Iată. Din particula ebraică we, care este mai obişnuit tradusă şi. Acesta este primul loc al folosirii ei la începutul cărţii. Dintre toate cărţile istorice ale Vechiului Testament, numai patru încep astfel.

Fiilor lui Israel. Despre numele fiilor lui Iacov, vezi comentariul pentru Geneza 29,32 la 30,24; 35,18; 46,8-26; 49,3-27.

Sufletele erau şaptezeci. Raportul despre cei puţini care au migrat cu Iacov în Egipt este dat aici pentru a sublinia remarcabila creştere numerică a copiilor lui Israel în timpul anilor lor de şedere (în Egipt, n.trad.). Creşterea aceasta a fost împlinirea făgăduinţelor făcute lui Avraam (Geneza 15,14). Şi lui Iacov (Geneza 46,3). Despre numărul de 70, în care se cuprinde şi Iacov, vezi comentariul pentru Geneza 46,27.

Fiii lui Israel s-au înmulţit. Familia lui Iacov a crescut în mod miraculos atât în timpul vieţii celor 12 patriarhi, cât şi după moartea lor. Binecuvântările rostite asupra neamului omenesc la creaţiune (Geneza 1,28) şi făgăduinţa făcută mai târziu lui Avraam (Geneza 22,17) era acum realizată în mare măsură.

S-a umplut ţara de ei. Aceasta se referă mai ales la ţinutul Goşen ,unde locuiau evreii (Geneza 47,11). Clima Egiptului, fertilitatea pământului şi binecuvântarea lui Dumnezeu au dat naştere la o extraordinară creştere de populaţie.

Un nou împărat. Nu numai o altă persoană, ci o nouă dinastie. Deoarece acest comentariu adoptă mijlocul secolului al XV-lea ca dată a Exodului, se poate presupune că Iosif a trăit în timp ce în Egipt stăpâneau hicsoşii (vezi comentariul pentru Geneza 39,1; precum şi PP 191, 492. În conformitate cu acestea, regii dinastiei a optsprezecea, care au eliberat Egiptul de stăpânirea hicsoşilor, au fost faraonii apăsării. Hicsoşii erau asiatici ca evreii şi, deşi egiptenizaţi, ei aveau să fie prietenoşi faţă de Iosif şi familia sa. Dar alungarea hicsoşilor a dus la un nou spirit de naţionalism şi toţi străinii erau priviţi cu suspiciune, mai ales cei care au fost favorizaţi de hicsoşi. Contribuţia adusă de Iosif la bunăstarea poporului avea să fie uitată, mai ales pentru că el a fost un asiatic şi ministru al unui rege străin. Generaţia care a trecut prin experienţa celor şapte ani de foamete murise, şi urmaşii fiilor lui Iacov au fost confruntaţi cu o situaţie cu totul nouă, o populaţie de băştinaşi egipteni şi o dinastie care ura pe izraeliţi.

El a zis. El ar fi primul rege al dinastiei a optsprezecea, fie Ahmose, marele eliberator al Egiptului, fie fiul său Amenhotep I (1546-1525), în cazul în care n-a fost aceeaşi persoană cu regele care a trăit pe timpul naşterii lui Moise. Însă, dacă el a fost regele în palatul căruia a fost crescut Moise, atunci este vorba de Thutmose I (1525-1508 î.Hr.), tatăl lui Hatshepsut.

Poporului său. Fără îndoială că regele a conferit cu miniştrii şi sfetnicii săi. În puţinele documente care aruncă ceva lumină asupra războiului de eliberare, este făcută de două ori declaraţia că regii Sekenenre şi Kamose au adunat pe sfetnicii lor înainte de a porni la acţiune. Cu toate că Kamose luase deja hotărârea sa şi n-a urmat sfatul lor, el a discutat problema cu miniştri săi.

Mai mare şi mai puternic. Probabil că Faraon exagera, deoarece Egiptul fusese timp de secole o mare naţiune. Acesta era felul de exagerare pe care şi-l îngăduiau oamenii neprincipiali în scopul de a justifica o acţiune extremă şi nerezonabilă.

Să ne arătăm dibaci. Faraon a sugerat un expedient politic dibaci spre a evita pericolul de revoltă şi posibilitatea ca izraeliţii să facă o cauză comună cu vrăjmaşii lui, hicsoşii, şi apoi să părăsească Egiptul. Poate că nu se temea aşa de mult de cucerirea regatului lui de care se temea, cât de o alianţă cu vrăjmaşii săi. Printre evrei erau mulţi muncitori iscusiţi şi de aceea Faraon a propus să-i reţină ca robi pe care să-i poată folosi la diferitele lui proiecte de construcţii. Se poate că el a adoptat această politică faţă de evrei fie în timpul, fie curând după revolta împotriva hicsoşilor, rudele lor rasiale.

Isprăvnicei. Literal, supraveghetori de muncă (forţată şi neplătită). Faraon a sperat că un tratament de asuprire va frânge tăria fizică a izraeliţilor şi va întârzia remarcabila lor creştere în număr. El se aştepta la mai mult, să zdrobească spiritul lor de independenţă şi respect de sine. În cele din urmă, el va fi în stare să-şi ducă la îndeplinire vastele lui planuri de construcţie fără să pună vreo sarcină pe poporul său.

Cetăţile hambare. Deoarece ţinutul Goşen era situat în delta estică, Faraon i-a pus pe izraeliţi să lucreze la temple şi alte construcţii guvernamentale pe malul de răsărit al regiunii. În vremurile vechi, bogăţia naţională era adesea înmagazinată în temple, presupuse a fi sub ocrotirea zeilor.

Pitom. Acest nume este explicat ca redarea ebraică a egipteanului Per-Atum, Casa (soarelui-zeu) Atum. Unii cercetători l-au identificat cu actualul Tell el-Maskhuta din Wadi Tumilat, vreo 20 de mile vest de Lacul Timsah, în regiunea estică a Deltei, unde în 1833 Naville a descoperit mari magazii pentru cereale. Aflând că această cetate fusese clădită de Ramses II, la care se pare că se referă numele celei de-a doua, Naville a crezut că el este Faraonul asupririi. În privinţa aceasta Naville a avut mulţi urmaşi. Alţii au identificat pe Tell el-Maskhuta cu Sucot-ul biblic (cap.12,37), de unde izraeliţii au plecat din Egipt, având în vedere că inscripţiile descoperă că numele egiptean al locului fusese Tjeku. Totuşi, până nu apare la lumină o dovadă mai hotărâtă, aşezarea Pitom-ului rămâne nesigură.

Şi Ramses. Această cetate a fost identificată de Flinders Petric cu Tell el-Retabeth din Wadi Tumilat, 8 mile spre vest de Tell el-Maskhuta. Alţi cercetători ar identifica, totuşi, pe Ramses cu Tanis, Ţoan-ul biblic (Numeri 13,22), numit mai înainte Avaris, capitala hicsoşilor. Mult timp după alungarea lor din Egipt, Ramses II l-a mărit şi înfrumuseţat, şi l-a numit după numele lui.

Totuşi Ramses II nu se poate să fie Faraonul asupririi. Cronologia biblică de la Exod la monarhia lui Israel cere cel puţin secolul al XV-lea pentru Exod (vezi 1 Regi 6,1), care de aceea a avut loc cu două secole mai devreme decât domnia lui Ramses II. Numele cetăţii, hambar, numită aici Ramses trebuie să fie înţeles ca modernizarea unui vechi nume. O altă ilustrare a acestei practici se întâlneşte în Geneza 47,11, unde ţinutul Goşen este numit Ţinutul lui Ramses. Nimeni nu va susţine că intrarea lui Iacov în Egipt a avut loc sub domnia lui Ramses II; de aceea, vechiul nume al regiunii numită Ramses în Geneza 47,11 pare să fi căzut în favoarea unuia mai modern (vezi comentariul pentru Geneza 47,11). Vechea cetate Laiş (Iosua 19,47), de asemenea este numită Dan în Geneza 14,14 (vezi comentariul pentru acest text), cu toate că ea a primit acest nume la multe secole după ce muriseră atât Avraam cât şi Moise. Cea mai rezonabilă explicaţie pentru aceste texte şi altele în care numele moderne de cetăţi sunt aplicate în naraţiune la timpuri mai timpurii este a se presupune că copişti de mai târziu au schimbat vechile nume ieşite din uz cu altele mai moderne, în încercarea de a lămuri naraţiunile pentru generaţiile următoare.

Cu atât se înmulţea. Primul plan al lui Faraon nu şi-a ajuns scopul. Evreii creşteau la număr proporţional cu gradul de asuprire şi fireşte că egiptenii au fost neliniştiţi de o astfel de creştere fără precedent. S-a dovedit că persecuţia şi încercările n-au putut zădărnici planul lui Dumnezeu şi măsurile care urmăreau să nimicească pe poporul său, s-au dovedit a fi izvor de mai mare tărie.

S-au scârbit. Neliniştea egiptenilor se datora nereuşitei planului lor. Prezenţa unui vrăjmaş înăuntrul hotarelor lor, care nu putea fi subjugat, îi încurca şi-i irita.

Le-au făcut viaţa amară. Neînfricaţi, egiptenii au depus un efort mai mare să înrobească pe Israel. Versetele 13 şi 14 nu relatează despre o asuprire nouă, ci continuarea şi intensificarea programului de muncă grea deja în vigoare.

În lut şi cărămizi. În timp ce piatra era materialul principal folosit de egipteni pentru marile lor temple, palate şi alte clădiri publice, cărămida era folosită într-o mare măsură pentru clădiri mai mici, pentru ziduri de cetăţi, pentru forturi, pentru împrejmuiri de templu şi pentru hambare asemenea celor amintite în v.11.

Tot felul de lucrări. La început, evreii au fost folosiţi să pască turmele şi cirezile regale (Geneza 47,6), dar mai târziu s-au ocupat şi cu agricultura (Deuteronom 11,10). Nu există ţară unde se cere o atât de constantă grijă şi muncă asiduă de-a lungul anului ca în Egipt. Revărsarea anuală a Nilului necesita o vigilenţă extremă, pentru a salva vitele şi a preveni inundarea caselor şi satelor şi surparea digurilor râului. Cultivarea pământului este continuă peste an şi reuşita depinde de un sistem de irigaţii care cere muncă permanentă şi o neîncetată atenţie. Dacă lucrările de pe câmp ar fi cuprins şi săparea de canale (Josephus II 9.1), viaţa evreilor ar fi fost făcută într-adevăr mai amară. A lucra sub arzătorul soare egiptean fără nici o umbră şi aproape fără o adiere de vânt, de la răsăritul soarelui până la apusul lui, şi cu picioarele în apă (Deuteronom 11,10), este cea mai zdrobitoare experienţă. Când Mehmet Ali a construit canalul alexandrin aproximativ pe la mijlocul secolului al XIX-lea, a pierdut 20.000 de muncitori din 150.000. Procentul de pierdere poate să fi fost aproximativ acelaşi şi în timpurile vechi. Dar în ce îl privea pe Faraon, cu cât piereau evrei mai mulţi, cu atât lucrul acesta convenea mai bine planului lui rău.

A poruncit moaşelor evreilor. A doua încercare a lui Faraon de a controla înmulţirea evreilor n-a avut pretenţia de a ascunde adevăratul lui obiectiv. De la asuprire crudă, el a mers la ucidere pe faţă. S-a pus la îndoială dacă moaşele erau într-adevăr evreice, deoarece în cazul acesta regele nu putea fi sigur de cooperarea lor. Expresia tradusă moaşele evreice poate fi redată şi "moaşele femeilor evreice, care înseamnă moaşe care asistau pe femeile evreilor la naştere. Dar numele lor sunt în mod hotărât semite şi nu egiptene, Şifra însemnând frumuseţe şi Pua splendoare sau strălucire. Aceasta confirmă redarea din KJV (vezi comentariul pentru v.17).

Scaunul de naştere. Literal, două pietre. Au fost date diferite explicaţii neconvingătoare acestui termen, nefiind nevoie să fie repetată aici vreuna, având în vedere că adevăratul înţeles al lui a fost descoperit de egiptologul Spiegelberg. În Egipt era folosit scaunul de naştere care consta fie din două pietre, fie din pietre aşezate în formă de potcoavă. Obişnuita expresie egipteană a şedea pe cărămizi pentru a naşte cum se află pe diferite inscripţii vechi, descoperă înţelesul cuvintelor regelui, Păziţi-le când sunt pe cele două pietre. Folosirea acestei expresii egiptene confirmă paternitatea mozaică a Exodului.

Dacă este băiat. Era o practică obişnuită în toată lumea veche a scăpa de copii nedoriţi lăsându-i să moară, sau, mai obişnuită, să fie mâncaţi de păsări sau animale sălbatice. Porunca regelui reflectă şi obiceiul păgân de ucidere a tuturor vrăjmaşilor de sex masculin şi a forţa pe femei şi fete să devină roabe servitoare ale cuceritorilor. În multe războaie antice de cucerire, toată populaţia bărbătească era trecută astfel prin sabie. După cum s-ar părea, Faraon a intenţionat să folosească bărbaţii în viaţă pentru planurile de construcţii pe care le avea în minte, dar să lase pe evrei să piară ca popor o dată cu acea generaţie. În felul acesta a plănuit să scape de un vrăjmaş puternic dinăuntrul graniţelor sale şi, în acelaşi timp, să asigure sclave pentru familiile egiptene.

Moaşele s-au temut. Este clar că moaşele au fost evreice, pentru că ele s-au temut de Dumnezeu şi ştiau că El a interzis uciderea. Deşi nu aveau cunoştinţă de cuvintele poruncii a şasea a Decalogului, Să nu ucizi, ele erau familiarizate cu regula: Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om (Geneza 9,6). Temându-se de Dumnezeu mai mult decât de regele tiran (vezi Fapte 4,19; 5,29), aceste femei curajoase au îndrăznit să nesocotească porunca regală. Teama de oameni face pe om victima împrejurărilor, dar teama de Dumnezeu aduce odihnă în mijlocul tumultului şi pace în faţa pericolului de moarte. Aceasta trebuie să fi fost experienţa celor două moaşe evreice principale, pe umerii cărora zăcea o aşa răspundere gravă.

Femeile evreilor. Femeilor evreice fără îndoială că li se cerea să lucreze la câmp împreună cu bărbaţii. Deoarece erau obişnuite să muncească din greu în aer liber, probabil că naşterea de copii era comparativ uşoară pentru ele. Femeile arabe, înrudite rasial cu evreii, duc o viaţă istovitoare şi au nevoie doar de puţină asistenţă la naştere. Faptul acesta explică veridicitatea scuzei prezentate lui Faraon de moaşele evreice. În orice caz, nu este nici o dovadă că istorisirea lor a fost pusă la îndoială.

Ele sunt vânjoase. Literal, ele sunt viguroase. Rezultatul a fost că moaşele erau chemate rar. Era mică cererea după serviciile lor, deoarece orice femeie, rudă sau cunoştinţă putea de obicei să asigure toată ajutorul necesar. Lucrul acesta poate să explice de ce au fost necesare la evrei numai două moaşe, în ciuda numărului mare al lor.

Le-a făcut case. Dumnezeu le-a răsplătit pe moaşe pentru credincioşia lor dându-le familii şi păstrând urmaşii lor. Faptul că acesta este înţelesul textului, este clar din texte paralele în care acesta este folosit în acest sens (vezi Rut 4,11; 2 Samuel 7,11.27). Nesocotind nemiloasa poruncă a regelui, ele au ajutat la întemeierea familiilor lui Israel şi astfel au fost întemeiate de Dumnezeu propriile lor familii. Ele au riscat propria viaţă pentru a salva poporul lor.

Faraon a dat următoarea poruncă la tot poporul lui. Eşecul tuturor planurilor de a slăbi pe poporul evreu a dus pe rege la fapte de violenţă pe faţă. Acest decret nou a pus asupra fiecărui egiptean responsabilitatea de a-şi însuşi porunca regelui. Sarcina de a-i extermina pe evrei era acum transferată de la isprăvnicei şi moaşe, la poporul de rând.

Orice băiat. S-a susţinut că marele număr de izraeliţi la Exod exclude ca vreun astfel de ordin criminal să fi fost emis vreodată. Totuşi, este probabil că mulţi egipteni care n-au fost ostili izraeliţilor l-au nesocotit, sau că el a rămas în vigoare numai un timp scurt. Poate că Faraon a anulat edictul, după ce a înţeles mai bine avantajele care decurgeau din munca de rob gratuită, sau când planurile lui de construcţii s-au extins. Deoarece 80 de ani mai târziu au fost aşa de mulţi bărbaţi maturi care au părăsit Egiptul, această poruncă crudă n-a putut să rămână mult timp în vigoare.

Uneori se ridică obiecţiunea că este foarte puţin probabil ca vreun monarh să fi ordonat cu atâta sânge rece o nimicire totală de copii nevinovaţi. Trebuie să fie observat, totuşi, că în vremurile cele vechi, viaţa, mai ales a celui de altă rasă sau naţiune, era privită fără valoare. Era un lucru obişnuit să se masacreze prizonierii luaţi în război, să se nimicească populaţii întregi şi să se sacrifice zeilor copiii nedoriţi. Comentariile lui Ellen G. White

1-22 PP 241-242; SR 104-106

6-10 SR 104

7-10 PP 241

11-14 SR 105

12-14 PP 242

13,14 SR 147

16 SR 105

22 PP 242; SR 106