1 Pavel, apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl care L-a înviat din morţi,

Apostol. Vezi Rom 1:1. Pavel de obicei vorbeşte despre sine ca apostol fără a încerca să justifice pretenţia sa la acest titlu. Aici, însă, extinsa apărare a apostoliei sale (Gal 1:1 la 2:14) arată că bisericile cărora li se adresa erau îndoielnice în a-l accepta drept ceea ce el pretindea a fi. Evanghelia lui este de origine divină (cap. 1:10). El a fost cu adevărat convertit (vers. 12-18) şi a fost primit în bisericile din Iudeea (vers. 19-24). Poziţia lui asupra circumciziunii era aprobată de conducătorii din Ierusalim (cap. 2:1-6). Însărcinarea lui ca apostol pentru neamuri era recunoscută de ei (vers. 7-11). Autoritatea lui ca apostol era egală cu a celor doisprezece.

Nu de la oameni. Potrivnicii lui pare că tăgăduiau pretenţia lui la autoritate apostolică pe temeiul faptului că el nu fusese numit şi însărcinat de cei doisprezece. El admite lucrul acesta fără înconjur, dar totodată ridică pretenţia la o hirotonire chiar mai înaltă.

Prin Isus Hristos. Ca şi cei doisprezece, el primise însărcinarea sa direct de la Hristos. Rolul lui Anania era strict secundar (vezi Fapte 9:17-20). În ce priveşte comentariu la titlurile Isus şi Hristos vezi Mat 1:1.

Din morţi. Autoritatea lui Pavel ca apostol provenise de la Hristos cel înviat. Referirea la învierea lui Hristos din morţi e specifică pentru scrisoarea către Galateni. Pare că fraţii mincinoşi din Iudeea care acum duceau în rătăcire pe credincioşii galateni combăteau valabilitatea apostoliei lui Pavel pe temeiul că el nu avusese privilegiul asocierii personale cu Hristos cum avuseseră cei doisprezece, şi nu primise chemarea la data când ei fuseseră puşi deoparte. Din acest fapt evident ei trăgeau concluzia că el era inferior celor doisprezece şi lăsau a se înţelege că, întrucât el nu fusese ales oficial şi însărcinat de ei oficial, era un impostor şi Evanghelia lui nu era vrednică de încredere.

Vezi o hartă a evenimentelor şi locurilor asociate cu scrierea epistolei către creştinii din Galateni

2 şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine, către bisericile Galatiei:

Fraţii. Era lucru obişnuit pentru Pavel să includă numele colaboratorilor săi în salutările epistolelor sale. Astfel la 1Cor 1:1 el pomeneşte pe Sostene şi în Filp 1:1 pe Timotei. Având în vedere faptul că se poate ca această epistolă şi aceea către Romani să fi fost scrise cam în acelaşi timp, din Corint, vezi Rom 16:21-23, s-ar putea să fie cei de care e vorba aici.

Bisericile Galatiei. Vezi p. 931. Salutarea din această scrisoare se găseşte în viu contrast cu aproape toate celelalte pe care le-a scris Pavel. Nu e exprimare de afecţiune personală, ca de pildă iubiţi din Rom 1:7, sau de încredere în loialitatea lor faţă de adevăr, ca în 1Tes 1:3. nu este exprimare de apreciere personală pentru credincioşia sau serviciul lor creştin. El nici măcar nu se referă la Galateni prin numele de sfinţi. Poate aceasta reflectă extinderea apostaziei lor – Pavel nu poate să găsească nimic pentru care să-i poată lăuda.

3 Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos!

Har … şi pace. Salutarea obişnuită în aproape toate epistolele (vezi Rom 1:7; 1Cor 1:3). Indiferent care are fi simţămintele lui Pavel cu privire la decăderea galatenilor, el nu-i iubeşte mai puţin. Dorinţa lui sinceră este ca şi ei să poată primi harul care vine de la Dumnezeu, ca un dar prin credinţă în Isus Hristos. Povara lui Pavel în scrisoarea aceasta e de a le imprima din non adevărul cel mare că dreptatea [neprihănirea] vine de la Dumnezeu ca o favoare (vezi p. 933). Ea nu poate fi dobândită prin fapte, ci vine numai prin credinţă în sacrificiul ispăşitor al lui Hristos. Primit de păcătos, harul acesta aduce pace (vezi Rom 5:1; cf. Filp 4:7).

4 El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.

S-a dat pe Sine. Vezi Mat 20:28; Rom 14:25. Tema acestei epistole este mântuirea prin Isus Hristos. Galatenii se abătuseră de la acest adevăr spiritual şi acceptaseră învăţătura mincinoasă că mântuirea poate fi dobândită prin eforturi personale. Acceptarea acestei doctrine nebiblice îi făcuse să treacă cu vederea moartea ispăşitoare a lui Hristos. Dându-Se pe Sine ca jertfă pentru a ne elibera de sub pedeapsa păcatului, Isus nu numai că a suferit şi a muri în locul nostru, ci S-a unit cu familia omenească şi Şi-a identificat interesele cu ale noastre(vezi Filp 2:6-8).

Pentru păcatele noastre. Vezi Isa 53:4-6.

Acest veac rău. [Această lume rea de faţă, KJV; Acest veac viclean, G. Galaction]. Adică de la păcatul şi stricăciunea ce domnesc în veacul acesta. Prin noi înşine suntem lipsiţi de puterea de a scăpa (vezi Rom 7:24 la 8:4). Galatenilor care atât de repede uitaseră marile adevăruri ale îndreptăţirii şi sfinţirii şi se înapoiaseră la faptele legii ca mijloc de mântuire, Pavel le prezintă din nou marele adevăr că Isus, prin jertfa Lui ispăşitoare, procurase o cale de scăpare pentru toţi aceia care Îl vor accepta. Orice încercare de a dobândi această biruinţă asupra răului din lume prin propriile eforturi ale omului nu e după voia lui Dumnezeu. În felul acesta, în scurta lui introducere, Pavel face cunoscut obiectivul acestei epistole. Dacă galatenii persistă în legalismul lor nu pot nădăjdui nici în eliberarea de păcat acum, nici primirea în lumea viitoare, lipsită de păcat.

După voia. Vezi Isa 53:10; cf. Ioan 3:16.

Dumnezeului nostru şi Tatăl. Literal, Dumnezeul şi Tatăl nostru. Ambii termeni se referă la aceeaşi persoană.

5 A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.

A Lui să fie slava. Ideea marelui dar de iubire al lui Dumnezeu inspiră pe apostol să izbucnească într-o laudă spontană. În tot cursul veşniciei cei răscumpăraţi Îi vor cânta laude Lui, care printr-o jertfa Sa atât de mare, a făcut cu putinţă mântuirea lor veşnică. În ce priveşte cuvântul slavă vezi Rom 3:20.

Amin! Vezi Mat. 5:18.

6 Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la o altă Evanghelie.

Mă mir. Acesta este singurul caz în toate scrisorile sale către biserică în care Pavel nu exprimă recunoştinţă şi bucurie. În schimb este o exprimare de profundă uimire. Cum puteau galatenii să uite atât de repede adevărurile Evangheliei şi toate dovezile chemării lui Dumnezeu, care cândva însemnaseră atât de mult pentru ei,iar acum să încline în favoarea învăţătorilor mincinoşi, care contraziceau tot ce îi învăţase Pavel? Nu cu multă vreme mai înainte ei primiseră bucuros pe Hristos ca locţiitor al lor şi se bucuraseră în eliberarea de păcat, prin credinţă. Acum ei încearcă să facă ispăşire pentru păcatele lor prin faptele legii. Ei de fapt tăgăduiesc valabilitatea experienţei lor experienţe anterioare.

Aşa de repede. Probabil, aşa de repede, după convertire, sau poate după ce auziseră o altă Evanghelie.

Treceţi. [Sunteţi îndepărtaţi, KJV]. Gr. metatithemi, a transfera, a părăsi. Verbul de aici la timpul prezent, arătând că apostazia era încă în proces de dezvoltare când Pavel scria. Această depărtare de la credinţă venise brusc şi progresase rapid. Forma verbului de asemenea lasă a se înţelege că erau răspunzători de părăsirea lui Pavel. Alţii îi influenţaseră, dar de bună voie ei răspunseseră la influenţa lor. Aceasta, desigur, nu absolvă pe învăţătorii mincinoşi de propria lor vină.

Celce v-a chemat. Comentatorii diferă cu privire la faptul dacă aceasta se referă la Dumnezeu, la Hristos sau la Pavel. Totuşi, Pavel totdeauna desemnează pe Dumnezeu Tatăl ca fiind Acela care adresează chemarea Evangheliei (vezi Rom 8:30; 9:11; 1Cor 1:9; etc). Totuşi prin Pavel făcuse Dumnezeu chemarea Sa milostivă galatenilor (cf. 2Cor 5:18-20).

O altă Evanghelie. Adică, o altă (heteros) de un fel diferit (vezi 2Cor 11:4). Evanghelia învăţătorilor mincinoşi nu era o variantă a Evangheliei lui Pavel, ci ceva cu totul diferit. De fapt, nu era nicidecum o Evanghelie (vezi Gal 1:7). Nu e o altă veste bună decât aceea a mântuirii prin Isus Hristos (vezi Fapte 4:12). Pavel predica mântuirea prin credinţă, fără faptele legii. Orice încercare de a suprapune faptele asupra credinţei ca mijloc de mântuire este o pervertire a Evangheliei, deoarece tăgăduieşte atât necesitatea, cât şi eficacitatea jertfei lui Hristos. În ce priveşte comentariu la cuvântul Evanghelie vezi Marc 1:1. În ce priveşte comentariu la încercările de a contopi iudaismul cu creştinismul vezi p. 53, 54.

7 Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos.

Nu...este o altă Evanghelie. Ceea ce predică aceşti iudaizanţi nu e Evanghelia deloc, ci o pervertire, o contrafacere a Evangheliei.

Sunt unii. Pavel nici nu binevoieşte să numească pe iudaizanţi pe nume, dar lasă a se înţelege că ei sunt numai persoane particulare care nu reprezintă pe nimeni altul decât pe ei înşişi şi care urmăresc numai satisfacerea propriilor lor interese.

Tulbură. [Strică, KJV]. Gr. tarasso, a agita, a tulbura, a buimăci mintea cu privire la ceva, aici sugerând îndoieli şi scrupule cu privire la valabilitatea Evangheliei, aşa cum e proclamată de Pavel.

8 Dar, chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!

Noi. Evident Pavel şi poate asociaţii lui pomeniţi în vers. 2. Pavel de obicei foloseşte pronumele de la persoana întâi plural când se refer numai la sine.

Înger din cer. Pavel n-ar fi putut face o afirmaţie mai puternică de certitudine cu privire la Evanghelie aşa cum o prezentase el. Era de necrezut că un înger din cer să ducă pe oameni în rătăcire.

O altă. [Decât aceea, KJV]. Sau contrarie cu aceea. Orice altă Evanghelie, adică, o Evanghelie de un fel deosebit, ar fi contrară adevăratei Evanghelii. Dumnezeu nu se schimbă, şi nici nu Se contrazice pe sine Însuşi.

Anatema. [Blestemat, KJV]. Gr. anathema, ceva blestemat, adică, dat răzbunării, aici, răzbunarea lui Dumnezeu. În LXX anathema e folosit pentru substantivul ebraic cherem, înrudit cu verbul charam, şi însemnând o persoană sau un lucru rânduit nimicirii (vezi 1Sa 15:2). Spiritual el denotă starea cuiva care e înstrăinat de Dumnezeu prin păcat. Aşa cum e folosit în Noul Testament nu se referă la excomunicarea eclesiastică aşa cum era practicată în secolele de mai târziu, dar fără îndoială cuprindea vreo formă de separare de biserică. În cazul omului imoral din biserica din Corint, Pavel dăduse sfatul ca el să fie îndepărtat din biserică (1Cor 5:2).

9 Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!

Cum am mai spus. Evident cu prilejul unei vizite anterioare Pavel avertizase pe galateni cu privire la învăţătorii mincinoşi care urmau să încerce să strice Evanghelia (cf. Fapte 20:29.30). acea avertizare anterioară trebuia să-i ocrotească de astfel de impostori.

O spun şi acum. Trecerea de la noi la eu probabil reflectă un efort de a împrumuta autoritatea sa personală ca apostol afirmaţiei pe care e gata să o repete. Anatema. [Blestemat, KJV]. Vezi vers. 8.

10 Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.

Să capăt bunăvoinţa oamenilor. [Să conving oameni, KJV; Să câştig pe oameni, G. Galaction]. Adică să le plac şi să le câştig favoarea. Comparaţi Mat 28:14. Cu certitudine ceea ce Pavel spusese mai înainte cu privire la galatenii înşişi şi cu privire la felul cum se să se poarte cu aceia care se opun Evangheliei (Gal 16-9) nu poate fi interpretat ca o încercare de a câştiga favoarea oamenilor. Numai Dumnezeu ar fi putut avea plăcere de o demascare atât de pozitivă a rătăcirii. Poate că această întrebare era un răspuns la o acuzaţie adusă împotriva lui de învăţătorii mincinoşi, în sensul că el câştigase favoarea galatenilor prin linguşire şi subterfugiu.

Robul lui Hristos. [Slujitorul lui Hristos, KJV]. Ca serv al lui Hristos, Pavel trebuia să facă tot ce poate pentru a mântui pe oameni, nu pentru a le plăcea. Dacă ar fi căutată să placă oamenilor, indiferent de obligaţia lui ca predicator al Evangheliei, nu ar fi fost credincios chemării sale ca serv al lui Hristos. Era cu neputinţă chiar de a gândi să se facă un astfel de compromis. E adevărat, el se făcuse totul tuturor pentru a mântui pe unii (1Cor 9:22), dar făcând aşa el niciodată nu a făcut compromis cu adevărul. El este râvnitor mai pe sus de toate să mântuiască oameni, şi în scopul acesta el bucuros îşi va sacrifica chiar şi viaţa.

11 Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească;

Vă mărturisesc. [Certific, KJV]. Pavel face cunoscut în mod solemn subiectul căruia capitolele 1:11 la 2:21 sunt consacrate.

Nu .. de obârşie omenească. [Nu după om, KJV]. Subiectul aflat în discuţie este autoritatea lui Pavel ca apostol, şi deci valabilitatea Evangheliei sale – a mântuirii prin credinţi şi nu prin faptele legii. El consacră mult spaţiu relatării detaliate a anumitor incidente de la data convertirii sale la conciliul de la Ierusalim, la care apostolii au recunoscut oficial chemarea lui la lucrarea de predicare a Evangheliei. Lucrul acesta era necesar din cauza pretenţiei insistente a învăţătorilor iudaizanţi că deoarece Pavel nu era unul din cei doisprezece, Evanghelia lui nu era apostolică şi în consecinţă nu era autentică. În vers. 12-24 el dovedeşte originea divină a Evangheliei sale şi în cap. 2:1-10 prezintă dovezi pentru a arăta că apostolii au recunoscut valabilitatea ei.

12 pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos.

Descoperirea. [Revelaţiunea, KJV]. Gr. apokalupsis (vezi Apoc 1:1).

Lui Isus Hristos. Adică, probabil o descoperire despre Hristos. Pavel era instruit cu privire la Evanghelie de Isus Hristos, nu de oameni. Aceasta ar cuprinde viziunea de pe calea spre Damasc, şi descoperiri ulterioare, care par să fi fost multe. În 2Cor 12:7 El vorbeşte despre strălucirea acestor descoperiri [mulţimea descoperirilor] pe care le primise. În Gal 1:17 el lasă a se înţelege că mare parte din această instrucţiune a avut lor în cursul celor trei ani pe care el i-a petrecut în Arabia. Solitudinea pustiului procura un loc ideal pentru descoperire şi contemplare. Deplinătatea instruirii sale este evidentă prin faptul că la o vizită ulterioară la Ierusalim conducătorii n-au putut adăuga nimic la ea (cap. 2:6). Ei au recunoscut valabilitatea chemării sale la lucrarea Evangheliei şi i-au dat mâna dreaptă de însoţire ca apostol (vers 7-9).

13 Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religia iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea;

Purtarea. [Conversaţia, KJV]. Literal, purtarea, (cf. Efes 4:22). Experienţa lui Pavel dinainte de convertire ca persecutor al bisericii, dintr-un spirit de loialitate fanatică faţă de iudaism, dovedeşte că el nu-şi formulase concepţia cu privire la Evanghelie înainte de convertirea sa. El aminteşte galatenilor că ei cunosc purtarea lui notorie. Aceasta pare să fi fost o cunoştinţă comună, deoarece în apărarea lui înaintea regelui Agripa el a declarat că felul său de viaţă din tinereţe era binecunoscut tuturor iudeilor (Fapte 26:4.5). zelul său anterior pentru iudaism şi pentru sistemul lui legal era diametral opus la râvna lui prezentă pentru libertatea Evangheliei (Fapte 2:6, 9-11). Această aluzie la trecutul lui s-ar putea ca de asemenea să fi fost intenţionată să atragă atenţia la faptul că opoziţia lui prezentă faţă de iudaism nu e rezultatul necunoaşterii credinţei iudaice, ci dimpotrivă, din experienţa lui personală.

Peste măsură de mult. Râvna lui Pavel de a persecuta întrecea pe aceea a altor iudei. Aceasta era pentru el o pasiune, aşa cum predicarea Evangheliei a devenit mai târziu. El nu fusese mulţumit cu tulburarea bisericii; el era pus s-o distrugă total (vezi Fapte 8:3; 22:19; 26:10.11). Dacă n-ar fi intervenit Dumnezeu, s-ar fi putut ca Pavel să desfiinţeze biserica aflată în faşă.

Prăpăd. Gr. portheo, a nimici.

14 şi cum eram mai înaintat în religia iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti.

Înaintat. [Profitat, KJV]. Gr. prokopto, a înainta, a progresa. Cuvântul a fost folosit la origine cu privire la un explorator care îşi tăia calea prin hăţiş. Înainte de convertire Pavel fusese considerat ca o stea de primă mărime care se urca pe cerul iudaismului.

Cei de o vârstă cu mine. [Egală, KJV]. Literal, contemporani. Pavel se deosebise nu numai în teologie dar şi în zel pentru ţinerea cu stricteţe a cerinţelor rituale ale legii. Fără îndoială el se referă la tinerii din generaţia sa care studiaseră la Ierusalim pe lângă Gamaliel sau vreun alt învăţător iudaic de seamă. Timpuria lui promovare în Sinedriu (AA 112) mărturiseşte despre înalta stimă în care îl ţineau mai marii lui.

Datinele strămoşeşti. [Tradiţiile, KJV]. Adică, legea orală spre deosebire de legea scrisă (vezi Mat 15:2; vol. V, p. 96). Legea orală se dezvoltase cu timpul ca o completare a legii scrise a lui Moise, şi ajunsese să fie considerată ca egală cu legea scrisă a lui Dumnezeu, dacă nu mai presus de ea. Dar Isus declarase că aceste datini strămoşeşti aveau efectul de a face legea lui Dumnezeu nulă şi fără valoare (vezi Marc 7:13). Unii comentatori sugerează că Pavel se poate să fi aparţinut partidei extremiste a fariseilor, care se considerau apărători zeloşi ai legii. Înaintea regelui Agripa, Pavel a mărturisit că trăise după cea mai strictă partidă a iudaismului (Fapte 26:4.5).

15 Dar, când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale

Dumnezeu – care m-a pus deoparte. Dovezile textuale sunt îndreptăţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi Acela care m-a pus deoparte, adică, pentru lucrarea de predicare a Evangheliei. De la naştere educaţia şi instruirea lui Pavel, credinţa şi practica lui fusese în acord cu tradiţiile iudaismului (vers. 14). Nu fusese nimic în fondul experienţei lui care să-l fi predispus să respingă sistemul legal; de fapt, totul tinsese cu putere în direcţia opusă. Din punct de vedere omnesc nu exista o explicaţie satisfăcătoare a schimbării sale de la credinţa în mântuirea prin lege la mântuirea prin credinţă. Schimbarea nu putea fi atribuită decât interpunerii directe a lui Dumnezeu.

Prin harul Său. Chiar înainte de naşterea lui fusese planul lui Dumnezeu de a folosi pe Pavel ca reprezentant al Său pentru neamuri, şi potrivit consimţământului personal al lui Pavel, Dumnezeu prevăzuse că el avea să răspunsă chemării atunci când aceasta avea să vină. Pavel declară aici că numirea lui ca apostol era determinată de Dumnezeu şi nu de om. El nu făcuse nimic pentru a merita această înaltă cinste şi de aceea el o atribuie unui act al harului. Propriul săi elan pentru viaţă fusese cu totul diferit. Experienţa pe calea spre Damasc îi apăruse o mare surpriză, dar acum

o recunoştea ca pe un act special al Providenţei care îl îndemnase să urmeze planul pe care Dumnezeu îl avea pentru viaţa lui.

16 să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe niciun om,

Să descopere … pe Fiul Său. Convertirea lui Pavel la creştinism şi însărcinarea lui de a predica Evanghelia au fost două aspecte ale celei dintâi întâlniri personale cu Hristos cel înviat (vezi Fapte 26:12-19). Descoperirea, sau arătarea lui Hristos în persoană pe calea către Damasc (1Cor 15:8) care a transferat loialitatea lui de la iudaism la creştinism, şi experienţa următoare a locuirii lăuntrice a lui Hristos (Gal 2:20) a fost ceea ce a dus la predicarea din partea lui cu succes a lui Hristos la păgâni. Prin Pavel lumea urma să afle multe lucruri cu privire la Hristos Isus şi cu privire la planul lui Dumnezeu pentru omenire prin viaţa şi moartea Lui. Pavel a devenit un instrument cu succes pentru predicarea Evangheliei deoarece aducea o mărturie personală despre puterea Evangheliei.

Între neamuri. [Între păgâni, KJV]. Însărcinarea lui Pavel către neamuri fusese transmise de Anania la trei zile după viziunea de pe calea spre Damasc (vezi Fapte 9:9.15-17). Lui nu i s-a interzis să predice iudeilor, dar răspunderea lui principală era pentru neiudei. La intrarea într-o cetate el se ducea mai întâi la sinagogă şi acolo dădea mărturie cu privire la Isus înaintea conaţionalilor săi, şi acolo întâlnea şi pe oameni temători de Dumnezeu dintre neamuri (vezi Fapte 13:14.43.48; 14:1; 17:1-4).

N-am întrebat pe nici un om. [N-am conferit, KJV]. Dovezi în plus pentru originea divină a însărcinării sale erau evidente din faptul că el n-a avut contact cu conducătorii din Ierusalim timp de trei ani (vers. 17) după convertirea sa, şi că nu primise învăţătură de al ei cu privire al felul cum urma să predice pe Isus.

17 nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc.

Nici nu m-am suit. Pentru ca să primească confirmarea oficială a bisericii, Pavel ar fi trebuit să se întâlnească cu apostolii mai vechi, conducătorii ei recunoscuţi, din Ierusalim. Că el n-a făcut aşa era dovadă că el nu considera necesar ca el să facă lucrul acesta. Într-un anumit sens el era o stârpitură [un născut prematur] (1Cor 15:8), şi apostol deşi nu din cei doisprezece.

M-am dus în Arabia. Nu se ştie nici în ce parte a Arabiei a fost, nici cât timp a stat acolo. În nici un caz nu a durat mai mult de trei ani. Unii gândesc că Pavel se referă la pustia din vecinătatea Damascului, poate cuprinzând cetatea însăşi. Alţii sugerează că scena sălăşluirii lui se poate să fi fost pustia din apropiere de Muntele Sinai. Totuşi e îndoielnic că Pavel ar fi vorbit despre regiunea aceea ca fiind Arabia.

Succesiunea evenimentelor dintre convertirea lui Pavel şi următoarea lui vizită la Ierusalim (vers. 18) trebuie să fie completată din naraţiunea dată de Luca şi din afirmaţiile incidentale din alte locuri din scrierile lui Pavel. Luca nu menţionează vizita din Arabia, ci relatează numai că Pavel a predicat în Damasc după convertirea lui, şi de acolo a mers la Ierusalim.

Combinând informaţiile din toate sursele, evenimentele perioadei aceleia de doi sau trei ani au fost după cum urmează. După ce a petrecut un oarecare timp predicând în Damasc, Pavel s-a retras în Arabia. Când a revenit la Damasc, predica lui pare să fi atras atenţia nefavorabilă, deoarece s-a făcut o încercare – fără îndoială stârnită de iudei – de a-l aresta. Totuşi, a izbutit să scape, coborât într-o coşniţă prin zid (2Cor 11:33). Vezi p. 101; harta p. 226; vezi Fapte 9:24.25.

18 După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile.

După trei ani. Pavel dă galatenilor un raport detaliat al evenimentelor din experienţa lui de după convertire, ca potrivnicii lui să nu aibă ocazie de a spune că el a vizitat în ţară pe apostolii din Ierusalim cândva în cursul acestei perioade şi că a primit învăţătura sa de la ei. Ţinta lui aparentă este de a clarifica problema cu privire la cât de mult timp de la convertirea lui până când să fi mers la Ierusalim. Trei ani au trecut chiar până să-l fi văzut pe Petru, şi în decursul acelui timp el deja predica.

Să fac cunoştinţă. [Să văd, KJV; Să-l cercetez, G. Galaction]. Sau să vizitez. Când Pavel s-a dus la Ierusalim, acesta a fost anume pentru a vedea pe Petru, şi nu pentru a primi învăţătură de la el sau pentru a căpăta permisiunea de a predica. Pare că scopul lui Pavel era de a face cunoştinţă cu Petru şi pentru a dobândi prietenia lui. La Ierusalim Barnaba a întâlnit pe Pavel şi l-a prezentat anumitor apostoli, informându-i cu privire la convertirea lui şi la îndrăzneala lui de a declara public că Isus este Fiul lui Dumnezeu (vezi Fapte 9:27).

Chifa. [Petru, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru exprimarea Chifa (vezi Mat 16;18).

Cincisprezece zile. În decursul acestei scurte rămâneri în cetate Pavel a fost ocupat cu predicarea şi discutarea cu iudeii de limbă greacă, şi numai o scurtă parte din acest timp ar fi putut fi petrecută cu apostolii (Fapte 9:28.29). Curând s-a dezvoltat ură, şi s-a pornit o mişcare pentru a-l nimici. Într-o zi pe când era în Templu a fost înştiinţat în vedenie că părăsească repede Ierusalimul (Fapte 22:17-21). Fără îndoială Pavel ar fi prelungit vizita sa la Ierusalim dacă nu ar fi fost dârza împotrivire, ameninţarea cu moartea şi înştiinţarea divină de a pleca. Scopul lui în menţionarea acestei vizite era de a dovedi că apostolii cei mai de seamă făcuseră cunoştinţă cu el la data aceea timpurie, acceptaseră convertirea lui ca autentică, şi, este dedus, au aprobat interpretarea pe care o da el Evangheliei (Gal 1:24). Ca oameni cu răspundere, Petru şi Iacob (vers. 18.19) nu ar fi neglijat de a face cunoştinţă cu învăţăturile lui Pavel sau de a-l fi oprit să mai vorbească dacă ar fi dezaprobat ceea ce el învăţa. Menţiunea specifică a cincisprezece zile dă un ton de realitate relatării şi sugerează imposibilitatea ca el să fi primit învăţătură extensivă pe când era acolo.

19 Dar n-am văzut pe niciun altul dintre apostoli decât pe Iacov, fratele Domnului.

Altul dintre apostoli. În afară de cei doisprezece mai erau şi alţii de care s-a vorbit la un timp sau altul ca fiind apostoli, dar care niciodată nu au fost consideraţi ca aparţinând grupului ales şi împuternicit de Isus (vezi Rom 16:7; 1Tes 2:6).

Iacob, fratele Domnului. Unii identifică pe acest Iacob cu fiul lui Alfeu, explicând că fratele trebuie înţeles în sensul general de văr sau vreo altă rudenie apropiată. Identificarea aceasta provine din credinţa că Pavel se referă la acest Iacob ca la un apostol. Limbajul, însă, nu cere o astfel de concluzie şi identificarea e foarte improbabilă (vezi Mat 13:55; vezi Marc 3:18).

20 În cele ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint.

Nu mint. Pavel jură în mod solemn privitor la veracitatea a ceea ce el consideră parte cât se poate de însemnată a relatării sale.

21 După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei.

Siriei şi ale Ciliciei. Pavel a fost trimis de la Ierusalim din cauza complotului contra vieţii lui (Fapte 9:29.30). Domnul înştiinţându-l într-o viziune să fugă repede din cetate (vezi cap. 22:17.18). la data aceea Siria şi Cilicia erau unite sub o singură administraţie provincială (vezi harta din faţa p. 33). Tars, cetatea natală a lui Pavel, era în Cilicia. Raportul Noului Testament trece în tăcere peste următorii vrei cinci ani (vezi cele de la Fapte 9:30). Se presupune că Pavel s-a angajat în lucrare activă de predicarea Evangheliei în Tars şi împrejurimile lui. La vreo cinci ani mai târziu Barnaba s-a dus la Tars şi a adus pe Pavel cu el la Antiohia, unde amândoi au propovăduit timp de un an întreg (Fapte 11:25.26).

22 Şi eram încă necunoscut la faţă bisericilor lui Hristos care sunt în Iudeea.

Necunoscut la faţă. Pavel probabil a devenit cunoscut creştinilor din Ierusalim în timpul celor cincisprezece zile pe care el le-a petrecut acolo, deoarece Luca spune că el se ducea şi venea împreună cu ei în Ierusalim (Fapte 9:26-28), dar nu la comunităţile creştine din afară de cetate.

23 Ele auzeau doar spunându-se: „Cel ce ne prigonea odinioară acum propovăduieşte credinţa pe care căuta s-o nimicească odinioară.”

Prigonitorul nostru. [Cel care ne prigonea, KJV]. Pavel fusese cu totul sincer în persecutarea acestei secte urâte (vezi Fapte 26:9.10). nefiind mulţumit de a desfiinţa creştinismul din Ierusalim şi din cetăţile Iudeii, el şi-a urmărit ţinta chiar şi în regiuni dincolo de Palestina.

Vesteşte credinţa. Ce schimbare se petrecuse cu persecutorul! Veşti despre acest miracol al credinţei se răspândeau pretutindeni. Pavel aici notează că iudeii din Palestina recunoşteau calitatea autentică a predicării şi a învăţăturii sale. Pare că nimeni nu descoperea vreo diferenţă însemnată între Evanghelia lui şi aceea proclamată de apostolii înşişi.

24 Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea.

Din pricina mea. [În mine, KJV]. Adică, ei găseau în Pavel, în convertirea lui, şi în lucrarea lui, un motiv de a lăuda pe Dumnezeu.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1 AA 127, 387

3 AA 384

3, 4 AA 208

4 DA 266; MH 70

6–8AA 384

6–9EW 27

8 GC 243

10 2T 492

11–16AA 386

17 AA 125; Ed 65; SR 274

17, 18 AA 128

21, 23 AA 156

24 GW 65; 6T 413