1 Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: Sănătate!

Iacov. Simpla menţionare a numelui dovedeşte că scriitorul era bine cunoscut şi nu era nevoie să se identifice mai departe. Astăzi însă există incertitudine cu privire la care Iacov din vremea Noului Testament era scriitorul. În ce priveşte însemnătatea numele Iacov, vezi comentariul de la Marcu 3,17. În ce priveşte o discuţie cu privire la autorul epistolei, vezi Introducerea.

Rob. Gr. doulos (vezi Romani 1,1). Iacov se numeşte cu demnitate rob, şi nu apostol, un titlu pe care pe bună dreptate l-ar fi putut folosi. Deşi era un lucrător respectat în împărăţia lui Hristos de pe pământ, el se referă la sine numai ca la un rob. El reprezintă un exemplu demn de urmat pentru toţi cei însărcinaţi cu răspunderi în biserică de azi. Nu există onoare mai mare decât a fi un rob al lui Dumnezeu.

Al Domnului. Iacov recunoaşte că prin calitatea sa de rob el devine un reprezentant atât al Fiului cât şi al Tatălui. Deşi în epistola aceasta se face adesea aluzie la învăţăturile lui Hristos, singura dată când este amintit numele Lui este cap, 2,1.

Cele douăsprezece seminţii. Adică cele douăsprezece triburi ale lui Israel (vezi Geneza 35,22–26; 49,28; Faptele Apostolilor 7,8). Cele zece seminţii ale regatului de nord fuseseră luate în captivitate în anul 722 î.d.Hr. (2 Împăraţi 17,6.23). Numai puţini dintre descendenţii lor s-au întors mai târziu în Palestina (vezi Ezra 6,17; 8,35). Totuşi există dovezi că în vremurile Noului Testament cel puţin unele din seminţiile acestea erau încă recunoscute. De pildă, Ana era din seminţia lui Aşer (Luca 2,36; vezi Faptele Apostolilor 26,7). Cu toate acestea, se poate ca Iacov să se fi folosit de denumirea cele douăsprezece seminţii pentru a face referire la iudei în general, indiferent de triburile din care făceau parte.

Unii susţin că Iacov vorbeşte despre cele douăsprezece seminţii ale Israelului spiritual (vezi Apocalipsa 7,4), alţii cred că această scrisoare este adresată în primul rând creştinilor iudei. Comentariul de faţă favorizează acest ultim punct de vedere. Totuşi, indiferent de opinia adoptată, învăţătura spirituală a epistolei rămâne aceeaşi.

Iacov se identifică pe sine şi pe destinatarii epistolei ca fiind iudei. El se referă, de pildă, la Avraam ca la părintele nostru (cap. 2,21) şi la adunare [literal, sinagogă] (v. 2), locul unde se strângeau iudeii pentru a se închina (vezi Vol. V, pp. 56, 57). Dar scriitorul şi cititorii cărora le-a fost adresată iniţial scrisoarea erau şi creştini, aşa cum reiese din frecventele referiri la Isus Hristos ca Domn (vezi cap. 1,1.7.12; 2,1; 5,7.11). Astfel, scriindu-le celor douăsprezece seminţii împrăştiate, Iacov se adresează creştinilor iudei care locuiau ici şi colo în Imperiul Roman (compară cu 1 Petru 1,1). Nu există nici un motiv să credem că el îi avea în vedere pe iudeii neconvertiţi sau că se gândea că scrisoarea sa va fi citită şi de unii din toate cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

Ar trebui să se reţină că în general creştinii evrei din vremurile apostolice s-au considerat mereu iudei evlavioşi, că, într-un anumit sens ei au rămas credincioşi iudaismului şi aşteptau, mai mult sau mai puţin, împlinirea tuturor făgăduinţelor făcute lui Israel de către profeţii din vechime, prin Isus Hristos (compară cu Faptele Apostolilor 1,6). Puţini dintre ei înţelegeau că Israelul ca naţiune pierduse, în favoarea bisericii creştine, mandatul Cerului de a fi poporul ales al lui Dumnezeu (vezi Vol. IV, pp. 35, 36). Menţionarea celor douăsprezece seminţii trebuia să le reamintească acestor creştini iudei despre istoria lor ca naţiune şi să le inspire nădejdea că, prin Hristos, ei puteau să intre curând în stăpânirea bogatei moşteniri făgăduite părinţilor (vezi Vol. IV, pp. 26–30). Chiar şi Pavel, apostolul neamurilor, foloseşte acest termen (vezi Faptele Apostolilor 26,7; compară cu Matei 19,28; vezi comentariul de la Romani 11,25.26).

Împrăştiate. Literal, dispersate (vezi 1 Petru 1,1). Dispersarea sau împrăştierea iudeilor printre celelalte naţiuni e pomenită în mod deosebit pe vremea Esterei (Estera 3,8) şi la Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2,5.9–11; vezi harta din Vol. VI, p. 136). Pentru un comentariu cu privire la împrăştierea iudeilor, vezi Vol. V, pp. 59, 60. Scopul original al lui Dumnezeu pentru iudei era ca ei să fie misionari în lumea întreagă. Chiar dacă Israel a dat greş în a împlini planul acesta, aşa cum fusese el intenţionat la început, efectul celor două captivităţi a împlinit în parte scopul iniţial al lui Dumnezeu. Pentru comentarii mai detaliate cu privire la planul lui Dumnezeu pentru Israel, vezi Vol. IV, pp. 26–30.

Sănătate! [Salutare, KJV].Gr. chairo, a se bucura. Compară folosirea lui chairo în Luca 1,28; vezi comentariul de la Romani 1,7. Cuvântul era folosit şi la despărţire, în sensul: fie ca bucuria să vă însoţească. Compară forma ebraică de salutare (vezi Ieremia 6,14). Această formă de salutare nu apare în altă parte în epistole. Folosirea ei în Faptele apostolilor 15,23 este una dintre puţinele particularităţi de stil care sugerează o posibilă identificare a autorului acestei epistole cu acel Iacov din ultima parte a cărţii Faptele Apostolilor (vezi Introducerea).

2 Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări,

Fraţii mei. Apostolul dă pe faţă chiar de la început afecţiunea pe care o simte cu cititorii săi. Aceasta dă la iveală natura constructivă a îndemnurilor sale cu privire la problemele zilnice ale vieţii. De-a lungul epistolei Iacov foloseşte forma aceasta de adresare de cincisprezece ori, în medie o dată la fiecare şapte versete, într-un efort evident de a sublinia prietenia creştină care leagă inima sa cu a lor.

Priviţi. [Socotiţi, KJV]. Sau consideraţi, apreciaţi, gândiţi. Este privilegiul şi datoria creştinului să aibă o atitudine inteligentă faţă de încercările şi necazurile care îi asaltează cărarea lui. El trebuie să observe că Dumnezeu permite asemenea experienţe (vezi Iov 42,5; Psalmi 38,3; 39,9; Matei 6,13; Romani 8,28).

O mare bucurie. Adică bucuria curată, neîntinată. Pentru creştinul matur, încercările şi necazurile vieţii nu trebuie să-i aducă dezamăgire sau descurajare. Creştinul suferă toate acestea cu nădejde şi credinţă, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut (Evrei 11,27). Bucuria şi curajul creştin sunt bazate nu pe elemente exterioare – care pot fi adesea cât se poate de descurajatoare –, ci pe credinţa în providenţa lui Dumnezeu şi pe o înţelegere inteligentă în conducerea Sale. Curentele filozofice cu privire la viaţă, fie ele religioase sau seculare, l-ar putea pregăti pe om să întâmpine necazul aşa cum o face un filozof, dar nu cu răbdare şi calm; creştinismul însă îi învaţă pe oameni cum să fie bucuroşi în asemenea împrejurări, printr-o înţelegere inteligentă a cauzelor suferinţei şi prin credinţa în Dumnezeu.

Când treceţi. Că orice creştin se poate aştepta la încercări în mod periodic este evident din cuvântul când sau, mai literal, ori de câte ori. Cuvântul cădeţi (KJV) nu reflectă în mod necesar decădere spirituală, ci înseamnă doar a da piept cu încercările (compară cu Luca 10,30; Faptele apostolilor 27,41). Astfel de situaţii sunt de obicei necăutate, neaşteptate şi nedorite. În plus, încercările la care se referă aici Iacov par să constituie obstacolele majore care ar putea uşor copleşi pe cineva a cărui minte nu se încrede în Dumnezeu (vezi Isaia 26,3.4).

Felurite. Felurite sunt încercările la care sunt supuşi oamenii – îndeosebi creştinii.

Încercări [Ispite, KJV]. Gr. peirasmoi, probe, încercări, suferinţe, necazuri, ispitiri [la păcate] (vezi Matei 6,13; compară cu Matei 4,1). Cuvântul peirasmoi înseamnă suferinţe, ca de pildă boli, persecuţie, sărăcie şi nenorocire. Încercările, indiferent dacă sunt aduse de Satana pentru a ispiti cineva la păcat, sau numai de a-l supăra şi a-l hărţui, sunt totdeauna o testare a experienţei creştine.

Prea adesea chiar şi cei mai serioşi creştini dau greş în a înţelege lucrarea suferinţei şi a ispitei în formarea caracterului şi, drept urmare, nu numai că nu reuşesc să profite de pe urma acestora, aşa cum ar putea, dar îşi şi fac viaţa mai grea şi pierd comuniunea cu Dumnezeu, pe care altminteri ar putea să o aibă. Nu există suferinţă în viaţă, oricât de amară şi de descurajatoare, care să nu contribuie, prin harul lui Hristos, la creşterea spirituală, să nu ne aducă mai aproape de Dumnezeu şi să nu îmbogăţească înţelegerea cu privire la iubirea Lui pentru noi. Pavel este un exemplu clasic de felul cum poate un creştin să transforme fiecare înfrângere în biruinţă (vezi comentariile de la 2 Corinteni 2,14; 4,8–11; 12,7–10). În ce priveşte o analiză mai completă a atitudinii creştinului faţă de încercări şi suferinţe în general, vezi comentariul la Psalmul 38,3.

3 ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.

Ştiţi. Versetul 3 arată care este baza bucuriei despre care se vorbeşte în versetul 2. Iacov le reaminteşte cititorilor că bucuria în mijlocul necazurilor vieţii poate fi gustată numai de cei care le întâmpină cu o filozofie creştină sănătoasă, stabilizatoare.

Încercarea. Gr. dokimion, dovedire, încercare. Cuvântul acesta nu se referă numai la încercarea credinţei creştine, ci mai exact la acel atribut al credinţei care o face biruitoare asupra problemelor vieţii. În sulurile de papirus (Vol. V, pp. 104, 105), acest cuvânt era folosit pentru a descrie aurul de calitate superioară, adică aurul care rezistă la probă şi este dovedit veritabil. Expresia încercarea credinţei voastre poate astfel să descrie credinţa care rezistă la încercare.

Credinţei. Gr. pistis, credinţă, convingere, părere, încredere. Iacov vorbeşte despre credinţa creştinului biruitor. După cum un veteran de război care s-a deprins să întâmpine curajos primejdia obişnuită este mai de încredere decât un recrut proaspăt, tot aşa şi un creştin biruitor e mai bine pregătit pentru încercările prin care urmează să treacă decât creştinul a cărui credinţă nu a fost pusă la încercare.

Credinţa aceasta este convingerea neclintită că Isus Hristos are un plan excelent pentru viaţa fiecărui om şi că pentru fiecare încercare El are pregătită o soluţie. Omul credinţei crede că nici o persoană sau împrejurare nu poate zădărnici planul pe care-l are Dumnezeu pentru fericirea copiilor Săi.

Răbdare. Gr. hupomone, statornicie, rezistenţă, răbdare (vezi comentariul la Romani 5,3). Această putere de a rezista este rezultatul credinţei care a fost încercată şi găsită biruitoare. Prea adesea cuvântul răbdare sugerează numai supunerea pasivă. Totuşi, hupomone subliniază puterea care îi susţine şi îi face pe oameni biruitori atunci când trec prin felurite încercări (vezi Luca 8,15; Romani 2,7; Evrei 10,36; Apocalipsa 14,12). Această trăsătură pozitivă de caracter e necesară tuturor acelora care au de făcut faţă dificultăţi sumbre, fie de natură personală, fie de felul acelora care îi confruntă adesea pe slujitorii Evangheliei. Prin credinţă credem că Dumnezeu lucrează împreună cu noi, iar convingerea aceasta dezvoltă o răbdare care nu poate fi înfrântă.

4 Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.

Să-şi facă. Câştigarea unei răbdări statornice este de fapt procesul dezvoltării unui caracter creştin. Pentru a ajunge la rezultatul care vine din răbdare, care ea însăşi este produsul credinţei, nu trebuie să ne limităm sau să ne slăbim perseverenţa prin murmurare sau răzvrătire. Vezi Isaia 26,3.

Să facă desăvârşit lucrarea. Sau complet lucrarea, să aibă efect deplin (RSV; vezi comentariul de la Matei 5,48). Înţelesul poate fi exprimat cel mai bine în felul acesta: Răbdarea să continue până şi-a făcut deplin scopul. Compară cu Ioan 17,4, unde Domnul Isus vorbeşte despre ducerea mai departe a mandatului încredinţat Lui, până când va fi sfârşit lucrarea.

Desăvârşiţi, întregi. Nu trebuie să lipsească nici măcar o singură trăsătură bună de caracter, fiecare trebuie să fie dezvoltată până la desăvârşire. Alăturarea acestor două cuvinte sugerează trăirea cel mai deplin cu putinţă a unei vieţi asemănătoare cu a lui Hristos. Răbdarea ne va ajuta să putem reproduce caracterul Domnului Hristos, care este lucrarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu să

o facem.

5 Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.

Dacă vreunuia dintre voi. Probabil, pe baza propriei sale experienţe, Iacov îşi că seama că fraţii săi n-au ajuns încă la ţinta maturităţii creştine descrisă în versetul 4. El explică acum cum poate creştinul să afle puterea şi înţelepciunea care îi vor da biruinţa în mijlocul problemelor vieţii.

Lipseşte. Gr. leipo, a duce lipsă de. Compară cu folosirea cuvântului în Luca 18,22.

Înţelepciunea. Gr. sophia, inteligenţă cuprinzătoare şi deplină (vezi comentariul de la Luca 2,52; 1 Corinteni 1,17). Aceasta cuprinde mai mult decât numai adevărata cunoaştere, deoarece doar cunoaşterea nu garantează un comportament drept şi nici măcar concluzii corecte. Înţelepciunea ne ajută să dăm valoarea cuvenită tuturor lucrurilor care ne solicită atenţia şi asigură

o folosire înţeleaptă a cunoştinţei atunci când ne străduim să facem fapte bune.

S-o ceară. Înţelepciunea trebuie căutată neîncetat, pentru ca fiecare încercare a credinţei să fie trecută cu răbdare, aşa cum reiese din versetele 3 şi 4. Multe probleme ale vieţi sunt derutante pentru cei care nu le pot aborda dintr-o perspectivă creştină. Pentru a vedea viaţa aşa cum doreşte Dumnezeu să o vedem, trebuie să ne asigurăm în fiecare zi că am primit înţelepciune de sus. (Vezi comentariul la Matei 7,11; 18,1–18).

Dumnezeu, care dă. În Vechiul Testament apare adesea ideea că înţelepciunea poate veni doar de la Dumnezeu (vezi Proverbe 2,6). Prin Cuvânt Său cel sfânt El ne aduce încurajare în mijlocul încercărilor sumbre şi dificile, şi numai datorită perspectivei cereşti pe care o aduce această înţelepciune suntem în stare să privim ca o mare bucurie când problemele vieţii apasă din greu asupra noastră.

Dumnezeul nostru este atât un Dumnezeu dătător cât şi un Dumnezeu drept, sau un Dumnezeu iubitor. De fapt în Psalmi 145,17–19 psalmistul sugerează că, deoarece Dumnezeu este drept, El este întotdeauna gata să împlinească dorinţele celor ce se tem de El. Este în natura lui Dumnezeu să dea (vezi comentariul la Ioan 3,16), şi nu-I putem aduce mai multă onoare decât să cerem cu smerenie darul înţelepciunii şi al tăriei zilnice.

Cu mână largă. Sau îndurător, sincer. Este bucuria lui Dumnezeu să dea. Când cineva caută înţelepciune, Dumnezeu răspunde fără întârziere şi cu bucurie. Darul Său este oferit din belşug şi fără părtinire.

Fără mustrare. Sau fără reproş. Dumnezeu nu ne mustră pentru multele noastre greşeli şi nici nu ne reaminteşte mereu nenumăratele favoruri pe care ni le-a făcut. Iacov încearcă să accentueze contrastul dintre felul în care acordă Dumnezeu bunătăţile Sale îmbelşugate şi felul în care oamenii îi umilesc sau îi insultă adesea pe cei cărora le oferă ceva. Lucrul acesta ar trebui să încurajeze îndrăzneala de a-I face cunoscut lui Dumnezeu cererile noastre. Trebuie să venim la El ca nişte copii, căutând iubirea şi ajutorul unui Părinte nerăbdător să ajute (vezi Evrei 4,16; vezi comentariul la Matei 7,11).

Şi ea îi va fi dată. Condiţia prealabilă prezentată aici pentru a primi înţelepciune de la Dumnezeu este să o cerem cu sinceritate. Spre cel mai mare bine al omului, Dumnezeu nu îndeplineşte orice rugăminte, dar dacă cerem cu sinceritate înţelepciune, ea ne va fi acordată. Sunt mai multe căi prin care Dumnezeu poate da înţelepciune oamenilor. El poate să ne sporească înţelegerea Cuvântului Său, aşa ca să înţelegem clar voia Lui pentru noi. El poate impresiona inima noastră prin Duhul Sfânt, cu privire la drumul pe care ar fi cel mai bine să-l luăm (vezi Isaia 30,21). El ne poate vorbi prin prieteni sau prin adaptarea evenimentelor şi împrejurărilor în aşa fel încât să ne descopere voia Sa. Totuşi, Dumnezeu ne-a dat o minte inteligentă, şi El este onorat când o folosim, sub călăuzirea Duhului Sfânt, pentru rezolvarea problemelor vieţii. N-ar fi înţelept ca El să facă pentru noi ceea ce a intenţionat ca noi să facem pentru noi înşine, supuşi călăuzirii Sale. Pentru ca să ne putem deprinde să exercităm maturitatea în judecată şi înţelegere (vezi Filipeni 1,9), El vrea ca noi să ne obişnuim să luăm hotărâri drepte pe baza voinţei Sale descoperite, aşa cum este prezentată în Scriptură. Atunci El poate să imprime mai bine voia Sa în mintea noastră şi să ne ferească de uneltirile viclene ale lui Satana. Dacă, după ce am cercetat fiecare sursă disponibilă de înţelepciune cerească, ne prezentăm cererea şi plini de răbdare şi încredere ne păstrăm inima deschisă faţă de El, vom recunoaşte răspunsul Său (vezi Matei 7,7).
6 Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo.

Cu credinţă. Adică având credinţa că Dumnezeu va răspunde cererii noastre. Rugăciunea fără credinţă este zadarnică. Când cerem înţelepciune trebuie să avem credinţa că o vom primi (vezi v.5). Nu numai că trebuie să ne îndreptăm către adevărata sursă a binecuvântării, dar trebuie să mergem cu atitudinea potrivită. Trebuie să ne apropiem de Tatăl nostru ceresc având încredere în capacitatea şi bunăvoinţa Lui de a ajuta, odihnindu-ne în certitudinea făgăduinţelor Sale şi invocând nevoia, nu meritele noastre. Credinţa este încrederea în Dumnezeu – încrederea că El ne iubeşte şi ştie cel mai bine ce este spre binele nostru (Ed 253).

Fără să se îndoiască deloc. [Fără să se clatine deloc, KJV]. Omul care cere cu credinţă nu va ezita, ca şi cum ar fi nesigur dacă Dumnezeu va lua aminte şi va răspunde la cererea sa. Adevărata credinţă se bazează pe Dumnezeu, iar credinciosul va avea asigurarea că nevoile lui vor fi împlinite aşa cum consideră El că e cel mai bine. Totuşi, dacă un om se îndoieşte în sinea sa cu privire la faptul că Dumnezeu îi va asculta cererea, atunci răspunsul la rugăciune va fi grav împiedicat. Dumnezeu caută conlucrarea omului pentru a face cu putinţă răspunsul, iar conlucrarea lipseşte destul de mult dacă în mintea sa există incertitudine. Adevărata credinţă se ridică mai presus de proba timpului şi a împrejurării, făcând ca supunerea faţă de Dumnezeu să fie statornică (COL 147). Starea de neîncredere şi de incertitudine este numită în v. 8 nehotărâre.

Cine se îndoieşte. [Cel care se clatină, KJV]. Sau cel care se îndoieşte. Iacov nu vorbeşte aici despre îndoieli intelectuale, ci despre instabilitate spirituală. Îndoielnicul nu doar că este nesigur dacă Dumnezeu va răspunde sau nu la cererea sa, dar se şi teme că Dumnezeu va cere din partea sa mai mult sacrificiu decât este el dispus să facă. El are rezerve intelectuale şi este îngrijorat de cât de mare va fi preţul pe care trebuie să îl plătească. El nu doreşte din tot sufletul său harul pe care îl cer buzele sale.

Seamănă cu valul. Când mintea este plină de incertitudine sau îndoială, sufletul este la fel de neliniştit şi agitat ca oceanul. Pe de altă parte, cel care este convins că Dumnezeu va purta de grijă de nevoile sale şi fără rezerve îşi încredinţează viaţa voinţei lui Dumnezeu, se ridică mai presus de încercările şi suferinţele sale. Compară cu Isaia 57,20.

Tulburat. Valul nu are voinţă proprie, ci este cu totul supus forţei vântului. El se ridică şi coboară aşa cum îl împinge vântul într-o parte şi alta. Aici vântul simbolizează împrejurările care îl pot duce pe creştin la îndoială.

Împins de vânt încoace şi încolo. Un tablou plastic al mării mişcate de vânt.

7 Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul,

Un astfel de om. Expresia astfel de om este accentuată şi puţin dispreţuitoare. Ea face referire la omul a cărui credinţă se clatină, care se îndoieşte, nefiind sigur de lucrurile de care are nevoie sau de puterea lui Dumnezeu de a le împlini. O astfel de persoană se poate ruga, dar neavând credinţă adevărată, nu poate primi un răspuns (vezi comentariul de la Ioan 4, 48). Dumnezeu trebuie să amâne răspunsurile la cererile noastre până când suntem gata de să exercităm o credinţă lipsită de orice urmă de îndoială.

Să nu se aştepte să primească. [Să nu-şi închipuie că va primi, KJV]. Iacov îl avertizează pe cel care se îndoieşte că nu trebuie să se aştepte la un răspuns. Indecizia este prin ea însăşi un factor suficient pentru a împiedica scopul lui Dumnezeu pentru om, deoarece, dacă Dumnezeu consideră că e mai bine să-i refuze cererea, dezamăgirea cauzată nu va face altceva decât să-i întărească tendinţa spre îndoială.

Ceva de la Domnul. Este vorba de anumite favoruri, deoarece toţi oamenii primesc acele binecuvântări trecătoare pe care Dumnezeu le revarsă zilnic. Vezi comentariul de la Matei 5,45. Binecuvântările speciale, care vor fi la îndemână celui care le cere cu credinţă, îi sunt refuzate din cauza îndoielii. Totuşi, nu trebuie să deducem că Dumnezeu amână răspunsurile Sale până când am obţinut dreptul ca rugăciunile noastre să primească răspuns. Nimeni nu merită favorurile lui Dumnezeu. Singurul nostru argument este nevoia pe care o avem şi unica noastră nădejde este îndurarea Lui, care Îl determină să dea tuturor cu mână largă (v. 5).

Dar Dumnezeu nu dă daruri fără discriminare. El nu poate satisface cererile care ar cultiva mândria şi egoismul şi ar împiedica dezvoltarea caracterului. Trebuie să ne dăm seama de propria noastră neajutorare şi de nevoia de încredere neclintită în făgăduinţele lui Dumnezeu. Tăria de caracter este rezultatul modificării dorinţelor şi aspiraţiilor noastre pentru a se conforma cu înţelepciunea şi voia lui Dumnezeu, şi nu rezultatul încercării de a-L determina să-Şi schimbe voia pentru a împlini dorinţele noastre.

8 căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale.

Nehotărât. Gr. dipsuchos, literal, cu sufletul împărţit. Cuvântul acesta face referire la omul nehotărât din v. 6. Mintea lui este împărţită între ispita plăcerilor fireşti şi chemarea loialităţi faţă de Dumnezeu. În cartea Călătoria creştinului, John Bunyan l-a numit pe omul acesta Domnul Faţă-în-două-părţi. Omul nehotărât are două suflete, sau două lucruri cărora încearcă să le fie loial. Compară expresia ebraică inimă nehotărâtă [inimă împărţită] (vezi 1 Cronici 12,33). Fără îndoială că Iacov se gândea la cuvintele Domnului Hristos din Predica de pe Munte: Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (Matei 6,24). Omul nehotărât şchiopătează între credinţă şi necredinţă, în timp ce omul hotărât nu ezită deloc.

De fapt versetul acesta face parte din versetul anterior, iar împreună ar putea să fie traduse astfel: Omul acela [nehotărât] să nu-şi închipuie că un om nehotărât, fiind nestatornic în toate căile sale, va primi ceva de la Domnul.

Nestatornic. Gr. akatastatos, nestatornic, instabil, schimbător. Forma substantivală akatastatos e folosită de obicei cu sensul de dezordine, confuzie, tulburare, nestatornicie, şi este asociată cu războaie, în opoziţie cu pace (vezi Luca 21,9; 1 Corinteni 14,33; 2 Corinteni 6,5; 12,20).

În toate căile sale. În timp ce instabilitatea despre care se vorbeşte în versetul 6 se referă în deosebi la problema rugăciunii, apostolul foloseşte ocazia aceasta pentru a sublinia faptul că un astfel de om e nestatornic şi în alte aspecte ale vieţii sale. Toate căile sale, adică obiceiurile, acţiunile şi gândurile vor reflecta nehotărârea sa, iar experienţa lui religioasă nu se va dovedi niciodată satisfăcătoare, nici pentru sine şi nici pentru Dumnezeu. Frământarea şi confuzia în toate treburile vieţii sunt consecinţele naturale ale lipsei de încredere în Dumnezeu. Avem nevoie de înţelepciune pentru a alege zilnic cum să trăim, deoarece oscilarea între a ne încrede în noi înşine şi a ne încrede în Dumnezeu este curată nechibzuinţă. Urmărirea unui singur scop este esenţială pentru succesul spiritual al creştinului.

9 Fratele dintr-o stare de jos să se laude cu înălţarea lui.

Fratele. Lăsând la o parte problema încercărilor în general, Iacov ia acum în discuţie două încercări aparte, sărăcia şi bogăţia. Introducând acest subiect delicat, Iacov repetă (v. 2) cuvântul plin de afecţiune, frate, pentru a accentua legătura care există în biserică între creştinul bogat şi cel sărac. Nici bogăţia, nici sărăcia nu ar trebui să tulbure această legătură dintre creştini.

Stare de jos. [Treaptă de jos, KJV]. Gr. tapeinos, în împrejurări umile, şi astfel de rang şi ocupaţie smerite, într-o stare de dependenţă sau de sărăcie. Expresia aceasta este în contrast cu bogatul din versetul 10. Mulţi se confruntă cu lipsa financiară. Poate că mulţi membri ai bisericii de pe timpul lui Iacov erau dispreţuiţi şi oprimaţi din cauza lipsei materiale, deşi poate că aceasta era cauzată, cel puţin în parte, de convertirea la creştinism. Împrejurările acestea erau o încercare în sensul că puneau la probă credinţa în Dumnezeu şi supunerea faţă de El. Fratele dintr-o stare de jos va fi întotdeauna ispitit la gelozie şi ranchiună faţă de fratele său bogat; iar fratele bogat e în pericolul de a se considera superior faţă de fratele dintr-o stare de jos şi de a-l trage pe sfoară.

Să se laude. [Să se bucure, KJV]. Literal, să se laude, să se fălească. Aici Iacov dă o explicaţie practică a sfatului general prezentat în v. 2. Cu înţelepciunea (v. 5) pe care ne-o dă Dumnezeu putem privi viaţa în adevărata ei perspectivă. Putem vedea lucrurile în lumina eternităţii. Înţelepciunea dă bunurilor pământeşti adevărata lor valoare şi arată că moralitatea este mai importantă decât acestea. De aceea progresul în cele spirituale este mult mai important decât progresul economic. Lauda constă în înţelegerea faptului că, în ciuda lipsei materiale, Dumnezeu îi oferă creştinului umil ceva ce depăşeşte fericirea care vine din posedarea bunurilor trecătoare.

Înălţarea lui. [Prin ceea ce este înălţat, KJV]. Sau în starea lui înălţată. Înălţarea fratelui mai sărac trebuie să constea în binecuvântările spirituale pe care le primeşte, cum şi în bucuriile făgăduite pe care le va avea în veşnicie, care compensează peste măsură de mult lipsa materială de pe pământ. Iacov încearcă să pună în contrast bogăţiile fără măsură de mari ale harului lui Dumnezeu cu vremelnicia bunurilor pământeşti (vezi 1 Ioan 2,16.17). O experienţă creştină matură oferă mai multă siguranţă decât toată bogăţia lumii. Aceia care s-au deprins să privească la problemele vieţii din perspectiva divină, care şi-au însuşit înţelepciunea despre care vorbeşte Iacov (v. 5), se ridică deasupra oricăror încercări care ar veni asupra lor.

10 Bogatul, dimpotrivă, să se laude cu smerirea lui: căci va trece ca floarea ierbii.

Bogatul. Adică [fratele] bogat, în contrast cu fratele sărac din versetul 9. Acum Iacov îl încurajează pe creştinul bogat să se bucure în încercările speciale cu care se confruntă el. Biblia nu dă nicăieri de înţeles că averea în sine este un păcat sau că un om bogat nu poate fi un adevărat urmaş al lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Matei 19,23). Există multe cazuri de creştini buni care sunt bogaţi în cele materiale, deşi cu siguranţă că aceştia nu sunt atât de mulţi ca cei săraci în bunurile lumii acesteia. Totuşi, Scriptura arată clar că bogăţiile sunt o mare primejdie în calea unei experienţe creştine veritabile (vezi comentariul de la Matei 6,19–21; Luca 12,13–22).

Cu smerirea lui. [Cu ceea ce este smerit, KJV]. Unii comentatori consideră aceste cuvinte strict paralele cu înălţarea lui (v. 9). Astfel, săracul trebuie să se bucure de privilegiile spirituale pe care le are, atât prezente cât şi viitoare, iar bogatul trebuie să se bucure de smerirea lui creştină şi de ocara lumii, şi nu de bunurile sale materiale. Cu alte cuvinte, bogatul trebuie să se bucure de faptul că, deşi acum e dispreţuit ca membru al unei secte persecutate, cândva va fi înălţat ca membru al împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. În versetele 9 şi 10 Iacov subliniază faptul că, indiferent de împrejurările materiale, fratele creştin, fie că este bogat, fie că e sărac, va găsi motive să se bucure de avantajele credinţei creştine.

Alţii cred că Iacov vorbeşte despre cazurile frecvente în secolul I, când bogaţii care se converteau la creştinism îşi pierdeau astfel bunurile materiale. Bogatul convertit găsea multe ocazii să-şi folosească bunurile materiale. Soarta altora din biserică, care devenind creştini îşi pierdeau orice mijloc de a-şi câştiga existenţa, îi dădea prilejul să împartă cu ei bogăţia. Lucrarea misionară a apostolilor, care era nemaipomenită, chiar fiind comparată cu cea de azi, cerea sprijin financiar, iar membrii bogaţi ai bisericii colaborau în acest sens. Fără îndoială că erau mulţi care îşi foloseau averea pentru a veni în ajutorul fraţilor de credinţă (compară cu AA 105). Prin urmare, bogatul creştin era martor al diminuării averii sale. Dar putea să se bucure de privilegiul de a-şi folosi bunurile pentru înaintarea lucrării Domnului Hristos, chiar dacă aceasta însemna pierderea siguranţei materiale şi un trai mai umil. Acest simţ al isprăvniciei dovedit de creştinii din biserica primară cu privire la lucrurile care le fuseseră încredinţate de Dumnezeu, este un exemplu valoros pentru creştini de astăzi care sunt binecuvântaţi din punct de vedere material.

Va trece. Bogatului i se aminteşte că va veni ziua când va muri. Atunci toate bunurile materiale pe care le-a adunat cu atâta sârguinţă vor trece în posesia altuia. Creştinul bogat are o vede cum stau lucrurile în realitate şi se bucură de privilegiul pe care îl are, de a-şi împărţi singur bogăţiile înainte de moarte (vezi comentariul la v. 10), chiar dacă făcând aşa poate trece prin greutăţi economice şi i se vor aduce reproşuri.

Bogăţiile sunt atrăgătoare, dar, ca şi floarea, ele sunt fragile şi trecătoare, iar omul care se încrede în averea sa va pieri o dată cu ea, fără să-şi fi asigurat cel mai de preţ bun, viaţa veşnică. În felul acesta, fratele care posedă bogăţii trebuie să reflecte asupra pasajelor din Scriptură care avertizează împotriva încrederii în cele materiale, care pot să dispară repede (vezi comentariul la Matei 6,19; Luca 12,16–21). Creştinul trebuie să îşi fixeze ochiul credinţei lui asupra bogăţiei spirituale din viaţa aceasta şi asupra bogăţiilor veşniciei (vezi comentariul la Matei 19,29).

Floarea ierbii. Iacov foloseşte o ilustraţie din Vechiul Testament (vezi Isaia 40,6) pentru a scoate în evidenţă cât de trecătoare este viaţa omului. Compară cu Isaia 51,12, unde se declară că fiul omului va trece ca iarba.

11 Răsare soarele cu căldura lui arzătoare şi usucă iarba: floarea ei cade jos, şi frumuseţea înfăţişării ei piere; aşa se va veşteji bogatul în umbletele lui.

Răsare soarele. Iacov amplifică parabola cu floarea (v. 10), care înainte de a muri are parte de o existenţă scurtă (compară cu Matei 13,6.21).

Frumuseţea înfăţişării. Literal, frumuseţea feţei. O dată cu ofilirea şi moartea florii dispare şi frumuseţea ei. Comparaţia dintre bogat şi floare arată că frumuseţea lui constă în avantajele pe care le poate aduce bogăţia şi pe care săracul nu şi le poate permite. Acestea pot include o casă frumoasă, mobilă modernă, îmbrăcăminte scumpă, podoabe din pietre preţioase sau metale scumpe, sau orice altceva care poate contribui la aparenţa exterioară. La vreme de criză economică sau în faţa morţii toate aceste lucruri se ofilesc, la fel cum frumuseţea florii este de scurtă durată.

Aşa se va veşteji bogatul. Iacov accentuează avertizarea Domnului Hristos cu privire la comorile pământeşti, pe care le mănâncă moliile şi rugina şi pe care le sapă şi le fură hoţii (vezi comentariul de la Matei 6,19–21). El îi reaminteşte creştinului bogat că bunurile pământeşti pot fi pierdute în timpul vieţii, şi că deşi se poate ca lucrul acesta să nu se întâmple, când va muri tot nefolositoare se vor dovedi. Unica bază a bucuriei creştinului bogat se găseşte în comuniunea cu Domnul Isus Hristos, deoarece aceasta este singura bogăţie care nu se ofileşte şi nu piere.

12 Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.

Ferice. Gr. makarios (vezi comentariul de la Matei 5,3). Iacov face adeseori aluzie la învăţăturile Domnului Isus (vezi Introducerea, tema), în cazul acesta poate la Predica de pe Munte. Se pare că aici îşi continuă tonul încrezător din versetele 2, 9, 10. Se poate ca omul care are de înfruntat problemele vieţii să se considere uneori nenorocos şi s-ar putea să fie considerat aşa şi de alţii. Totuşi, apostolul doreşte să corecteze acest punct de vedere cu o nouă perspectivă, prin care arată care sunt rezultatele răbdării şi care este originea ispitelor (vezi v. 14).

Rabdă. [Suportă, KJV]. Gr. hupomeno, a suporta cu statornicie (vezi comentariul la v. 3).

Ispita. Gr. peirasmos, încercarea (vezi comentariul la v. 2), cuprinzând toate lucrurile care pun la încercare sau probează credinţa şi caracterul. Peirasmos sugerează suferinţe ca boala, sărăcia sau nenorocirea, precum şi ademenirile directe la păcat. Versetul acesta subliniază binecuvântarea care pe care o aduce răbdarea, care îl păstrează pe om nevătămat de încercările prin care trece.

Găsit bun. [E încercat, KJV]. Literal, este aprobat [dokimos, vezi comentariul de la v. 3). Creştinul ispitit nu numai că a fost încercat, dar a fost şi biruitor în timpul încercării. Creştinul credincios poate fi comparat cu aurul adevărat care rămâne după ce zgura a fost arsă şi îndepărtată (compară cu Iov 23,10).

Cununa vieţii. Adică acea coroană care e viaţă, sau care constă în viaţă. Vezi comentariul la Apocalipsa 2,10. Răsplata pentru răbdarea în mijlocul problemelor de pe acest pământ va fi viaţa veşnică. Darul vieţii veşnice (vezi Romani 6,23) este coroana tuturor darurilor. În timp ce este adevărat că viaţa veşnică începe în momentul în care omul îi îngăduie Duhului Sfânt să-l stăpânească, această coroană a vieţii va fi acordată tuturor celor răscumpăraţi în acelaşi timp, la a doua venire a Domnului Hristos (vezi comentariul la Ioan 3,16; 11,25; 2 Timotei 4,8; 1 Ioan 5,11.12).

Dumnezeu. [Domnul, KJV]. Dovezile textuale favorizează omiterea acestui cuvânt, deşi din context reiese clar că Domnul este Cel care făgăduieşte. El promite în mod personal darul vieţii veşnice tuturor celor care acceptă planul de mântuire (vezi comentariul la Ioan 3,16).

Celor ce-L iubesc. Condiţia pentru viaţă veşnică este clar descoperită omului. Credinţa în Dumnezeu (vezi Romani 3,28; 4,5.13) şi iubirea pentru El reprezintă răspunsul sincer al omului la invitaţia lui Dumnezeu la mântuire. Nu putem să-L iubim pe Dumnezeu dacă nu suntem dispuşi să ne încredem în El pe deplin şi să credem că ceea ce ne cere El este lucrul cel mai bun pentru noi.

13 Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.” Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.

Nimeni … să nu zică. Ideea că zeii erau răspunzători pentru ispitele omului şi pentru păcatele care decurgeau de aici era întâlnită mai ales printre grecii din timpul lui Iacov şi se pare că pătrunsese, în oarecare măsură, şi în gândirea creştinilor. Tocmai aceasta a fost acuzaţia pe care I-au adus-o primii oameni lui Dumnezeu după ce au păcătuit (Geneza 3,12.13). Adam L-a considerat vinovat pe Dumnezeu pentru că o crease pe Eva, soţia sa, iar Eva, la rândul ei, Îl învinuia pentru că îl aşezase pe şarpe în grădina Eden. Avertismentul lui Iacov este oportun în orice timp, pentru ca nu cumva omul, indirect şi poate inconştient, să pună pe seama Făcătorului său ispitele pe care le întâmpină zilnic.

Ispitit. Gr. peirazo, a încerca, a pune la probă, folosit aici într-un sens negativ, de ademenire la rău (vezi comentariul la v. 2, 3). Iacov lămureşte că suferinţele, încercările şi problemele pe care fiecare creştin le întâmpină nu ar trebui niciodată să fie înţelese ca permise de Dumnezeu cu scopul de a-i ispiti pe oameni la păcate. Dumnezeu permite ca oamenii să dea piept cu încercările, dar niciodată cu intenţia ca vreun om să dea greş. În această privinţă Dumnezeu se aseamănă cu meşterul rafinor, care pune mineralul preţios în creuzet, cu nădejdea că să obţină metalul cel mai curat – nu cu intenţia de a aduna zgură. Satana însă ispiteşte cu intenţia de a cauza înfrângere, şi nu de a întări caracterul vreunui om (vezi comentariul la Matei 4,1). Suferinţa este pricinuită de Satana şi este îndreptată de Dumnezeu pentru scopuri sfinte (DA 471).

Nu poate fi ispitit. Gr. apeirastos, de neispitit, neispitit. Iacov arată că e de neconceput ca Dumnezeu să-i ispitească pe oameni la păcat. El nu poate fi ispitit cu dorinţa de a-i ispiti pe oameni să facă răul. Deşi Dumnezeu îi acordă fiecărui om libertatea de a alege, El nu trebuie să fie acuzat de faptele rele pe care această libertate le face cu putinţă. Iacov infirmă categoric acuzaţia că Dumnezeu i-ar ispiti pe oameni să păcătuiască.

14 Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit.

Fiecare este ispitit. Dacă Dumnezeu nu este sursa ispitei, atunci apare inevitabil întrebarea: Cine sau care este sursa? Apostolul subliniază că sursa păcatului nu se găseşte în afara omului, ci în el.

Când este atras. Sau când este sedus. Însăşi pofta omului îl atrage sau îl ademeneşte.

Viciul e-un monstru cu chip aşa urât

Că spre-a-l urî ajunge doar a-l fi văzut;

Dar, des privit, deprinşi suntem cu faţa lui,

Îl suferim întâi, apoi îl îndrăgim, şi-ajungem buni amici ai lui!

ALEXANDER POPE, Essay on Man, Epistola II, rândul 217.

Pofta. Gr. epithumia, dorinţă, poftă, poftă nestăvilită (vezi comentariul la Marcu 4,19). Sursa oricărei ispite este însăşi pofta omului pentru ceea ce este rău. Fiecare persoană are propriile sale pofte, care vin din temperamentul şi din experienţele sale. Totuşi, faptul că această poftă rea există în interior nu tăgăduieşte existenţa şi activitatea unui ispititor din afară, care caută să profite de tendinţele noastre slabe (compară cu Ioan 14,30; vezi comentariul de la Matei 4,1–3). Satana şi îngerii lui răi sunt sursa reală a ispitei (vezi Efeseni 6,12; 1 Tesaloniceni 3,5). Chiar dacă îl pot ispiti pe om la păcat, ispitele lor nu ar avea putere dacă în om nu ar exista nici o dorinţă de a răspunde la ademenire. Nici un om nu poate fi constrâns să păcătuiască. Mai întâi trebuie să fie câştigat propriul lui consimţământ; sufletul trebuie să intenţioneze fapta păcătoasă, înainte ca pasiunea să-i domine raţiunea sau ca nelegiuirea să triumfe asupra conştiinţei (MYP 67). Natura ispitei, astfel definită, înlătură orice gând că Dumnezeu îl ispiteşte pe om sau că Satana e de fapt răspunzător în totalitate de căderile spirituale ale omului. Omul cade înainte de a veni ispita, din cauza dorinţei de a satisface o anumită poftă care e contrară voinţei lui Dumnezeu.

Momit. Gr. deleazo, a ademeni cu o momeală, a seduce. După cum un peşte este ademenit la pieire prim momeala din cârlig, tot aşa oamenii sunt ispitiţi să cadă în păcat prin momeala înşelăciunii şi linguşeala păcatului. Păcatul nu ar avea forţă şi ar putea să biruie dacă nu ar fi înşelător. Faptul acesta este evident când se ia în consideraţie trista istorie a bărbaţilor şi femeilor care păcătuiesc, de la Eva şi Adam şi până astăzi (vezi comentariul de la Geneza 3,1–6).

15 Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.

Apoi. Adică pasul următor.

Pofta. Aici, pofta rea (compară cu v. 14), care cheamă păcatul. Pofta, sau dorinţa, în sine nu trebuie identificată cu păcatul. Există dorinţe naturale sau legitime, pe care Dumnezeu lea aşezat în om la creaţiune, ca de pildă dorinţa de hrană, de confort fizic, dorinţa de a fi părinte şi de a fi acceptat de ceilalţi. Totuşi, când încearcă să împlinească aceste nevoi fundamentale pe căi contrare planului lui Dumnezeu, omul flirtează cu păcatul şi îngăduie să fie ademenit la fapte păcătoase. Vezi comentariul de la Matei 4,1–4.

Zămislit. Dacă e hrănită şi cultivată, dorinţa căreia nu i s-a pus frâu dă cu timpul naştere la fapte păcătoase.

Dă naştere. Gr. tikto, a da naştere, a produce.

Păcatului. Aceasta este o dovadă că atunci când i se permite dorinţei (poftei) rele să pună stăpânire pe minte, rezultatul nu poate fi altceva decât păcat.

Făptuit. [Sfârşit, KJV]. Sau isprăvit, ajuns la maturitate. Înainte de a se dezvolta pe deplin, s-ar putea ca păcatul, din cauza naturii lui înşelătoare, să fie uşor confundat cu un lucru bun. Dar când s-a sfârşit, sau a crescut pe deplin, devin evidente rezultatele lui distrugătoare.

Moartea. Păcatul distruge prietenia, relaţiile familiale, viitorul promiţător şi respectul de sine. Indiferent cât de viclean ar fi camuflajul său, rezultatul inevitabil al păcatului este deteriorarea şi moartea (vezi comentariul de la Romani 6,23) atât spirituală cât şi fizică. Moartea la care se face referire aici nu este doar prima moarte, de care au parte toţi (vezi comentariul de la Romani 5,12; compară cu 1 Corinteni 15,22), ci moartea a doua, anihilarea definitivă (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,6). Dumnezeu nu este autorul morţii, ci al vieţii. De aceea El nu este nici autorul păcatului, care aduce moartea. Moartea, indiferent ce formă ia, trebuie văzută ca rezultat al păcatului, iar păcatul aduce, în mod natural şi inevitabil, moartea.

16 Nu vă înşelaţi preaiubiţii mei fraţi:

Nu vă înşelaţi. [Nu vă rătăciţi, KJV]. Sau nu vă abateţi, nu vă înşelaţi. Scopul lui Satana este să orbească ochii omului cu privire la rolul lui Dumnezeu în istoria păcatului. Cea mai mare parte din aceste filozofii şi religii sunt construite pe concepţii false, prin care Satana încearcă să desfigureze caracterul lui Dumnezeu. Iacov nu vrea ca cei credincioşi să creadă că Dumnezeu poartă răspunderea pentru păcat şi pentru relele produse de acesta. Următoarele două versete oferă dovezi în plus în acest sens, ca nu cumva unii să mai fie înclinaţi să-şi închipuie că Dumnezeu este, în vreun fel oarecare, răspunzător de ispită.

Prea iubiţii mei fraţi. Vezi versetul 2.

17 orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.

Orice. Dumnezeu este unica sursă a darurilor spirituale şi fizice, date creştinilor sau necreştinilor.

Ni se dă. Gr. dosis, literal, actul dăruirii. Orice impuls de a da vine de la Dumnezeu. Este natura lui Dumnezeu să dea (vezi v. 5), iar ca răspuns la exemplul Său şi la îndemnul Duhului Sfânt, oamenii împart unii cu alţii bunurile lor.

Bun. Este puternic contrastul dintre acest cuvânt, care descrie modul în care se raportează Dumnezeu la oameni, şi cuvintele ispitit şi pofta din versetele 14 şi 15. Dumnezeu nu le dă oamenilor daruri care să le dăuneze (vezi comentariul de la Matei 7,11).

Dar. Gr. dorema, cadou, binefacere, dar. În Noul Testament cuvântul acesta este folosit doar aici şi la Romani 5,16.

Desăvârşit. Este exclus orice element al răului.

De sus. Adică de la Dumnezeu (vezi comentariul de la Ioan 3,3.31). Dumnezeu lucrează prin oameni şi, în măsura în care gândirea lor este corectă, ei dezvăluie o parte a adevărului pe care Dumnezeu doreşte ca omul să-l înţeleagă (compară cu Ed 14).

Pogorându-se. [Venind, KJV]. Acesta este argumentul final al lui Iacov împotriva erorii că Dumnezeu, fie direct, fie indirect, este sursa ispitei. Datorită bunătăţii Sale desăvârşite, omul poate fi sigur că Dumnezeu nu trimite necazurile, care vin din afară, sau ispitele, care vin dinăuntru.

Tatăl. Aici în sensul de Creator (vezi Maleahi 2,10; Evrei 12,9; Iov 38,28).

Luminilor. Având în vedere contextul, se pare că aici se face referire la corpurile cereşti (vezi Psalmi 8,3; Amos 5,8). Pentru pământul nostru, cel mai de seamă dintre acestea e soarele, o sursă indispensabilă de binecuvântare pentru lumea noastră. Totuşi, splendoarea corpurilor cereşti e numai o slabă ilustraţie a gloriei lui Dumnezeu, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia (1 Timotei 6,16). Lumina este adesea socotită egală cu viaţa, pentru a oferi înţelegerii omeneşti splendoarea de nedescris a lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Matei 5,14; Ioan 1,4.9).

Nici schimbare. Sursele fizice de lumină variază în intensitate. Chiar şi soarele pare că se schimbă de la răsărit la apus şi de la sezon la sezon. Dar Dumnezeu nu îşi schimbă starea sufletească sau scopul. El este pururea un Dumnezeu neschimbător, pururea doritor să-i salveze pe oamenii din această lume pierdută, prin orice mijloc cu putinţă. Acest lucru este într-un fericit contrast cu dispoziţiile sufleteşti capricioase şi schimbătoare atribuite zeilor păgâni.

Umbră de mutare. Nu numai că la Dumnezeu nu este schimbare, dar nu există nici măcar cea mai slabă scuză plauzibilă pentru ca oamenii să-L acuze de nestatornicie.

18 El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.

Voia. Sau scop intenţionat, decizie deliberată. Voia lui Dumnezeu pentru noi este în contrast cu voia omului, care este adesea supusă poftelor omeneşti (vezi comentariul de la v. 14, 15).

Născut. Gr. tikto (vezi comentariul de la v. 15). În loc de a fi cauza păcatelor noastre, Dumnezeu este izvorul oricărei crâmpei de sfinţenie care s-a dezvoltat vreodată în inimile oamenilor. După cum copiii seamănă cu părinţii lor, tot aşa şi creştinii renăscuţi vor creşte spiritual pentru a reflecta caracterul Tatălui lor ceresc. Un creştin adevărat este o persoană diferită de ceea ce a fost înainte de convertire, ca şi cum ar fi fost conceput iarăşi şi născut din nou din punct de vedere fizic.

Cuvântul adevărului. Adică Evanghelia mântuirii (vezi comentariul de la Efeseni 1,13). Pavel exprimă lucrul acesta mai lămurit: V-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie (1 Corinteni 4,15; vezi şi 1 Petru 1,23.25). Convertirea este produsul unei depline supuneri faţă de principiile Scripturii. Procesul creşterii, urmând după naşterea din nou, depinde de cât de mult se conformează viaţa Cuvântului lui Dumnezeu.

Pârgă. [Cele dintâi roade, KJV]. Aducerea ca jertfă a celor dintâi roade era un simbol al consacrării întregii inimi (vezi comentariul de la Exodul 23,19). În timp ce se zicea că primele roade erau cele mai bune şi ajungeau primele la maturitate, ele erau şi o garanţie a recoltei care urma. Hristos este pârga celor adormiţi, o garanţie a învierii viitoare (vezi 1 Corinteni 15,20.23). Expresia aceasta este obişnuită în Noul Testament (vezi şi Romani 8,23; 16,5; Apocalipsa 14,4). Aplicând termenul acesta la credincioşi, apostolul îi alătură calificativul un fel de. Voia lui Dumnezeu pentru oameni este ca ei să devină ca El, iar datoria bisericii este să-l ajute pe creştinul nou născut să crească până când se apropie de înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4,13).

19 Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie;

Ştiţi bine. [De aceea, KJV]. Dovezile textuale favorizează exprimarea să ştiţi sau ştiţi. Indiferent de exprimare, versetul acesta trage concluzia că, întrucât Dumnezeu este sursa binelui şi nu ispiteşte pe nimeni, şi întrucât El a lucrat naşterea din nou în fiecare creştin şi i-a oferit onoarea de a fi un fel de pârgă, creştinul ar trebui să pună în practică principiile Evangheliei pe care a ajuns să le cunoască.

Prea iubiţii mei fraţi. Vezi comentariul la versetul 2.

Grabnic la ascultare. Deşi membrii bisericii sunt născuţi din nou prin Cuvânt (vezi v. 18), aceasta nu-i scuteşte de a continua să asculte de Cuvânt. Din contră, ei trebuie să-l asculte cu mai multă atenţie şi râvnă, chiar aşa cum spune Domnul: Cine are urechi de auzit, să audă (Luca 8,8; 14,35 etc.). Pavel îi îndeamnă pe membrii bisericii să crească fără încetare în cunoştinţa lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Coloseni 1,10; vezi 2 Petru 1,5). Deşi aceasta este, evident, intenţia primară a expresiei, sensul ei cu siguranţă cuprinde şi sugestia generală ca oamenii să fie mai dispuşi să asculte decât să vorbească.

Încet la vorbire. Având în vedere că în epistola aceasta se face de mai multe ori referire la limba neînfrânată (cap. 1,26; 3,1–18; 4,11), reiese că Iacov întâlnea adesea, în rândurile bisericii, problema vorbirii pripite. Răul acesta este menţionat şi în alte părţi din Scriptură (vezi Proverbe 10,19; 17,27.28; Eclesiastul 5,2). Aici se pune accentul pe cât de important este să fii încet în a începe să vorbeşti, nu a vorbi încet.

Zăbavnic la mânie. [Încet la mânie, KJV]. Mai presus de ceilalţi, un creştin ar trebui să fie în stare să se stăpânească (vezi Iov 5,2; Proverbe 15,18; 16,32; 19,19; 22,24; 25,28; 27,3; Romani 12,18). Cele trei îndemnuri din acest verset sunt date în lumina privilegiului prezentat în Iacov 1,18. De pildă, cei care împlinesc voia lui Dumnezeu în viaţa lor vor fi cunoscuţi pentru dorinţa de a învăţa continuu adevărul, pentru stăpânirea lor de sine, neimpunându-le altora adevărul, şi pentru tactul manifestat faţă de cei care nu împărtăşesc aceleaşi opinii ca ei.

20 căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.

Mânia. Într-o controversă pe teme religioase mânia este foarte nepotrivită şi dăunătoare. O persoană mânioasă în zelul ei pentru Domnul nu cunoaşte duhul lui Hristos. Încă mai este adevărat faptul că un creştin amabil, curtenitor este cel mai puternic argument ce poate fi adus în favoarea creştinismului (GW 122).

Neprihănirea lui Dumnezeu. Caracterul unui Părinte iubitor nu este reflectat printr-un membru al bisericii cu un temperament nestăpânit. Declaraţia aceasta sugerează un adevăr cunoscut de toţi, că mânia are rezultate opuse neprihănirii. Ea nu ne determină să îmbrăţişăm adevărul, ci ne face să ne împotrivim lui. Ea nu vindecă, ci răneşte.

21 De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate, şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele.

De aceea. Iacov trece acum la o aplicaţie practică a principiului general expus în versetul 20. Lepădaţi. [Lăsaţi deoparte, KJV]. Sau dezbrăcaţi-vă, ca de îmbrăcăminte. (Vezi Efeseni 4,25; Coloseni 3,9; 1 Petru 2,1.)

Orice necurăţie. După cum un om se dezbracă de o îmbrăcăminte murdară, tot aşa creştinul trebuie să lepede orice necurăţirea a minţii şi a sufletului.

Revărsare. [Surplus, KJV]. Gr. perisseia, abundenţă, rest. Orice rău este un lucru în plus în viaţa creştinului. El trebuie să depună toată sârguinţa pentru a îndepărta orice nedesăvârşire de caracter care mai există.

Răutate. Gr. kakia, duşmănie, răutate, ranchiună (vezi Efeseni 4,31; Coloseni 3,8; Tit 3,3. Spiritul de amabilitate şi smerenie, atât în a primi învăţătura creştină cât şi în a împărtăşi altora, este ţinta practică pentru fiecare membru al bisericii. Problema limbii neînfrânate ar putea fi eliminată dacă membrii bisericii ar lăsa la o parte răutatea şi bănuiala.

Blândeţe. Gr. praütes, amabilitate. În ce priveşte adjectivul praüs, vezi comentariul de la Matei 5,5. Blândeţea este opusul mâniei din versetul 20, care le ia oamenilor dispoziţia de a învăţa. Blândeţea nu este o slabă apreciere de sine, ci un spirit modest, delicat, tolerant, calm şi iertător.

Cuvântul sădit. [Cuvântul altoit, KJV]. Mai bine Cuvântul sădit. Evanghelia este darul lui Dumnezeu şi este semănată în solul inimii (vezi comentariul de la Matei 13,3–8). Mântuirea nu este rezultatul studiului personal sau al vreunei alte realizări a omului. Cuvântul este sădit înăuntrul omului când el alege să trăiască principiile Scripturii.

Vă poate mântui. [E în stare să mântuiască, KJV]. Cuvântul poate fi comparat cu Evanghelia, despre care Pavel declară că este puterea lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Romani 1,16). Scriptura descoperă această veste bună a puterii divine, care stă la dispoziţia tuturor. Când, prin puterea lui Dumnezeu, un om trăieşte conform principiilor din Cuvânt, el este călăuzit de Cuvântul sădit (vezi comentariul de la Romani 10,17).

22 Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.

Împlinitori. Iacov se referă la Predica de pe Munte (vezi Introducerea, tema; Matei 7,21–29). Iacov face referire la îndemnul anterior, de a fi grabnic la ascultare (Iacov 1,19). Nu e de ajuns să ne aducem aminte de ceea ce auzim şi nici măcar să fim în stare să-i învăţăm pe alţii. Trebuie să practicăm cu stăruinţă Cuvântul adevărului (v. 18) în viaţa noastră. În felul acesta învăţătura lui Iacov este în perfect acord cu cea a lui Pavel: Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi socotiţi neprihăniţi (Romani 2, 13).

Nu numai ascultători. Cu siguranţă că prin aceste cuvinte nu sunt condamnaţi cei ce aud Cuvântul adevărului citit şi explicat. Răul stă în a auzi numai şi în a nu aplica în viaţă Cuvântul (vezi comentariul de la Matei 7,21–27; Romani 2,13).

Înşelându-vă. Gr. paralogizomai, a înşela, a înşela prin raţionamente false. Cineva este înşelat când acceptă raţionamente false. Ascultătorul se înşeală singur când crede că simpla ascultare a Cuvântului, discuţiile lungi cu privire la adevăr sau calitatea de membru al bisericii sunt suficiente pentru mântuire. Trebuie să aibă loc o deplină transformare a vieţii prin puterea Duhului Sfânt, care dă putere credincioşilor să fie împlinitori ai Cuvântului.

23 Căci, dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă,

Nu-l împlineşte cu fapta. [Nu e un împlinitor, KJV]. Simpla auzire produce numai impresii trecătoare şi convingeri momentane cu privire la datorie. Creştinul sincer învaţă pentru ca să poată face voia lui Dumnezeu, nu doar să o cunoască.

Priveşte. Adică cercetează cu atenţie. Se pare că un om care priveşte în oglindă vrea să cunoască realitatea. La fel, un ascultător al Cuvântului ar trebui să încerce, ca o consecinţă a lucrurilor auzite, să-şi vadă starea spirituală. Dar aceasta nu este de ajuns; trebuie să şi acţioneze în consecinţă.

Faţa firească. După cum o oglindă reflectă chipul murdar sau pătat al unui om, tot aşa Legea lui Dumnezeu descoperă starea morală, deformată de defecte şi pătată de păcat. Auzirea şi înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu sunt ca şi privitul într-o oglindă. Văzând preceptele desăvârşite ale Legii, aşa cum a fost ea trăită de Domnul Isus Hristos, ajungem să ne dăm seama de păcatele şi defectele noastre. Oglinda adevărului nu linguşeşte niciodată. Pavel nu şi-a dat seama cât de păcătos este până când nu s-a privit în oglinda legii. Înainte de a cunoaşte legea el credea că stă bine, că este viu, dar când a înţeles standardele ei înalte şi-a dat seama că este mort spiritual (vezi comentariul de la Romani 7,9).

Oglindă. Oglinzile din vechime erau făcute din metal lustruit, nu din sticlă.

24 şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era.

Pleacă. În momentul când pleacă de la oglindă, îşi uită înfăţişarea. Sinceritatea şi intenţiile unui om sunt testate prin răspunsul său la Cuvântul lui Dumnezeu. Cei care sunt numai ascultători, fie din cauza amânării momentului deciziei, fie din cauza raţionamentelor false (vezi comentariul de la v. 22), aleg să nu-şi predea viaţa lui Dumnezeu. Omul care doar ascultă poate fi comparat cu sămânţa care cade lângă drum (Matei 13,4).

Uită îndată. Apostolul nu se referă neapărat la intenţia de a uita, ci la ce se întâmplă în mod inevitabil atunci când lipseşte sinceritatea. Fără decizia sinceră de a face voia lui Dumnezeu, aşa cum este ea descoperită, chiar şi cea mai bună intenţie dispare îndată.

25 Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.

Adânci privirile. Aici începe aplicarea ilustraţiei cu oglinda (v. 24).

Legea. Poate că se face referire la învăţătura Domnului Hristos cu privire la Lege, din Predica de pe Munte (vezi comentariul de la Matei 5,17.18). De asemenea este evidentă paralela cu ceea ce spune Pavel cu privire la lege (vezi comentariul de la Romani 2,12; 7,12). În capitolul 2 Iacov pune semnul egalităţii între lege şi Decalog (v. 10, 11), şi se pare că şi aici se referă tot la acesta (vezi GC 466). Alt loc din Biblie unde se declară că legea este desăvârşită este Psalmi 19,7. Legea desăvârşită poate fi comparată cu Cuvântul adevărului (Iacov 1,18) şi cu Cuvântul sădit (v. 21), a cărui împlinire este o veritabilă viaţă de creştin. Legea este o descriere a caracterului lui Dumnezeu – adevăratul standard al neprihăniri – şi arată care este legătura cuiva cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Legea deci devine o oglindă cu ajutorul căreia omul îşi poate cântări motivele şi faptele.

Desăvârşită. Vezi comentariul la Matei 5,48; Iacov 1,4.

Slobozeniei. Călcătorului de lege i se pare că aceasta îi îngrădeşte libertatea. Moto-ul Ascultarea de lege înseamnă libertate este des întâlnită pe pereţii sălilor de judecată şi este vrednic de ţinut minte de orice creştin. Când, prin harul lui Dumnezeu, omul ia jugul Mântuitorului (Matei 11,28–30), el găseşte că legea este în acord cu cele mai de seamă interese ale lui şi aduce cea mai înaltă fericire (vezi DA 329). Apoi începe să considere că voia lui Dumnezeu este libertate, iar păcatul robie. Apostolul prezintă legea morală ca norma infailibilă a datoriei (vezi comentariul de la cap. 2,12). Când recunoaştem defectele caracterului pe care ni le arată ea şi venim la Domnul Hristos pentru iertare, descoperim că legea deschide calea spre adevărata libertate, deoarece libertatea cea mai de seamă este independenţa faţă de păcat. Totuşi păzirea legii, fie morală, fie ceremonială, ca un mijloc de îndreptăţire, face din ea un jug al robiei (vezi Vol. VI, pag. 933–935; vezi comentariul de la Galateni 2,16).

Stărui. Numai pentru aceia care caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Matei 6,33) va fi legea o cale spre libertate. Ea aduce libertate numai acelora care, prin harul lui Dumnezeu, se obişnuiesc să reflecte caracterul Domnului Hristos (vezi comentariul de la Ioan 8,31–36).

Împlinitor cu fapta. Legea lui Dumnezeu îndrumă şi motivează pentru trăirea unei adevărate vieţi creştineşti. În felul acesta creştinul va face fapte demne de numele său. Fiecare om va fi judecat în cele din urmă după faptele lui (Romani 2,6), şi numai legea îi oferă omului un etalon sigur cu care să-şi măsoare faptele (vezi comentariul de la Romani 2,6.13).

Fericit. [Binecuvântat, KJV]. Nu există limită a binecuvântărilor care se revarsă asupra acelora care se predau pe deplin voinţei lui Dumnezeu (vezi Psalmi 1,1–3; Matei 19,29).

În lucrarea lui. Literal, în fapta lui. El va fi binecuvântat chiar în ascultarea de Legea lui Dumnezeu (vezi Psalmi 19,11). Ascultarea în sine nu este sursa binecuvântării, deoarece aceasta ar însemna că omul poate obţine neprihănirea prin fapte; ci împlinirea voinţei lui Dumnezeu înlătură barierele care altfel îl despart de binecuvântarea divină.

26 Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşală inima, religia unui astfel de om este zadarnică.

Dacă … cineva. Acum Iacov încheie cu o aplicaţie practică a comparaţiei sale dintre simplul ascultător al legii şi împlinitorul fericit.

Crede. [I se pare, KJV]. Gr. dokeo, a crede, a presupune. Este vorba despre ce crede cineva cu privire la sine, ce îşi închipuie că e şi ce pare pentru ceilalţi. Aici Iacov îşi amplifică avertizarea din versetul 22, şi anume că doar cunoaşterea adevărului nu înseamnă adevăratul creştinism. A crede aşa ceva este autoamăgire.

Religios. Gr. threskos, religios, mai ales cu privire la religia exterioară. S-ar putea ca cineva să creadă că simpla formă exterioară a religiei este creştinism adevărat. Poate să îşi închipuie că participarea regulată la serviciile divine, darurile substanţiale şi poziţiile de răspundere în biserică sunt religiunea plăcută lui Dumnezeu (v. 27). El nu înţelege că toate aceste manifestări exterioare se vor dovedi zadarnice (vezi comentariul de la Matei 6,1–7.16–18).

Înfrânează. Iacov compară o limbă nesăbuită, nestăpânită cu un cal fără frâu. Atât o limbă cât şi un cal fără frâu îi pun în primejdie pe toţi cei care sunt în apropiere. Apostolul stăruie pe lângă fraţii săi de credinţă să se obişnuiască să fie atenţi în vorbire (vezi v. 19), aceasta reflectând interiorul cuiva (vezi comentariul de la Matei 12,34–37). Unii cred că râvna de a vorbi despre religie este dovada adevăratei religii, dar Iacov îi îndeamnă pe creştini să facă ce este drept şi nu doar să vorbească despre ce este drept. Religiunea exterioară este necesară, dar dacă limba este neînfrânată sau dacă este permis oricare alt păcat, va fi evident că interiorul încă nu a fost transformat de harul lui Dumnezeu.

Înşeală. Nici o înşelăciune nu este mai lamentabilă decât autoamăgirea. O aparenţă de neprihănire s-ar putea să câştige lauda oamenilor, care privesc numai la exterior (compară cu 1 Samuel 16,7). Înainte ca omul să poată trăi smerit (v. 21) înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, inima trebuie motivată de legea desăvârşită (Iacov 1,25).

Zadarnică. Gr. mataios, nefolositoare, fără rost, fără noimă (vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,17). Evlavia exterioară şi faptele bune ajung să n-aibă nici o valoare dacă nu sunt izvorâte dintr-o sinceră dorinţă ca fiecare gând şi fiecare faptă să se fie în acord cu legea desăvârşită, care este legea slobozeniei.

27 Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.

Religiunea. Gr. threskeia, religie, mai ales religia exprimată prin închinare. Însă apostolul nu defineşte aici adevărata religie, ci atrage atenţia la faptul că în mod natural experienţa inimii se manifestă prin dovezi exterioare. În versetul aceasta nu găsim o descriere exhaustivă a religiei, ci numai două exemple de fapte izvorâte din adevăratul spirit religios. Vezi comentariul de la Mica 6,8.

Curată. Vezi comentariul de la Matei 5,8.

Neîntinată. Pentru a se păstra neîntinaţi fariseii se sprijineau pe formele rituale, dar sufletul lor era pătat (vezi comentariul de la Marcu 7,1–23). Aici Iacov atrage atenţia la nişte dovezi superioare de religie curată.

Dumnezeu, Tatăl nostru. [Dumnezeu şi Tatăl, KJV]. Sau Dumnezeu, şi anume Tatăl, adică Dumnezeu Tatăl. Adevărata religie ne învaţă să facem totul ca şi cum am fi în prezenţa lui Dumnezeu. Mai mult chiar, Dumnezeu ne cunoaşte atât faptele cât şi motivele (vezi comentariul de la Matei 6,1–18). Dacă nu au o motivaţie corectă, nici chiar faptele bune menţionate aici nu sunt dovada unei religiuni curate şi neîntinate. Mulţi fac fapte de caritate numai pentru a-şi mări prestigiul înaintea oamenilor sau poate gândindu-se la reducerea impozitelor pe venit.

Să cercetăm. Gr. episkeptomai, a vizita, cu sensul de a se îngriji de cineva. Substantivul înrudit, episkopos, este tradus supraveghetor sau episcop (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 11,30). Episcopul, sau prezbiterul, ar trebui să fie un exemplu pentru toţi credincioşii, prin practicarea unei religiuni curate, aşa cum este ea definită aici, dând în felul acesta pe faţă o inimă plină de iubirea lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Psalmi 68,5).

Orfani. Gr. orphanoi, orfani (vezi comentariul de la Ioan 14,18).

Văduve. Fără îndoială că destinatarii acestei epistole cunoşteau bine practicile fariseilor, care încercau să aibă avantaje de pe urma văduvelor (vezi comentariul de la Matei 23,14). Orfanii şi văduvele au nevoie de mângâierea şi încurajarea prietenilor, nu doar de sprijin financiar.

Să ne păzim. Exercitând adevărata putere a voinţei, creştinul se străduieşte să-I servească lui Dumnezeu, în acelaşi timp rugându-se şi depinzând cu totul de El (vezi Ioan 17,15; Iuda 24). Numai acela care îşi uneşte efortul cu atotputernicia lui Dumnezeu va birui în lupta spirituală.

Neîntinaţi. [Nepătaţi, KJV]. Gr. aspilon, fără pată, din punct de vedere moral (vezi 1 Timotei 6,14).

Lume. Lumea, aşa cum este astăzi, înseamnă principii şi practici rele, contrare voinţei lui Dumnezeu (vezi Ioan 17,14–16). Credinciosul cu adevărat convertit va evita orice gând sau faptă care să-l păteze cu murdăria lumii.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2 6T 365

4 CH 381; MH 231; ML 15, 97; 4T 39; 7T 131

5 CT 360; DA 313, 363; Ed 191, 231; Ev 327; FE 299, 441; GW 417; MH 208; MYP 124; PK 31; PP 248, 384; TM 323, 325, 376, 478, 499; 2T 152; 5T 322, 427

5, 6 2T 643; 5T 725; 8T 106

5–7TM 193; 2T 130

5–8FE 437

6 ML 8

6, 7 1T 121

6–8FE 300

7 PP 384

8 2T 234

10 Ed 183; PK 548

12 COL 155; 4T 522; 5T 71

13 MB 116

14 4T 623

15 5T 177

17 CT 554; Ed 50; GC 66; MH 233; MM 92, 213; PP 33, 373, 630; SC 21; 5T 315; 6T 175; 8T 23

19 SL 16; 2T 83; 8T 167

19, 20 2T 164, 426

20 2T 52

21 2T 91

21–24FE 460

22 AA 558; CSW 94; Ev 344, 515; MH 466; SL 60; TM 266, 454; 2T 694; 3T 53; 4T 188; 6T 153; 8T 51, 323

23, 24 TM 344; 2T 452; 4T 398

23–253T 116; 4T 59

23–27TM 125

25 GC 466, 467; SL 81; 1T 508, 523, 708; 4T 294; 5T 537

25–27FE 461

26 2T 54, 86, 185; 4T 331

27 AA 579; CH 507, 535, 629; CS 46, 163, 299; FE 290; GW 305; MH 205; ML 239; MYP 142; PP 369; 1T 133, 190, 285; 2T 25, 239, 252, 506; 3T 239, 377, 516, 522, 528; 4T 495; 5T 215, 482; 6T 263, 281, 422; 8T 295; 9T 150; WM 35, 218