1 Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, și fratele Timotei, către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint și către toți sfinții care sunt în toată Ahaia:

Apostol. Gr. apostolos (vezi la Marcu 3,15; Fapte 1,2). Pavel primise însărcinarea direct de la Isus Hristos (Fapte 26,16.17; cf. Galateni 1,11.12). În felul acesta era un ambasador reprezentându-L pe Hristos (2 Corinteni 5,20). În cele mai multe dintre epistolele sale, Pavel se numeşte apostol, autoritatea lui fiind egală cu cea a celor doisprezece, care Îl văzuseră pe Domnul şi fuseseră instruiţi personal de El (vezi la 1 Corinteni 9,1).

Al lui Hristos Isus. Adică trimis de Isus Hristos şi deci vorbind în numele Lui.

Voia lui Dumnezeu. Apostolii mincinoşi care tulburau acum biserica din Corint veneau din proprie iniţiativă. Pavel devenise apostol printr-un act de voinţă al lui Dumnezeu (cf. Romani 1,1; 1 Corinteni 1,1). Era deosebit de important ca cei din Corint să recunoască diferenţa aceasta şi să-l accepte pe Pavel ca reprezentant personal al lui Dumnezeu.

De câteva decenii exista o partidă influentă de creştini iudei care cereau ca cei convertiţi la creştinism dintre neamuri să devină şi prozeliţi la iudaism şi să respecte cerinţele legii rituale. Aceşti iudei se pare că tăgăduiau valabilitatea deciziei conciliului de la Ierusalim care spunea că cei convertiţi dintre neamuri nu trebuiau să facă aşa ceva (Fapte 15,19.20.28.29). Cândva, partida aceasta iudaizantă ridicase cu succes bisericile din Galatia împotriva lui Pavel (Galateni 3,1; 5,1-7), precum şi bisericile din provincia Asia (2 Timotei 1,15). Aceşti iudaizanţi îl nesocoteau pe Pavel şi, întrucât el nu fusese asociat personal cu Hristos, ca cei doisprezece, îl prezentau, în cel mai bun caz, ca fiind un apostol de categoria a doua. Tendinţa în biserica primară era de a-i împărţi pe apostoli în două grupe: cei care fuseseră şi cei care nu fuseseră cu Hristos. Cei care-L văzuseră pe Isus în trup erau de obicei mai preţuiţi decât cei care nu-L văzuseră astfel. A doua grupă fusese rânduită la apostolie de biserică şi era considerată inferioară primei grupe. Această clasificare era pur omenească şi nu avea nici aprobarea lui Dumnezeu, nici a apostolilor. De aceea, adesea Pavel socotea că e necesar să accentueze că fusese chemate personal de Hristos. El Îl întâlnise personal pe Isus pe drumul spre Damasc. Fusese învăţat de Domnul Isus Hristos în persoană (Galateni 1,11.12). De asemenea fusese însărcinat de Isus în persoană, în templu, cu prilejul primei vizite la Ierusalim, după convertire (Fapte 22,21). Deoarece partida opozantă din Corint pusese la îndoială împuternicirea lui ca apostol, în a doua lui epistolă, Pavel susţine curajos chemarea sa divină la apostolie (vezi 2 Corinteni 3,1-6; 10,1-12; 11,1 la 12,18). Dacă era voia lui Dumnezeu ca Pavel să fie apostol, ce drept aveau iudaizanţii să pună la îndoială autoritatea lui? Vezi la 2 Corinteni 3,1; 11,5; Galateni 1,1; 2,6.

Fratele Timotei. [Timotei, fratele nostru, KJV]. Timotei nu e numit nicăieri apostol. El era încă tânăr, deşi fusese asociatul lui Pavel aproape 15 ani (vezi la Fapte 16,1-3; cf. AA 184). Pavel se mai referă la Timotei numindu-l şi tovarăşul meu de lucru (Romani 16,21). Poate că încă mai era socotit ucenic. El era deja binecunoscut bisericii corintene (1 Corinteni 16,10., 2 Corinteni 1,19). Numele lui Pavel şi al lui Timotei sunt asociate în salutările din alte cinci epistole (Filipeni 1,1; Coloseni 1,1; 1 Tesaloniceni 1,1; 2 Tesaloniceni 1,1; Filipeni 1). Pavel îl numeşte adevăratul meu copil în credinţă (1 Timotei 1,2; cf. 2 Timotei 1,2). Vezi la 1 Corinteni 4,17; 16,10.

Biserica. Gr. ekklesia (vezi la Mat. 18,17). Pavel numeşte biserica din Corint biserica lui Dumnezeu, înţelegând că fusese înfiinţată prin voia lui Dumnezeu, la fel cum Pavel fusese rânduit ca apostol prin voia lui Dumnezeu. Cetatea Corint era vestită pentru ştiinţa, bogăţia şi nelegiuirea ei (vezi p. 656). Totuşi, în locul acesta, unul din cele mai rele din lumea romană, Dumnezeu înfiinţase biserica Sa.

Toţi sfinţii. Se pare că la data aceea exista o grupare mare de credincioşi în Ahaia (vezi harta de la p. 33). Biserica din Chencrea este menţionată special (Romani 16,1). Fără îndoială că mai erau şi altele. Termenul hagioi, sfinţi (vezi la Romani 1,7), era folosit de la început pentru a-i desemna pe credincioşii creştini (vezi Fapte 9,13), ca unii care erau despărţiţi de lume pentru Dumnezeu. Poporul Lui e numit credincioşi (1 Timotei 4,12) datorită credinţei lor în Hristos; ucenici (Fapte 11,26) datorită faptului că învaţă de la El; robi [slujitori] (Efes. 6,6) deoarece fac ceea ce spune El; copiii (1 Ioan 3,10; cf. v. 1), deoarece sunt adoptaţi în familia lui Dumnezeu şi sfinţi, deoarece viaţa lor este consacrată doar Lui (1 Corinteni 1,2).

Ahaia. Romanii au împărţit Grecia în două provincii senatoriale, Ahaia şi Macedonia (cf. Fapte 19,21). Corintul era capitala Ahaiei, care cuprindea Atica şi Peloponezul, şi reşedinţa proconsulului sau guvernatorului roman (vezi harta de la p. 33). Includerea în salut a celor numiţi toţi sfinţii care sunt în toată Ahaia, pe lângă aceia din Corint, arată faptul că, în oarecare măsură, şi ei aveau nevoie de sfatul trimis bisericii din Corint. Corintenii trebuiau să transmită salutările şi solia apostolului celorlalte biserici.


2 Har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos!

Har şi pace. Vezi la Romani 1,7. Acesta este salutul lui Pavel în toate epistolele sale, afară de cele pastorale, unde adaugă cuvântul îndurare. Har (charis, vezi la Ioan 1,14) era un salut obişnuit la greci. El exprima dorinţa ca persoana căreia îi era adresat să aibă parte de bucurie şi prosperitate. Ca formulă de salut creştin, har exprima dorinţa ca cel căruia îi era adresat să poată cunoaşte plinătate puterii şi binecuvântării divine. În utilizarea creştină, cuvintele greceşti obişnuite căpătau adesea noi înţelesuri (vezi vol. V, p. 106). Pace, salutul favorit al iudeilor, dorea celui căruia îi era adresat binecuvântare materială şi spirituală (vezi la Isaia26,3; Mat. 5,9; Luca 1,79; 2,14; Ioan 14,27). Poate prin salutul har şi pace, Pavel intenţiona să exprime dorinţa lui de comuniune cu creştinii atât de obârşie iudaică, cât şi dintre neamuri. Biserica creştină îi uneşte şi pe iudei, şi pe greci.

Harul lui Dumnezeu îl îndreptăţeşte pe păcătosul pocăit (Romani 3,24; cf. Tit 2,11); pacea Lui păstrează inimile şi gândurile statornice în Hristos (Filipeni 4,7).

Tatăl nostru. Vezi la Matei 6,9.

Domnul Isus Hristos. Vezi la Matei 1,1; Ioan 1,38.


3 Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri,

Binecuvântat să fie Dumnezeu. Gr. eulogetos (vezi la Mat. 5,3). În mod corespunzător, Pavel începe aducând laudă lui Dumnezeu. În ce priveşte sensul în care oamenii Îl binecuvântează pe Dumnezeu, vezi la Psalmi 63,4.

Tatăl. Însemnătatea pe care Hristos o dă numelui de Tată aplicat lui Dumnezeu e văzută în toată învăţătura şi lucrarea Sa. Ea reflectă spiritul predicii de pe munte. El este cuvântul cheie al rugăciunii domneşti. Este temeiul frăţietăţii creştine, baza iertării celor care ne greşesc. Conştienţa atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu ca Tată a fost cu Isus în tot cursul vieţii pământeşti (vezi la Luca 2,49). După învierea Lui, El vorbea despre Tatăl Meu şi Tatăl vostru (Ioan 20,18). Oamenii nu pot înţelege mereu atotprezenţa, atotputerea şi atotştiinţa nemărginitului Dumnezeu. Dar toţi oameni Îl pot înţelege şi aprecia ca Tată iubitor, care a dat pe unicul Său Fiu ca să trăiască şi să moară pentru un neam de oameni păcătoşi (Ioan 3,16). A-L vedea pe Isus înseamnă a-L vedea şi a-L cunoaşte pe Tatăl (Ioan 14,9; cf. cap. 17,3).

Părintele îndurărilor. Expresia aceasta apare numai aici în Noul Testament. Dumnezeu este Părintele îndurător, izvorul din care vin toate îndurările, autorul tuturor îndurărilor. Îndurarea înseamnă mai mult decât bunăvoinţă, mai mult decât bunătate. Dumnezeu e bun faţă de toţi, dar e îndurător faţă de cei loviţi de păcat şi care au nevoie de iertare. Îndurările sunt o dezvăluire a caracterului lui Dumnezeu. Ele reflectă pornirile inimii Sale. Vezi la Romani 1,21.

Mângâieri. Gr. paraklesis (vezi la Matei 5,4). Prin Duhul Sfânt, Mângâietorul (vezi la Ioan 14,16), Dumnezeu Se apropie de om ca să-l slujească în nevoile lui spirituale şi materiale. Cuvântul paraklesis e caracteristic acestei epistole. El apare de 11 ori ca substantiv şi de 18 ori într-o formă verbală.


4 care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!

Mângâie. Fr. parakaleo (vezi la Matei 5,4). Adică, prin mijlocirea Duhului Sfânt (vezi la 2 Corinteni 1,3). Forma grecească a acestui cuvânt implică faptul că această mângâiere e continuată, fără întrerupere.

Necazurile. Gr. thlipsis, oprimare, presiune, necaz, suferinţă, strâmtorare. Mângâierea care venea de la Dumnezeu îl făcea în stare pe apostol să înfrunte cu seninătate şi calm necazul care e prezentat în cap. 4,8-11; 11,30.

Mângâierea. Termenul acesta înseamnă ceva mai mult decât o simplă mângâiere în durere sau necaz. El cuprinde tot ceea ce un Părinte iubitor poate face pentru fiii Săi născuţi pe pământ (vezi la Matei 5,4). Pentru creştin, necazul joacă un rol important în desăvârşirea caracterului (cf. Evrei 2,10). În ele însele, necazul şi suferinţa nu au nici o putere de a-i transforma pe oameni în creştini. De fapt, ele fac pe mulţi oameni să fie posomorâţi şi duri. Dar Dumnezeu sfinţeşte necazul, iar aceia care găsesc în El har şi tărie ca să rabde, au rezolvat una dintre marile probleme ale vieţii (cf. Evrei 2,10). Comparaţi cu experienţa şi exemplul lui Pavel (vezi la 2 Corinteni 4,8-11; cf. cap. 12,7-10). E mult mai dificil să crezi în Dumnezeu în mijlocul bogăţiei, confortului lumesc şi al liniştii. În providenţa lui Dumnezeu, necazul şi mâhnirea ne pot aduce mai aproape de El. De aceea, n-ar trebui ca oamenii să-L laude pentru necaz şi să facă din acesta o treaptă spre împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14,22; Romani 5,3; cf. Iacov 1,2.3)?

Să putem mângâia. Cei care au trecut prin necaz şi supărare, şi au găsit mângâierea care vine de sus, sunt în stare să simtă împreună cu alţii în împrejurări asemănătoare şi să le îndrepte privirea spre Părintele ceresc.


5 Căci, după cum avem parte din belșug de suferințele lui Hristos, tot așa, prin Hristos avem parte din belșug și de mângâiere.

Suferinţele lui Hristos. Expresia poate însemna fie suferinţele îndurate pentru Hristos, fie suferinţele îndurate de Hristos Însuşi care sunt împărtăşite de urmaşii Lui. Construcţia grecească ale lui Hristos permite al doilea sens, care ridică întrebarea: în ce sens urmează să avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos? Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi: Puteţi voi bea paharul pe care am să-l beau Eu? (Matei 20,22). Petru vorbeşte despre a fi părtaşi suferinţelor lui Hristos (1 Petru 4,13). E privilegiul creştinului de a face cunoştinţă cu părtăşia suferinţelor Sale (Filipeni 3,10), de a purta întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus (2 Corinteni 4,10). Potrivit cu prima interpretare, suferinţele lui Hristos sunt cele îndurate pentru cauza Lui. După cum suferinţele lui Hristos au fost pricinuite de împotrivire, dispreţ, persecuţie, încercare şi lipsă, tot aşa sunt cele ale ucenicilor Săi.

Valoarea suferinţei depinde, totuşi, nu de împrejurările care au pricinuit-o, cât de atitudinea faţă de ea a celui care o suportă (cf. 1 Corinteni 13,3, RSV). Dispoziţia de a suferi nu e prin ea însăşi o dovadă a creştinismului. Nenumăraţi oameni care au trecut, fără să se plângă, prin încercări şi suferinţe, nu au fost copii ai lui Dumnezeu. Tocmai părtăşia cu Hristos e cea care înnobilează şi sfinţeşte suferinţa (vezi 1 Petru 2,20.21).

Belşug. Vezi Efeseni 3,20. În toată suferinţa lui pământească, Pavel a fost pe deplin satisfăcut de mângâierea dată de Cer.

Mângâiere. Gr. paraklesis (vezi la v. 3)


6 Așa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea și mântuirea voastră; dacă suntem mângâiați, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdați aceleași suferințe ca și noi.

Suntem în necaz. Necazurile lui Pavel, împreună cu mângâierea dumnezeiască pe care o primea în necaz, erau toate pentru aceia care fuseseră câştigaţi la Hristos. Mai mult, asemenea necazuri dădeau un prilej pentru suportarea lor cu răbdare, pe care noii convertiţii puteau să o imite. Din nou, necazurile lui Pavel îl calificau să dea mângâiere şi sfat altora care ar fi putut să treacă prin experienţe asemănătoare.

Se arată. [se exercită, KJV, vă dă putere, G.Gal.]. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 10) pentru aşezarea acestei lungi părţi de mijloc a propoziţiei, la finele versetului, făcând referire, în acest caz, la mângâierea pe care Pavel a primit-o odată cu necazul său. Necazurile şi mângâierile încercate de conducătorii bisericeşti se dovedesc adesea a fi de mare valoare pentru poporul pe care îl slujesc. Exemplul plin de curaj şi răbdare al conducătorilor îi încurajează pe cei ce îi urmează (vezi Filipeni 1,13.14). Răbdarea în suferinţă tinde totdeauna să promoveze mântuirea şi sfinţirea (Romani 5,3-5; 8,28).

Suntem mângâiaţi. Gr. parakaleo (vezi la Matei 5,4; cf. 2 Corinteni 1,3.4).


7 Și nădejdea noastră pentru voi este neclintită, pentru că știm că, dacă aveți parte de suferințe, aveți parte și de mângâiere.

Nădejdea noastră pentru voi. Adică în voi sau în ceea ce vă priveşte pe voi. Încrederea lui Pavel era întemeiată pe propria lui experienţă. Deoarece căpătase mângâiere de la Dumnezeu în vremuri de încercare, el ştia că şi alţii o pot obţine în împrejurări asemănătoare. Acesta este privilegiul tuturor celor care au parte de părtăşia suferinţelor lui Hristos.

Dacă aveţi parte. [după cum aveţi parte, KJV; precum sunteţi părtaşi, G.Gal.]. În versetele 4-6, Pavel s-a referit la propria sa experienţă. Mângâierea despre care vorbeşte el poate fi gustată numai trecând prin necaz. Evident, corintenii fuseseră supuşi unor încercări asemănătoare, în unele privinţe, celor îndurate de Pavel. Asemenea necazuri erau obişnuite pentru bisericile primare, unindu-i pe toţi credincioşii adevăraţi într-o comuniune de suferinţă şi mângâiere. Creştinii se aşteptau să sufere persecuţie pentru cauza lui Hristos (cf. Ioan 16,33).

Statornicia creştină nu este o simplă stare emoţională la care omul ajunge treptat prin sine însuşi. Ea este produsul iubirii şi harului divin, care lucrează în viaţa bărbaţilor şi femeilor consacrate. Ea este o nădejde întemeiată pe dovezi din trecut ale puterii mântuitoare a lui Dumnezeu şi ale mângâierii în vremuri de încercări. Experienţa sprijinirii lui Dumnezeu în asemenea timpuri este o temelie neclintită pentru statornicie, în ocazii viitoare (cf. 1 Petru 5,10).


8 În adevăr, fraților, nu voim să vă lăsăm în necunoștință despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsați peste măsură de mult, mai presus de puterile noastre, așa că nici nu mai trăgeam nădejde de viață.

Necazul care ne-a lovit. [necazul nostru, KJV, G.Gal.]. De la enunţarea unor principii generale despre necaz (v. 3-7), Pavel trece la încercarea specifică prin care trecuse de curând în Asia. Comentatorii sugerează diferite întâmplări pe care Pavel s-ar fi putut să le aibă în minte:

a. Răscoala condusă de Dimitrie la Efes (Fapte 19,22-41). S-a obiectat, însă, că Pavel nu ar fi putut să-şi piardă speranţa de viaţă în timpul acelei răscoale, întrucât prietenii lui l-au convins să nu se arate în public, temându-se ca nu cumva să fie sfâşiat. În plus, Pavel fusese adesea în primejdie de moarte, cum ar fi la Listra, unde fusese lovit cu pietre şi lăsat aproape mort (Fapte 14,19.20), aşa că experienţa de la Efes nu poate explica chinul extrem exprimate aici. Incidentul de la Listra a fost privit de unii ca fiind acela la care face referire Pavel aici.

b. Vreo boală gravă. Propunerea aceasta nu pare să fie sprijinită de context.

c. Uneltirea iudeilor de a-l omorî pe Pavel când a părăsit Corintul, care l-a determinat să-şi schimbe planul (Fapte 20,3; cf. 1 Corinteni 16,9).

d. Chinul mental şi sufletesc suferit cu privire la starea bisericii corintene, mai ales de la a doua lui vizită, care-l mâhnise atât de mult (vezi p. 822) şi neliniştea lui cu privire la modul în care a fost primită scrisoarea lui anterioară. Este arătat că Pavel foloseşte expresiile cele mai puternice cu

referire mai mult la chinul mintal, decât la primejdia şi suferinţa fizică. S-a atras de asemenea atenţia asupra alinării pe care a primit-o Pavel odată cu veştile de schimbare a stării bisericii din Corint (2 Corinteni 7,6.7.13). Deşi expresia nu mai trăgeam nădejde de viaţă ar părea prea tare pentru chinul sufletesc, cei care l-au experimentat vor mărturisi că împrejurările pot da naştere unei asemenea încordări sufleteşti, încât pare imposibilă continuarea vieţii, dacă nu se găseşte o soluţie. Fiind luate în consideraţie toate lucrurile, sugestia aceasta pare mai probabilă decât celelalte (cf. AA 323-325).

Apăsaţi peste măsură de mult. Pavel subliniază nu atât de mult suferinţa, cât intensitatea ei. Scopul lui e dublu: (a) să exprime interesul şi grija lui personală pentru credincioşii din Corint şi (b) să-i încurajeze să fie statornici.

Nu mai trăgeam nădejde de viaţă. Vezi mai sus, la necazul care ne-a lovit.


9 Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim; pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înșine, ci în Dumnezeu care învie morții.

Ne spunea gândul. [aveam judecata, KJV]. Literal, răspuns, reacţie. Pavel credea că Dumnezeu voia ca el să moară curând. Ei aveau răspunsul, reacţia morţii în ei înşişi, adică răspunsul lăuntric, pe care ei îl dădeau cu privire la soarta lor, era că trebuiau să moară. Timpul verbului în textul grecesc lasă să se înţeleagă că amintirea vie a experienţei morţii făcea ca aceasta să fie mai reală decât părea.

Să ne punem încrederea nu în noi înşine. Experienţa prin care trecuse Pavel de curând îi imprimase această învăţătură. Acelaşi adevăr era evident pentru el când se ruga pentru îndepărtarea ţepuşului din carne (cap. 12,7-10). Pavel se deprinsese să se sprijine pe mângâierea pe care o găsise în Dumnezeu (vezi la cap. 1,4).

Toţi oamenii au o puternică tendinţă să se încreadă în ei înşişi, o tendinţă care este extrem de dificil de biruit. A fost nevoie de gândul morţii şi de ghimpele din carne ca Pavel să o biruie. Experienţele lui Israel de pe drumul din Egipt spre Canaan erau menite să înveţe pe popor această lecţie fundamentală. Adesea, Dumnezeu îngăduie ca poporul Său să treacă prin aprige încercări pentru ca să ajungă să înţeleagă propria neputinţă şi să fie determinat să se încreadă în puterea Lui şi să nădăjduiască în ea.

Încercările sunt necesare experienţei creştine (Fapte 14,22). E ceva fundamental pentru mântuirea omului, ca el să se deprindă se încreadă deplin în Hristos. Încrederea în Dumnezeu este un factor esenţial în viaţa creştină de toate zilele. Adesea, în cuptorul de foc, oamenii se deprind să meargă alături de Fiul lui Dumnezeu (vezi Dan. 3,25). Numai cei care flămânzesc şi însetează după cele dumnezeieşti se pot aştepta să fie săturaţi (vezi la Matei 5,6). Un simţământ al lipsei e totdeauna condiţia premergătoare primirii darurilor Cerului (vezi vol. V, p. 209; vezi la Marcu 1,44; Luca 7,41).

Înviază morţii. În privinţa unui comentariu asupra certitudinii învierii, vezi 1 Corinteni 15,12-23.51-44; 1 Tesaloniceni 4,16.17.


10 El ne-a izbăvit și ne izbăvește dintr-o astfel de moarte, și avem nădejde că ne va mai izbăvi încă.

Astfel de moarte. [o moarte aşa de mare, KJV]. Sau o moarte atât de grozavă. Cuvântul izbăveşte, folosit aici de trei ori, e nota principală a acestui verset. Izbăvirea ajunsese să aibă un înţeles real pentru Pavel (vezi cap. 11,23-28) şi aceasta explică accentul lui asupra ei.

Ne va mai izbăvi încă. Poate că pericolul la care face aluzie Pavel în v. 9 nu era cu totul dispărut. Poate că el îşi dădea seama că în lucrarea Evangheliei o primejdie avea să fie cu siguranţă urmată de alta. Eliberarea primită în trecut dădea nădejde şi încredere pentru o eliberare şi în viitor. Simţământul de siguranţă al creştinului se dezvoltă prin încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu şi în urma experienţelor personale, în care aceste făgăduinţe au fost împlinite.


11 Voi înșivă ne veți ajuta cu rugăciunile voastre, pentru ca binefacerea făcută nouă prin rugăciunile multora să fie pentru mulți un prilej de mulțumiri lui Dumnezeu pentru noi.

Ne veţi ajuta. Prin rugăciune, credincioşii Corinteni puteau să fie conlucrători cu Pavel. El credea cu tărie în valoarea rugăciunii de mijlocire – a sa (Romani 1,9; Efeseni 1,17; Filipeni 1,4 etc.) şi a altora (Romani 15,30; 1 Tesaloniceni 5,25; 2 Tesaloniceni 3,1). Pavel preţuia foarte mult rugăciunile unite ale poporului lui Dumnezeu.

Binefacerea făcută. Adică binecuvântarea care fusese primită ca răspuns la rugăciunile unite. Pavel se referă fără îndoială la izbăvirea din pericolul morţii (v. 8).

Mulţi. Literal, multe feţe, un figură de stil însemnând persoane. Poate că Pavel se gândeşte la multele persoane ale căror feţe fuseseră înălţate către Dumnezeu în favoarea sa. Spiritul de rugăciune şi de recunoştinţă este oglindit de faţă. Privind înapoi, la mâhnirile şi încercările prin care trecuse, Pavel îşi dădea seama că o mână divină îl eliberase din moarte, dar vedea în acelaşi timp o mare de feţe care mijloceau pentru el la tronul harului.

Pavel îi invită pe membrii familiei de credinţă să se unească în credinţă pentru aceia pe care Dumnezeu îi rânduise să slujească nevoilor lor spirituale. Poziţia acestor conducători e adesea foarte periculoasă. Răspunderile lor sunt mari şi problemele lor sunt multe. Binele lor spiritual şi fizic e o preocupare majoră pentru biserică. La fel de important e ca slujitorii Evangheliei să simtă părtăşia iubitoare a turmei lor. Aceasta l-a făcut pe Pavel să-şi exprime dorinţa puternică după rugăciunile celor în mijlocul cărora lucra. O mare putere vine în urma împreunei-simţiri şi a susţinerii în rugăciune. Pavel nu fusese singur în rugăciunea pentru ajutorul divin. Acum nu putea să se bucure singur. Dorea ca şi alţii să guste din binecuvântările pe care el le primise.


12 Lauda noastră este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, și mai ales față de voi, cu o sfințenie și curăție de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înțelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu.

Cugetul nostru. [conştiinţa noastră, KJV]. Pavel începe acum tratarea legăturilor recente dintre el şi biserica din Corint. El pretinsese dreptul la rugăciunile lor de mijlocire (v. 11) şi acum declară că nu pierduse dreptul la acea pretenţie prin purtarea lui trecută sau prezentă. Conştiinţa îl dezvinovăţea pe deplin. Din când în când, Pavel face repetate referiri la mărturia conştiinţei sale (vezi Fapte 23,1; 24,16; Romani 9,1). Unii dintre Corinteni îl acuzaseră de intenţii îndoielnice şi nesincere, din cauza schimbării planurilor de a-i vizita curând (vezi 2 Corinteni 1,15). Dar conştiinţa lui era curată înaintea lui Dumnezeu, înaintea neamurilor şi, în mod deosebit, înaintea corintenilor.

Cu o sfinţenie. [în simplitate, KJV]. Dovezile textuale încurajează (cf. p. 10) exprimarea în sfinţenie. Atitudinea lui Pavel era rezultatul unei predări fără rezerve voii lui Dumnezeu. (821)

Ne-am purtat. [am avut purtarea noastră, KJV]. Gr. anastrephe, literal, a se întoarce iarăşi, adică a se întoarce într-o parte şi alta, şi astfel a [se] purta, a trăi. Tradus diferit, anastropho apare cu sensul acesta în Efeseni 2,3; 1 Timotei 3,15; Evrei 13,18; 1 Petru 1,18; 2 Petru 2,18. Forma substantivală, anastrophe, înseamnă fel de viaţă, purtare, conduită (vezi Galateni 1,13; Efeseni 4,22; Iacov 3,13; 2 Petru 3,11 etc.).

Nimic nu-l ţine pe om mai statornic în vreme de încercre decât un cuget curat. Suferinţa e foarte mult sporită de un cuget care îi spune fără încetare omului că singur şi-a adus necazul asupră-şi. El culege numai ceea ce a semănat. Vezi 1 Petru 2,12.19.20. Un cuget curat e ceea ce îl susţine pe Pavel în timpul încercării sale, întâi în Ierusalim (Fapte 23,1) şi mai târziu la Cezarea (cap. 24,16). Înălţimea staturii morale e atinsă numai când însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu (Romani 8,16). Convingerea omului că e acceptat de Dumnezeu şi rămânerea lui sub influenţa divină reprezintă unica bază permanentă pentru o bucurie veşnică.

Faţă de voi. Pavel le dăduse corintenilor ocazii de a observa harul lui Dumnezeu la lucru, în propria lui viaţă.

Înţelepciune lumească. [înţelepciune trupească, KJV]. Vezi Romani 7,24; 2 Corinteni 10,2; cf. 2 Corinteni 9,27. Pavel trăieşte şi lucrează într-o atmosferă cu totul spirituală, neinfluenţat de aprecierile care îi animă pe oamenii lumii. Înţelepciunea lumească [trupească] e înţelepciunea omului nerenăscut, care nu e sub influenţa Duhului lui Dumnezeu. Înţelepciunea omenească poate părea profundă, dar adesea e înşelătoare.


13 Nu vă scriem altceva decât ce citiți și cunoașteți. Și trag nădejde că până la sfârșit veți cunoaște,

Nu vă scriem altceva decât. Pavel tocmai s-a referit la sinceritatea şi la puritatea intenţiilor sale. Acest lucru, spune el, poate fi observat în epistolele sale, cea de faţă şi cele două de dinainte, pe care se ştim (vezi p. 822)

Citiţi şi cunoaşteţi. Gr. anaginosko... epiginosko, un joc de cuvinte. Anaginosko denotă citirea în tăcere sau cu voce tare a cuvintelor şi epiginosko, înţelegerea celor citite. Nu e un înţeles ascuns în cuvintele sale, nici o ambiguitate care îi îngăduie lui Pavel să gândească una şi să scrie alta. Se pare că cei din Corint l-au acuzat de duplicitate, că spune una, dar înţelege altceva. Pavel declară că tot ceea ce le scrisese nu are un alt înţeles decât cel conţinut în cuvintele sale. Raportul adus de Tit arată că mulţi credincioşi Corinteni îl înţeleseseră corect pe Pavel. Ei nu răstălmăciseră motivele lui, iar el nădăjduia ca aceştia să nu aibă niciodată ocazia să gândească altfel.


14 cum ați și cunoscut în parte, că noi suntem lauda voastră, după cum și voi veți fi lauda noastră în ziua Domnului Isus.

Aţi şi cunoscut. [recunoscut, KJV]. Adică înţeles (vezi v. 13). Deşi unii Corinteni îl înţeleseseră pe Pavel, alţii nu-l înţeleseseră. În parte. Acest cuvânt s-ar putea referi fie la Pavel, fie la corinteni. Pavel vrea să spună fie că toţi îl cunosc doar parţial, fie că numai câţiva îl înţeleg pe deplin.

Noi suntem lauda voastră. [noi suntem bucuria voastră, KJV]. Unii din Corint simţeau o mândrie sfântă cu privire la Pavel şi lucrătorii asociaţi lui. E un lucru bun pentru biserică atunci când corpul slujitorilor Evangheliei şi membrii laici au încredere unii în alţii şi au motiv să se bucure unii de alţii.

Şi voi. În ziua de pe urmă, convertiţii lui Pavel vor fi cununa de slavă a lui (vezi 1 Tesaloniceni 2,19.20; Filipeni 2,16; cf. Evrei 12,1). Bucuria slujitorilor Evangheliei şi a membrilor laici va fi deplină în ziua aceea, când Hristos se va arăta pentru a-i aduna pe răscumpăraţii Săi în împărăţia Sa. Dacă toţi ar păstra în minte ziua aceea, resentimentele, ostilitatea şi neînţelegerile nu ar apărea. Cât de mult s-ar manifesta iubirea şi bunăvoinţa creştină, dacă toţi ar privi către ziua aceea de bucurie comună în prezenţa lui Dumnezeu!


15 În această încredințare, voiam să vin mai înainte la voi, ca să aveți un al doilea har.

În această încredinţare. Adică încrederea lor în integritatea şi sinceritatea lui Pavel (vezi v. 12-14).

Voiam. [aveam de gând, KJV]. La început, Pavel intenţionase să meargă direct de la Efes la Corint, pe mare, şi apoi în Macedonia, înapoi la Corint şi apoi mai departe la Ierusalim. În felul acesta, el avea de gând să-i onoreze cu două vizite (vezi mai jos, la al doilea şi har) în aceeaşi călătorie, în timp ce macedonenii urmau să primească numai una. Aceasta însemna să se abată din drumul său, pentru a petrece acest timp în plus cu biserica corinteană. El renunţase la vizita dublă în Corint pentru motivul arătat în v. 23.

Mai înainte. Dovezi textuale încurajează (cf. p. 10) aşezarea acestui cuvânt alături de verbul voiam şi nu de să vin. Totuşi, sensul pare să ceară, şi comentatorii în general sunt de acord, că poziţia lui ar trebui să fie ca în KJV (şi în ed. Cornilescu). Înţeles în felul acesta, Pavel vrea să spună că intenţionase să viziteze Corintul înainte de a merge în Macedonia.

Al doilea. Nu e cu totul clar dacă Pavel se referă la prima lui vizită la Corint ca fiind întâiul har [privilegiu], iar la această vizită promisă ca fiind al doilea, sau dacă se referă itinerariul său deja anulat, cu prima şi a doua lui vizită.

Har. [privilegiu, KJV]. Gr. charis privilegiu sau favoare. Pot fi citate dovezi textuale (cf.

p. 10) pentru exprimarea chara, bucurie sau plăcere. Pavel îi informase pe Corinteni de schimbarea sa de planuri (1 Corinteni 16,5.6) şi adversarii lui din Corint s-au folosit de ea pentru a-l acuza de ezitare şi neseriozitate (2 Corinteni 1,17). Ei s-au folosit de acest pretext şubred din cauza relei lor voinţe faţă de el şi a dorinţei de a-l discredita.


16 Voiam să trec pe la voi ca să mă duc în Macedonia; apoi din Macedonia să mă întorc la voi și să fiu petrecut de voi în Iudeea.

Petrecut de voi. [dus... pe cale, KJV]. Gr. propempo, a trimite înainte, a însoţi, a escorta. Propempo e tradus diferit în Fapte 15,3; 20,38; 21,5; Romani 15,24; 1 Corinteni 16,6.11. Pavel aştepta ca reprezentanţi ai bisericii să-l însoţească, cel puţin o parte din drum, când va fi părăsit Corintul pentru a merge la Ierusalim. Aceasta ar fi fost o nouă manifestare a iubirii şi a respectului pentru un apostol al lui Hristos, părintele lor spiritual. Cel puţin unii dintre membrii delegaţiei de la Corint urmau să facă tot drumul până la Ierusalim, pentru a preda colecta strânsă acolo (vezi Fapte 24,17; 1 Corinteni 16,1-4).


17 În luarea hotărârii acesteia, am lucrat eu în chip ușuratic? Sau hotărârile mele sunt niște hotărâri pe care le iau în felul lumii, ca să fie în mine „da, da” și „nu, nu”?

Uşuratic. Gr. elaphria, uşurătate [de minte], nestatornicie, neseriozitate. Când Pavel făcuse promisiunea (v. 15), intenţionase să o împlinească. Schimbarea planurilor nu era rezultatul uşurătăţii cu care trata el lucrurile, ci era spre binele lor (vezi cap. 1,23; 2,1-4). Pavel începe acum să dea explicaţii şi să se apere de acuzaţiile făcute de adversarii lui, acuzaţii legate de schimbarea planurilor de călătorie. Se pare că se zvonise în Corint că nu mai avea de gând să vină direct de la Efeseni De asemenea, până aici nu le explicase problemele personale. Adversarii lui prinseseră ocazia pentru a-l acuza de faptul că nu şi-a ţinut cuvântul şi că nu era o persoană de încredere.

În felul lumii. [potrivit cărnii, KJV]. Era posibil ca deciziile lui Pavel să fie luate pe temeiul unui interes fals? Şi-a făcut el planurile aşa cum le fac oamenii lumii? Şi-a schimbat el planurile întâmplător şi capricios, când i se părea că interesele personale ar fi avut mai mult de câştigat?

Da, da, şi nu, nu. Plănuise Pavel de fapt să nu viziteze Corintul deloc, deşi vorbise despre aşa ceva? Avea el în gând nu când spunea da? Sau era atât de nehotărât încât spunea atât da cât şi nu aproape dintr-o respiraţie? Era oare chiar adevărat că nimeni nu putea să se încreadă în el sau să ştie ce să se aştepte de la el? Pavel tăgăduieşte lucrul acesta. Proiectata lui vizită dublă fusese împiedicată nu din cauza neseriozităţii sale, ci a necredincioşiei lor şi a dorinţei lui de a evita să se poarte aspru cu ei. Vezi la Matei 5,37; cf. Iacov 5,12.


18 Credincios este Dumnezeu că vorbirea noastră față de voi n-a fost și „Da” și „Nu”.

Credincios este Dumnezeu. [după cum Dumnezeu este credincios, KJV]. Pavel face apel la Dumnezeu să fie martor cu privire la adevărul declaraţiei lui. Subiectul dezbătut este respectarea promisiunilor. Ca reprezentant al lui Dumnezeu, cum putea Pavel să susţină faptul că Dumnezeu, asemenea făgăduinţelor Lui, e neschimbător şi, în acelaşi timp, să vorbească şi să acţionează altfel? După cum Dumnezeu este credincios, tot aşa a fost şi Pavel în purtarea lui cu ei. Cel care vorbeşte despre împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu nu poate fi prefăcut.

Vorbirea noastră faţă de voi. [cuvântul nostru dat faţă de voi, KJV]. Probabil promisiunea lui Pavel de a-i vizita.


19 Căci Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, care a fost propovăduit de noi în mijlocul vostru, prin mine, prin Silvan și prin Timotei, n-a fost „da” și „nu”, ci în El nu este decât „da”.

Fiul lui Dumnezeu. Vezi la Luca 1,35.

Propovăduit... în mijlocul vostru. Vezi Fapte 18,1-18.

Silvan şi... Timotei. Vezi la Fapte 18,5.

În El nu este decât da. Solia Evangheliei e precisă şi neschimbătoare. Nu cuprinde incertitudini.


20 În adevăr, făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea și „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu.

Făgăduinţele... oricâte ar fi ele. [toate făgăduinţele, KJV]. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt vrednice de încredere.

În El sunt da. Adică, prin Hristos. Toate făgăduinţele lui Dumnezeu s-au întrupat în El, şi-au găsit împlinirea în El. El este, în felul acesta, dovada faptului că toate făgăduinţele divine sunt vrednice de încredere. Comparaţi cu Fapte 3,20.21; Romani 15,18. Credinţa creştină este o certitudine absolută.

Amin. Adică adevărat, credincios, sigur (vezi la Matei 5,18; Ioan 1,51). Cuvântul repetă aici ideea deja expusă anterior (vezi la 2 Corinteni 1,17.18). El nu e un titlu ca în Apocalipsa 3,14. Deoarece textul grecesc spune, literal, Aminul, s-a sugerat că Pavel s-ar referi aici la cuvântul amin rostit de creştini ca o confirmare a adevărurilor veşnice ale credinţei creştine.

Noi. Prin Hristos, făgăduinţele sunt dovedite a fi vrednice de crezare şi, prin poporul Său, ele sunt dovedite a fi eficiente. Prin viaţa şi lucrarea lui Pavel, îndeosebi, numele lui Dumnezeu era proslăvit, şi Pavel nu putea face promisiuni schimbătoare în timp ce era angajat în proclamarea făgăduinţelor atât de sigure ale lui Dumnezeu, confirmate prin Hristos.

În măsura în care creştinii Îl urmează pe Domnul lor şi ei devin constanţi şi statornici – în ascultare de Dumnezeu şi în consacrarea faţă de lucrarea Lui pe pământ. Vieţuirea creştină nu îi face niciodată pe oameni nestatornici. Uneori, Pavel şi-a schimbat planurile, dar atunci când a făcut-o, a rămas loial principiilor şi datoriei, aşa cum îi fuseseră descoperite.

Slava lui Dumnezeu. În toate ostenelile sale, Pavel căuta numai onoarea lui Dumnezeu şi propăşirea împărăţiei Sale. Vezi la Romani 3,24.


21 Și Cel ce ne întărește împreună cu voi, în Hristos, și care ne-a uns, este Dumnezeu.

Cel ce ne întăreşte. Dumnezeu îi întărise în credinţă şi pe Pavel, şi pe corinteni. Pavel fusese solul lui Dumnezeu, pentru a-i întări pe ei. Putea cineva care era nestatornic, schimbător – aşa cum îl învinuiseră ei pe Pavel – să îi întărească pe alţii? Dar nici un merit nu i se cuvenea lui Pavel, deoarece Dumnezeu era Cel care îi întărise şi pe el, şi pe ei.

Ne-a uns. Gr. chrio, forma verbală a cuvântului tradus prin Hristos (vezi la Matei 1,1). Într-un anumit sens, toţi creştinii sunt unşi sau consacraţi lui Dumnezeu, prin revărsarea Duhului Sfânt cu ocazia convertirii şi a botezului. Este posibil ca Pavel să se refere la propria sa consacrare specială în slujba Evangheliei, dar contextul din 2 Corinteni 1,21.22 ar părea să arate că se vorbeşte despre ungerea generală a tuturor credincioşilor. Ungerea Duhului Sfânt i-a calificat şi i-a împuternicit pe cei care, ca şi Pavel, fuseseră unşi pentru împlinirea eficientă a lucrării lor.


22 El ne-a și pecetluit și ne-a pus în inimă arvuna Duhului.

Pecetluit. Gr. sphragizo, a însemna cu o pecete, a sigila, a autentifica, a confirma. Un sigiliu e folosit pentru a atesta autenticitatea documentului pe care e pus. Sigiliul pe care Dumnezeu îl pune asupra bărbaţilor şi femeilor îi confirmă ca fii şi fiice ale Sale, ca întăriţi în Hristos şi dedicaţi slujbei Sale (v. 21). Vezi Ezechiel 9,4; Ioan 6,27; Efeseni 1,13; 4,30, Apocalipsa 7,2.3; 14,1.

Arvuna. Gr. arrabon, garanţie plata jos, cuvânt înrudit cu ebraicul ’erabon, zălog, ca în Geneza 38,17-20. Cuvântul acesta era folosit de negustorii canaaniţi şi fenicieni. Arrabon e găsit adesea în papirusuri, ca bani de arvună pentru o vacă, pentru pământ, pentru o femeie etc. El e folosit şi pentru un inel de logodnă. Ea constituia o plată în avans, un angajament că suma va fi plătită integral, aşa cum era promis În felul acesta, se ratifica înţelegerea făcută. Arvuna urma să fie

o plată de acelaşi fel cu cea stipulată pentru suma întreagă şi era privită ca o parte integrantă din

ea. În caz că suma nu era completată de cumpărător, arvuna era pierdută în favoarea vânzătorului. Pavel foloseşte aici imaginea arvunei pentru a ilustra darul Duhului Sfânt dat credincioşilor, ca

b. o primă rată, o asigurare a deplinei lor moşteniri în viaţa viitoare (vezi Efeseni 1,13.14; cf. Romani 8,16). La convertire, e privilegiul creştinului acela de a primi convingerea acceptării de către Dumnezeu ca fiu adoptiv şi de a o păstra în decursul vieţii (vezi la 1 Ioan 3,1), de a accepta darul vieţii veşnice (vezi la Ioan 3,16) şi de a realiza transformarea caracterului prin primirea şi locuirea în suflet a Duhului Sfânt (vezi Romani 8,1-4; 12,2; cf. Ioan 16,7-11). Dar bucuria care vine atunci când voinţa omului este în armonie cu voinţa lui Dumnezeu (vezi la Psalmi 40,8), când inima aspiră la atingerea staturii plinătăţii în Hristos Isus (vezi la Matei 5,48; Efeseni 4,13.15; 2 Petru 3,18), când există o umblare zilnică, neîntreruptă cu Mântuitorul – bucuria aceasta este arvuna unei bucurii mai mari şi veşnice pe pământul înnoit.

Pavel s-a bucurat de o astfel de experienţă, ca şi credincioşii Corinteni care erau cu adevărat convertiţi (2 Corinteni 1,21). Ca urmare, învinuirea că era mânat de motive egoiste în schimbarea planurilor sale (v. 23; cf. v. 15-17) era cu totul neîntemeiată. O arvună e mult mai mult decât un zălog. Ce e dat ca zălog diferă în natură de obiectul pentru care garantează. În plus, zălogul e înapoiat atunci când e împlinită obligaţia pe care o reprezintă. În contrast, o arvună este o parte a obligaţiei însăşi. Arvuna Duhului poate fi considerată echivalentul celor dintâi roade ale Duhului (Romani 8,23), care este o mostră a ceea ce va fi recolta la sfârşitul lumii.

Banii de arvună sunt daţi atunci când urmează să existe o oarecare întârziere până la încheierea tranzacţiei. Fiii şi fiicele lui Dumnezeu sunt făcuţi moştenitori ai tuturor binecuvântărilor cerului, de îndată ce intră în legătură de legământ cu El (Romani 8,17; Efeseni 1,3-12; 1 Ioan 3,1.2) şi arvuna Duhului le e dată ca semn al acestui drept. Într-un anumit sens, ei trăiesc deja în cer (Efes. 2,5-6; Filipeni 3,20). Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, care au această arvună a Duhului, nu se întreabă, în nesiguranţă, dacă Dumnezeu i-a primit în Hristos şi dacă are pregătită pentru ei moştenirea veşnică (vezi la Ioan 3,16; 1 Ioan 3,2; 5,11). Doar că plata întreagă – primirea faptică în cer – e amânată pentru un timp, în vederea modelării caracterului, aşa încât copiii să poată fi deplin pregătiţi pentru cer. Creştinul primeşte titlul, sau dreptul, la împărăţia cerului în momentul când experimentează îndreptăţirea prin credinţă în neprihănirea lui Hristos pusă în dreptul lui; calificarea pentru împărăţie e realizată pe durata întregii vieţi, prin însuşirea neprihănirii acordate de Hristos şi aplicarea ei la problemele zilnice ale vieţii creştine (DA 300; MYP 35).

Când Duhul Sfânt îi dă har şi putere de a birui păcatul, creştinul primeşte o arvună a victoriei depline pe care o va avea cu prilejul intrării sale în ceruri. Părtăşia cu Hristos şi cu fraţii aici pe pământ este şi ea o pregustare a comuniunii cu fiinţele cereşti. Numai cei care au primit arvuna Duhului pot cunoaşte ce este ea şi bucuria pe care o aduce (1 Corinteni 2,11.15). O cunoaştere a celor spirituale se capătă numai prin experienţă. Pentru cei care sunt lipsiţi de o astfel de cunoaştere spirituală, cerul e mai mult sau mai puţin ireal.


23 Iau pe Dumnezeu martor față de sufletul meu, că n-am mai venit până acum la Corint tocmai ca să vă cruț.

Dumnezeu martor. [Dumnezeu ca mărturie, G.Gal.). După ce şi-a explicat comportarea (v. 16-22), Pavel dă acum (cap. 1,23 la 2,4) motivul schimbării planului de a vizita Corintul. El îşi bazează nădejdea de viaţă veşnică pe veridicitatea afirmaţiei pe care e pe punctul de a o face, cu privire la motivul recentei sale schimbări de planuri (vezi cap. 1,17).

Să vă cruţ. Schimbarea planurilor era făcută din consideraţie pentru sentimentele lor şi spre cel mai mare bine al lor. Era ceva pentru care ei aveau motive temeinice să fie recunoscători. Dacă Pavel s-ar fi ţinut de planul lui iniţial, el ar fi venit la ei cu nuiaua (1 Corinteni 4,21). Această amânare a făcut cu putinţă ca, atunci când a venit la Corint, să petreacă trei luni în pace şi armonie şi fără nevoia de a lua măsura disciplinară care altminteri ar fi fost necesară.


24 Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră; căci stați tari în credință.

Stăpânire peste credinţa voastră. Expresia să vă cruţ (v. 23) ar fi putut să fie greşit înţeleasă de corinteni, ca un efort din partea lui Pavel de a-i conduce cu mână puternică. Pavel doreşte să nu le lase nici cea mai vagă impresie că el ar aspira să ocupe locul lui Dumnezeu în ceea ce îi priveşte. Nimeni – nici chiar apostolul Pavel – nu are dreptul să exercite vreo autoritate asupra conştiinţei oamenilor. A face aşa ceva înseamnă a uzurpa autoritatea divină. Cât de impresionantă este smerenia lui Pavel în contrast cu aroganţa conducătorilor de mai târziu ai bisericii, care, în numele apostolilor, au uzurpat jurisdicţia divină asupra conştiinţei şi sufletului omenesc (vezi Notă suplimentară la Daniel 7). Astăzi, în administrarea treburilor bisericii sau în lucrarea de consiliere a membrilor bisericii, conducătorii ar trebui să se ferească mereu să se interpună între conştiinţă şi Dumnezeu. Fiecare om e răspunzător direct în faţa lui Dumnezeu pentru propria sa conştiinţă, după cum e şi pentru faptele sale.

Să lucrăm şi noi împreună la bucuria voastră. Ceea ce făcuse Pavel făcuse în calitate de prieten al lor, ca nu ca stăpân al lor.

Staţi tari în credinţă. [staţi, prin credinţă, KJV]. Majoritatea corintenilor stătuseră tari în credinţă, în ciuda vânturilor de învăţături şi nemulţumire care bătuseră asupra bisericii ca o furtună şi un cutremur puternic.

Comentarii ale lui Ellen G. White

2-4 RC 61

3.4 MB 13; 5T 489 3-8 AA 325

4 MH 256; 6T 347; WM 22

5 MB 13

7 AA 261

20 FE 341; TM 381; 5T 631

22 MH 37