnului. În culmea răzvrătirii poporului, Domnul declarase: „De aceea, îl voi lovi cu ciumă și-l voi nimici!” şi îi propusese lui Moise să facă din urmașii lui „un neam mai mare și mai puternic decât ei” (Numeri 14:12). Dar prorocul a stăruit amintind providențele minunate și făgăduințele lui Dumnezeu pentru poporul ales. Apoi a adus argumentul cel mai puternic, a invocat dragostea lui Dumnezeu pentru omul căzut (vezi Numeri 14:17-19).
Dumnezeu a răspuns cu îndurare: „Iert cum ai cerut.” După aceea, i-a dat lui Moise, sub forma unei prorocii, o descoperire a planului Său cu privire la biruința finală a lui Israel. „Dar cât este de adevărat că Eu sunt viu”, a zis El, „slava Domnului va umple tot pământul” (Numeri 14:20,21). Slava lui Dumnezeu, caracterul Său, bunătatea Sa plină de milă și de iubire duioasă – pe care Moise le solicitase în favoarea lui Israel – aveau să fie descoperite omenirii întregi. Și făgăduința aceasta a lui Iehova a fost făcută sigură încă o dată, a fost confirmată printr-un jurământ. Pe cât este de sigur că Dumnezeu trăiește și domnește, tot la fel de sigur este că vor fi recunoscute „printre neamuri, slava Lui și printre toate popoarele, minunile Lui” (Psalmii 96:3). – Profeți și regi, p. 312, 313
Slava lui Hristos este caracterul Lui, iar caracterul Lui este o expresie a Legii lui Dumnezeu. El a împlinit legea în toate cerințele ei și, prin viața Sa, i-a dat lumii un exemplu perfect despre ce poate omul să ajungă prin conlucrare cu Dumnezeu. Ca om, Hristos era dependent de Tatăl, la fel cum omenirea este acum dependentă de Dumnezeu pentru putere divină ca să poată ajunge la desăvârșirea caracterului. Legea lui Dumnezeu este o expresie a caracterului Său, a sfințeniei Sale; dar, privită de cel care a căzut prin păcat, ea este un glas al condamnării, o condamnare la moarte. Legea nu poate să-l ierte pe cel care a călcat-o, căci „prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului”. „Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii.” Nicio rază de speranță nu strălucește din Lege către păcătos, iar călcătorul ei nu poate găsi niciun răspuns în Lege la întrebarea sa plină de îngrijorare: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit, cum voi fi putea eu să stau înaintea lui Dumnezeu?”
Dar, prin Hristos, a fost deschisă o cale de scăpare. Răscumpărătorul nostru a venit în trup omenesc pentru a osândi păcatul în trup, pentru a-l prinde strâns cu o mână pe păcătosul care se pocăiește, în timp ce cealaltă mână este prinsă de tronul lui Dumnezeu și, în felul acesta, El devine veriga de legătură între om și Dumnezeu, între pământ și cer. El este singurul refugiu pentru sufletul vinovat. Când caută să Îl cunoască pe Dumnezeu, omul este îndreptat către Hristos, care a împlinit Legea lui Dumnezeu în viața Sa și i-a arătat lumii atributele Tatălui. În Fiul lui Dumnezeu se descoperă bunătatea inexprimată a lui Dumnezeu, căci în El se întâlnesc harul și adevărul, dreptatea și pacea se sărută. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Hristos în trup, condamnând păcatul în trup, a fost o descoperire perfectă a lui Dumnezeu pentru lume. Hristos a declarat: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” – ”Character of the Law Revealed in Christ’s Life,” Signs of the Times, December 12, 1895, par. 2, 3
4. Citește Psalmul 5, în care David observă contraste puternice între cei pierduți și cei răscumpărați. Compară acest psalm cu Apocalipsa 14:1-12. Ce asemănări găsești și cum înțelegi ce înseamnă să faci parte din mișcarea rămășiței lui Dumnezeu din zilele finale?
Este important de observat că David insistă că omul rău „nu poate locui” lângă Dumnezeu (Psalmii 5:4). Rostul cortului întâlnirii era ca Dumnezeu să locuiască în mijlocul poporului Său și același lucru va fi valabil și în împărăția lui Hristos (vezi Apocalipsa 21:3). Cei care vor să se apropie de tronul lui Dumnezeu trebuie să fie răscumpărați. Este de asemenea demn de remarcat că David descrie un act de închinare în Psalmii 5:7, care este principala miză a marii lupte. Apocalipsa 13 menționează de cinci ori închinarea, iar cele trei solii îngerești cheamă lumea să se „închin[e] Celui ce a făcut”. David ne spune că se teme de Dumnezeu, iar mesajul rămășiței adresează lumii apelul: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui” (Apocalipsa 14:7). De notat și faptul că despre cei răscumpărați din Apocalipsa 14 se spune că „în gura lor nu s-a găsit minciună” (v. 5); ei sunt cei care rostesc adevărul, ale căror cuvinte și fapte reflectă caracterul neprihănit al lui Dumnezeu. În gura celor răi, potrivit lui David, „nu este nimic adevărat” (Psalmii 5:9).
În această parte principală din Apocalipsa, Ioan prezintă o scenă șocantă: niște bieți păcătoși au fost salvați de la moarte și au privilegiul de a sta în prezența lui Dumnezeu. Ei nu și-au câștigat singuri acest drept, ci le este acordat prin faptul că Mielul lui Dumnezeu – Fiul neprihănit al omului – stă acolo împreună cu ei. Sunt iertați, răscumpărați; nu mai trebuie să își poarte propria vină (compară cu Psalmii 5:10), pentru că Mielul lui Dumnezeu a purtat-o în locul lor (compară cu Isaia 53:12 și 2 Corinteni 5:21). Odată întipărit în inimă numele lui Dumnezeu, este greu să nu spui nimic. Poporul lui Dumnezeu transmite cu „glas tare” o ultimă ofertă de har (Apocalipsa 14:7). „Atunci, toţi cei ce se încred în Tine se vor bucura, se vor veseli totdeauna, căci Tu îi vei ocroti. Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău” (Psalmii 5:11).
Imaginează-ți că la judecată stai în fața unui Dumnezeu sfânt și desăvârșit și fiecare faptă comisă vreodată este expusă pe deplin în fața Lui. Ce îți spune această imagine despre nevoia ta de neprihănirea lui Hristos?
Comentariu EGW
Frați și surori, Domnul este Dumnezeul nostru. Dacă Hristos, nădejdea slavei, ia naștere în noi, avem o speranță în Dumnezeu pe care nu vom putea să o păstrăm doar pentru noi. Îl vom lăuda. Noi nu Îl lăudăm atât de mult cât ar trebui. Cine aduce laudă Îl slăvește pe Dumnezeu. Acum, în loc să spunem cuvinte triste și să povestim despre încercările și suferințele noastre, să-I mulțumim lui Dumnezeu că putem vorbi și să ne hotărâm să ne străduim să proslăvim Numele Lui. Să luăm o astfel de poziție, încât să-L putem onora și glorifica pe Dumnezeu pe pământ. Fie ca această hotărâre să fie exprimată în cuvintele noastre și în toate activitățile noastre. – Manuscript 38, 1908, par. 28
Se vor ivi greutăţi care vă vor pune la încercare credinţa şi răbdarea. Înfruntaţi-le plini de curaj! Priviţi la partea luminoasă a situaţiei. Dacă lucrarea este împiedicată, asiguraţi-vă că nu este din vina voastră şi apoi mergeţi înainte, bucurându-vă în Domnul. Cerul este plin de bucurie. El răsună de laude la adresa Celui care a făcut un sacrificiu atât de minunat pentru răscumpărarea neamului omenesc. N-ar trebui oare ca biserica de pe pământ să fie plină de laudă? Nu ar trebui să proclame creştinii în toată lumea bucuria slujirii lui Hristos? Cei care urmează să se alăture în cer corului îngeresc, în imnul sfânt de laudă, trebuie să înveţe pe pământ cântarea cerului, a cărei temă este recunoştinţa.
Nu vă pierdeţi niciodată curajul! Nu daţi niciodată glas necredinţei pentru că aparenţele sunt împotriva voastră! În timp ce lucraţi pentru Domnul, veţi simţi presiunea lipsei de mijloace, dar Domnul va auzi cererile voastre de ajutor şi vă va răspunde. Cuvintele voastre să fie: „Domnul Dumnezeu M-a ajutat, de aceea nu M-am ruşinat, de aceea Mi-am făcut faţa ca o cremene, ştiind că nu voi fi dat de ruşine” (Isaia 50:7).
Dacă aţi făcut o greşeală, transformaţi înfrângerea în biruinţă. Dacă sunt bine învăţate, lecţiile pe care ni le trimite Dumnezeu ne vor fi întotdeauna un ajutor la timpul potrivit. Puneţi-vă încrederea în Dumnezeu! Rugaţi-vă mult şi credeţi! Încrezându-vă, sperând, crezând, ţinând tare mâna Puterii Infinite, voi veţi fi mai mult decât biruitori. – Mărturii, vol. 7, p. 244-245
Apoi mi-a fost îndreptată atenţia către slava cerului, către comoara strânsă pentru cei credincioşi. Totul era strălucitor şi încântător. Îngerii începeau să intoneze o cântare minunată, apoi încetau să cânte şi îşi scoteau coroanele strălucitoare de pe cap, le aruncau la picioarele lui Isus şi strigau cu glasuri melodioase: „Slavă! Aleluia!” M-am alăturat cântecelor lor de laudă şi cinste adresate Mielului şi, de fiecare dată când îmi deschideam gura pentru a-L lăuda, aveam un simţământ inexprimabil provocat de slava care mă înconjura. Din ce în ce mai mult simţeam o greutate nespus de mare şi veşnică de slavă. Îngerul a spus: „Mica rămăşiţă a celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, care păzesc poruncile Lui şi sunt credincioşi până la sfârşit, se va bucura de această slavă, va fi mereu în prezenţa lui Isus şi va cânta în compania îngerilor sfinţi.” – Scrieri timpurii, p. 65, 66
După ce Domnul i S-a arătat în sala tronului (Isaia 6:1-8) și după ce i s-a spus că „nelegiuirea [lui] este îndepărtată” și „păcatul [lui] este ispășit”, Isaia a răspuns chemării lui Dumnezeu, spunând: „Iată-mă, trimite-mă” (Isaia 6:7,8). Adică, după ce s-a convins că este împăcat cu Dumnezeu și în ciuda faptului că își cunoștea greșelile, era gata să lucreze pentru Domnul. Cu noi nu este tot la fel? Cum să le putem proclama altora mântuirea dacă nu o avem noi înșine? Și o putem avea, prin credința în Domnul Isus și în ceea ce a făcut El pentru noi.
A fi chemat în prezența lui Dumnezeu înseamnă, în ultimă instanță, a fi trimis înapoi în lume. În înțelepciunea Sa, Dumnezeu i-a însărcinat pe cei răscumpărați să fie glasul Său în lume. La un moment dat, impactul poporului Său pe pământ se va simți în forță (Apocalipsa 18:1).
„Imediat după ce omul a venit la Domnul Hristos, în inima lui se naşte dorinţa de a le face cunoscut altora ce minunat prieten a găsit în Isus; adevărul salvator şi sfinţitor nu poate fi închis în inimă. Dacă suntem îmbrăcaţi cu îndreptăţirea lui Hristos şi dacă suntem plini de bucuria locuirii în noi a Duhului Său, nu vom putea tăcea” (Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 78).
În Apocalipsa 14, cele trei solii îngerești se întemeiază pe „Evanghelia veșnică” (Apocalipsa 14:6). Cu alte cuvinte, încă dinainte de a fi proclamate mesajele: (1) despre închinarea la Cel „ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:7), (2) despre căderea Babilonului (Apocalipsa 14:8) sau (3) despre închinarea la fiară și la icoana ei (Apocalipsa 14:9), este proclamată baza Evangheliei – mântuirea prin Isus Hristos. Iar aceasta, pentru că avertizările și mesajele celor trei îngeri nu înseamnă nimic fără speranța în Domnul Isus. Aceasta este perspectiva celor care proclamă aceste solii: ceea ce a făcut și face Domnul Isus pentru ei. În afară de „Evanghelia veșnică” nu avem categoric nimic de valoare de transmis lumii.
Meditează asupra faptului că, până și înainte să înceapă proclamarea celor trei solii îngerești, suntem îndrumați spre „Evanghelia veșnică”. Ce ar trebui să ne spună lucrul acesta despre rolul fundamental al acestui adevăr în tot ceea ce credem?
Comentariu EGW
Profețiile din Apocalipsa, capitolul 18, se vor împlini în curând. În timpul proclamării soliei celui de-al treilea înger, „un alt înger”, care are o mare putere va coborî din cer „și pământul [se va lumina] de slava lui”. Duhul Domnului va binecuvânta cu atâta har instrumentele omenești consacrate, încât bărbați, femei și copii vor avea pe buzele laudă și mulțumire, umplând pământul de cunoașterea lui Dumnezeu și de slava Sa neîntrecută, așa cum apele acoperă fundul mării.
Cei care și-au ținut până la sfârșit încrederea nezguduită vor fi treji atunci când solia îngerului al treilea va fi proclamată cu mare putere. În timpul marii strigări, biserica, ajutată de intervențiile providențiale ale Domnului ei înălțat, va răspândi cu atâta îmbelșugare cunoașterea mântuirii, încât lumina va fi ajunge la fiecare oraș și sat. Pământul va fi plin de cunoștința mântuirii. Atât de mare va fi succesul celor care lucrează cu sârguință prin Duhul înnoitor al lui Dumnezeu, încât lumina adevărului prezent se va vedea strălucind peste tot. – ”The Closing Work,” Advent Review and Sabbath Herald, October 13, 1904, par. 3, 4
Marea lucrare a Evangheliei nu se va încheia cu o manifestare mai mică a puterii lui Dumnezeu decât cea care i-a marcat începutul. Profeţiile care s-au împlinit prin revărsarea ploii timpurii la începutul predicării Evangheliei urmează să se împlinească din nou prin revărsarea ploii târzii la încheierea ei. Acestea sunt „vremurile de înviorare” la care se referea apostolul Petru când exclama: „Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos” (Faptele 3:19,20).
Trimişi ai lui Dumnezeu cu feţele luminate şi strălucind de sfântă consacrare se vor grăbi din loc în loc să transmită mesajul din cer. Avertizarea va fi rostită prin mii de voci pe tot pământul. Se vor face minuni, bolnavi vor fi vindecaţi şi semne şi minuni îi vor însoţi pe credincioşi. Satana, de asemenea, va acţiona prin false minuni, făcând să coboare chiar foc din cer înaintea oamenilor (Apocalipsa 13:13). Astfel, locuitorii pământului vor fi determinaţi să ia o poziţie.
Mesajul va fi transmis nu atât de mult prin argumente, cât prin convingerea profundă produsă de Duhul lui Dumnezeu. Argumentele au fost prezentate. Sămânţa a fost semănată, iar acum va răsări şi va aduce rod. Publicaţiile distribuite de misionari şi-au exercitat influenţa, totuşi mulţi a căror minte a fost impresionată au fost împiedicaţi să înţeleagă pe deplin adevărul sau să-i dea ascultare. Acum, razele de lumină pătrund pretutindeni, adevărul este văzut cu claritate, iar copiii sinceri ai lui Dumnezeu rup legăturile care i-au ţinut strâns. Relaţiile de familie şi legătura cu biserica nu-i mai pot trage înapoi acum. Adevărul este mai valoros pentru ei decât orice. În ciuda forţelor unite împotriva adevărului, un mare număr de oameni va lua poziţie de partea Domnului. – Tragedia veacurilor, p. 611, 612.
„Psalmii lui David exprimă întreaga gamă de trăiri, de la adâncurile vinovăției recunoscute și ale autocondamnării până la credința cea mai vie și legătura cea mai strânsă cu Dumnezeu. Consemnarea vieții lui arată că păcatul nu poate aduce decât durere și rușine, dar că iubirea și mila lui Dumnezeu pot atinge profunzimi dintre cele mai mari, credința poate înălța sufletul care se pocăiește până la nivelul de a dobândi statutul de fiu și fiică a lui Dumnezeu. Dintre toate asigurările cuprinse în Cuvântul Său, aceasta este una dintre mărturiile cele mai vii despre credincioșia, dreptatea și îndurarea legământului lui Dumnezeu. [...]
«Am jurat robului Meu David […] mâna Mea îl va sprijini și brațul Meu îl va întări. […] Credincioșia și bunătatea Mea vor fi cu el și tăria lui se va înălța prin Numele Meu. Voi da în mâna lui marea și în dreapta lui râurile. El Îmi va zice: «Tu ești Tatăl meu, Dumnezeul meu și Stânca mântuirii mele!» Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împărații pământului. Îi voi păstra totdeauna bunătatea Mea, și legământul Meu îi va fi neclintit» (Psalmii 89:3,21,24-28)” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 754, 755).
Zilnic:
Geneza 25
Geneza 26
Geneza 27
Geneza 28
Geneza 29
Geneza 30
Geneza 31
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 21
1. Ce fel de bătrânețe a avut Avraam?
2. De ce i s-a spus lui Isaac: „Pleacă de la noi...”?
3. Cu cine s-a căsătorit fata lui Ismael?
4. Pe ce călăreau copiii și nevestele lui Iacov ?
5. Ce fel de planuri născocește Satana ca să prindă lumea în cursă?
Privire generală
Aflați în centrul Bibliei, psalmii conțin mărturii despre modul în care se rugau și se închinau israeliții din vechime. Nu doar cei care erau preoți se rugau, ci și oamenii de rând, poeții și împărații Îi cântă laude Creatorului și Mântuitorului. Dar totodată plâng și strigă către Domnul, dorind judecata și mântuirea Sa. În acești psalmi care reflectă suferința poporului Israel de odinioară se găsesc și imagini profetice referitoare la sfârșitul timpului, când marele Judecător va veni în sfârșit ca răspuns la dorința popoarelor. Caracteristica escatologică a acestor psalmi a fost remarcată de numeroși cercetători biblici.
În următoarele două studii vom cerceta aceste poezii și imnuri sacre pentru a găsi mesaje care ne vorbesc nouă, celor care trăim în vremea sfârșitului. Ne vom gândi la suferința noastră, la frustrările noastre și la experiențele noastre dureroase ca răspuns la tăcerea lui Dumnezeu. Vom căuta pacea în perioadele de suferință și de război. Vom plânge împreună cu oamenii din psalmi. Dar vom fi de asemenea mângâiați și întăriți în speranța noastră pe măsură ce vom afla despre realitatea și certitudinea promisiunii lui Dumnezeu. Răspunsul nostru final va fi atunci să ne închinăm Domnului. Atunci vom înțelege mai bine profunzimea și semnificația dorinței poporului Israel. Dar, mai important, vom descoperi cât de relevante sunt cântecele din psalmi ale acestor poeți și preoți, pentru noi, care trăim în vremea sfârșitului.
Comentariu
Pentru această incursiune în „sufletul” mesajului profetic, am ales patru psalmi: Psalmul 122, pentru apelul său arzător și emoționant: „Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului” (v. 6); Psalmii 15 și 24, pentru că ambii exprimă nedumerire cu privire la absența Domnului și pun aceleași întrebări tulburătoare: „Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?” (15:1), „Cine va putea să se suie la muntele Domnului?” (24:3), și Psalmul 51, pentru implorarea înfiorată în fața prezenței Domnului în templul Său: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule” (Psalmii 51:10).
Deși Psalmul 122 îi este atribuit lui David, mulți cercetători biblici au pus la îndoială această legătură, pe baza referirii la „Casa Domnului” (122:1,9). Se consideră că David nu ar fi putut menționa „Casa Domnului”, adică templul din Ierusalim, pur și simplu pentru că templul nu fusese construit încă în vremea sa. Dar cortul întâlnirii din vremea lui David este adesea numit „Casa Domnului” (1 Samuel 1:7,24; Judecătorii 19:18). Astfel, ceea ce se pierde din vedere în această argumentare este faptul că muntele Moria, care avea să devină locul de amplasare a Ierusalimului, este de asemenea numit „muntele Domnului”, foarte devreme în istoria biblică (Geneza 22:14, NTR, BTF). Noțiunile de „Casa Domnului” și de „Ierusalim” trebuie prin urmare interpretate într-un sens spiritual, care transcende perioada propriu-zisă a lui David. În timp ce David se roagă pentru pacea Ierusalimului, suntem inspirați să considerăm Ierusalimul pământesc o ilustrare a celui ceresc și să visăm la pacea și la judecata care se vor răspândi ca razele până la marginile pământului, ca o binecuvântare pentru popoare (Geneza 22:17,18; compară cu 12:3).
Faptul că David, războinicul, se gândește la pacea Ierusalimului sugerează că lumea va duce un război împotriva Ierusalimului. Profetul are în vedere evenimentul de la „Armaghedon”, așa cum este prezis în Apocalipsa 16:16 și în Daniel 11:45. Numele „Armaghedon”, care înseamnă „muntele adunării”, se referă la muntele Domnului, unde poporul lui Dumnezeu se adună pentru a se închina. Această „adunare” se referă și la adunarea popoarelor care vor veni să atace poporul lui Dumnezeu. Expresia „muntele Domnului” reprezintă, la nivel de simbol, Sionul sau Ierusalimul spiritual. Așadar David vede profetic că pacea lumii depinde de pacea Ierusalimului. Prin urmare el ne îndeamnă să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului, de care depinde pacea, binecuvântarea și salvarea lumii.
În Psalmii 15 și 24, David pune o întrebare care vizează același eveniment, și anume ocuparea „muntelui sfânt”, care se referă la Noul Ierusalim din cer. Doar că răspunsul la întrebare este diferit în cei doi psalmi. În Psalmul 15 se pune accent pe nivelul uman și pe grija pentru poporul lui Dumnezeu. Descrierea celor drepți se află aici în contrast cu descrierea celor răi din Psalmul 14, care persecută poporul lui Dumnezeu (14:4) – identificat drept „neamul neprihănit” (14:5). Poporul lui Dumnezeu caută „scăpare” la Domnul (14:5,6) și dorește eliberarea oferită de El, care va veni „din Sion” (14:7).
Psalmul 15 continuă în aceeași direcție, prin urmare se naște întrebarea: „Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?” (15:1). Pentru a răspunde la această întrebare, psalmistul face referire la cei din poporul lui Dumnezeu, care, spre deosebire de cei nelegiuiți din psalmul precedent, trăiesc conform unor principii de conduită, echivalate cu Cele Zece Porunci: trei sunt pozitive (15:2), iar șapte sunt negative (15:3-5). Primul principiu le include pe toate celelalte: „Cel ce umblă în neprihănire…” (15:2). Cuvântul ebraic tamim („în neprihănire”, VDC) înseamnă „cu integritate” (NTR, BTF), fără prefăcătorie, și sugerează o religie autentică în care nu există falsitate sau perfidie. Religia poporului lui Dumnezeu se bazează pe temerea de Domnul, exprimată în centrul psalmului (vezi 15:4). De remarcat de asemenea că aceste principii sunt, în esență, de ordin etic, referindu-se la modul în care îi tratăm pe ceilalți. Ele se referă la comportamentul negativ: minciuna (15:2), calomnia (15:3) și înșelăciunea (15:5).
Psalmul 24 completează Psalmul 15. În timp ce Psalmul 15 are o perspectivă existențială, Psalmul 24 are o perspectivă cosmică, redată în trei secțiuni. Se începe cu o recunoaștere a Dumnezeului creației, care stăpânește asupra universului (24:1,2). Apoi se trece la chemarea la închinare, prin întrebarea: „Cine va putea să se suie la muntele Domnului?” În psalmi închinarea este, în general, o reacție a omului la creația lui Dumnezeu (95:6; 100:1-3). A doua secțiune (24:3-6) răspunde la întrebarea din versetul 3, accentuând că numai cei care au „mâinile nevinovate și inima curată” și care nu s-au dedat idolatriei sunt demni să urce pe muntele Domnului, adică să se închine (24:4). Psalmul nu face referire aici la un ideal de perfecțiune absolută. Ulterior, acești închinători sunt descriși ca „generația celor ce-L caută” pe Domnul (Psalmii 24:6, NTR, BTF).
A treia secțiune (24:7-10) este despre venirea Împăratului slavei. Dumnezeu este descris aici ca un războinic victorios, „viteaz în lupte” (24:8), care a înfrânt forțele răului și ale haosului și, prin urmare, a restabilit ordinea creației. Cu alte cuvinte, idealul religios al poporului lui Dumnezeu, care așteaptă salvarea din Sion, este atât un ideal vertical, cât și orizontal. Acesta este alcătuit din credința personală în Dumnezeul invizibil și din speranța în împărăția viitoare; prin urmare, este deopotrivă iluminator (conferă înțelepciune) și apocaliptic.
Psalmul 51: o inimă curată
Potrivit antetului Psalmului 51, această rugăciune trebuie să fi fost scrisă de David când a fost confruntat de profetul Natan în legătură cu păcatul lui. Dar această rugăciune poate fi înțeleasă și interpretată și ca o implorare tipică oricărei persoane care este conștientă de nelegiuirea ei și care dorește să se întâlnească cu Dumnezeul nostru, care ne vine în întâmpinare.
Rugăciunea începe cu apelul lui David la Dumnezeu să îl ierte, să aibă milă pentru „fărădelegile” lui (51:1). Apoi psalmul se împarte în două. Prima parte (51:1-9) este o implorare ca Dumnezeu să îi ierte „fărădelegile”, care îl separă de El. Dumnezeu este descris aici ca îndurător (51:1), iubitor de adevăr (51:6) și ascunzându-Și fața (51:9). Păcatul este atât de mare și de profund încât, pentru a-l desemna, sunt folosite toate cuvintele care exprimă ideea de păcat: khet’, „păcat”; peșa‘, „fărădelege”; awon, „nelegiuire”. Pentru a reda magnitudinea păcatului său, poetul folosește o hiperbolă: păcatul lui a început încă de la concepția lui în pântecele mamei lui (51:5). Prin urmare, singura modalitate ca el să se apropie de Dumnezeu și să-Și recupereze relația cu El este ca păcatul lui să dispară, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În prima secțiune, rugăciunea este punctată de câteva cuvinte-cheie care exprimă această idee de ștergere: „șterge” (51:1,9), „spală” (51:2,7), „curățește” (51:2,7).
A doua parte a psalmului (51:10-19) se concentrează pe ideea de reînnoire. Cuvintele-cheie sunt „zidește”, „pune”, „dă-mi iarăși”. Dumnezeu este descris drept Creatorul (51:10,12,15) și Mântuitorul (51:14). Psalmul se încheie cu imaginea zidurilor Ierusalimului și a jertfei care este acceptată de Dumnezeu (51:18,19).
Aplicație
1. Ce înseamnă pentru noi astăzi apelul psalmistului la rugăciuni înălțate „pentru pacea Ierusalimului”? Ce să facem pentru a avea parte de ea?
2. Meditează la recomandarea Domnului Isus din Matei 6:10. Această rugăciune nu este doar despre o soluție spirituală pentru lumea noastră tulburată, ci despre venirea lui Isus pentru a schimba lumea. Discutați.
3. De ce speranța noastră în venirea Domnului, îngrijorarea legată de semnele timpului, evenimentele senzaționale care se desfășoară în lume și dorința noastră de a ne pregăti pentru împărăția lui Dumnezeu ar trebui să completeze efortul nostru personal de a ne dezvolta caracterul, în calitate de creștini? Discutați de ce eforturile noastre religioase în vederea sfințirii și idealul nostru de sfințenie ar trebui să ne facă mai înțelegători cu semenii noștri și mai etici în modul în care îi tratăm.
4. Activitate: Întrucât trăim în vremuri de război peste tot în lume, trebuie să învățăm să ne rugăm pentru „pacea Ierusalimului”. Această noțiune înseamnă că pacea lumii ar trebui să facă parte din preocupările noastre. Învățați să manifestați milă, empatie pentru oamenii care suferă în condiții de război.
Studiul 8, 17-23 mai
