Un patriot creștin

Istoria lui Daniel începe cu mai bine de o mie două sute de ani înainte să se nască. Dumnezeu i-a spus lui Avram să plece din căminul lui confortabil aflat în Caldeea, iar acesta s-a supus. Câțiva ani mai târziu, când Avram a sosit în Canaan, Dumnezeu i-a făcut o promisiune: „Toată țara aceasta o voi da seminței tale” (Geneza 12:7). În acel moment, lucrul acesta părea aproape imposibil, căci țara era deja locuită (Geneza 12:6).
În anii ce au venit, urmașii lui Avraam au continuat să se agațe de această făgăduință; cu toate acestea, cu fiecare decadă ce se scurgea, părea tot mai puțin probabil ca promisiunea să fie îndeplinită. Populația canaanită s-a mărit, la fel și armatele și dotările militare ale țării. A crescut și opoziția față de credința lui Avraam, iar urmașii lui au ajuns sclavi în Egipt. Au trecut secole la rând și tot mai mulți israeliți și-au pierdut speranța în făgăduința lui Dumnezeu. Bineînțeles, Dumnezeu Și-a îndeplinit promisiunea. Cu o mână puternică, El i-a eliberat pe sclavii israeliți din casa robiei lor. Plini de entuziasm, copiii lui Israel au ieșit din Egipt așteptându-se să trăiască în țara promisă cât de curând posibil.

Trei luni mai târziu, și-au ridicat tabăra la poalele muntelui Sinai, unde au primit legea și au devenit poporul legământului lui Dumnezeu. Acolo, copiii lui Israel au auzit cuvintele pe care au așteptat atât de mult să le audă – urmau să stăpânească țara Canaan (vezi Exodul 23:31). Dumnezeu a promis să-Și trimită „dronele” ca să-i fugărească pe locuitori: „Voi trimite viespile bondărești înaintea ta și vor izgoni dinaintea ta pe heviți, canaaniți și hetiți”(Exodul 23:28).

Poporul a rămas la Sinai aproape un an, construind sanctuarul din pustie. Îndată ce acesta a fost ridicat și consacrat, Moise le-a reamintit israeliților că vor putea rămâne în țara promisă doar dacă se supun lui Dumnezeu. Asemenea unui doctor care administrează un tratament din ce în ce mai puternic pentru a salva viața unui pacient, Dumnezeu i-a avertizat pe israeliți că, dacă vor fi nesupuși în țara promisă, acest lucru va atrage pedepse tot mai severe. În cele din urmă, dacă măsurile mai blânde se vor dovedi zadarnice, El i-a somat: „Vă voi împrăștia printre neamuri și voi scoate sabia după voi. Țara voastră va fi pustiită și cetățile voastre vor rămâne pustii” (Leviticul 26:33).

După aproape patruzeci de ani, la sfârșitul vieții lui, Moise a repetat această avertizare. „Când vei avea copii și copii din copiii tăi…, dacă vă veți strica…, dacă veți face ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului vostru…, veți pieri de o moarte repede din țara pe care o veți lua în stăpânire dincolo de Iordan și nu veți avea zile multe în ea... Domnul vă va împrăștia printre popoare” (Deuteronomul 4:25-27).

Același Dumnezeu care Și-a ținut promisiunea de a da țara Canaan urmașilor lui Avraam Și-a ținut și promisiunea de a le-o lua când au fost neascultători. În ciuda perioadelor de redeșteptare și reformă, poporul s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu, până când păcatele lor le-au întrecut pe cele ale popoarelor păgâne pe care Dumnezeu le izgonise din țara Canaan dinaintea lor.

„Domnul Dumnezeul părinților lor a dat din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i înștiințeze, căci voia să cruțe pe poporul Său și locașul Său” (2 Cronici 36:15). Totul a fost în zadar. Nicio implorare, avertizare ori pedeapsă nu au însemnat ceva, căci „și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de prorocii Lui, până când mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac” (2 Cronici 36:16, subliniere adăugată).

Când Dumnezeu Și-a îndepărtat protecția de la ei, Satana și-a îndreptat imediat atenția spre aceia pe care îi ispitise să fie nesupuși, atacându-i cu tot cu templul lor (vezi 2 Cronici 36:17-20). Căutând să inverseze istoria lui Avraam care a părăsit Caldeea, el i-a dus pe urmașii acestuia înapoi în locul de unde plecaseră. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)

Cu toate că „plata păcatului este moartea…, darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică” (Romani 6:23). Dumnezeu a avut un plan atunci când poporul Israel a fost spulberat și împrăștiat, implicând tineri ce „respectau un scop adevărat, ascultând de porunca lui Dumnezeu”, tineri care îndrăzneau să facă diferența, îndrăzneau să reziste singuri, îndrăzneau să aibă un scop adevărat și îndrăzneau să-L facă cunoscut.

Mulțimi de tineri au fost luați ostatici și duși în Babilon. Aceștia au rămas în viață, chiar dacă au fost mutilați (vezi 2 Împărați 20:18; Daniel 1:3). La sosirea în Babilon, ei au fost puși să urmeze un program de educare intensivă, în urma căruia să se califice să intre în slujirea civilă la curtea Babilonului.
Printre ostatici au fost câțiva oameni care, datorită loialității lor față de Dumnezeu, au intrat în galeria eroilor lui Dumnezeu. În cartea Daniel sunt menționate numele a patru persoane: Daniel, Șadrac, Meșac și Abed-Nego (vezi Daniel 1:6). Ei sunt amintiți azi deoarece Dumnezeu îi onorează pe aceia care Îl onorează pe El (vezi 1 Samuel 2:30). Ei cunoșteau exemplele lui Iosif și Moise, care fuseseră captivi în Egipt, precum și pe cel al slujnicei din Siria. Erau hotărâți să-I fie credincioși lui Dumnezeu indiferent de consecințe. Studiile lor nu i-au îndepărtat de păzirea Sabatului. Lecțiile seculare nu au luat locul rugăciunii sau al meditației în privința legii.

„Priviți ca sclavi”, acești tineri erau străini într-o țară străină (vezi The Youth’s Instructor, 4 iunie 1903). Ei trebuiau să ajungă să stăpânească repede limba și cultura Babilonului. Într-un mediu competitiv nemilos, trebuiau să exceleze în literatura și știința celor mai inteligenți caldeeni. În plus, trebuiau să îndure batjocura adusă moștenirii și credinței lor evreiești.

Sistemul babilonian făcea să pară că situația lor depindea de împărat – acesta oferindu-le porții chiar din bucatele lui. Tinerii știau însă că nu trebuiau să mănânce carnea pentru că nu fusese scurs sângele din ea și conținea grăsime. De asemenea, printre mâncăruri se numărau și cărnuri de animale necurate (vezi Leviticul 3:17; 11:1-47). Erau oferite și băuturi amețitoare, pe care Dumnezeu le interzisese (vezi Leviticul 10:9; Proverbele 23:31).

Hrana și ospitalitatea erau importante în cultura Babilonului. Era o onoare să primești din mâncarea împăratului. Să refuzi această hrană însemna o insultă la adresa împăratului. Daniel risca să fie izgonit de la curte sau chiar să fie omorât. Totuși, nu a ezitat să ia o decizie în acest sens. Spre deosebire de Eva, el s-a încrezut în Cuvântul lui Dumnezeu și a hotărât să urmeze o dietă simplă, sănătoasă. A părut o decizie neînsemnată, dar care avea să aibă consecințe profunde.
Mai întâi, Daniel s-a dus la Așpenaz, căpetenia eunucilor, și a cerut să i se dea o hrană bazată pe legume și apă (vezi Daniel 1:8,12). Necunoscând beneficiile sănătoase ale unei astfel de diete, Așpenaz a răspuns: „Mă tem numai de domnul meu împăratul, care a hotărât ce trebuie să mâncați și să beți, ca nu cumva să vadă fețele voastre mai triste decât ale celorlalți tineri de vârsta voastră și să-mi puneți astfel capul în primejdie înaintea împăratului” (Daniel 1:10).

Având o perspectivă clară, Daniel și-a dat seama că acest răspuns negativ i-a deschis o importantă oportunitate. El i-a prezentat îngrijitorului o cerere în numele lui și al celor trei prieteni apropiați: „Încearcă pe robii tăi zece zile și să ni se dea de mâncat zarzavaturi și apă de băut; să te uiți apoi la fața noastră și la a celorlalți tineri care mănâncă din bucatele împăratului și să faci cu robii tăi după cele ce vei vedea!” (Daniel 1:12,13).
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea a II-a.)

Adevărul poate rezista examinării riguroase, iar hrana simplă aleasă de Daniel s-a dovedit superioară. „După cele zece zile, ei erau mai bine la față și mai grași decât toți tinerii care mâncau din bucatele împăratului” (Daniel 1:15). Drept urmare, „îngrijitorul lua bucatele și vinul care le erau rânduite și le dădea zarzavaturi” (Daniel 1:16).
Dieta lui Daniel și a prietenilor lui i-a scos în evidență, iar Dumnezeu le-a binecuvântat credincioșia (vezi Daniel 1:17). Însuși Dumnezeu i-a învățat (vezi Isaia 54:13).
Înainte să absolve, au avut de trecut o ultimă examinare orală cuprinzătoare chiar cu împăratul Nebucadnețar. Cât de atent s-au pregătit pentru acest moment! Cu câtă stăruință s-au rugat! Ținta lor nu era să se acopere ei de slavă; grija lor era să-I aducă slavă lui Dumnezeu. Poate că în cer, vom putea să-l ascultăm pe Nebucadnețar amintindu-și cum le punea întrebări și le asculta cu atenție răspunsurile. Vom putea să-i ascultăm pe Daniel și pe cei trei prieteni ai lui vorbind despre emoțiile pe care le-au simțit în timp ce așteptau să fie anunțate notele. În plus, vom putea să ascultăm informațiile din spatele scenei, împărtășite de îngerii lor însoțitori, în timp ce-și vor aminti de activitatea lor intensă din timpul acelor ani din Babilon.

„Tinerii cei mai promițători din toate țările cucerite de mărețul învingător au fost adunați la Babilon, totuși, printre ei, captivii evrei erau fără egal” (The Youth’s Instructor, 9 iulie 1903). „În toate lucrurile care cereau înțelepciune și pricepere și despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toți vrăjitorii și cititorii în stele care erau în toată împărăția lui” (Daniel 1:20). În consecință, aceștia patru au fost aleși să ocupe cele mai înalte poziții la curtea împăratului.
Biblia este plină de soluții de succes. Dumnezeu încă dă înțelepciune celor care trăiesc „cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Succesul lui Daniel este și la dispoziția elevilor deacestea diminuează capacitatea de învățare și afectează atât memoria pe termen scurt, cât și pe cea de lungă durată. Alcoolul diminuează gândirea și judecata de calitate, jefuindu-l pe consumator de înțelepciune.

Dieta simplă vegană aleasă de Daniel a fost un alt secret important al reușitelor, sau succeselor lui academice. O astfel de dietă ajută la studiu și la performanță. S-a demonstrat în mod repetat că este o dietă superioară. Într-un interesant experiment public, elevii unei școli din New York au urmat o dietă vegană. Deloc surprinzător, în această încercare de un semestru, frecvența școlară și rezultatele la teste s-au îmbunătățit, iar procentul de obezitate a scăzut. Stând singur de partea principiului, Daniel își stabilea un model de succes pentru tot restul vieții. „Caracterul este mai impresionabil în copilărie și tinerețe. Atunci trebuie să câștige omul puterea de a se stăpâni... Mai mult decât orice dar natural, obiceiurile formate în primii ani decid dacă un om va fi biruitor sau biruit în lupta vieții. Tinerețea este timpul semănatului. Ea stabilește ce fel de seceriș vom aduna în viața aceasta și în cea viitoare” (Viața lui Iisus, p. 48).

Obiceiurile de temperanță ale lui Daniel i-au prelungit viața activă. Cariera lui a durat peste 70 de ani și a inclus poziții de conducere în două dintre cele mai mari imperii. „Așa a dus-o Daniel până în anul întâi al împăratului Cirus” (Daniel 1:21).
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.) azi. Unul dintre secretele importante pentru reușita lui academică a constat în evitarea băuturilor alcoolice. S-a dovedit că acestea diminuează capacitatea de învățare și afectează atât memoria pe termen scurt, cât și pe cea de lungă durată. Alcoolul diminuează gândirea și judecata de calitate, jefuindu-l pe consumator de înțelepciune.

Dieta simplă vegană aleasă de Daniel a fost un alt secret important al reușitelor, sau succeselor lui academice. O astfel de dietă ajută la studiu și la performanță. S-a demonstrat în mod repetat că este o dietă superioară. Într-un interesant experiment public, elevii unei școli din New York au urmat o dietă vegană. Deloc surprinzător, în această încercare de un semestru, frecvența școlară și rezultatele la teste s-au îmbunătățit, iar procentul de obezitate a scăzut. Stând singur de partea principiului, Daniel își stabilea un model de succes pentru tot restul vieții. „Caracterul este mai impresionabil în copilărie și tinerețe. Atunci trebuie să câștige omul puterea de a se stăpâni... Mai mult decât orice dar natural, obiceiurile formate în primii ani decid dacă un om va fi biruitor sau biruit în lupta vieții. Tinerețea este timpul semănatului. Ea stabilește ce fel de seceriș vom aduna în viața aceasta și în cea viitoare” (Viața lui Iisus, p. 48).

Obiceiurile de temperanță ale lui Daniel i-au prelungit viața activă. Cariera lui a durat peste 70 de ani și a inclus poziții de conducere în două dintre cele mai mari imperii. „Așa a dus-o Daniel până în anul întâi al împăratului Cirus” (Daniel 1:21).
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.)

Organizarea

Anul 1860 a marcat un aspect nou și important în avansarea lucrării. Tiparnița manuală, evaluată la 700 de dolari, plătită din donațiile fraților noștri și mutată la Battle Creek în 1855, a fost dotată în 1857 cu o presă electrică.

În 1860, tipografia revistei Review and Herald, în afară de clădire, valora 5 000 de dolari. Chiar dacă fratele White era proprietarul legal al tipografiei, el nu spunea că e a lui, ci că „este proprietatea bisericii, iar eu doar o administrez”.

Satana i-a influențat pe unii vrăjmași ai mișcării să spună: „Vedeți că fratele White își înmulțește proprietățile din dărnicia oamenilor.” Pentru a pune capăt unor asemenea insinuări și pentru a se ocupa cum trebuie de conducerea cauzei ce se dezvolta rapid, James White a fost inspirat să solicite conceperea unui plan pentru conducerea treburilor bisericii. Pentru a-i pune pe frați la curent cu această chestiune, el a publicat un articol în Review, în data de 23 februarie 1860.

Ca răspuns la cerința lui White, am scris un articol pentru numărul din 8 martie al Review, în care am spus: „Ceea ce înțeleg că e necesar ca să remediem toate neajunsurile acestei chestiuni este să ne organizăm de o așa manieră încât să deținem proprietatea în mod legal... Dacă nu este greșit să deținem legal ferme și loturi de pământ, atunci, în același fel, nu este greșit să deținem nici biserica.”

În mod ciudat, în numărul din 22 martie al Review, a apărut un articol scris de un frate apreciat, în care era emisă pretenția că frații White și Loughborough își doresc să-și facă un nume, la fel ca ziditorii turnului Babel. El pretindea că ne îndreptăm spre Babilon, unind biserica cu statul. În următoarele două numere ale revistei, fratele White a dat un răspuns complet, arătând că în timp ce nu este corect să recurgem la brațul civil pentru a impune închinarea la Dumnezeu, „bunurile Domnului pot fi administrate în această stare de lucruri doar în conformitate cu legile țării” și că „discuția despre proprietatea bisericii era lipsită de sens” dacă biserica nu era deținută în mod legal.

În timpul verii anului 1860, această întrebare a fost discutată pe larg în paginile revistei Review. Într-o adunare generală a fraților noștri, ținută la Battle Creek de pe data de 28 septembrie până pe 1 octombrie, a avut loc o analiză sinceră a subiectului și o discuție completă și liberă despre organizarea juridică. S-a votat organizarea legală a unei asociații de edituri cât mai curând posibil. În cadrul conferinței s-a discutat și subiectul unui nume pentru poporul nostru. Acest lucru a adus din nou o diversitate de opinii. Atunci când a fost propusă denumirea de „Biserica lui Dumnezeu”, aceasta a fost contestată pentru că nu includea niciuna dintre trăsăturile distinctive ale credinței noastre, în timp ce numele „adventist de ziua a șaptea” nu numai că ne expunea credința pe care o aveam în apropierea venirii Domnului Hristos, dar arăta și că respectăm Sabatul zilei a șaptea. Atât de unanimă a fost adunarea în favoarea acestui nume din urmă, încât doar un bărbat a votat împotrivă.

La un consiliu ținut în Battle Creek pe data 9 iunie, un subiect important a fost distribuirea forței de muncă. Fratele M.E. Cornell a fost repartizat în Ohio pentru vară, iar eu urma să mă alătur fratelui T.M. Steward cu cortul din Wisconsin. Prima noastră întâlnire a fost la Marquette, Wisconsin, pe malul unui lac frumos, avându- l pe Rufus Baker ca administrator de cort. Întâlnirile noastre au continuat aici din data de 29 iunie până în data de 4 august. Aproape douăzeci de persoane au acceptat adevărul, printre ele numărându-se și familia Halleck, care a dat lucrători misionari serioși.

Chiar în acea perioadă a avut loc o întâmplare nefericită pentru cauza noastră din Wisconsin. Un pretins pastor adventist de ziua a șaptea, Solomon Wellcome, a venit din Noua Anglie cu o teorie fantezistă despre subiectul sfințirii. Nu puteam să accept învățătura lui, dar Steward era nerăbdător să-l asculte pe Wellcome. Așa că, în data de 14 iulie, în seara de după Sabat, acesta a ținut o prezentare. Mie mi s-a părut că eforturile lui împotriva supunerii față de lege și exaltarea sfințirii din motiv că „toate gândurile noastre ar fi de la Domnul” vor duce la fanatism.

Din nefericire, noua doctrină a prins rădăcini acolo și a dus la ceea ce sora White a numit „cel mai irațional, prostesc și sălbatic fanatism care a blestemat vreodată Wisconsinul”.

Război împotriva necumpătării

Cu greu ar putea un tânăr, o tânără să fie mai crunt ispitiți decât au fost Daniel și prietenii săi. Acestor patru tineri evrei li s-au servit porții de vin și de carne de la masa regelui. Totuși, ei au ales să fie temperați. Ei au văzut că primejdiile veneau din toate direcțiile și, ca să se împotrivească ispitei, era necesar să depună cele mai hotărâte eforturi și să aibă încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Tinerii care doresc să ia atitudine așa cum a făcut Daniel trebuie să-și exercite puterile spirituale în întregime, cooperând cu Dumnezeu și încrezându-se pe deplin în puterea pe care El a promis-o tuturor celor care vin la El în ascultare umilă. 

Între virtute și viciu există un război constant. Elementele discordante ale unuia și principiile pure ale celeilalte se luptă să stăpânească. Satana se apropie de fiecare om cu o formă de ispită care să ducă la calea îngăduirii poftelor. Necumpătarea este înfricoșător de răspândită. Oriunde am privi, vedem acest rău prețuit cu drag. În ciuda eforturilor depuse pentru a-l controla, necumpătarea este în creștere. Nu putem fi prea serioși în a căuta să-i împiedicăm progresul, să-i ridicăm pe cei căzuți și să-i adăpostim pe cei slabi de ispite. Cu mâinile noastre omenești slabe, nu putem face decât puțin, dar avem la dispoziție un Ajutor infailibil. Nu trebuie să uităm că brațul Domnului Hristos poate ajunge până în adâncurile suferinței și degradării umane. El ne poate ajuta să cucerim chiar și teribilul demon al necumpătării. 

Nu există nicio categorie de persoane capabile să realizeze mai multe în războiul necumpătării decât tinerii cu teamă de Dumnezeu. În timpul nostru, tinerii din orașe ar trebui să se unească asemenea unei armate ferme și hotărâte și să ia atitudine împotriva oricărei forme de necumpătare egoistă și distrugătoare a sănătății. Ce putere ar avea ei fiind de partea binelui! Cât de mulți oameni nu ar salva ei de la descurajare și deprimare din sălile și cluburile unde se ascultă muzică și unde se desfășoară atâtea alte atracții gândite să momească tineretul! Necumpătarea, blasfemia și desfrânarea sunt surori. Fie ca toți tinerii și tinerele cu teamă de Dumnezeu să se încingă cu armură și să răzbată. Puneți-vă numele în dreptul fiecărui angajament de temperanță prezentat. Astfel, vă extindeți influența în favoarea semnării angajamentului și-i puteți convinge și pe alții să o facă. Nicio scuză jalnică să nu vă rețină să faceți acest pas. Lucrați pentru binele sufletelor voastre și pentru binele altora. 

Tinerii și tinerele care pretind să creadă adevărul pentru timpul acesta pot fi pe placul lui Isus doar unindu-se în efortul de a se confrunta cu relele care, cu o influență seducătoare, au pătruns în societate. Ei ar trebui să facă tot ce pot ca să oprească valul de necumpătare care se răspândește acum cu o putere demoralizatoare în toată lumea. Realizând că necumpătarea are suporterii ei declarați, aceia care Îl onorează pe Dumnezeu iau poziție fermă împotriva valului de rău care mătură și ia cu el cu rapiditate, pe drumul pierzaniei, atât bărbați, cât și femei. 

Urmașii lui Isus nu se vor rușina niciodată să practice temperanța în toate lucrurile. De ce să se rușineze un tânăr pentru că refuză un pahar cu vin sau o halbă de bere cu spumă? Refuzul de a satisface apetitul pervertit este un act onorabil. A păcătui echivalează cu lașitatea; răsfățul cu alimente și băuturi dăunătoare înseamnă slăbiciune, mișelie, înjosire; în schimb, respingerea apetitului pervertit e semnul unui caracter puternic, curajos și decent. La curtea din Babilon, Daniel era înconjurat de ispita de a păcătui, dar cu ajutorul Domnului Hristos și-a menținut integritatea. Acela care nu poate rezista ispitei, când toate resursele de a învinge îi sunt la îndemână, nu este înregistrat în cărțile din cer ca om. 

Îndrăzniți să fiți ca Daniel. Îndrăzniți să luați atitudine singuri. Aveți curaj să faceți ce este drept. Reținerea lașă și tăcută în fața celor care sunt de partea răului, în timp ce ascultați de planurile lor, vă face unul dintre ei. „Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei, zice Domnul. Nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, și voi Îmi veți fi fii și fiice.” 

În orice moment și în orice ocazie, este necesar să aveți curaj moral pentru a adera la principiile unei temperanțe stricte. Ne putem aștepta ca, urmând o astfel de cale, să-i surprindem pe aceia care nu se abțin în totalitate de la toate stimulentele; dar cum am putea noi să ducem înainte lucrarea reformei dacă ne conformăm obiceiurilor și practicilor dăunătoare ale celor cu care ne asociem? 

Inteligențele sfinte ale cerului privesc conflictul ce are loc între ispititori și ispitiți. Îngerii se bucură atunci când aceia care sunt ispitiți refuză ispita și, în puterea lui Isus, înving, căci Satana este cel care a pierdut în conflict. Pentru noi, Domnul Hristos, atunci când era slăbit și suferea de foame, a luptat în bătălia împotriva apetitului și l-a învins pe Satana. În numele și în puterea lui Isus, fiecare tânăr și fiecare tânără pot învinge vrăjmașul chiar azi în privința apetitului pervertit. Dragii mei tineri/tinere, prieteni/prietene, avansați pas cu pas, până când obiceiurile voastre se vor afla în armonie cu legile vieții și ale sănătății. Acela care a învins în pustia ispitei declară: „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” – The Youth’s Instructor, 16 iulie 1903

Un profesor lipsește de la ore—partea 1 de pastorul Scott Griswold

Iar a lipsit Leng de la școală”, s-a îngrijorat mama lui. „L-am căutat peste tot și, în cele din urmă, l-am găsit jucându-se cu prietenii lui. Și nu-mi place cu cine s-a împrietenit. Dacă nu facem ceva, chiar va avea probleme.” 

Tatăl lui Leng clătină din cap: „Nu știu ce să fac cu el. Pur și simplu nu ascultă.” La finalul anului școlar, acești doi părinți s-au dus la școala lui Leng ca să-l verifice. În caietul de școală pentru tot anul, avea trecute doar două lecții. Știau că trebuie să facă ceva; în caz contrar, acesta ar fi ajuns la fel de sărac ca părinții lui. 

Cumva, au intrat în legătură cu școala ASAP’s Feed and Read și au fost foarte recunoscători că au putut să-i găsească lui Leng un loc cu profesori dedicați și un mediu iubitor. Însă avea el să stea la ore sau avea să lipsească la fel ca înainte? 

Lui Leng îi plăcea mult noua școală. A început să se descurce și să fie bun la scris și la matematică. Într-o zi a apărut la biserica unde celor mai mulți elevi le plăcea să meargă în fiecare sâmbătă. I-a plăcut și lui Leng. Nu a trecut mult și de-abia aștepta să deschidă Biblia și să participe la discuții. Pastorul Hang Dara, care se ocupa de școală, a văzut potențialul lui Lang. „Ai vrea să înveți să predici?”, l-a întrebat. Bineînțeles, dar putea? 

Acum, acest băiat care cândva fusese un delincvent neascultător era hotărât să devină pastor într-o bună zi. Ce anume putuse să transforme un băiat astfel? Este dragostea lui Dumnezeu ce se revarsă asupra elevilor prin profesori dedicați, asemănători Domnului Hristos. 

Unul dintre aceștia este Socheat, un bărbat care preda la clasa a cincea. Socheat spune: „Obișnuiam să fiu la fel ca Leng, să nu merg la școală, să-mi fac părinții să se îngrijoreze în timp ce pierdeam vremea cu prietenii mei. Dumnezeu m-a ajutat să mă schimb, iar acum pot să-i ajut și pe acești copii.” 

Socheat nu ne-a spus cum a devenit creștin, dar ne-a vorbit despre un eveniment care i-a transformat cu adevărat caracterul – care l-a făcut acel tip de persoană care poate acum să ajute băieți ca Leng. 

Era în semestrul întâi al primului an la facultate. Cumva, cu toate mustrările și insistențele părinților, reușise să facă liceul. Acum, avea acest țel puternic de a deveni profesor și era nerăbdător să studieze. Problema era că unul dintre cursurile principale avea loc vineri seara. Fiind un creștin adventist de ziua a șaptea, știa că Dumnezeul Creator pusese deoparte ca sfântă ziua a șaptea a săptămânii, de vineri seara până la apusul soarelui sâmbăta seară. De când devenise creștin, se hotărâse să-și onoreze Creatorul lăsând munca și școala la o parte pentru douăzeci și patru de ore. 

Dar cum ar fi putut să lipsească de la oră în fiecare săptămână și în același timp să treacă? Conta cu adevărat? Era atât de important? Lui Socheat îi plăcea să se închine lui Dumnezeu și Îi era atât de recunoscător lui Isus deoarece murise pentru nenumăratele păcate pe care le comisese. Știa că porunca păzirii Sabatului se găsea chiar în centrul Celor Zece Porunci și nu dorea să-și întristeze Salvatorul prin nesupunere. 

Așa că a ales să meargă la biserică în fiecare vineri seară ca să se închine. Între timp, numărul de absențe a crescut. În cele din urmă, a fost chemat în biroul directorului. „Care e problema, Socheat? Nu poți continua să studiezi aici dacă nu mergi la o oră esențială. Ai putea foarte bine să te oprești.” Directorul nu i-a dat șansa să explice nimic. Pur și simplu l-a dat afară din birou.