1 Era un om din Ramataim-Ţofim, din muntele lui Efraim, numit Elcana, fiul lui Ieroham, fiul lui Elihu, fiul lui Tohu, fiul lui Ţuf, efratit.

Acum (în engl.). Din cuvântul ebraic care în mod obişnuit este tradus şi, dar şi acum, apoi sau dar în conformitate cu contextul. Aceasta nu leagă neapărat această carte cu scrierile de mai înainte. Ezechiel, de pildă, începe cu acelaşi cuvânt, totuşi nimeni nu pretinde că această cartea este o simplă continuare a vreunei cărţi anterioare.

Ramataim-Ţofim. În mod literal, două locuri înalte ale străjerului sau două înălţimi ale ţufiţilor, indicând fie două cetăţi, fie poate, două secţiuni ale aceleiaşi cetăţi, pentru că, în cap. 1,19 şi 2,11, la Ramataim-Ţofim se referă simplu ca Rama. Localitatea Rama, locul natal al lui Samuel, nu este cunoscută. Pentru studierea diferitelor aşezări propuse, vezi nota adiţională de la sfârşitul capitolului.

Elcana. În mod literal, pe care l-a cumpărat Dumnezeu. Un Levit (1 Cronici 6,33-38; comp. cu v. 22-28; PP, p. 569) din familia lui Chehat, care locuia în seminţia lui Efraim. Este interesant de ştiut că Samuel a fost un descendent al lui Core (1 Cronici 6,33-38), care s-a opus atât de violent faţă de hotărârea Domnului de a-i face preoţi pe fiii lui Aron (vezi Numeri 16). Aici este o dovadă că fiii nu sunt pedepsiţi pentru păcatele părinţilor lor, ci că fiecare să fie omorât pentru păcatul lui (Deuteronom 24,16).

2 El avea două neveste: una se numea Ana, iar cealaltă Penina. Penina avea copii, dar Ana n-avea.

Două neveste. Numele de Ana înseamnă amabilitate, în timp ce Penina înseamnă perlă roşie sau coral. Pe vremea aceea, în istoria mondială poligamia era considerata etică, şi Dumnezeu a îngăduit-o (vezi cele despre Deuteronom 14,26). Cu toate acestea, din cauza restricţiilor financiare, numai clasa bine înstărită şi împăraţii pare să-şi fi îngăduit mai multe căsătorii. Domnitorii căutau să-şi asigure pacea trimiţând câte o prinţesă în haremul altui monarh. Dar, în loc de pace, practicarea poligamiei adesea aducea intrigă, gelozie şi faliment atât în haremul regal, cât şi în cel privat. În vremea NT, poligamia făcea pe un om nepotrivit pentru orice slujbă religioasă (1Timotei 3,2.12).

3 Omul acesta se suia în fiecare an din cetatea sa la Silo, ca să se închine înaintea Domnului oştirilor şi să-I aducă jertfe. Acolo se aflau cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, preoţi ai Domnului.

Se suia. Deoarece el locuia cam la numai 10 sau 12 mile de cortul întâlnirii din Silo, era natural pentru Elcana, ca levit, să fie prezent regulat la cele tei sărbători ale anului (vezi cele despre Exod 23,14-17; Levitic 23,2), şi mai ales la prima şi cea mai importantă, Paştele, la începutul primăverii. Această sărbătoare, care simbolizează eliberarea israeliţilor din Egipt, mai îndrepta inimile lor şi către marele Miel pascal, Isus, care, prin jertfa Lui cea mare, a realizat calea pentru răscumpărarea omului din casa robiei spirituale (1 Corinteni 5,7). Deşi serviciile lui nu erau solicitate la sanctuar, totuşi, ca mulţi alţi leviţi din timpul perioadei judecătorilor (Judecători 17,8.9), Elcana sa suit ca un israelit obişnuit cu propriile jertfe spre a-i încuraja pe vecinii săi şi spre a le da o bună pildă. Deşi el trăia în mijlocul unui mediu rău, spiritualitatea lui era evident de un nivel înalt. Chiar dacă Hofni şi Fineas erau stricaţi, Elcana era credincios în închinarea şi aducerea lui de jertfe. Aceasta era adevărat şi despre Ana şi Simeon de pe vremea lui Hristos (Luca 2,25-38). Acelaşi lucru ar trebui să fie adevărat şi în vremurile moderne. Credincioşia cuiva faţă de Hristos nu trebuie să fie dependente de faptele altora.

Fii ai lui Eli. Chiar şi în acea vreme timpurie, nepotismul – favoritismul faţă de rudele cuiva de a le numi în slujbă – prinsese rădăcini tari în Israel. În timp ce spectrul şomajului îi confrunta pe leviţii răspândiţi în fiecare seminţie, trei membri ai familiei lui Eli – tatăl şi doi fii – şi-au asigurat existenţa, independent de faptul că doi dintre ei nu aveau calificarea morală pentru slujbă. O astfel de nedreptate este întotdeauna un factor care contribuie la nemulţumire şi răzvrătire.

4 În ziua când îşi aducea Elcana jertfa, dădea părţi nevestei sale Penina, tuturor fiilor şi tuturor fiicelor pe care le avea de la ea.

Verset ce nu a fost comentat.

5 Dar Anei îi dădea o parte îndoită; căci iubea pe Ana. Dar Domnul o făcuse stearpă.

O parte îndoită. În mod literal, o parte cu două feţe. Elcana a făcut uz de orice influenţă la dispoziţia lui spre a aduce unire, dând fiecărui membru al familiei lui o parte. Pentru a arăta în mod public că nu era dorinţa lui ca Ana să fie stearpă, ei îi dădea o parte dublă, ca şi când ar avea un copil (vezi PP, p. 569).

6 Potrivnica ei o înţepa deseori, ca s-o facă să se mânie, pentru că Domnul o făcuse stearpă.

O înţepa. Atitudinea Peninei era cauzată în parte de generozitatea bine-intenţionate a lui Elcana. Întocmai ca şi în cazul lui Lucifer, gelozia pentru atenţiile oferite altuia, fie în cămin sau în altă parte, dă naştere la răutate batjocoritoare, iritantă care îşi găseşte expresia în dese momente (ţurţur de picături) de derâdere. Astfel de batjocuri nu numai că au făcut să-i treacă Anei pofta de mâncare, dar au făcut-o să nu ia parte nici la sărbătoare. Să fi fost oare din cauză că ea se simţea nevrednică, ca Aaron după moartea fiilor săi, Nadab şi Abihu (Levitic 10,19)? Să nu fi avut oare nevoie cu atât mai mult de binecuvântările spirituale ale serbării în astfel de împrejurări? Se mai poate întreba, cât de mult din binecuvântarea serbării a primit Penina, deoarece ea şi-a îngăduit să-şi bată joc de semenul ei? O astfel de situaţie este asemănătoare cu aceea amintită de Hristos în întâmplarea cu vameşul şi fariseul (Luca 18,10-14). Totuşi, ca şi vameşul, Ana n-a răspuns cu invective la invective, ci a păstrat necazul pentru sine şi a vărsat lacrimi tăcute.

7 Şi în toţi anii era aşa. Ori de câte ori se suia Ana la Casa Domnului, Penina o înţepa la fel. Atunci ea plângea şi nu mânca.

Verset ce nu a fost comentat.

8 Elcana, bărbatul ei, îi zicea: „Ano, pentru ce plângi şi nu mănânci? Pentru ce ţi-este întristată inima? Oare nu preţuiesc eu pentru tine mai mult decât zece fii?”

Verset ce nu a fost comentat.

9 Ana s-a sculat, după ce au mâncat şi au băut ei la Silo. Preotul Eli şedea pe un scaun, lângă unul din uşorii Templului Domnului.

Ana s-a sculat. Ana nu s-a împietrit în durere şi compătimire de sine, nici nu devenea ursuză când îi vorbea soţul ei, ci a dat pe faţă un lăudabil grad de stăpânire de sine. Ea a găsit refugiu la Sanctuar.

10 Şi Ana se ruga Domnului cu sufletul amărât şi plângea.

Verset ce nu a fost comentat.

11 Ea a făcut o juruinţă şi a zis: „Doamne Dumnezeul oştirilor! Dacă vei binevoi să cauţi spre întristarea roabei Tale, dacă-Ţi vei aduce aminte de mine şi nu vei uita pe roaba Ta şi dacă vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieţii lui, şi brici nu va trece peste capul lui.”

Îl voi închina Domnului. Acceptarea de către Ana a darului spiritual al lui Dumnezeu pentru ea în timpul sărbătorii a îndemnat-o să ceară un dar mai palpabil – un fiu – făgăduind că un astfel de fiu va fi dat de îndată înapoi Domnului, sfânt şi consacrat pentru El. Poate că Domnul aşteptase mult timp pentru o astfel de predare; El ar fi putut deschide mai înainte pântecele ei, dar era ea gata să poarte răspunderea?

Înţelepciunea lumească învaţă că rugăciunea n-are importanţă; că nu poate avea loc un răspuns real la rugăciune, că aceasta ar încălca legea naturală, şi că pur şi simplu nu pot avea loc minuni. Este o parte din planul lui Dumnezeu de a acorda răspunsul la rugăciunea credinţei, ceea ce altfel El n-ar acorda (GC, p. 525).

Pentru ce? Pentru că este o parte a planului Cerului ca omul să se supună de bunăvoie atât de deplin pentru umplerea şi lucrarea Duhului Sfânt cum a făcut Hristos când a fost pe pământ. În ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, nu era necesar ca Avraam să aştepte 25 de ani pentru împlinirea legământului divin. Când patriarhul a ajuns la punctul când putea să intre pe deplin în planul Cerului pentru el, Dumnezeu a putut să schimbe toate greşelile din trecut în punţi de binecuvântare. Tot aşa a fost şi cu Ana.

Dar Dumnezeu n-a vorbit cu ea printr-un înger. El a folosit mijlocul stabilit al preoţiei, chiar dacă acesta era nedesăvârşit şi avea nevoie de transformare. Dumnezeu a recunoscut faptul că dorinţa naturală a Anei după un urmaş a fost în cele din urmă absorbită într-un puternic entuziasm de a-I consacra Lui cel mai preţios dar, şi El a răspuns la cererea ei prin Eli.

12 Fiindcă ea stătea multă vreme în rugăciune înaintea Domnului, Eli se uita cu băgare de seamă la gura ei.

Verset ce nu a fost comentat.

13 Ana vorbea în inima ei şi numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul. Eli credea că este beată

Verset ce nu a fost comentat.

14 şi i-a zis: „Până când vei fi beată? Du-te de te trezeşte!”

Beată. Eli, apărător al sanctuarului şi cea mai înaltă autoritate în materie de lege şi religie, a judecat prin evidenţe circumstanţiale mai degrabă decât după bătăile inimii închinătorilor lui. El evalua pe Ana după criteriul experienţei propriilor fii, totuşi el nu trecuse de punctul din care putea să înţeleagă revelaţia nedescoperită a lui Dumnezeu. Prin experienţa Anei, Duhul Sfânt i-a descoperit că Dumnezeu priveşte la motivele inimii.

15 Ana a răspuns: „Nu, domnul meu, eu sunt o femeie care suferă în inima ei, şi n-am băut nici vin, nici băutură ameţitoare; ci îmi vărsam sufletul înaintea Domnului.

Verset ce nu a fost comentat.

16 Să nu iei pe roaba ta drept o femeie stricată, căci numai prea multa mea durere şi supărare m-a făcut să vorbesc până acum.”

Să nu iei. Cu calmă stăpânire de sine, sub înţepătura unei astfel de mustrări, cu nobleţe de spirit şi plină de respect faţă de autoritate, în mod delicat, Ana se referă la necazurile ei personale care pricinuiseră înţelegerea lui greşită şi fără teamă şi-a afirmat nevinovăţia. Era acelaşi spirit în care Hristos a răspuns învinuitorilor Săi.

17 Eli a luat din nou cuvântul şi a zis: „Du-te în pace, şi Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai făcut-o!”

Du-te în pace. Pacea urmează numai după încetarea ostilităţilor, după victorie deplină sau supunere. Făcând o astfel de supunere faţă de Domnul, Ana a aflat că duşmănia şi batjocurile Peninei şi-au pierdut usturimea. Cu Mântuitorul ei ea putea spune, Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac (Luca 23,34).

Eli a trebuit să recunoască repede mâna lui Dumnezeu şi a fost mişcat de Duhul Sfânt să arate aprobarea divină. Hristos a exemplificat adevăratul spirit al iubirii şi al deosebirii şi avea să împărtăşească acelaşi spirit şi păstorilor Lui. Dar fie că ei îl primesc sau nu, fie că-l transmit altora sau nu, nimic nu o poate împiedica pe cea mai neînsemnată oaie a păşunii Lui de a-I auzi glasul şi a-L urma. Ana nu era dependentă de împrejurări. Ea a pus cazul ei înaintea lui Dumnezeu şi răspunsul a venit imediat.

18 Ea a zis: „Să capete roaba ta trecere înaintea ta!” Şi femeia a plecat. A mâncat, şi faţa ei n-a mai fost aceeaşi.

Verset ce nu a fost comentat.

19 S-au sculat dis-de-dimineaţă şi, după ce s-au închinat până la pământ înaintea Domnului, s-au întors şi au venit acasă la Rama. Elcana s-a culcat cu nevasta sa Ana, şi Domnul Şi-a adus aminte de ea.

Verset ce nu a fost comentat.

20 Când i s-au împlinit zilele, Ana a rămas însărcinată şi a născut un fiu, căruia i-a pus numele Samuel „căci”, a zis ea, „de la Domnul l-am cerut.”

Samuel. Numele înseamnă ascultată de Dumnezeu, şi ca şi alte nume personale din Biblie, el era plin de însemnătate. Samuel era un aducător aminte al cererii ei către Domnul, un memorial al făgăduinţei ei, şi o recunoaştere a aprobării lui Dumnezeu. Timpul trebuia să demonstreze acest adevăr. De la începutul copilăriei sale, Samuel a recunoscut că el era slujitorul Domnului.

21 Bărbatul său, Elcana, s-a suit apoi cu toată casa lui să aducă Domnului jertfa de peste an şi să-şi împlinească juruinţa.

Verset ce nu a fost comentat.

22 Dar Ana nu s-a suit şi a zis bărbatului ei: „Când voi înţărca copilul îl voi duce, ca să fie pus înaintea Domnului şi să rămână acolo pentru totdeauna.”

Ana nu s-a suit. Samuel era privit de mama lui nu numai ca un simplu copil, ci ca o jertfă pentru Dumnezeu. De aceea ea a căutat să-l educe pentru Dumnezeu încă din copilărie. Ea s-a îngrijit de nevoile lui corporale cu multă băgare de seamă şi cu rugăciune, îndreptând cugetele lui spre Domnul oştirilor încă de la cea mai fragedă vârstă. Pentru ca ea să-şi poată îndeplini sarcina ei în mod desăvârşit, ea n-a vizitat Silo, până după ce el a fost înţărcat. Cât de departe ajunge influenţa unei mame în Israel. Fie că ea este o exilată sau o sclavă, ca Iochebed, mama lui Moise, fie un membru persecutat în căminul unui levit din Canaan, clipele ei sunt nepreţuite. Înţelegând aceasta, Ana a început să lucreze nu numai pentru cele vremelnice, ci pentru veşnicie. Era răspunderea ei să imprime asupra sufletului omenesc chipul celui divin. Tot aşa a fost şi cu Maria, mama lui Isus.

Încă odată îi fusese încredinţată unei roabe a Domnului sarcina de a reînsufleţi credinţa decadentă a unui popor iubitor de păcat şi descurajat, care n-a înţeles că Dumnezeu se foloseşte de lucrurile slabe ale lumii pentru a le smeri pe cele înţelepte. Meditează asupra consacrării lui Iochebed faţă de sarcina ei, asupra viziunii clare a Anei când ea l-a adus pe Samuel pe lume, sau asupra solemnului simţământ de răspundere al Mariei când ea a răspuns soliei îngerului Iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale (Luca 1,38).

Dar chiar cu cea mai serioasă cugetare din partea mamei, copilul avea totuşi să facă propria alegere în viaţă. Aşa a fost şi cu Samson, de pildă. Cu toate acestea, chiar Samson, după o lungă perioadă de servire de sine, a primit o vedenie de la Dumnezeu care l-a condus să-şi predea viaţa, fără gând de întoarcere, o consacrare care l-a aşezat în marea galaxie a acelora care au biruit prin credinţă, aşa cum este raportat în capitolul 11 din Evrei. Cât de adevărat este că tocmai pe aceia pe care Dumnezeu îşi propune să-i folosească pentru o lucrare specială, Satana încearcă să-i folosească, să-i abată de pe cale.

Pentru totdeauna. Vezi cele despre Exod 12,14; 21,6. Prin pentru totdeauna, Ana a înţeles că Samuel trebuia să fie nazireu pe viaţă (1 Samuel 1,11; vezi şi despre Geneza 49,26; Numeri 6,2). Un fragment din cartea lui I Samuel, găsit în a patra peşteră de la Khirbet Qumrân şi publicată în anul 1954 declară în mod precis că Samuel a fost un nazireu.

23 Elcana, bărbatul ei, i-a zis: „Fă ce vei crede, aşteaptă până-l vei înţărca. Numai împlinească-Şi Domnul cuvântul Lui!” Şi femeia a rămas acasă şi a dat ţâţă fiului ei, până l-a înţărcat.

Bărbatul ei i-a zis. Elcana a fost de acord cu juruinţa soţiei lui (Numeri 30,6.7), şi în conformitate cu 1 Samuel 1,21 şi-a însuşit-o (vezi Numeri 30,6).

Împlinească-ţi Domnul. Adică, să se împlinească planul Domnului pentru Samuel. Dumnezeu îşi recunoscuse deja partea Lui în împlinirea rugăciunii şi juruinţei lui Ana. Elcana a crezut (1) că într-adevăr Dumnezeu a vorbit prin Eli (v. 17); (2) că naşterea lui Samuel a confirmat originea divină a făgăduinţei lui Eli (v. 20); şi (3) că făgăduinţa avea să fie pe deplin împlinită în viaţa şi slujba lui Samuel.

Depinde mult de conlucrarea soţului şi a soţiei în căminul creştin. Elcana a fost adânc mişcat de consacrarea soţiei lui şi s-a unit din inimă cu dorinţa ei. El este un exemplu minunat al îndemnului lui Pavel, Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea (Efeseni 5,25). El şi-a asumat răspunderea pentru juruinţa ei şi s-a asociat foarte intim cu ea; cu toate acestea a recunoscut libertatea ei de alegere şi a dorit ca alegerea ei de consacrare faţă de Dumnezeu să aibă succes. Atitudinea lui ilustrează dorinţa din inima lui Hristos de a lucra cu fiecare om, în aşa fel încât să-l facă în stare să-şi exprime propria individualitate şi prin aceasta să descopere universului frumuseţea prismatică (strălucitoare) a caracterului divin.

24 Când l-a înţărcat, l-a suit cu ea, şi a luat trei tauri, o efă de făină şi un burduf cu vin. L-a dus în Casa Domnului la Silo: copilul era încă mic de tot.

Trei tauri. Septuaginta redă, un taur în al treilea lui an. În conformitate cu v. 25, ei au junghiat taurul (în textul engl.). În jertfa lui de consacrare, Avraam a folosit o juncană de trei ani (Geneza 15,9). Jertfa lui Elcana prezentată ca împlinire a juruinţei (v. 11, 21), a constat dintr-un taur cu jertfele de cereale şi vinul necesar (Numeri 15,9.10). Deoarece Elcana şi Ana au adus o efă întreagă de făină, iar cantitatea cerută pentru un taur era de tei zecimi de efă (Numeri 15,8-10), probabil că taurul amintit în v. 25 era o ardere de tot prin care copilul Samuel a fost consacrat Domnului, iar ceilalţi doi tauri au fost jertfiţi ca o jertfă pentru păcat şi o jertfă însoţitoare, care fiecare ar fi necesitat trei zecimi de efă de făină. Faptul că Elcana a adus o efă întreagă de făină, suficientă pentru trei tauri, înseamnă că LXX şi alte traduceri care redau un taur în al treilea lui an, sunt greşite.

25 Au înjunghiat taurii şi au dus copilul la Eli.

Verset ce nu a fost comentat.

26 Ana a zis: „Domnul meu, iartă-mă! Cât este de adevărat că sufletul tău trăieşte, domnul meu, atât este de adevărat că eu sunt femeia aceea care stăteam aici lângă tine şi mă rugam Domnului.

Verset ce nu a fost comentat.

27 Pentru copilul acesta mă rugam, şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam.

Copilul acesta. Vârsta lui Samuel la care a fost înţărcat este necunoscută. Este ceva obişnuit în Orient pentru un copil să continue să sugă până la vârsta de trei ani şi este foarte posibil ca Isaac, de pildă, să fi fost în vârstă de cinci ani când Avraam a dat ospăţul la care el l-a făcut pe Isaac moştenitorul lui (vezi Geneza 21,8). Deoarece Ana nu mai participase la serbare de la naşterea lui Samuel, probabil că Eli a uitat incidentul.

În conformitate cu acest verset, Ana nu-i spusese lui Eli natura cererii ei, dar acum cu mare bucurie ea face acest lucru. Dând expresie bucuriei ei, ea a făcut o inversare a cuvântului ebraic sha'al, a cere, folosind diferite forme ale verbului. Tradus în mod literal, textul se redă, Cu privire la acest copil m-am interpus şi Domnul mi-a dat cererea mea pe care am cerut-o de la El, şi eu de asemenea sunt constrânsă să mă interesez de el pentru Domnul. Atâta timp cât el trăieşte, el este cerut pentru Domnul. Ana a recunoscut că darul ei pentru Dumnezeu a fost mai întâi darul Lui pentru ea. Ea putea să spună împreună cu David, din mâna Ta primim ce-Ţi aducem (1 Cronici 29,14). O iubire ca aceasta a fost aceea care a făcut-o pe Rut să exclame, Facă-mi Domnul ce va vrea, dar nimic nu mă va despărţi de tine decât moartea (Rut 1,17) şi pe Pavel să afirme, Pentru mine a trăi este Hristos (Filipeni 1,21).

NOTĂ ADIŢIONALĂ ASUPRA CAPITOLULUI 1

Aşezarea exactă a lui Ramataim-Ţofim, localitatea de domiciliu a lui Samuel, nu se cunoaşte. S-au sugerat diferite aşezări: (1) Beit Rima din Efraim, cam la 11 mile (18 km) vest de Silo, unde munţii Palestinei centrale dispar spre dealurile răsucite ale Şefelei, sau poate că 5 mile (8 km) mai departe la vest de Rentis; (2) er-Ram din Beniamin, cam la 5 1/2 (8,8 km) mile nord de Ierusalim pe drumul spre Sihem; (3) Ramala din Efraim, 9 mile (14,4 km) nord de Ierusalim, 12 mile (19,2 km) sud de Silo şi 1,75 mile (2,8 km) sud-vest de Betel.

Beit Rima, 11 mile (17,6 km) vest de Silo, şi Rentis, chiar mai departe spre vest erau prea departe de Ghibea lui Saul (din Beniamin) pentru a fi considerate ca localitate natală a lui Samuel (1 Samuel 9,1 la 10,9; comp. cu PP, p. 608, 609). Saul n-ar fi căutat măgăriţele tatălui său 25 sau chiar 30 de mile depărtare de casă în timpul celor două zile cât au fost pierdute, nici n-ar fi fost posibil pentru el şi slujitorul lui să cerceteze toate dealurile, văile şi văgăunile acelui teren muntos până în a treia zi. Alte cetăţi cu numele de Rama din Aşer (Iosua 19,29), Neftali (Iosua 19,36), Simeon (Iosua 19,8) şi Manase (Ramoth-Ghilead, Deuteronom 4,43, comp. cu 2 Regi 8,29; 2 Cronici 22,6) sunt chiar mai departe şi de aceea imposibil de luat în considerare.

Importanţa dovezii pare să favorizeze Ramala, în munţii de la sud de Efraim, aproape de hotarul lui Beniamin. O cetate aşezată în apropierea aceasta cuprinde toate specificările cunoscute pentru locul natal al lui Samuel. Rama din Judecători 4,5 aproape de care era finicul Deborei, nu era departe de Betel; după cum s-a observat, Ramala este cam la 3 mile de Betel. Rama aceasta nu putea fi Rama lui Beniamin, pentru că atunci scriitorul ar fi numit vreo altă cetate din atâtea mai aproape de Rama lui Beniamim decât Betelul din munţii lui Efraim.

Samuel s-a născut la Rama (1 Samuel 1,1.19. 20; PP, p. 572). Aici l-a slujit el pe Israel ca preot, profet şi judecător şi a întemeiat una dintre cele două şcoli iniţiale ale profeţilor (1 Samuel 7,17; 8,4; 15,34; 19,18–20; PP, p. 593, 604). Este vădit că aceasta a fost cetatea nenumită unde Saul l-a întâlnit pe Samuel şi a fost uns ca împărat (1 Samuel 9,5.6.11.14.18; PP, p. 608, 609). Aici a murit Samuel şi a fost înmormântat (1 Sa 25:1; 28:3).

Rama lui Samuel a mai fost cunoscută şi ca Ramataim-Ţofim (1 Samuel 1,1.19), din ţara lui Ţuf (1 Samuel 9,5; comp. cu PP, p. 608, 609). Ţuf a fost un descendent al lui Levi prin Chahat şi un strămoş al lui Samuel din a cincia generaţie (1 Cronici 6,33-38). La împărţirea Canaanului, leviţilor chehatiţi li s-au atribuit cetăţi în diferite seminţii, incluzând Iuda, Beniamin şi Efraim (vezi Iosua 21,4.5; 1 Cronici 6,54-70). Districtul în care locuiau descendenţii lui Ţuf – ţufiţii – avea să fie cunoscut, propriu-zis, ca ţară a lui Ţuf (1 Samuel 1,1; 9,5) şi cetăţile lor Rama ca Ramataim-Ţufim, literal, Ramataim a ţofiţilor.

Elcana, tatăl lui Samuel, era din muntele lui Efraim, şi probabil, ca şi strămoşul său Ţuf, un efratit (1 Samuel 1,1). Un efratit era un locuitor fie din Betleem (Rut 1,2; 1 Samuel 17,12) fie din Efraim (1 Regi 11,26). Elcana era, după cât se pare, un efratit în ultimul înţeles. Muntele Efraim era doar regiunea muntoasă dinăuntrul hotarelor lotului seminţiei lui Efraim şi nu cuprindea, propriu-zis, nici o parte a munţilor lui Beniamin (vezi Judecători 18,12.13; 19,13-16; 1 Samuel 9,4). Despre nici un loc nu se vorbeşte în Biblie ca fiind în muntele Efraim. Domnul îl descrie pe Saul lui Samuel ca pe un om din ţara lui Beniamin (1 Samuel 9,16). Ba mai mult, când Saul a plecat din Rama, locul natal al lui Samuel, din muntele Efraim, el a trecut hotarul lui Beniamin spre a ajunge la domiciliul lui propriu la Ghibea, în Beniamin (1 Samuel 10,2-9; PP, p. 608, 609).

Unii au identificat cetatea nenumită din 1 Samuel 9,1 la 10,9 ca fiind Betleemul. Identificarea aceasta este întemeiată pe afirmaţia din Geneza 35:16-19 că Rahela a fost înmormântată numai la o depărtare bunicică de Efrata, sau Betleem, şi pe referirea din 1 Samuel 10,2 la mormântul Rahelei ca fiind în hotarul lui Beniamin la Ţelţah. Dar, ca şi cu Rama, adevăratul loc al mormântului Rahelei nu este cunoscut. El era pe drumul dintre Betel şi Betleem (Geneza 35:16-19),

o distanţă de ceva mai mult de 15 mile (24 km). Dar textul ebraic din Geneza 35:16, o cale scurtă până la Efrata (engl.) se redă în mod literal oarecare distanţă de Efrata, ceea ce înseamnă distanţă considerabilă (vezi despre Geneza 35:16).

Locul tradiţional al mormântului Rahelei, o milă sau mai mult la nord de Betleem, ar fi cam la 4 mile (6,4 km) de hotarul lui Beniamin. Dar în conformitate cu textul ebraic din 1 Samuel 10,2, mormântul Rahelei era mult mai aproape de hotar decât acesta, posibil chiar înăuntrul hotarelor lui Beniamin. Dacă totuşi s-ar înţelege mai degrabă că este vorba despre hotarul de nord al lui Beniamin decât de cel de sud, se armonizează cu ambele texte ebraice din Geneza 35:16 şi localitatea Ţelţa la nord de Ierusalim. [Probabil că Ţelţa trebuie identificată cu Ţela din Iosua 18,28 şi 2 Samuel 21,14, posibil a fi modernul Chirbet Şala, la câteva mile nord de Ierusalim.]

Menţiunea lui Ieremia despre ţipătul Rahelei care îşi plânge copiii (Ieremia 31:15; comp. cu Geneza 35:16-19) ca fiind auzit în Rama, înseamnă că mormântul Rahelei n-a fost departe de Rama, şi aceasta este în acord cu instrucţiunile lui Samuel pentru Saul din 1 Samuel 10:2. Dar locul tradiţional aproape de Betleem ar fi la mai mult decât 9 mile (14,4 km) de Rama din Beniamin şi aproape 13 mile (20,8 km) de Ramala din Efraim. Referirea lui Ieremia la Rahela, care îşi plânge copiii se întemeiază pe întâmplarea istorică a adunării iudeilor captivi de la Rama pregătindu-se pentru călătoria spre Babilon (vezi Ieremia 31,1-17; 40,1). Aplicaţia profetică a declaraţiei lui Ieremia este făcută în Matei 2,18 (vezi despre Deuteronom 18,15). Dacă această Rama nu a fost aproape de mormântul Rahelei, referirea lui Ieremia la Rahela, care îşi plânge copiii ar fi mai degrabă fără sens. Referirea lui în continuare la Samaria şi muntele Efraim (Ieremia 31,5.6) pare să reclame o Rama aproape de hotarul lui Beniamin şi Efraim, şi aceasta coroborează informaţiile date în 1 Samuel 10,2.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1–28 PP, p. 569–571 3 SR, p. 184

8, 10, 14–17, 20 PP, p. 570

22 PP, p. 592

27, 28 PP, p. 571

28 5T, p. 304

28 De aceea vreau să-l dau Domnului: toată viaţa lui să fie dat Domnului.” Şi s-au închinat acolo înaintea Domnului.

Verset ce nu a fost comentat.