1 Teofile, în cea dintâi carte a mea am vorbit despre tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni,

Teofile. Vezi Luca 1,3.

Cea dintâi. [dinainte, KJV]. Literal, întâia, arătând că lucrarea de faţă este a doua dintr-o serie. Evanghelia după Luca este evident, cea dintâi carte (vezi vol. 5, p. 663).

Tot. Evanghelia după Luca este o relatare esenţială şi completă a tuturor acestor lucruri de la obârşia lor (Luca 1,3). Luca raportează fapte principale, nu toate amănuntele (vezi p. 114). Lucrul acesta se poate vedea dintr-o comparaţie cu Evanghelia după Ioan, care cuprinde multe dintre cele omise de Luca. Dar şi Ioan omite multe detalii (vezi Ioan 20,30; 21,25). În Scriptură cuvântul tot (sau aidoma) e adesea folosit într-un sens general (vezi Matei 2,3; 3,5; Fapte 2,5; 12,11; Romani 11,26; Coloseni 1,6; 1 Timotei 1,16; Iacov 1,2).

A început. Gr. archomai, a începe, e ceva caracteristic pentru Evanghelia lui Luca, în care apare de vreo 30 de ori. Prezenţa lui în Fapte e o dovadă neintenţionată a faptului că Luca este autorul.

Lucrarea Evangheliei, începută de Isus în persoană, este continuată prin Duhul Sfânt de către biserică.

Să facă şi să înveţe. Isus era puternic în fapte şi în cuvinte (Luca 24,19). Faptele la care se face referire sunt minunile Sale (Fapte 10,38). Cuvintele şi faptele lui Isus aveau aceeaşi autoritate şi putere (vezi Luca 4,32). Scriitorul lasă a se înţelege că această îndoită activitate va fi descrisă şi în cartea pe care tocmai se pregăteşte să o scrie.

2 de la început până în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-i alesese.

Până în ziua. Adică a 40-a zi după învierea Sa (vezi vers.3).

S-a înălţat la cer. [A fost luat sus, KJV; fu luat sus, Nitz.]. Forma pasivă a verbului, aşa cum e folosită aici şi în vers 9 şi 11 şi în Luca 24,51 lasă a se înţelege că înălţarea lui Isus a fost o manifestare a puteri Tatălui.

Prin Duhul Sfânt. Expresia aceasta poate fi înţeleasă ca însemnând că Duhul Sfânt urma să călăuzească pe ucenici în tot adevărul (Ioan 16,13) sau că Isus, atât înainte, cât şi după răstignirea Sa, vorbea ca unul care era stăpânit de Duhul Sfânt. Trebuie că a doua idee să fi fost în intenţia autorului, deoarece tot ce ţinea de viaţa lui Hristos pe pământ era săvârşit prin puterea Duhului; a) zămislirea Sa (Luca 1,35); b) botezarea Lui (cap. 3,21.22); c) îndreptăţirea Lui, adică manifestarea vieţii Sa drepte (1 Timotei 3,16); d) călăuzirea în viaţa Lui de servire (Luca 4,1); vezi cap. 2,49); e) minunile Sale (Matei 12,28); f) învierea Lui (1 Petru 3,18).

Dăduse poruncile. Mai bine poruncise cu referire specială la însărcinarea evangheliei, făcută de Domnul către apostoli (vezi Matei 28,18-20).

Apostolilor. Gr. apostoloi, cei care sunt trimişi de la apo departe şi stello, a trimite, în greaca clasică apostolos (pl. apostoloi) adesea era legat cu trimiterea unei corăbii sau a unei expediţii navale şi mai era folosit cu privire la comandantul unei escadre sau cu privire la un ambasador. Aceste două aplicaţii generale la lucruri şi la persoane au fost transferate în greaca Koine. Aşa cum un papirus egiptean din secolul al 2-lea sau al 3-lea d.Hr., vorbeşte despre raportul pentru corabia [apostoles] al lui Triadelphus (J. H. Moulton şi G. Milligan, The Vocabulary of the Greek New Testament, p. 70). Papirusurile mai arată că de la corabia însăşi înţelesul cuvântului a fost transferat la încărcătura ei, deoarece şi aceasta era trimisă. Nu numai încărcătura era numită apostolos, dar şi documentele care reprezentau corabia şi încărcătura ei, aşa că acest cuvânt se putea referi la un ordin de trimitere al unui vas, la factura privind conţinutul încărcăturii, sau chiar la un permisul de export. În acelaşi timp, atât în Koine, cât şi în greaca clasică, apostoles se poate referi la o persoană, aşa cum îl foloseşte Iosif cu privire la ambasadorii trimişi de iudei la Roma (Antiquities, XVIII, 11.1).

Totuşi nici una dintre întrebuinţările acestea nu par să reverse lumină direct asupra originii cuvântului apostol aşa cum era folosit în creştinismul primar. Pavel este cel dintâi scriitor al NT care a folosit cuvântul (1 Tesaloniceni 2,6) şi pentru el, pare că apostol era deja un termen tehnic desemnând o anumită grupă de oameni care îndeplineau în biserică funcţii cu autoritate general recunoscută. (vezi 1 Corinteni 4,9; 9,1.2). Faptul că în această literatură creştină foarte timpurie un asemenea înţeles specific al cuvântului era deja considerat ca de la sine înţeles, sugerează că introducerea termenului în uzul curent avusese deja loc mai devreme. Scriind în greceşte, la ani de zile după moartea lui Isus, Luca şi Ioan foloseau cuvântul apostolos (Luca 6,13; 11,49; Ioan 13,16 [cel trimis, apostolul]). Slujba de apostol în biserica primară pare să descindă de la hirotonirea şi însărcinarea de către Isus a celor doisprezece ucenici.

Denumind pe ucenicii Săi, apostoli, Isus probabil a folosit cuvântul aramaic shelicha, echivalentul participiului ebraic shaluach, trimis. Cuvintele acestea par să fi avut o întrebuinţare tehnică atât printre iudei cât şi printre creştini. Literatura rabinică folosea termenul shaluach (sau în altă formă, shaliach) cu privire la diferiţi soli cu autoritate. Iustin Martirul zice (c. anul 146 d.Hr.) că iudeii trimiteau soli prin toată lumea, spunând cuvinte hulitoare împotriva lui Hristos (Dialog cu Trypho, 17, 108). Eusebiu, istoricul bisericesc din secolul al 4-lea, declară că scrieri deja vechi pe vremea lui relatau că preoţii şi bătrânii iudei trimiteau oameni prin toată lumea pentru a avertiza pe cei din diaspora, împotriva creştinismului. El continuă să numească pe iudeii aceştia apostoli şi spune că chiar pe vremea lui, ei călătoreau pretutindeni pentru a duce cu ei scrisori encilice (Comentaria in Isaiam, XVIII, 1.2). Epifanul (m. anul 403 d.Hr.) relatează că aceşti apostoli se consfătuiau cu iudeii de seamă şi călătoreau printre iudeii din afara Palestinei, readucând pace în adunările tulburate şi colectând zecimi şi primele roade – funcţii care constituie paralele impresionante cu apostolatul lui Pavel (vezi Fapte 11,27-30; Romani 15,25-28); 1 Corinteni16,1; Epifanul, Contra ereziilor 1.2, Erezia XXX, 4. 11). Codul Theodosian (anul 438 d.Hr.) observă că Este o superstiţie fără valoare faptul că iudei au căpetenii ale sinagogilor, sau prezbiterii ori persoane pe care ei le numesc apostoli, care sunt numiţi de patriarh la o anumită şedinţă să colecteze aur şi argint (Codul Theodosian, XVI, 8.14, traducere în Adolf Harmack, Misiunea şi Expansiunea creştinismului, vol. 1, p. 329).

Prin urmare, deşi nu poate fi dovedit faptul că apostolos a fost folosit în vremurile NT cu privire la soli iudei trimişi la cei din diaspora, dovezile sugerează că folosirea aparte a acestui cuvânt de biserica primară creştină a fost derivată de la un obicei oarecum asemănător printre iudei.

Pe care-i alesese. Vezi Marcu 3,13-19.

3 După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.

Patima. Mai curând, suferinţa.

S-a înfăţişat viu. Vezi Nota adiţională la Matei 28.

Multe dovezi. [Dovezi fără de greş, KJV; Multe semne netăgăduite, Nitz.]. Gr. tekmera, dovezi care purtau cu ele certitudinea convingerii, în contrast cu ceea ce era numai probabil sau circumstanţial. Aceste dovezi fără de greş erau arătările de după înviere ale lui Hristos, nu minunile pe care ucenicii Îl văzuseră pe Isus făcându-le (cap, 2,22). Ele confirmau minunea culminantă a învierii. Aceste dovezi constau din: 1) faptul că a mâncat şi a băut cu ucenicii (Luca 24,41-43; Ioan 21,4-3); 2) trupul Lui real, pe care El le-a îngăduit să-l atingă (Matei 28,5-9; Ioan 20,27); 3) repetatele Lui arătări văzute de chiar 500 de inşi într-o ocazie (Matei 28,7; 10.16.17; Luca 24,36-38; Ioan 20,19-29; 1 Corinteni 15,6); 4) învăţătura Lui cu privire la natura şi lecţiile despre împărăţie (Luca 24,25-27; 44-47; Ioan 20,17.21-23; 21,15-17; Fapte 2,32.36.37; 3,15; 4,10; 5,28.30-33). Aceasta era temelia argumentaţiei lui Pavel cu privire la certitudinea învierii în trup a celor răscumpăraţi (vezi 1 Corinteni15,3-23).

Patruzeci de zile. Literal timp de, sau în decurs de, 40 de zile. Isus nu a rămas cu ei continuu, ci S-a manifestat de repetate ori în decursul perioadei de după înviere (vezi Note adiţionale la Matei 28). Nu e nici un conflict între aceste 40 de zile şi raportul mult prescurtat al lui Luca din Evanghelie (vezi Luca 24).

Lucrurile. Aici expresia cuprinde 1) interpretarea corectă a profeţiilor mesianice (Luca 24,27.44.45); 2) extinderea misiunii bisericii în toată lumea şi admiterea celor mântuiţi în împărăţie prin botez (Matei 28,19); 3) făgăduinţa puterii supranaturale şi a protecţiei divine (Marcu 16,15-18) şi 4) făgăduinţa prezenţei permanente a lui Hristos în biserica Sa (Matei 28,20) vezi Matei 4,17; 5,3).

4 Pe când Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, „pe care”, le-a zis El, „aţi auzit-o de la Mine.

Se afla cu ei. [Adunaţi împreună, KJV; Mâncând împreună cu dânşii, Nitz.]. Gr. sunalizo, literal a săra împreună, deci a mânca împreună cu sau a se aduna împreună, a se aduna. Aceasta se poate referi la o adunare din Galilea (Matei 28,16-18); deoarece ultima adunare la care ucenicii au văzut pe Isus înălţându-Se nu e introdusă înainte de v. 6 din Fapte 1.

Să nu se depărteze de Ierusalim. Ei trebuiau să se reîntoarcă în capitală, locul unde Mântuitorul lucrase atât de adesea şi unde în cele din urmă suferise, fusese îngropat şi înviase dintre cei morţi. Acolo, ucenicii Săi urmau să fie împuterniciţi şi acolo urmau să-şi înceapă mărturia lor publică (AA 31, 32).

Să aştepte. Compară Luca 24,49. Sarcina care-i confrunta pe ucenici nu putea să fie săvârşită numai prin mijloace omeneşti. E trebuiau să aştepte 1) până la timpul rânduit, 2) în locul rânduit, Ierusalim locul celei mai mari primejdii şi celei mai mari solicitări. Ucenicii trebuiau să aştepte nu să se ducă să prindă peşte, aşa cum Petru şi alţii făcuseră cu puţin mai înainte (Ioan 21,3). Trebuiau să aibă loc: 1) o evlavioasă aşteptare a marii puteri a lui Dumnezeu; 2) un dor adânc după acea putere, şi după pregătirea de a o primi; 3) şi rugăciune zeloasă şi unită pentru ca Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţa.

Făgăduinţa Tatălui. Adică, făgăduinţa cu privire la darul Duhului Sfânt (vezi Ioan 14,16; 16,7-13).

De la Mine. Făgăduinţa fusese rostită de Isus, dar împlinirea ei trebuia să vină de la Tatăl şi de la Fiul (vezi Ioan 14,16.26; 15,26; 16,7-15).

5 Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.”

Ioan a botezat. Adică, Ioan Botezătorul (vezi Matei 3,1-11).

Cu Duhul Sfânt. Un astfel de botez fusese făgăduit de Ioan Botezătorul (vezi Matei 3,11). Făgăduinţa (Fapte 1,4) cerea un botez, nu cu apă (vezi Matei 3,6.11) ci cu Duhul nu după multe zile, după cum se dăduse făgăduinţa pentru Ziua Cincizecimii.

6 Deci apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?”

Strânşi laolaltă. [Veniţi laolaltă, KJV; adunaţi, Nitz.]. Adică la Ierusalim, în ascultare de voia Domnului (v. 4) şi în acord unul cu altul. Isus Însuşi era cu ei, deşi nu e pomenită nici o arătare neaşteptată, supranaturală. Aceasta a fost ultima adunare a ucenicilor cu Domnul lor, deoarece era ziua înălţării Sale (Marcu 16,19; Luca 24,50.51; 1 Corinteni15,7).

L-au întrebat. Expresia greacă sugerează că ei L-au întrebat de repetate ori.

În vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou? Mai degrabă: să restatorniceşti acum? Ucenicii încă nu înţelegeau prea bine natura împărăţiei lui Hristos. El nu făgăduise o restatornicire de felul aceleia pe care ei o nădăjduiau (vezi Luca 4,19). Ei gândeau că Isus avea să scape pe Israel(Luca 24,21), adică de romani. Petru şi ceilalţi ucenici au găsit o mântuire diferită de aşteptarea lor la Ziua Cincizecimii (Fapte 2,37-39). Înălţarea şi experienţa din Ziua Cincizecimii care a urmat, le-a dat o nouă înţelegere; în cele din urmă, ei şi-au dat seama de natura spirituală a împărăţiei Domnului lor.

Iudeii erau însetaţi de nădejde mesianică. În Psalmii lui Solomon, o lucrare apocrifă scrisă cu puţin timp înainte de era creştină (vezi vol. 5, p. 90) se repetată mereu această idee. Următoarea rugăciune este tipică: Primeşte, o Doamne, şi ridică-le pe împăratul lor, fiul lui David, la vremea când Tu vezi, o, Dumnezeule, că el poate domni peste Israel, servul Tău. Şi încinge-l cu tărie, ca el să zdrobească pe domnitorii nedrepţi şi ca el să poată curăţi Ierusalimul de naţiunile care îl calcă în picioare spre nimicire… Şi el va curăţa Ierusalimul, făcându-l sfânt ca odinioară; ca naţiunile să vină de la marginile pământului pentru a vedea slava lui, aducând ca daruri pe fiii lui care leşinaseră şi să vadă slava Domnului, cu care Dumnezeu îl proslăvise (Psalmii lui Solomon 17,23-23; citat în R.H. Charles, Apocrifele şi Pseudepigrafele, vol. 2 p. 649, 650). Asemenea gânduri ar fi putut foarte bine să facă pe ucenici să spere că sosise timpul pentru stabilirea stăpânirii făgăduite şi să fi dat naştere la întrebarea lor.

Israel. Ucenicii încă nu înţeleseseră conceptul împărăţiei spirituale constituită din toate naţiunile (Matei 8,11.12) formată din Israelul spiritual al celor tăiaţi împrejur cu inima (Romani 2,28.29). Ei nu şi-au dat seama că atunci când naţiunea iudaică a lepădat pe Isus, ei au fost tăiaţi de la rădăcina şi tulpina adevăratului Israel, în care urma să fie acum altoiţi convertiţii creştini, atât dintre iudei, cât şi dintre neamuri (vezi Romani 11). Evident că ei încă mai aşteptau ca împărăţia mesianică a lui David să fie statornicită în seminţia împărătească a lui Iuda. Vezi vol. IV, p.26-36.

Folosirea de către ucenici a termenului Israel pentru a înţelege Iuda nu prezintă nici o dificultate. E adevărat că Israel adesea înseamnă triburile nordice spre a se distinge de Iuda. Dar adesea termenul este aplicat la toate cele douăsprezece seminţii şi chiar la Iuda în particular, ca şi la poporul ales al lui Dumnezeu fără desemnarea expresă a seminţiei (vezi de pildă la Isaia 9,8). Contextul este cel care trebuie să arate întrebuinţarea acestui nume în fiecare caz particular. De aceea nu e surprinzător că NT aplică termenul Israel la naţiunea iudaică. Deşi iudeii de pe vremea aceea erau în chip predominant din seminţia lui Iuda, în linie de succesiune directă şi legitimă erau nu numai din provincia postexlilică Iuda (care era continuarea regatului mai timpuriu al lui Iuda) dar şi din naţiunea unită a lui Israel dinainte de scindare.

Iudeii de pe vremea lui Hristos erau moştenitori vechii teocraţii care fusese guvernată de dinastia davidică aşezată de Dumnezeu, având ca centru de închinare templul prescris de Dumnezeu, şi întemeiată pe legământul dintre Dumnezeu şi poporul Său ales. Pavel numea israeliţi pe cei împreună cu el iudei, cărora după trup le aparţineau legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul (Romani 9,4.5; cf. v. 3; vezi şic ap. 3,1.2; 11,1).

Ucenici nu erau greşiţi în credinţa lor că profeţiile şi făgăduinţele date Israelului timpuriu aparţineau iudeilor ca succesori ai vechiului regat davidic – nu, Israelului celor zece seminţii care se separaseră de casa lui David. Celelalte seminţii se despărţiseră nu numai de Iuda, dar şi de templul şi de adevărata slujbă dumnezeiască şi deci de legământul naţional. La faptul moştenirii regale era adăugat faptul că naţiunea de sud, de pe vremea domniei lui Ieroboam cuprindea numeroşi membri ai seminţiilor nordice care doreau să rămână credincioşi lui Iehova (2 Cronici 11,13-16; 15,9; cf. cap. 16,1). Faptele acestea explică folosirea repetată a termenului Israel atât pentru regatul lui Iuda, cât şi după captivitate, pentru comunitatea iudaică reconstituită ca provincie a lui Iuda, la care aparţineau toţi aceia care, indiferent de seminţia lor, se înapoiaseră din exil (vezi Ezra 2,70; 3,1; 4,3; 6,16.17.21; 7,7.13; 8,29; 9,1; 10,5; Neemia 1,6; 9,1.2; 10,39; 11,3.20; Ezechiel 14,1.22; 17,2.12; 37,15-19; Daniel 1,3; Zaharia 8,13; Maleahi 1,1).

Mai departe, naţiunea iudaică din vremea lui Isus reprezenta celelalte triburi ale lui Israel nu numai în ce priveşte populaţia (vezi Luca 2,36) dar şi ca teritoriu (vol. V, p. 45, 46). Ea era pomenită ca Israel de Ioan Botezătorul (Ioan 1,31), de Simeon (Luca 2,32.34) de Isus Însuşi (Matei 8,10; Luca 9,9; Ioan 3,10), de ucenici şi de alţii din Iudeea (Matei 2,20-22; 9,33; Luca 24,21; Fapte 1,6; 2,22.23; 3,12; 4,8.27; 5,31; 21,28) şi de Gamaliel (Fapte 5,35) de Luca (Luca 1,80) şi Pavel (Fapte 13,16.17.23.24; Romani 9,4.6.31; 11,1; 1 Corinteni 10,18; 2 Corinteni 11,22; Filipeni 3,5).

În felul acesta, domnia mesianică profetizată pentru Israel era încă aşteptată de ucenici ca restatornicire a suveranităţii iudaice naţionale. Într-adevăr, împărăţia lui Mesia le-ar fi aparţinut, dacă ei nu ar fi pierdut dreptul la ea prin lepădarea Fiului lui David din cauză că El venise oferind o împărăţiei de dreptate universală în locul celei iudaice. Lepădarea naţiunii ca popor ales, o situaţie condiţională de la început (Ex. 19,5.6; Ier. 18,6-10; Matei 8,11.12; 21,33-45), era mult prea recentă pentru ca ucenicii să o poată înţelege. Ei ştiau bine că vechiul regat nordic al lui Israel se separase irevocabil de adevăratul Israel al legământului cu excepţia faptului că membrii individuali ar fi putut alege să se alipească la poporul legământului. Ceea ce ei încă nu vedeau era faptul că naţiunea iudaică, respingând domnia Fiului lui David, nu mai era poporul ales, deşi iudei individuali puteau fi altoiţi în tulpina adevăratului Israel, biserica lui Isus Hristos (vezi vol. IV, p. 25-38) în care nu se face deosebire de rasă, naţionalitate, sau poziţie socială (Gal. 3,28.29; Coloseni 3,11).

7 El le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.

El le-a răspuns. [El a zis, KJV]. Hristos nu a dat un răspuns direct la întrebarea ucenicilor Săi. În schimb, El le-a îndreptat atenţia spre lucrarea care le stătea în faţă.

Vremurile sau soroacele. [Timpurile sau sezoanele, KJV]. Gr. chronoi e kairoi. Chronoi se referă la firul timpului, considerat simplu ca atare, într-un sens general şi kairoi la date de timp specifice culminante, cu accent asupra a ceea ce are loc. În felul acesta prin vremuri Isus pare că Se referă aici la succesiunea liniară a veacurilor şi prin soroace [sezoane] la evenimentele culminate care urmează să aibă loc la sfârşitul veacului (vezi Matei 24,3). E ca şi cum Isus le-ar fi spus: Nu e pentru voi să cunoaşteţi data, sau felul precis în care va fi aşezată împărăţia. Trăind ca un om între oameni, Isus nu cunoştea nici ziua, nici ceasul venirii Lui (vezi Matei 24,36). Aici e o mustrare delicată pentru oameni; 1) care nu sunt încă pregătiţi să primească toată cunoştinţa (Ioan 16,12); dar 2) care cunosc îndeajuns pentru a aduce la îndeplinire însărcinarea dată lor de Domnul (Matei 28,19.20) şi 3) care vor fi călăuziţi prin semne şi prin Duhul (Matei 24,32.33; Marcu 16,17.18; Ioan 16,13).

Păstrat sub stăpânirea Sa. [Pus sub puterea Sa, KJV; Le-a aşezat Tatăl prin a Sa putere, Nitz.]. Mai degrabă le-a fixat prin propria Sa autoritate, Cuvântul grecesc folosit aici pentru putere sau autoritate (exousia) diferă de cel folosit pentru putere (dynamis) în v. 8 (vezi Ioan 1,12). Dumnezeu nu e slujitorul timpului; ci Stăpânul lui. Cunoaşterea Lui trece dincolo de timp, deoarece El este omniştient cunoscând toate lucrurile (Psalmi 139,1-6; Prov. 15,3; Evrei 4,13). Precunoaşterea Lui este o dovadă a dumnezeirii Lui (Is. 46,9.10). El împarte ce vrea cu cei care-I servesc (Deuteronom 29,29; Psalmi 24,14; Ioan 15,15; 16,25).

8 Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.”

Putere. Gr. dynamis, tărie, abilitate, putere (vezi Ioan 1,12). Cuvântul nostru dinamită, e derivat de la dynamis. Luca se referă aici la putere supranaturală, primită numai de aceia asupra cărora vine Duhul Sfânt (vezi Luca 1,35; 24,49). Puterea aceasta este pentru mărturisire: ea dă 1) putere lăuntrică, 2) putere de a proclama Evanghelia, 3) putere de a conduce pe alţii la Dumnezeu. Prin ucenici, înzestraţi în felul acesta cu putere, Isus urma să continue lucrarea pe care o începuse pe pământ şi chiar lucruri mai mari decât acestea urmau să fie săvârşite (Ioan 14,12). Mărturia aceasta dată de Duhul urma să fie un semn distinctiv al bisericii creştine.

Martori. Gr. martures, aceia care confirmă sau pot să confirme ceea ce ei înşişi au văzut, au auzit, sau au cunoscut pe oricare altă cale. Ioan scrie: Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă (1 Ioan 1,3). Urmaşii lui Hristos de astăzi sunt la fel chemaţi să dea mărturie personală cu privire la lucrările şi învăţăturile lui Isus, şi despre scopul lui Dumnezeu de a izbăvi lumea prin Fiul Său şi despre eficacitatea Evangheliei asupra propriilor inimi. O altă mărturie mai convingătoare nici nu există. Fără experienţă personală, nu poate fi mărturie creştină adevărată. Exprimarea curajoasă a lui Petru după vindecarea ologului (Fapte 4,10) este un exemplu excelent de mărturisire de pe vremurile apostolice.

În Ierusalim. Era planul lui Dumnezeu ca poporul ales să aibă cea dintâi ocazie de a profita de pe urma lucrării apostolilor (vezi Luca 14,21-24). În acest scurt răstimp, mii de iudei au crezut (vezi Fapte 2,41.47; 4,4.32.33; 5,14; 6,1.7; Material suplimentar EGW de la cap. 2,1.4.14.41). Când iudeii au respins acest privilegiu şi au ucis cu pietre pe Ştefan (cap. 7) vestea cea bună a fost dusă în toată lumea.

În Samaria. Samaritenii erau un neam amestecat, pururi în vrăjmăşie cu iudeii (vezi Ioan 4,9). În ce priveşte lucrarea personală a lui Isus pentru oamenii din Samaria vezi Luca 10,1.33; 17,16; Ioan 4,39-42). După uciderea cu pietre a lui Ştefan au fost vizitaţi întâi de diaconul Filip (Fapte 6,5; 8,5) apoi de Petru şi Ioan, care au mers în ajutorul lui Filip (cap. 8,14). Samaria a oferit un seceriş bogat.

Până la marginile. [Partea cea mai depărtată, KJV; Marginea, Nitz.]. Ucenicii urmau să meargă în toată lumea (Marcu 16,15), la toate neamurile (Matei 24,14). Lucrarea mondială a fost începută de reprezentanţii Evangheliei care au predicat iudeilor din Fenicia, Cipru, Antiohia din Siria (Fapte 8,4; 11,19) şi de Saul din Tars în Siria şi Cilicia (Fapte 9,15.30; 11,25; Galateni 1,21.23). Curând lucrarea a fost extinsă prin intermediul călătoriilor misionare ale lui Pavel (Fapte 13 la 28). El a fost inspirat să declare că pe vremea sa Evanghelia fusese vestită oricărei făpturi de sub cer (Coloseni 1,23; cf. Tit 2,11). În contrast cu însărcinarea dată, când Hristos a trimis pe cei doisprezece (vezi Matei 10,5.6), lucrarea aceasta urma să fie universală. Tocmai acest început al lucrării mondiale este descris de Luca în Fapte. Cartea aceasta nu este un amestec de biografii ale apostolilor şi nici măcar ale unor anumiţi apostoli şi nici exclusiv cu privire la apostoli, ci ea arată ce au făcut toţi credincioşii pentru a proclama Evanghelia, până la marginile pământului. Când lucrarea aceasta va terminată, Hristos va reveni (Matei 24,14).

Luca ne furnizează aici schema cărţii Faptelor apostolilor. Proclamarea Evangheliei în 1) Ierusalim şi Iudea (cap. 1 la 7) şi 2 ) în Samaria (cap. 8 la 10), 3) şi până la marginile pământului (cap. 11 la 28).

9 După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor.

După ce a spus. Vezi Luca 24,50.

Pe când se uitau ei. Nici un credincios nu văzuse pe Mântuitorul înviind din morţi, dar celor unsprezece ucenici şi mamei lui Isus (EW 191) le-a fost permis să-L vadă urcându-Se la cer. În felul acesta, ei au devenit martori de încredere ai înălţării Sale.

S-a înălţat la cer. [Înălţat, KJV; ridicat în sus, Nitz.]. Aici înălţarea e relatată ca un simplu fapt istoric. După aceea în NT ea nu este deseori pomenită, dar este acceptată în mod implicit ca un adevăr cardinal al creştinismului istoric. Ea fusese prezisă de Isus (Ioan 6,62). Evenimentul a fost din nou relatat de Petru (Fapte 3,21) şi mai târziu Pavel s-a referit la el (1 Timotei 3,16).

Înălţarea a fost o culminare corespunzătoare a lucrării lui Hristos pe pământ. Mântuitorul coborâse din cer pentru a mântui pe omul căzut (Ioan 3,13.16). Când lucrarea Lui pe pământ s-a terminat, a plănuit să Se reîntoarcă în căminul Său ceresc (Ioan 14,2) spre a mijloci pentru om (1 Timotei 2,5; Evrei 7,25; 8,1.2.6:1 Ioan 2,1) până la a doua Lui venire (Ioan 14,3).

Un nor. Norul acesta era o oaste îngerească (vezi DA 821). Revenirea lui Hristos va fi la fel pe nori [cu nori] (Matei 24,30; 26,64; Apocalipsa 1,7). Nemărginite cete îngereşti vor însoţi pe Domnul când Se arată în slavă (Matei 25,31). El va veni în acelaşi fel (Fapte ]1,11)-

L-a ascuns din ochii lor. [De la ochii lor, KJV; Nitz.].

10 Şi, cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb

Cu ochii pironiţi. [Priveau stăruitor spre, KJV; cu ochii neclintiţi, Nitz.]. Literal priveau ţintă spre, cu feţele îndreptate în sus.

Pe când Se suia. ([Pe când Se suia, KJV; Ducându-Se El, Nitz.]. Mai degrabă pe când mergea. Isus S-a înălţat încetul cu încetul. Nu a avut loc o dispariţie bruscă aşa ca la Emaus (Luca 24,31).

Doi bărbaţi. Cu privire la identitatea unuia dintre îngerii aceştia, vezi Luca 1,19. Deşi numiţi bărbaţi, deoarece erau în formă omenească, ei erau îngeri (DA 831,832). Compară pe cei doi îngeri îmbrăcaţi în alb care au salutat pe Maria la mormânt (Ioan 20,12.13) dintre care unul e numit un tânăr (Marcu 16,5).

Li s-au arătat. [Au stat alături, KJV; Li se înfăţişară, Nitz.]. Mai degrabă, stătuseră alături; ei mai erau încă acolo când ucenicii i-ai observat. În veşminte albe. În Evanghelia sa, Luca descrie îngerii vestitori ai învierii ca doi bărbaţi… în haine strălucitoare (Luca 24,4). Vezi şi Fapte 10,30; cf. cap. 11,13.

11 şi au zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”

Bărbaţi Galileeni. Literal: bărbaţi, galileeni. Toţi ucenicii, cu excepţia poate a lui Iuda (vezi Mar.3;19), erau de naştere din Galileea şi erau distinşi pentru graiul lor galileean (cf. Matei 26,73; vezi Fapte.4,13). Dar îngerii cunoşteau pe oamenii aceştia fără referire la graiul lor, chiar aşa cum cunoşteau şi viaţa altor oameni (cf. cap.10,3-6).

De ce staţi şi vă uitaţi? Ucenicii plini de uimire păreau să nu fie în stare să-şi ia ochii de la punctul unde iubitul lor Domn dispăruse din vedere. Cei doi îngeri au rupt vraja cu o întrebare: Cel înălţat este Dumnezeu Fiul; El v-a făcut cunoscut planurile Lui, El va veni iarăşi – De ce staţi şi vă uitaţi? El v-a dat o lucrare de făcut în aşteptarea şi pregătirea revenirii Lui. Comparaţi întrebarea aceasta cu aceea a îngerului la înviere: Pentru ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? (Luca 24,5). Acesta este sensul în care creştinii ar trebui să privească pururea spre cer (vezi Filipeni 3,20).

Acest Isus. [Acelaşi Isus, KJV; Acest Isus, Nitz]. Acest Isus este Cel pe care ucenicii Îl cunoscuseră intim în decurs de trei ani şi jumătate. Deşi înviase dintre morţi şi Se înălţase la cer, ca Fiu al lui Dumnezeu, El încă păstra natura Sa omenească (vezi DA 23-25).

Va veni. A doua venire a lui Hristos este indisolubil legată de învierea şi înălţarea la cer. Scriptura descoperă pe 1) Hristos Creatorul (Coloseni 1,16; Evrei 1,2; vezi Ioan 1,1-3); 2) Hristos cel Întrupat (Filipeni 2,7; Evrei 2,14.15; vezi Ioan 1,14); 3) Hristos cel Crucificat (Fapte 17,3; 1 Corinteni 15,3.4; vezi Matei 27,31-56; Ioan 19,17-37); 4) Hristos cel Înviat (Romani 1,3.4; 1Corinteni15,3-22; vezi Matei 28,1,3.4; 1 Corinteni 15,9-22; vezi Matei 28,1-15; Ioan 20,1-18); 5) Hristos Împăratul care Vine (Matei 24,30; Apoc.11,15; 19,11-16; vezi Matei 25,31). Aceste revelaţii, dintre care nu îndrăznim să omitem nici una, constituie o prezentare unificată a Fiului lui Dumnezeu în faze succesive ale marii Sale lucrări de salvare a oamenilor pentru împărăţia Sa. În toate aceste faze El este acelaşi Isus, acelaşi ieri şi azi şi în veci (Evrei 13,8).

În acelaşi fel. Prin făgăduinţa aceasta, revenirea Lui trebuie să fie 1) personală acelaşi Isus (vezi DA 832); 2) vizibilă – L-aţi văzut mergând la cer; 3) pe nori un nor L-a ascuns; 4) sigură – va veni aşa. Această garanţie liniştită dar solemnă a sfetnicilor îngereşti aduc doctrinei celei de a doua veniri a lui Hristos o deplină certitudine, asigurată de realitatea înălţării. Ori totul e adevărat, şi evenimentul, şi făgăduinţa, ori nici una nici alta nu este adevărată. Fără a doua venire, toată lucrarea anterioară din planul de mântuire ar fi tot atât de zadarnică cum ar fi semănarea şi cultivarea plantelor fără să mai fie recoltate.

12 Atunci ei s-au întors în Ierusalim din muntele numit al Măslinilor, care este lângă Ierusalim, departe cât un drum în ziua Sabatului.

S-au întors. Ucenicii s-au depărtat de la cruce în profundă întristare şi deplina dezamăgire. După fiecare arătare de după învierea Domnului, ei erau lăsaţi în derută şi descumpănire. Acum, însă, după ce văzuseră pe Domnul lor luat la cer, ei s-au înapoiat cu o neclintită asigurare că El urma să revină curând.

În Ierusalim. În ascultare de porunca din vers.4.

Măslinilor. [Olivet, KJV; Măslinis, Nitz]. Locul înălţării, Muntele Măslinilor, aflat la răsărit de Ierusalim şi la jumătate drum către Betania (vezi Matei 21,1). Betania se află la 15 stadii (gr. stadia. Vezi Vol. V, p.50), adică la vreo 2 mile, de Ierusalim (Ioan 11,18). Luca spune că după cea din urmă adunare cu ucenicii Săi în Ierusalim, El I-a dus afară până spre Betania (Luc.24,50), poate pentru că era în vechiul cadru familial pe care El îl iubea atât de mult. De acolo, o scurtă plimbare de reîntoarcere peste Muntele Măslinilor, i-ar fi adus înapoi la Ierusalim.

Cât un drum în ziua Sabatului. [O călătorie de Sabat, KJV; Cale de Sâmbătă având, Nitz]. O expresie care apare în Biblie numai aici, descriind distanţa de la Ierusalim la Muntele Măslinilor (Vezi Exod 16,29; vezi Vol. I, p. 50). Distanţa măsoară cam 5 -6 stadii (Antiquities XX.8.6; War

V.2.3 [70], sau între două treimi si trei sferturi de milă. Mişna e de acord cu cifrele acestea, deoarece defineşte limita Sabatului ca fiind de 2000 de coţi. Ea zice: Dacă un om căruia i s-a permis să facă lucrul acesta ar fi mers dincolo de limita Sabatului şi i s-a spus apoi că fapta [pe care el intenţiona să o facă] fusese deja făcută, e îndreptăţit să se mişte în cuprinsul limitei Sabatului, adică două mii de coţi în orice direcţie. Dacă distanţa era mai mică de 2000 de coţi se consideră că nu depăşise limita Sabatului. Toţi cei care ies să salveze viaţa cuiva se pot întoarce la locurile lor de plecare (Erubin 4,3 Ed. Soncino a Talmudului, p. 306).

Erau căi prevăzute pentru a înfrânge inconvenienţa pricinuită de o astfel de limită. Dacă un om care era în călătorie [spre casă] era prins de amurg, şi avea cunoştinţă de un copac sau un zid şi zicea: "Baza mea pentru Sabat să fie sub el", afirmaţia lui nu e de nici un folos. Dacă, însă, zicea: "Baza mea de Sabat să fie la rădăcina lui", el se poate deplasa de la locul unde se afla la căderea serii până la rădăcina pomului o distanţă de două mii de coţi, şi de la rădăcina lui încă două mii de coţi până la casa lui. În felul acesta el poate să meargă patru mii de coţi după amurg. Dacă nu cunoaşte vreun pom sau zid,… şi spunea: "Poziţia mea actuală să fie baza mea de Sabat", poziţia acelui loc îi dă dreptul de a se mişca pe o rază de două mii de coţi în orice direcţie…. Înţelepţii, însă, au stabilit regula: "Distanţele trebuie să fie calculate în forma unei suprafeţe pătrate, aşa încât călătorul să poată câştiga în zona colţurilor pătratului" (Mişna Erubin 4.7,8, Ed. Soncio a Talmudului, p.343, 344).

Înţelepţii n-au decretat legea pentru a adăuga restricţii ci pentru a le face mai convenabile (Ibid. 5.5, Ed. Soncio a Talmudului, p.411).

Originea măsurii celor 2000 coţi se pare că a fost stabilită în acord cu tradiţia că distanţa de la cel, mai depărtat cort din tabăra din pustie a Israeliţilor până la cortul întâlnirii, sau tabernacol (cf. Numeri 35,5), era cea mai mare distanţă pe care un evreu ar fi parcurs-o fără ca să se spună că a ieşit din locul său în ziua a şaptea (Exod 16,29). Mai exact, aceasta era distanţa specificată de Iosua ca trebuind să fie păstrată între popor şi leviţii care purtau chivotul, la trecerea Iordanului (Iosua 3,4).

Chrysostom (Omilia III, Fapte 1,12) presupune că înălţarea trebuie să fi avut loc într-o zi de Sabat, pentru a explica menţionarea aici a unui drum de Sabat. O atare concluzie nu e necesară. Înălţarea probabil a avut loc într-o zi de Joi (vezi Nota Adiţională la Matei 28).

13 Când au ajuns acasă, s-au suit în odaia de sus, unde stăteau de obicei. Erau: Petru, Iacov, Ioan, Andrei, Filip, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacov, fiul lui Alfeu, Simon Zelotul şi Iuda, fiul lui Iacov.

Odaia de sus. [O odaie de sus, KJV; Camera de sus, Nitz]. Mai de grabă: odaia de sus. Nu în Templu (Luca 24,53), unde ucenicii încă se mai închinau (cf. Fapte.3,1), ci la etajul de sus al unei case particulare, chiar sub acoperiş, unde ar fi fost în linişte şi siguranţă (vezi Matei 26,18;

Marcu 14,15; Luca 24,33; Ioan 20,19). Erau: Petru [Atât Petru, KJV]. În ce priveşte lista apostolilor vezi Matei 10,2-5; Marcu 3,13-

19.

14 Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui.

Stăruiau cu un cuget. Mai de grabă aici şi în cap., perseverau cu un gând. Ce diferenţă faţă de spiritul de competiţie dat pe faţă la Sfânta Cină (Luca 22,24). Cât de deosebită era această perioadă a aşteptării în calma şi solemna ei bucurie. Aici e începutul armoniei care a adus rezultate atât de pline de putere câteva zile mai târziu (Fapte.2,1,41).

În rugăciune. Gr. te prosenche. Această expresie poate fi interpreta în cel puţin două moduri: 1) în rugăciune; sau 2) în locul de rugăciune, sens în care apare în cap. 16,16. Unii comentatori sugerează că ucenicii nu rămâneau mereu în odaia de sus, ci se duceau din când în când, la o sinagogă, şi că asemenea vizite sunt relatate în Luca 24,53, Şi tot timpul stăteau în Templu.

În cereri. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestor cuvinte. Totuşi realitatea unirii ucenicilor în rugăciune, rămâne. În decursul zilelor dinaintea Zilei Cincizecimii cam 120 de persoane (vers.15) au stăruit în privinţa împlinirii făgăduinţei că Mângâietorul, urma să vină (Ioan 14,16) cu putere (Fapte 1,8) nu după multe zile (vers.5). Vezi AA 36,37.

Textul acesta cuprinde o formulă excelentă pentru rugăciunea plină de putere lucrătoare: 1) Cererea – ei se rugau; 2) stăruinţa – ei stăruiau în rugăciune; 3) unitatea – ei se rugau cu o inimă şi un gând. Vezi Matei 18,19,20; Luca 18,1-8.

Împreună cu femeile. Mai degrabă, cu femei, care se poate referi la soţiile bărbaţilor adunaţi acolo. Lucrul acesta poate fi susţinut de faptul că Maria, mama lui Isus, care nu era soţia nici unuia din cei prezenţi, e amintită separat. Oricum, interpretarea obişnuită este că femeile se referă la acelea care slujiseră lui Isus, între care erau Maria Magdalena, Ioana, Suzana, şi multe altele (vezi Nota Adiţională la Luca 7; vezi Luca 8,2.3).

Maria. Această referire la mama lui Isus este semnificativă. Legătura ei unică cu Domnul înălţat îndreptăţeşte faptul de a fi menţionată separat, dar nu i se dă prin aceasta, nici o poziţie neîndreptăţită. În această ultimă apariţie a ei în Scriptură, ea este una din grupul celor care stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri. Legendele cu privire la viaţa ei şi poziţia ei după aceea nu au nici un temei biblic sau istoric.

Fraţii lui. Aceştia erau Iacov, Iosif, Simon şi Iuda (Matei 13,55; vezi Matei 12,46; Marcu 6,3). Ei se ţinuseră departe de Isus (Ioan 7,5; DA 450, 451), şi nu sunt pomeniţi printre cei care se adunaseră în jurul crucii (Ioan 19,25-27). Dar scenele finale din viaţa pământească a lui Hristos înfăptuiseră convertirea lor, şi ei sunt număraţi acum împreună cu urmaşii Lui. Nu se mai aude nimic de Simon şi Iosif, dar Iacov este probabil cel care a devenit un conducător în biserică (vezi Fapte 12,17; vezi Fapte 15,13; 1 Cor.15,7; Gal.1,19; Vol. V, p.71), şi e considerat de mulţi ca fiind autorul Epistolei lui Iacov (vezi Introducere la Epistola lui Iacov, Vol.VII). Iuda ar putea să fie Iuda care a scris scurta epistolă care poartă numele lui (vezi Mar.6,3; vezi Introducere la Epistola lui Iuda, Vol. VII).

15 În zilele acelea, Petru s-a sculat în mijlocul fraţilor – numărul celor adunaţi laolaltă era de aproape o sută douăzeci – şi a zis:

Zilele acelea. Între înălţarea la cer şi Ziua Cincizecimii. Înălţarea a avut loc la patruzeci de zile după înviere (vers 3.). În felul acesta rămăseseră zece zile până la Ziua Cincizecimii, a cincizecia, ziua Sărbătorii Săptămânilor (vezi Lev. 23,16; Fapte 2,1). Vezi Vol. V, p.233.

Petru. În ce priveşte chemarea, poziţia, şi caracterul lui, vezi Marcu 3,14-16. Învăţăturile pe care le primise de la Isus (Luca 22,32; Ioan 21,15-17; vezi DA, 812,815) acum aduceau roade. Darurile lui naturale fuseseră sfinţite prin convertire şi el se înalţă ca un conducător în biserică. Nu era nimic dictatorial în conducerea lui. El stimula pe fraţii săi la acţiunea stabilită de comun acord.

Deciziile următoare vin de la întreaga grupă şi nu de la un singur om. El îndeplineşte un rol de frunte în treburile bisericii primare. Predica lui este singura predică din Ziua Cincizecimii care e relatată (Fapte. 2,14-40), dar şi alte predici ale sale au primit o atenţie deosebită (3,12-26; 4,8-12; 10,34-43). El, împreună cu Ioan, au săvârşit cea dintâi minune de vindecare relatată în Faptele Apostolilor (cap. 3,1-11), şi puterile sale miraculoase sunt în mod special menţionate (cap. 5,5; 9,32-41). El îndeplineşte partea principală în mustrarea lui Anania şi Safira (cap. 5,3-11). E clar că el a deţinut o poziţie de frunte în biserica timpurie, dar dispare din raportul lui Luca după cap.15,7 şi atenţia este apoi concentrată la Pavel. În ce priveşte o discuţie asupra presupusei supremaţii a lui Petru, vezi Matei 14,28; 16,16-19.

Fraţilor. [Ucenicilor, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p.10) pentru exprimarea fraţilor (care nu trebuie restrânsă numai la fraţii lui Hristos, ca în vers.14, deoarece erau de faţă cam 120 de persoane la ocazia de înlocuire a lui Iuda Iscarioteanul).

Numărul. [Numărul numelor, KJV; Gloata de persoane, Nitz]. Literal, gloata de nume, adică grup de persoane.

O sută douăzeci. Cuvântul aproape arată că acesta era o cifră aproximativă, dar grupul e destul de mare pentru a alcătui o temelie fermă pentru tânăra biserică din Ierusalim. Numărul nu cuprinde pe toţi aceia care credeau, deoarece peste cinci sute de fraţi au văzut pe Hristos după învierea Sa (1Cor.15,6).

16 „Fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David, despre Iuda, care a fost călăuza celor ce au prins pe Isus.

Fraţilor. [Bărbaţi şi fraţi, KJV; Bărbaţi, fraţi, Nitz]. Literal bărbaţi, fraţi. Unii au sugerat că Petru se adresa în deosebi bărbaţilor din adunare şi că numai ei au luat parte la alegerea celui de al doisprezecelea apostol.

Trebuia. Nu că evenimentele au fost aranjate pentru a se adapta Scripturii, ci că Scriptura, inspirată de Duhul Sfânt, a prevăzut evenimentele. Matei foloseşte multe citate din VT, oarecum similare (vezi Matei 1,22).

Scriptura. [Scriptura aceasta, KJV]. Mai degrabă, scriptura care e citată în v. 20. Notaţi cum, de la începutul ei, biserica a apelat la VT pentru autoritatea ei.

Duhul Sfânt. Aici Petru dă la iveală convingerile ucenicilor cu privire la inspiraţia psalmilor lui David. Ei credeau că David vorbise (sau scrisese) ca purtător de cuvânt al Duhului. Învăţătura aceasta concordă cu 2 Tim. 3,16 şi 2 Petru 1,21.

Iuda. Notaţi felul în care apostolul foloseşte Scriptura. El vede împlinirea ei după ce evenimentul a avut loc şi în mod curajos o aplică la Iuda în persoană, deşi David nu menţionează pe vânzător pe nume.

Care a fost călăuza. Literal, a devenit ghidul (vezi Matei 26,3.14.47). Ce groaznică schimbare de ocupaţie! Acela care fusese consacrat pentru a conduce oamenii la Hristos ca să poată fi mântuiţi, a ales să conducă oameni la Hristos pentru ca Mântuitorul să poată fi nimicit. Dar notaţi moderaţia în descrierea lui Iuda. În ciuda ororii pe care Petru şi fraţii săi apostoli trebuie să o fi simţit, nu sunt folosite abuzuri de limbaj. Judecarea lui Iuda este lăsată în mâinile lui Dumnezeu.

17 El era din numărul nostru şi era părtaş al aceleiaşi slujbe.

Era din numărul. [Era numărat împreună cu, KJV; Numărat între, Nitz]. Socotit unul din ceata apostolilor (Matei 10,4; Marcu 3,19; Luca 6,16). Nu există relatare cu privire la chemarea lui ca ucenic; el s-a oferit pentru a fi cuprins între cei doisprezece (vezi DA 293, 294).

Era. [A obţinut, KJV]. Mai bine, a obţinut prin sorţ, sau a primit prin atribuire divină, lucru care subliniază primirea lui de către Hristos ca ucenic.

Părtaş. [Parte, KJV; Fu ales, Nitz]. Gr. kleros, sorţi, parte atribuită, sau participaţie. De la acesta vine cuvântul nostru cler.

Slujbe. Gr. diakonia serviciu, lucrare, care mai târziu a ajuns să însemne diaconie. Slujbaşii din biserica primară simţeau puternic răspunderea slujbei (diakonia) Evangheliei (Fapte 12,25; 20,24; 1 Cor. 16,15; Col. 4,17; 2 Tim. 4,5).

18 Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele.”

Omul acesta a dobândit. [Omul acesta a cumpărat, KJV]. Versetele 18 şi 19 s-ar putea să fie explicaţia lui Luca introdusă în vorbirea lui Petru; el nu ar fi avut motive să dea amănunte cu privire la moartea lui Iuda. Nu trebuie să se tragă concluzia din această formulare că Luca credea că Iuda cumpărase ogorul sângelui înainte de moartea lui. Banii lui Iuda, obţinuţi pe căi nelegiuite au fost folosiţi pentru a cumpăra ogorul şi pentru cheltuielile de înmormântare, ca un fel de răsplată a faptei sale. Raportul lui Matei este explicit: Când Iuda a văzut că Isus a fost condamnat să fie răstignit şi nu făcea nici un efort pentru a Se salva, a fost apucat de remuşcare pentru trădarea sa. El a înapoiat cei 30 de arginţi preoţilor cu care făcuse târgul ticălos şi apoi s-a spânzurat. Cu aceşti bani, preoţii şi fruntaşi au cumpărat ogorul olarului, unde fuseseră aruncate resturi de olărie, şi acolo au îngropat pe Iuda. Din cauza aceasta, sau pentru că banii erau preţul sângelui nevinovat, locul a fost numit ogorul sângelui (vezi Matei 27,3-10; vezi DA 722). Diferenţa dintre relatările lui Matei şi ale lui Luca este retorică, nu faptică: tot ce a primit Iuda ca răsplată, a fost o înmormântare dezordonată într-o bucată de pământ sterp.

A căzut cu capul în jos. Pare să fie o anumită dovadă că aceste cuvinte ar trebui să fie înţelese ca însemnând umflându-se. Totuşi, evidenţele sunt neîndestulătoare pentru a recomanda lămurit o astfel de traducere. Iuda, probabil cel mai ambiţios dintre ucenicii lui Isus, căutase să ajungă la mari înălţimi de putere lumească identificându-se cu împărăţia pe care el gândea că o va întemeia Isus. Moartea lui îngrozitoare pare izbitor de semnificativă cu privire la rezultatele tragice ale unei astfel de ambiţii. În loc de a câştiga înălţimile la care aspira prin trădare josnică, a căzut cu capul în jos, şi a pierit jalnic.

19 Lucrul acesta a ajuns aşa de cunoscut de toţi locuitorii din Ierusalim, încât ogorul acela a fost numit în limba lor: „Acheldama”, adică: „Ogorul sângelui.” –

Cunoscut de toţi. Mai degrabă, a ajuns cunoscut. Când vestea despre trădarea lui Iuda şi despre moartea lui sinucigaşă s-a răspândit, probabil că a influenţat pe oamenii din Ierusalim în favoarea lui Hristos, deoarece şi-au dat seama că El fusese victima uneltirilor preoţilor şi a trădării unui ucenic. Mai mult, scenele crucificării fusese văzute de mulţime (Luca 23,27.35; Ioan 19,19.20; DA 741, 775-777). Aceia care au înviat din mormânt după cutremurul cel mare, s-au arătat multora (Matei 27,52.53; DA 786). Evenimentele care au însoţit sacrificiul lui Hristos pentru păcătoşi nu au avut loc în taină; ele n-au fost ascunse undeva într-un ungher (Fapte 26,26).

A fost numit. [E numit, KJV]. Unii au sugerat că folosirea formei verbului este numit este

o dovadă neintenţionată că Luca a scris Faptele Apostolilor înainte de distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr., iar după acest eveniment numele locului a fost pierdut în mare măsură din vedere. În limba lor. [În propria lor limbă, KJV]. Literal: propriul lor dialect [dialektos]. Aceasta ar sugera că aramaica nu era limba vorbită de Luca, el ne fiind iudeu.

Acheldama. [Aceldama, KJV]. O transliterare, din greacă a aramaicului, chagel dema’, ogorul sângelui. Tradiţia îl asociază cu Hakk ed-Dumm, pe panta sudică a Văii lui Hinom, la sud de Ierusalim (vezi Matei 5,22). Ogorul cumpărat cu cei 30 de arginţi a fost folosit pentru îngroparea străinilor care nu aveau rude sau prieteni care să-i înmormânteze (Matei 27,6-10; cf. Zah.11,12.13).

20 În adevăr, în cartea Psalmilor este scris: „Locuinţa lui să rămână pustie, şi nimeni să nu locuiască în ea!” şi: „Slujba lui s-o ia altul!”

Este scris. Ar trebui să fie notată şi să se reţină legătura cu vers.17. După explicaţia versetelor 18,19 Petru citează Psalmi 69,25 (din LXX cu oarecare schimbări) şi Psalmi 109,8 (tot din LXX). Psalmi 69 cuprinde imprecaţiuni la adresa vrăjmaşilor lui David, dar cuprinde şi exprimări profetice care se referă la Mesia, aşa cum se poate vedea din vers.7-21. Versetul 25 este în primul rând un blestem asupra vrăjmaşilor lui David, şi într-un sens extins aspra vrăjmaşilor lui Mesia, şi deci e aplicabil la Iuda. Şi Psalmul 109 este de imprecaţie, în termeni chiar mai aspri decât celălalt, iar v. 8 este o cerere stăruitoare ca vrăjmaşul lui David şi al lui Mesia să aibă o viaţă scurtă şi să fie înlăturat din postul de răspundere (vezi Psalmi 69; 109).

Iuda şi faptele lui înspăimântătoare corespund cu aceea a vrăjmaşilor descrişi în aceste pasaje. Aceasta este un tip de exegeză adesea folosit în NT pentru a interpreta şi aplica VT (cf. 1 Petru 1,10.11; cf. cele de la Deuteronom 18,15).

Slujba. [Episcopia, KJV; Însărcinarea, Nitz]. Gr. episkope, supravegherea, însărcinarea, slujba, traducând corect ebraicul pequddah. Cuvântul episcopie ar trebui mai de grabă să însemneze slujba de supraveghetor. Episcopii erau slujbaşii conducători în Biserica Angliei în 1611, când a fost tradusă KJV, şi psihologic e de înţeles că traducătorii anglicani citeau în cuvântul grecesc, care înseamnă supraveghere sau superintendenţă, un sens eclesiastic mult mai puternic decât sensul original. Compară menţionarea lui Easter din versiunea KJV în cap.12,4 unde cuvântul grec însemnează paşte. Refuzul calvinist de a recunoaşte orice slujbaş cu autoritate mai mare ca bătrân (Gr. presbiteros), nu se regăseşte în traducerea anglicană din 1611, deşi apăruse în Biblia de Geneva din 1560, tradus ca însărcinarea. În ce priveşte sensul în NT al cuvintelor greceşti presbiteros, bătrân, şi episkopos, episcop, vezi p.26, 38. În NT, bătrânii erau adesea numiţi episcopi, adică, supraveghetori, dar numai aici se face referire la apostoli, chiar şi numai indirect, ca episcopi. Prin urmare traducerea însărcinarea, sau slujba e de preferat aici. Vezi p. 26, 36.

Apostolul foloseşte Psalmi 109, ca autoritate pentru alegerea altui bărbat pentru a ocupa locul vacant.

21 Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi,

Cei. [Aceşti bărbaţi, KJV; Aceşti bărbaţi, Nitz]. Pare să fi fost mai mulţi cei care împlineau condiţiile necesare pentru un urmaş al lui Iuda, deşi numai unul a fost ales.

Ne-au însoţit. [Au fost în tovărăşie cu noi, KJV; Au venit împreună cu noi, Nitz]. Petru descrie calităţile necesare unui candidat. El trebuia să fi fost cu ucenicii în tot cursul lucrării Domnului – din timpul lui Ioan Botezătorul până la data înălţării Sale.

A trăit… între noi. [A intrat şi a ieşit, KJV; a stat între noi Nitz]. Aceasta este o expresie ebraică, referindu-se la activităţile zilnice, de felul celor pe care Isus le-a desfăşurat împreună cu ucenicii Săi.

22 cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi, să fie rânduit unul care să ne însoţească drept martor al învierii Lui.

Cu începere. Compară începutul (Marcu 1,1).

. Botezul lui Ioan. Lucrul acesta se poate referi fie la vremea când Ioan predica şi boteza sau la ziua anumită când Ioan a botezat pe Isus.

Să fie. [Trebui, KJV]. Gr. dei, e necesar (cf. vers.16). Pare că Petru se gândea că numărul original al apostolilor trebuia să fie păstrat. Apostolii fără îndoială aveau o concepţie cu privire la numărul 12 ca întreg, după exemplul celor 12 seminţii ale lui Israel. De fapt, lor le fuseseră făgăduite 12 tronuri de pe care să guverneze (Matei 19,28), o făgăduinţă care aduce în minte cele 12 stele din coroana bisericii (Apoc. 12,1), şi cele 12 temelii ale zidurilor Noului Ierusalim, având scrise pe ele numele celor 12 apostoli (Apoc. 21,14). Isus a rânduit o grupă de 12, dintre care unul se pierduse. Prin urmare, Petru considera că numărul întreg e necesar pentru a da mărturie cu privire la toate aspectele vieţii şi faptelor Domnului. În faţa apostolilor se găsea o sarcină uriaşă, şi măsura întreagă a numărului lor era necesară pentru îndeplinirea ei.

Numărul 12 a fost stricat prin martirizarea lui Iacov cam prin anul 44 d.Hr. (cap.12,2), dar nu aflăm nimic despre numirea unui succesor.

Rânduit. [Hirotonit, KJV; Fie, Nitz]. Gr. ginomai, a deveni. Unora li se pare că expresia să fi ordinat, [hirotonit] reflectă prea puternic principiile de cârmuire bisericească susţinute de traducătorii KJV. Susţinerea aceasta nu e necesară, deoarece cei doisprezece fuseseră deja ordinaţi [hirotoniţi] de Domnul lor (vezi Marcu 3,14; vezi DA296), şi ar fi fost corespunzător ca cel ales să fie la fel pus deoparte pentru lucrarea lor.

Martor. Vezi v. 8. Accentul e pe mărturisirea despre faptul istoric al învierii (vezi Luca 24,48).

23 Ei au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis şi Iust, şi pe Matia.

Ei. Poate fi vorba de întreaga ceată a celor 120, deşi contextul imediat al v. 21 şi 22 ar putea sugera limitarea referirii numai la cei unsprezece.

Au pus înainte doi. [Au numit doi, KJV; Puseseră înainte doi, Nitz]. Gr. estesan duo; aceste cuvinte pot fi traduse fie ei au pus înainte doi sau doi au stat. În forma de mai înainte, pasajul acesta ar însemna că Iosif şi Matia au fost propuşi de ucenici drept candidaţi pentru care să se poată trage la sorţi. Dacă verbul urmează să fie înţeles în sensul al doilea, ar lăsa să se înţeleagă că atunci când a făcut cunoscut calităţile necesare pentru omul care trebuia să ocupe locul lui Iuda, Petru a întrebat dacă sunt de faţă unii ca aceştia, şi Iosif şi Matia s-au ridicat în picioare.

Iosif. Un nume iudaic obişnuit (vezi Gen.30,24).

Barsaba. Gr. barsabas, o transliterare din aramaică, poate bar shebba’, însemnând fiul Sabatului, adică cineva care se născuse în Sabat, sau bar saba’, fiul bătrânului. Unii au încercat să identifice pe acest Barsaba cu Barnaba, Levitul din Cipru, care a devenit un însoţitor al lui Pavel (cap. 4,36; 9,27; 11,22.24). Dar nu există susţinere biblică pentru aşa o interpretare. Este posibil ca acesta să fi fost fratele lui Iuda Barsaba menţionat în cap.15,22.

Iust. Un supranume latin. În vremurile romane mulţi iudei luau astfel de nume.

Matia. Poate o formă prescurtată a lui Mattathias, care vine de la ebr. Mattithyah, darul lui Iehova. El nu mai e menţionat, în afară de v. 26, şi nu e nici o tradiţie vrednică de încredere cu privire la viaţa lui. Eusebiu (Istoria Eclesiastică i.12.3; iii.25.6) îl pune între cei Şaptezeci, şi pomeneşte o Evanghelie apocrifă atribuită lui. Se spune despre el că ar fi fost martirizat în Etiopia sau în Iudeea (vezi p.36).

24 Apoi au făcut următoarea rugăciune: „Doamne, Tu care cunoşti inimile tuturor oamenilor, arată-ne pe care din aceşti doi l-ai ales

Rugăciune. [S-au rugat, KJV]. Ce rugăciune trebuie să fi fost aceasta, izvorând proaspătă dintr-o credinţă simplă, stăruitoare. În toate marile momente ale bisericii în curs de formare s-a recurs la rugăciune spontană. Acesta nu era din simpla deprindere, deşi deprinderea era bună; nici ca un ritual, deoarece cultul bisericii încă nu fusese stabilit, ci pentru că apostolilor le era natural să vorbească, prin rugăciune, Domnului lor din cer tot aşa cum vorbiseră faţă către faţă cu Isus pe pământ. Aşa ar fi trebuit să fie întotdeauna în experienţa bisericii, şi aşa ar trebui să fie acum.

Doamne. Întrucât Isus învăţase pe ucenicii Săi să adreseze cererile lor Tatălui în numele Lui (al lui Isus), e de presupus că şi cuvântul Doamne se referă aici la Tatăl.

Cunoşti inimile. Compară 1 Samuel 16,7; Psalmi 139,1-4; Ioan 2,25.

Arată. Cei 120 folosiseră ce mai bună judecată de care erau în stare, prezentând numele lui Barnaba şi Matia. Acum au apelat la Domnul să facă alegerea finală.

25 ca să ia loc în slujba şi apostolia aceasta, din care a căzut Iuda ca să meargă la locul lui.”

Loc. [Parte, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) loc. Slujba şi apostolia. Apostolii erau foarte conştienţi de demnitatea spirituală a chemării lor. Din care a căzut. [Prin abatere a căzut, KJV, Se abătu, Nitz]. Mai de grabă s-a dat la o

parte, a încălcat.

La locul lui. Domnul fusese solicitat să aleagă pe cineva care să înlocuiască pe acela care alesese apostazia, şi care-şi găsise locul, în dezastru şi moarte. Un astfel de loc i-a revenit prin propria lui alegere. Evenimentele dovediseră că Domnul prevăzuse deja (Ioan 6,70.71; 13,2.21.26), că un loc între cei doisprezece nu aparţinea pe bună dreptate lui Iuda.

26 Au tras la sorţi, şi sorţul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli.

Au tras la sorţi. [Au aruncat sorţii lor, KJV; Le deteră sorţi, Nitz]. Acest lucru pare să însemne 1) grupa a tras la sorţi în favoarea celor doi oameni, sau, 2) candidaţii înşişi au tras la sorţi. Indiferent ce metodă a fost folosită, a avut ca rezultat alegerea lui Matia. Iudeii cunoşteau bine sorţul ca o metodă de luarea deciziilor în VT: 1) la alegerea ţapilor din Ziua Ispăşirii (Lev.16,5-10); 2) la împărţirea pământului ţării Canaan (Num. 26,55; Iosua 18,10 şi la înapoierea din exil (Neem. 10,34; 11,1); 3) la tranşarea cazurilor de omor cu autori necunoscuţi (Iosua 7,14.18; 1 Samuel 14,41.42); 4) la alegerea trupelor pentru luptă (Jud. 20,8-10); 5) la numirea în slujbe înalte (1Samuel 10,19-21); şi 6) în atribuirea de cetăţi preoţilor şi Leviţilor (1Cr.6,54-65). Metoda e văzută în funcţiune în 1 Cronici 24 la 26. Domnul era considerat ca având repartizarea finală a sorţilor (Prov.16,33). Soldaţii au tras la sorţi pe Golgota pentru hainele fără cusătură ale Domnului (Matei 27,35; vezi Ioan 19,23.24). Dar alegerea lui Matia prin sorţi este singurul caz relatat printre creştinii din NT. Pentru un avertisment contra folosirii acestei metode astăzi, vezi Iosua 7,14; Prov.16,33.

Atât cât arată raportul, propunerea lui Petru de a folosi sorţii a fost acceptată fără contrazicere sau discuţie. Reiese că după Ziua Cincizecimii conducerea directă a Duhului Sfânt a făcut fără rost tragerea la sorţi (Fapte.5,3; 11,15-18; 13,2; 16,6-9). Un caz de tragere la sorţi în biserica post-apostolică este prevederea pentru alegerea unui episcop în canonul al treilea al Conciliului din Barcelona, Spania, anul 599 d.Hr.

A fost numărat. Gr. sugkatapsephizomai, de la sun, cu, kata, jos, şi psephos, o pietricică, referindu-se la metoda veche a alegerii unei persoane prin aruncarea unei pietricele într

o urnă. Cuvântul poate fi tradus ca votat sau înrolat, înscris.

Cu cei unsprezece. În ochii lumii, Matia izbutise să ajungă la o poziţie foarte smerită, aceea de conducător într-un grup neînsemnat de oameni care urma să fie în curând persecutat. Dar pentru credincioşi, poziţia la care fusese chemat Matia avea nenumărate posibilităţi pentru viitor. Nu există motiv pentru a-i tăgădui demnitatea lui Matia ca membru în corpul apostolic. Dacă s-ar argumenta că nimic nu se spune în Scriptură cu privire la lucrarea de mai târziu a lui Matia, trebuie să se reţină faptul că nu se spune nimic nici despre lucrarea de mai târziu a lui Andrei, Filip (Filip din cap. 8 era diaconul), Toma, Bartolomeu, Matei, Iacov cel Mic, Simon Zelotul, şi Iuda Lebbaeus Tadeu.

Nu se relatează dacă ucenicii şi-au pus mâinile asupra lui Matia (cf. cap. 6,6; 13,3). Evident, biserica credea că Duhul Sfânt arătase aprobarea Sa în alegerea prin tragerea la sorţi. În această alegere a lui Matia avem dovezi timpurii şi însemnate de organizaţie bisericească: 1) o adunare oficială a credincioşilor; 2) discutarea unui subiect important de administraţie bisericească; 3) luarea deciziei şi aplicarea ei. Biserica a fost organizată prin putere dumnezeiască şi continuă să depindă şi astăzi de aceasta.

Unii îl consideră pe Pavel al doisprezecelea apostol. Deşi Pavel s-a numit pe sine de repetate ori apostol (Rom. 1,1; 1 Cor.1,1; 2 Cor. 1,1; şi în alte epistole), el n-a pretins niciodată că ar fi unul din cei doisprezece, şi nici nu e vreodată desemnat ca atare. De fapt, el socotea în evidenţă o deosebire între el şi ceilalţi apostoli.(1 Cor. 15,5.8). El a explicat că n-a primit cunoştinţele cu privire la Evanghelie de la cei doisprezece (Gal. 1,11.12.15-19). El a urmat un program special, diferit de al acestora (Rom.15,20.21). În EW 199 şi AA102 se confirmă că Pavel a luat locul lui Ştefan.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

3 AA 26; EW 189; FE 535

5 ML 57

5-7 AA 30

6,7 SR 241

7 EV 702; TM 55

8 AA 17,31,107; GW 273, 284; S 336; ML47; TM 65, 198, 267; 7T 273; 8T 15,56

9 EW 190

9-11DA 831; EW 191

10,11 AA 33; LS 50; 1T 41; 2T 194

11 EW 110; GC 301,339

14 EW 191; TM 170; ST 158; 6T 140; 7T

16-18 DA 722

21-26 9T 283

24 1T 333