1 Cuvântul Domnului a vorbit lui Iona, fiul lui Amitai, astfel:

Iona. Cu privire la identitatea lui Iona vezi p. 995.

Amitai. Numele este derivat din ebr. ’emeth, însemnând credincioşie sau adevăr. Amitai este menţionat doar aici şi în 2Regi 14,25.

2 „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei. Căci răutatea ei s-a suit până la Mine!”

Răutatea ei. Naum numea Ninive, cetatea vărsătoare de sânge, plină de minciună, plină de silnicie şi care nu încetează să se dedea la răpire. (Naum 3,1; comp. v. 19). Totuşi, cetatea nu era într-o situaţie fără speranţă. Ea nu era cu totul dedată la rău (PK 215).

S-a suit. Această expresie sau una asemănătoare este folosită cu privire la păcatele lumii antediluviene (Geneza 6,5.11) şi cu privire la locuitorii Sodomei şi Gomorei (Geneza 18,20.21). În ambele cazuri, timpul de probă era pe punctul de a se încheia. Poate acesta era acum şi cazul Ninivei (vezi comentariul la Daniel 4,17).

Până la Mine. Compară Geneza 18,20.21. Dumnezeu păstrează un raport pentru fiecare naţiune. Fiecare are timpul ei de probă. El caută să câştige supunerea tuturor oamenilor şi să obţină conlucrarea popoarelor la îndeplinirea planului cerului.

3 Şi Iona s-a sculat să fugă la Tars, departe de faţa Domnului. S-a coborât la Iafo şi a găsit acolo o corabie care mergea la Tars. A plătit preţul călătoriei şi s-a suit în corabie ca să meargă împreună cu călătorii la Tars, departe de faţa Domnului.

S-a sculat. Iona s-a sculat, dar nu ca să asculte de Dumnezeu, ci tocmai pentru a nu-L asculta. Ca şi tânărul bogat, el nu voia să-şi supună propria voinţă voinţei lui Dumnezeu (Matei 19,21.22). Ca şi mulţi din ucenicii Domnului, a socotit porunca lui Dumnezeu prea de tot de suportat şi, ca şi ei, a considerat că cel puţin în cazul acesta el nu va umbla cu El (Ioan 6,60.66). Profetul nu a înţeles că atunci când Dumnezeu aşează o povară asupra oamenilor ca să fie purtată după plăcerea Lui, El îi şi întăreşte ca să o poarte. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu este însoţită şi de puterea de a o împlini. Profetul a făcut greşeala de a nu pune mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui (Matei 6,33). Din cauză că nu i-a plăcut misiunea pe care era însărcinat să o împlinească era gata să se despartă de lucrarea lui Dumnezeu, punându-se astfel într-o poziţie în care, dacă nu ar fi fost intervenţia harului divin, ar fi putut să-şi piardă sufletul.

Tars. În general se consideră că Tars era clasicul Tartessus de pe coasta de sud a Spaniei. El era proverbial pentru bogăţia lui şi făcea un comerţ extins de export cu cetatea feniciană Tir şi cu alte ţări cu argint, fier, cositor şi plumb (vezi Ezechiel 27,12). În acel loc îndepărtat şi activ Iona nădăjduia să scape de datoria lui şi să înăbuşe glasul conştiinţei.

De la Faţa. Literal de dinaintea feţei Domnului. Cât de imposibilă este o astfel de încercare (vezi Psalmi 139,7-12)!

La Iafo. Acelaşi cu Iafo din zilele noastre, pe ţărmul mării cam la 54,5 km. nord-vest de Ierusalim şi una din cele mai vechi cetăţi ale lumii. A fost unicul port de vreo oarecare importanţă aparţinând iudeilor. Prin Iafo a fost adus la Ierusalim lemnul pentru Templul lui Solomon (vezi 2Cronici 2,16), precum şi acela pentru refacerea lui (vezi Ezra 3,7).

4 Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năprasnic şi a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme.

Un vânt năpraznic. Domnul nu l-a părăsit pe Iona măcar că profetul încerca să fugă de El. Printr-o serie de necazuri şi ciudate providenţe, El a căutat să producă o schimbare în atitudinea şi purtarea lui Iona (vezi PK 266, 267).

Observaţi mijloacele simple şi naturale cu ajutorul cărora Dumnezeu Şi-a adus la îndeplinire voia – vântul (cap. 1,4), un peşte mare (cap. 1,17), durere (cap. 2,10), un curcubete (cap. 4,6), un vierme (cap. 4,7), vântul şi soarele (cap. 4,8).

Să se sfărâme. Propoziţia poate fi tradusă şi corabia credea că se va sfărâma. Dacă se adoptă traducerea aceasta avem aici de-a face cu un exemplu de personificare.

5 Corăbierii s-au temut, au strigat fiecare la dumnezeul lui şi au aruncat în mare uneltele din corabie, ca s-o facă mai uşoară. Iona s-a coborât în fundul corăbiei, s-a culcat şi a adormit dus.

La Dumnezeul lui. Nu este identificată naţionalitatea şi religia marinarilor. Unii erau probabil fenicieni, alţii poate de diverse naţionalităţi, reprezentând astfel o varietate de religii.

Unelte. Ebr. kelim, vase, recipiente, echipament. Nu este sigur dacă încărcătura, ca şi echipamentul, a fost aruncată peste bord.

Fundul. Ebr. yakah, partea din spate, adesea folosit în sensul de partea cea mai depărtată.

A adormit dus. Ebr. radam a sforăi, a fi într-un somn adânc. Nu este dată cauza somnului adânc al lui Iona.

6 Cârmaciul s-a apropiat de el şi i-a zis: „Ce dormi? Scoală-te şi cheamă pe Dumnezeul tău! Poate că Dumnezeu va voi să Se gândească la noi şi nu vom pieri!”

Cârmaciul. Literal, marinarul şef. Cuvântul pentru marinar vine de la o rădăcină care înseamnă a lega, rădăcină de la care derivă şi cuvântul funie. Deşi nu se spune, se presupune că Iona a răspuns cererii.

7 Şi au zis unul către altul: „Veniţi să tragem la sorţi, ca să ştim din pricina cui a venit peste noi nenorocirea aceasta!” Au tras la sorţi, şi sorţul a căzut pe Iona.

Tras la sorţi. Corăbierii simţeau că unul trebuie să fi provocat mânia zeilor. Domnul a intervenit în metoda lor de a determina vinovatul, aşa că sorţul a căzut pe Iona. Cu privire la chestiunea dacă este bine sau rău a se trage la sorţi, vezi comentariul la Ezechiel 21,21

8 Atunci ei i-au zis: „Spune-ne din pricina cui a venit peste noi nenorocirea aceasta? Ce meserie ai şi de unde vii? Care îţi este ţara şi din ce popor eşti?”

Spune-ne. Această serie de întrebări scurte oferă un tablou viu al încordării care domnea pe bordul acelei corabii lovite.

9 El le-a răspuns: „Sunt evreu, şi mă tem de Domnul Dumnezeul cerurilor care a făcut marea şi uscatul!”

Evreu. Numele prin care erau adesea desemnaţi israeliţii de către cei care nu erau din neamul lor (Geneza 39,14; 40,15; 41,12; Exod 1,16; 2,7; 3,18; 1Samuel 4,6). Cu privire la derivarea numelui vezi comentariul la Geneza 14,13.

Domnul. Ebr. Yahweh, numele personal al lui Dumnezeu (vezi Vol. I, p. 171, 172). Termenul Dumnezeu (ebr. Elohim) este un nume generic pentru divinitate, iar Domnul (ebr. ’Adonai) este un titlu. Cuvântul ’elohim este folosit adesea şi pentru dumnezei falşi (Exod 18,11; etc.). Numele Yahveh Îl desemnează astfel în mod special pe adevăratul Dumnezeu.

Dumnezeul cerurilor. Vezi Geneza 24,7; Daniel 2,37.44. Care a făcut. Una din trăsăturile distinctive prezentate pentru a arăta superioritatea adevăratului Dumnezeu (Ieremia 10,10-12).

Nu ştim dacă marinarii cunoşteau puterea Dumnezeului lui Iona printr-o familiarizare anterioară cu El (vezi Exod 15,13-16; Iosua 5,1; 1Samuel 4,5-9). Dar, în împrejurările date, fiind ameninţaţi cu moartea imediată şi fără îndoială interpretând caracterul lui Iehova prin intermediul

-2-

propriilor concepţii păgâne, ei au fost de-a dreptul îngroziţi.

10 Oamenii aceia au avut o mare teamă şi i-au zis: „Pentru ce ai făcut lucrul acesta?” Căci oamenii aceia ştiau că fugea de faţa Domnului, pentru că le spusese el.

Pentru ce ai făcut lucrul acesta? Mai degrabă o exclamaţie decât o cerere de informaţii.

11 Ei i-au zis: „Ce să-ţi facem, ca să se potolească marea faţă de noi?” Căci marea era din ce în ce mai înfuriată.

Ce să-ţi facem? Sau Ce să facem?. Iona era probabil singurul care Îl cunoştea pe Iehova şi care era familiarizat cu mijloacele prin care se putea ispăşi o ofensă.

12 El le-a răspuns: „Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare, şi marea se va linişti faţă de voi! Căci ştiu că din vina mea vine peste voi această mare furtună!”

Aruncaţi-mă. Nu este clar dacă Iona a vorbit aici din inspiraţie divină. În orice caz, acţiunea lui a fost bărbătească. El a ales să nu-i implice şi pe alţii în ruina sa. Iona era întristător de lipsit de curaj moral (v. 2 şi 3), dar nu şi de cel fizic.

13 Oamenii aceştia vâsleau ca să ajungă la uscat, dar nu puteau, pentru că marea se întărâta tot mai mult împotriva lor.

Oamenii aceştia vâsleau. Sau Vâsleau cu tărie. Poate că anumite îndoieli existau cu privire la faptul dacă Dumnezeul lui Iona cerea o măsură atât de extremă. La uscat. Se obişnuia ca vasele maritime să navigheze în apropiere de ţărm; astfel corabia nu era departe de uscat.

14 Atunci au strigat către Domnul şi au zis: „Doamne, nu ne pierde din pricina vieţii omului acestuia şi nu ne împovăra cu sânge nevinovat! Căci Tu, Doamne, faci ce vrei!”

Doamne. Sau Te rugăm, Doamne. Marinarii se temeau ca nu cumva să-L supere şi mai mult pe Iehova dându-l morţii pe unul din închinătorii Lui. Rugăciunile lor erau îndreptate nu către dumnezeii lor, ci către Iehova.

15 Apoi au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare. Şi furia mării s-a potolit.

Furia mării s-a potolit. Compară Matei 8,26. Liniştea a venit deodată; de aceea corăbierii au recunoscut-o ca o intervenţie divină.

16 Pe oamenii aceia i-a apucat o mare frică de Domnul, şi au adus Domnului o jertfă, şi I-au făcut juruinţe.

o jertfă, şi I-au făcut juruinţe.

Frică de Dumnezeu. Atât de vădită a fost puterea Domnului asupra naturii în episodul acesta şi atât de izbitoare fusese împlinirea cuvintelor lui Iona (v. 12), încât nu este de mirare că marinarii au reacţionat aşa cum au făcut-o.

Au adus Domnului o jertfă. Oamenii au făcut ceea ce în cunoştinţa lor mărginită au crezut că este cel mai bine.

17 Domnul a trimis un peşte mare să înghită pe Iona, şi Iona a stat în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi.

A trimis. Sau Pregătise. Ebr. manah, a rândui. Cuvântul este tradus astfel în Daniel 1,5.10

Un peşte mare. Raportul nu spune dacă peştele a fost creat pentru ocazia aceea sau dacă Domnul a folosit o specie existentă capabilă de a înghiţi un om. Speculaţia în privinţa aceasta este lipsită de sens. Specia peştelui nu este identificată. Ebraica foloseşte termenul generic pentru peşte. În referirea din Noul Testament la această experienţă în Matei 12,40, peştele este desemnat prin gr. ketos, monstru marin, deşi KJV îl traduce prin balenă. LXX zice ketos la Iona 1,17.

Trei zile şi trei nopţi. Lungimea timpului cuprinsă în această expresie a dat naştere la multe discuţii, întrucât Domnul Isus a declarat: Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului. (Matei 12,40). Se poate demonstra cu uşurinţă că potrivit uzanţei ebraice, expresia nu înseamnă în mod necesar trei zile depline de 24 de ore fiecare, totalizând 72 de ore. Pentru o discuţie a problemei, vezi comentariul la Matei 12,40.

În ebraică şi LXX, v. 17 constituie primul verset al cap. 2. NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 1

Una din cele mai vechi cetăţi asiriene a fost Ninive, asirianul Ninua. Conform raportului biblic, ea a fost fondată de către Nimrod (vezi comentariul la Geneza 10,11). Dovezile arheologice atestă şi ele marea ei vechime. De mai multe ori în istoria ei, cetatea a servit drept capitală a Imperiului Asirian. Ea a atins apogeul importanţei sale în timpul perioadei imperiale dintre secolele al IX-lea şi al VII-lea î.Hr., îndeosebi în cursul domniei regelui Sanherib, care a făcut-o cea mai deosebită cetate a vremii sale. Din descrierea pe care acesta o face cu privire la aşezarea ei generală şi cu privire la palatele ei se poate obţine un tablou clar al anticei metropole. Începând cu 612 î.Hr., când babilonienii şi mezii au distrus Ninive cu desăvârşire, cetatea zace în ruine. Chiar şi locul aşezării ei a fost uitat până când a fost redescoperit pe la mijlocul secolului al XIX-lea (vezi Vol. I, p. 109).

Ninive se afla pe malul răsăritean al râului Tigru, faţă în faţă cu Mosulul de astăzi. În vechime râul curgea pe lângă zidul apusean al cetăţii, constituind în felul acesta o protecţie în plus dinspre partea aceea. De atunci şi-a schimbat cursul, iar acum curge cam la trei sferturi de milă spre apus de vechea lui matcă.

Două movile de ruine din interiorul suprafeţei Ninivei cuprind principalele palate şi temple ale cetăţii antice. Una dintre ele este Nebi Yunus, sub care este îngropat palatul lui Esarhadon. Cealaltă movilă, Kuyunjik, conţine ruinele palatelor lui Sanherib şi Asurbanipal. Nebi Yunus aproape că nu a fost atinsă de arheologi. Pe locul acesta se află un sat precum şi mormântul musulman tradiţional al profetului Iona, lucru care îl pune pe arheolog în imposibilitatea de a deranja movila aceasta. Kuyunjic pe de altă parte, a văzut mai multe expediţii. Lucrul pe movila aceasta a fost început în 1890 de către Botta. Părţi din palatele lui Sanherib şi Asurbanipal au fost scoase la iveală de atunci. În palatul lui Asurbanipal Layard şi Rassam au găsit o bibliotecă imperială de vreo 20.000 de tăbliţe de lut, care constituie acum una dintre comorile principale ale Muzeului Britanic. Aceste texte au oferit informaţii numeroase cu privire la istoria, cultura şi religia vechilor popoare ale Mesopotamiei.

Mărimea vechii Ninive poate fi stabilită destul de precis, din cauză că zidurile cetăţii sunt clar vizibile chiar în starea lor ruinată. În formă de ridicături prelungite, întrerupte de goluri unde fuseseră aşezate porţile, zidurile acestea pot fi văzute de la o mare depărtare. Lungimea lor totală măsoară cam 12 km., iar suprafaţa de 663,7 hectare încercuită creează pe hartă înfăţişarea unui triunghi neregulat şi alungit (vezi p. 1002).

O prismă octogonală de lut de la Sanherib, care a mărit cetatea după timpul lui Iona, descrie activitatea de construcţie a acestui împărat şi numeşte 15 porţi ale cetăţii, 7 aflându-se în zidurile de la sud şi de la est, 3 în zidul nordic şi 5 în zidul vestic. În cursul săpăturilor sale, Henry Layard a găsit una din porţile de la nord într-o stare de conservare relativ bună. Poarta era flancată de tauri colosali, pe care el i-a lăsat în poziţia lor originală. Vizitatorii încă îi mai pot vedea acolo. Două movile în zid, acoperind turnuri de pază, ating o înălţime de 18,3 m. Zidul răsăritean, uşor curbat, era lung de aproape 5,1 km., cel apusean de 4,3 km., cel nordic de 1,9 km., iar cel sudic de 0,8 km. Zidul, potrivit cu descrierea lui Senacherib, avea o grosime de circa 12,2 m. şi o înălţime de circa 18,3 m. Dinspre răsărit, Ninive era apărată nu doar de zidurile sale, ci în plus de diferite diguri de

-4 -

pământ mergând în paralel, ale căror rămăşiţe sunt încă vizibile.

Unii au apreciat că populaţia care trăia între zidurile cetăţii se ridica la 160.000 de persoane. Câţi locuiau în afara cetăţii nu se ştie. Mulţi comentatori au interpretat referirea din Iona 4,11 la cele 120.000 de persoane care nu puteau să deosebească dreapta de stânga ca aplicându-se numai la copiii mici. Astfel, ei au estimat populaţia totală a Ninivei de al 600.000 la 2.000.000 de persoane. Întrucât o populaţie atât de numeroasă n-ar fi putut trăi în interiorul cetăţii, ei au inclus în Ninivele lui Iona cetatea lui Sargon, acum Khorsabad, la 19,2 km. nord-est de Ninive, şi Calah, numit acum Nimr?d, la sud de Ninive, la confluenţa râurilor Zab cel Mare şi Tigru. Totuşi, aceste cetăţi, deşi aparţineau Asiriei constituiau unităţi aparte, având propriile ziduri de protecţie şi propria administraţie, în plus nefiind niciodată incluse în Ninive în vechile rapoarte istorice.

În consecinţă, unii comentatori moderni, care consideră că cei o sută două zeci de mii de oameni din cap. 4,11 se referă doar la copii şi că scriitorul se referă doar la cetatea Ninive propriu-zisă, privesc cartea ca fiind o ficţiune. În lumina mărimii reale a cetăţii poate că este cel mai bine să se interpreteze cap. 4,11 ca referindu-se la oameni incapabili să deosebească binele de rău (vezi comentariile de acolo). Dacă 120.000 a fost intenţionat ca o aproximaţie a populaţiei totale a cetăţii propriu-zise, aceasta ar fi o cifră rezonabilă, dacă facem o comparaţie cu Mosulul modern, doar cu puţin mai mare până la expansiunea lui care a început începând cu Primul Război Mondial.

Afirmaţia făcută în cap. 3,3 că Ninive era o cetate foarte mare, cât o călătorie de trei zile, probabil înseamnă că un om avea nevoie de trei zile ca să acopere întreg teritoriul ei umblând în sus şi în jos pe uliţele ei, dacă dorea să ajungă la toţi oamenii care trăiau în interiorul zidurilor sale.

De asemenea, textul care spune că Iona a început să pătrundă în cetate cale de o zi, strigând, din cap. 3,4, nu poate să însemne că el a mers o zi întreagă până ce a ajuns la un loc din cetate unde şi-a început lucrarea de avertizare. Textul acesta poate fi înţeles ca referindu-se la începutul lucrării lui Iona şi la proclamarea soliei sale în cursul primei zile, al cărei rezultat a fost că oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu. (cap. 3,5).

Mai departe ar trebui să ţinem cont de faptul că pentru un israelit palestinian, Ninive era o cetate care nu se putea compara ca mărime cu nici un alt oraş al Asiei de Apus pe care l-ar fi cunoscut. Samaria, capitala regatului lui Israel, cuprindea numai 7,7 hectare, iar nici un alt oraş al Palestinei nu era mai mare, cu excepţia Ierusalimului (vezi Nota Adiţională la Neemia 3). Pentru oamenii care veneau din ţinutul acela, Ninive care cuprindea aproape 40,5 hectare, era o cetate foarte mare. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 MH 473

1–3PK 266

4–8PK 267

9–17PK 268

Ninive şi împrejurimile