1 În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului şi l-a împresurat.

Al treilea an. Pe temeiul sincronismelor biblice care corelează domniile câtorva împăraţi ai lui Iuda cu aceea a lui Nebucadneţar, ai cărui ani de domnie au fost precizaţi pe cale astronomică, anul al III-lea al lui Ioiachim a durat, potrivit calendarului iudaic, din toamna anului 606 până în toamna anului 605 î.Hr. (vezi Vol. II, p. 160; Vol. III, p. 91). De aici deducem că evenimentele raportate în versetul acesta şi în cel următor trebuie să se fi petrecut cândva în cursul anului civil iudaic început în toamna lui 606 şi încheiat în toamna lui 605 î.Hr. Înainte ca sistemele antice de calculare a anilor de domnie să fie înţelese, versetul acesta aducea comentatorilor o problemă invincibilă datorită contradicţiei aparente cu Ieremia 25,1. Ca urmare a descoperirilor arheologice moderne toate dificultăţile istorice şi cronologice asupra acestui aspect au dispărut, iar dovezile oferă un tipar pe deplin armonios (vezi p. 747). Integritatea Raportului Sacru a fost încă o dată justificată (vezi p. 746).

Ioiachim a fost al doilea fiu al Iosia. Atunci când Iosia şi-a pierdut viaţa la Meghido, poporul la pus pe Ioahaz, al patrulea fiu al lui Iosia (vezi comentariul la 1Cronici 3,15), domn în locul tatălui său. După ce Ioahaz a domnit trei luni, Neco din Egipt, la întoarcerea sa din prima sa campanie în Mesopotamia, l-a detronat şi l-a aşezat pe Ioiachim pe scaunul de domnie (2Regi 23,29-34). Noul cârmuitor a lui Iuda al cărui nume a fost schimbat de împăratul egiptean din Eliachim, Dumnezeul meu înalţă, în Ioiachim, Iehova înalţă a fost constrâns să plătească Egiptului un greu tribut (2Regi 23,34.35), dar pare să se fi mulţumit să fie loial suveranul său egiptean.

2. Nebucadneţar. Ebr. Nebukadne’şşar, transliterarea comună a babilonianului Nabu-kudurri-uşur, însemnând Fie ca (zeul) Nabu să protejeze fiul, sau Fie ca (zeul) Nabu să protejeze piatra mea de hotar. Forma Nebukadne’şşar (Nebucadneţar) apare mai des în Biblia ebraică decât forma ortografică mai corectă Nebukadre’şşari (Nebucadreţar) (vezi Ieremia 21,2; Ezechiel 26,7, etc.). Izvoarele greceşti prezintă aceeaşi înlocuire reciprocă între n şi r. LXX redă numele sub forma Nabuchodonosor; dar ortografia Nabokodrosoros apare în operele lui Strabo şi ca o variantă la Iosif Flavius.

Prezenţa lui Nebucadneţar în Palestina la începutul verii anului 605 î.Hr., aşa cum arată Daniel 1,1, este confirmată de două rapoarte babiloniene: 1) o relatare a istoricului Berosus, a cărui operă pierdută este citată cu privire la acest eveniment de Iosif Flavius în Împotriva lui Apion (1.19). Şi 2)

o porţiune a unei cronici babiloniene necunoscută până acum (D. J. Wiseman, editor, Chronicles of Chaldaean Kings, 1956), care acoperă întreaga domnie a lui Nabopolasar şi primii 11 ani ai fiului acestuia, Nebucadneţar.

Berosus, aşa cum îl citează Iosif Flavius, relatează că Nebucadneţar a primit poruncă de la tatăl său Nabopolasar, să înăbuşe o revoltă din Egipt, Fenicia şi Celo-Siria. După ce şi-a adus misiunea la îndeplinire, dar pe când încă se afla în apus, a primit vestea morţii tatălui său. Lăsându-i pe captivi – între care sunt menţionaţi şi iudei – în mâinile generalilor săi, el s-a grăbit să se înapoieze la Babilon pe calea scurtă a pustiei, cât mai repede cu putinţă. Graba aceasta se datora fără îndoială dorinţei de a preveni împiedica vreun uzurpator să ocupe tronul. Berosus spune că Nebucadneţar i-a lăsat pe captivii iudei împreună cu generalii săi atunci când s-a întors în grabă în Babilon. Daniel şi prietenii săi trebuie să fi fost printre aceşti captivi. Afirmaţia din Daniel 1,1.2 şi aceea a lui Berosus au fost singurele rapoarte antice cunoscute care vorbesc despre această campanie a lui Nebucadneţar până la descoperirea acestei cronici, un raport an cu an care oferă în premieră date exacte pentru urcarea pe tron şi moartea lui Nabopolasar, urcarea pe tron a lui Nebucadneţar şi prinderea regelui lui Iuda, evident Ioiachin, opt ani mai târziu (plasează şi moartea lui Iosia în 609, iar bătălia de la Carchemiş în 605).

Anterior urcarea pe tron a lui Nebucadneţar fusese datată cu aproximaţie în august 605, prin datele documentelor de pe tăbliţele de lut din Babilonia (vezi Vol. III, p. 86, 87), din moment ce ultima din cel de-al XXI-lea an al lui Nabopolasar purta o dată corespunzând cu 8 august, iar prima dintr-o nouă domnie (fără să se socotească una stabilită anterior pentru iulie-august, însă acum pentru octombrie) a fost scrisă în septembrie.

Însă cronica dă chiar ziua exactă. Ea ne spune cum, în cel de-al XXI-lea an al tatălui său, Nebucadneţar i-a înfrâns în mod decisiv pe egipteni la Carchemiş şi a supus ţinutul Hattiland (siropalestinian); apoi, auzind de moartea tatălui său pe 8 Ab (aproximativ 15 august), el s-a grăbit spre Babilon şi s-a suit pe tron pe 1 Elul (aproximativ 7 septembrie). Mai târziu în cursul anului de urcare pe tron şi din nou în primul său an (care a început în primăvara lui 604) el s-a întors în apus şi a primit tribut de la regii vasali.

Aceasta explică cum Daniel a fost luat rob în anul al III-lea al lui Ioiachim, an care îl precedă pe primul an al lui Nebucadneţar (vezi p. 747).

Împăratul Babilonului. Atunci când Nebucadneţar a venit împotriva Ierusalimului în al III-lea an al lui Ioiachim, cu câteva săptămâni sau cel mult câteva luni înainte de moartea tatălui său, el nu era încă împărat. Dar Daniel, raportând aceste evenimente, probabil în anul întâi al lui Cir (v. 21), la vreo 70 de ani după ce evenimentele descrise se petrecuseră, îl numeşte pe Nebucadneţar Împăratul Babilonului. Când Daniel a sosit la Babilon ca tânăr captiv, Nebucadneţar deja ajunsese împărat. De atunci el l-a văzut pe Nebucadneţar domnind timp de 43 de ani. De aceea pare cu totul natural ca Daniel să se refere la el ca împărat. Pe de altă parte, nu este imposibil, deşi pare improbabil, ca Daniel să fi fost prins în scurtul interval dintre moartea lui Nabopolasar şi întoarcerea lui Nebucadneţar la Babilon.

2 Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda şi o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său.

Parte din vase. Fără îndoială că Nebucadneţar luase vasele cele mai valoroase şi mai fine ale Templului pentru a le folosi în slujba zeului său Marduc. Fireşte că n-a lăsat mai multe vase decât era absolut necesar pentru îndeplinirea ritualului zilnic la Templul din Ierusalim. Au fost trei ocazii când haldeii au dus vase sfinte la Babilon: 1) în campania raportată în pasajul acesta, 2) când Ierusalimul a fost capturat la finele domniei lui Ioiachin în anul 597 î.Hr., (2Regi 24,13), şi 3) la finele domniei lui Zedechia când, în anul 586 î.Hr., după un asediu îndelungat, Ierusalimul a fost cucerit şi dărâmat (2Regi 25,8-15). Jefuirea comorilor Ierusalimului de către oştirile babiloniene a fost o împlinire a profeţiei lui Isaia rostită cu aproape un secol mai înainte (Isaia 39,6). Cu privire la soarta chivotului vezi comentariul la Ieremia 37,10.

Ţara Şinear. Comentatorii mai vechi identificau termenul acesta cu mât Sumeri, ţara lui Sumer, sau Babilonia de sud, dar interpretarea aceasta este acum în general abandonată. În majoritatea referinţelor vechi-testamentare, Şinear este doar un termen prin care se înţelegea Babilonia. Originea termenului Şinear este încă obscură (vezi comentariul la Geneza 10,10). Totuşi, în Geneza 14,1.9, Şinear pare să fie numele unui teritoriu din Mesopotamia de nord numită Sanhar în textele cuneiforme. Ca şi în Geneza 11,2, Isaia 11,11 şi Zaharia 5,11, Şinear-ul menţionat în Daniel este în mod sigur Babilonia.

Dumnezeul său. Zeul cel mai mare al babilonienilor era Marduc, care, de la vremea Primei Dinastii, cu peste 1000 de ani mai înainte, fuseses numită în mod popular Bel, domn. Templul lui principal, numit Esagila, în a cărui curte se afla marele turn al templului, Etemenanki, era chiar în inima oraşului Babilon (vezi Nota Adiţională la cap. 4; vezi şi harta de la p. 796).

Casa vistieriei. Documentele cuneiforme babiloniene menţionează deseori comorile de la Esagila marele templu al lui Marduc. Care din numeroasele clădiri anexe aparţinând acelui complex al templului va fi adăpostit aceste tezaure, nu se ştie. Totuşi, s-a scos la suprafaţă prin săpături o vistierie de natură profană în interiorul curţii palatului. Arheologii au numit clădirea aceasta Muzeul Palatului, deoarece au dat acolo de multe sculpturi şi inscripţii adunate din oraşele cucerite. Ca şi în muzeele moderne erau expuse obiecte din diferite părţi ale imperiului. Deşi clădirea era deschisă publicului, intrarea le era interzisă oamenilor răi, aşa cum se spunea într-o inscripţie contemporană. Nu este cu neputinţă ca multe comori din Ierusalim, mai ales acelea care proveneau din tezaurul regal, să fi fost adăpostite în acest Muzeu al Palatului şi văzute de mulţi vizitatori.

3 Împăratul a dat poruncă lui Aşpenaz, căpetenia famenilor săi dregători, să-i aducă vreo câţiva din copiii lui Israel de neam împărătesc şi de viţă boierească,

Aşpenaz. Un nume care apare în textele de la Nippur din secolul al V-lea în forma puţin deosebită de Aşpazanda, dar în textele de vrăjitorie aramaice, tot la Nippur, în forma de Aşpenaz. Cu toate că sensul este încă obscur, s-a considerat că arată a fi de origine persană. Este posibil ca acest înalt dregător să fi fost un persan. Mulţi străini ajungeau la locuri de frunte şi de cinste în slujba haldeilor.

Căpetenia famenilor dregători. Titlul ebraic rab-saris, căpetenia famenilor, apare şi într-un text aramaic scris pe la 682 î.Hr. În inscripţiile babiloniene găsim ca echivalent al lui, titlul rab sa reshi, literal căpetenia celui de la capul (împăratului). Titlul era dat confidentului împăratului.

Deseori a fost dezbătută chestiunea dacă termenul saris era folosit pentru a denumi numai pe slujbaşii care erau fameni în sensul literal, fizic al cuvântului, adică, castraţi, sau saris era folosit într-un sens general pentru orice fel de slujbaş împărătesc. La întrebarea aceasta nu se poate da un răspuns răspicat. Totuşi, reprezentările picturale asiriene ale vieţii de la curte arată clar, prezentând

o distincţie a trăsăturilor faciale, ca de pildă lipsa bărbilor, că împăratul era înconjurat atât de slujbaşi care erau fameni în sens literal şi cât şi de slujbaşi care nu erau. Ele mai arată că famenii literali par să fi fost majoritari. Unii din oamenii cei mai mari din istoria Asiriei aparţineau acestei categorii, ca de pildă, Daiân-Aşşur, marele vizir al lui Salmanasar III, ca şi mulţi comandanţi militari şi alţi dregători principali. Isaia profetizează că unii din urmaşii lui Ezechia vor deveni fameni la palatul împăratului Babilonului (Isaia 39,7). Unii comentatori au susţinut că Daniel şi cei trei tovarăşi ai lui au fost cuprinşi în profeţia aceasta.

Israel. După distrugerea Samariei în 723/722 î.Hr. cele zece triburi nordice au încetat să mai existe ca naţiune aparte, iar regatul lui Iuda a rămas singurul reprezentant al descendenţilor lui Iacov, sau Israel. De aceea, numele Israel este folosit adesea în timpul exilului şi în perioada post-exilică pentru a-i desemna pe reprezentanţii regatului sudic (vezi Ezechiel 14,1; 17,2; etc.; Ezra 3,1.11; etc.).

De neam împărătesc. Când Nebucadneţar a cucerit Ierusalimul în 605 î.Hr., el a luat ostatici din familia regală a lui Iuda cât şi din familiile fruntaşe ale acelei nefericite ţări. Era un vechi obicei al cotropitorilor să ia ostatici de viţă domnească pentru a garanta loialitatea vrăjmaşului biruit. O astfel de practică este consemnată în analele lui Tutmoses III al Egiptului, care după ce a zdrobit o alianţă a domnitorilor sirieni şi palestinieni prin bătălia de la Meghido în secolul al XV-lea î.Hr., a îngăduit ca regii biruiţi să-şi păstreze tronul, dar a dus în Egipt câte un prinţ din fiecare familie a vrăjmaşilor săi biruiţi. În Egipt ei erau crescuţi după felul de vieţuire egiptean, iar când unul din regii sateliţi ai Palestinei sau Siriei murea, unul din fiii celui decedat, crescut în Egipt şi în relaţii de prietenie cu faraon, era aşezat pe scaunul de domnie vacant.

De viţă boierească. Ebr. partemim, un cuvânt împrumutat din vechea persană, fratama, nobili, (boieri), însemnând la început fruntaşi. Partemim mai apare doar în Estera (cap. 1,3; 6,9). Prezenţa acestui cuvânt şi a altor cuvinte de împrumut persane în Daniel poate fi lesne explicată prin presupunerea rezonabilă că întâiul capitol al lui Daniel a fost scris în anul I al lui Cir, când influenţa persană devenise puternică (vezi Daniel 1,21)

4 nişte tineri fără vreun cusur trupesc, frumoşi la chip, înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a ştiinţei, cu minte ageră şi pricepere, în stare să slujească în casa împăratului şi pe care să-i înveţe scrierea şi limba haldeilor.

Tineri. Ebr. yeladim, însemnând aici tineret, bărbaţi tineri. Sfetnicii tineri care fuseseră crescuţi cu regele Roboam sunt numiţi yeladim (1Regi 12,8). Cuvântul este tradus prin tineri deoarece este evident că nu erau copii. Acelaşi termen este aplicat lui Beniamin pe la vârsta de 30 de ani, la scurt timp înainte de a fi mers în Egipt, şi pe când era tatăl a 10 fii (Geneza 44,20; comp.

cap. 46,21). Nu este neobişnuit ca acest cuvânt care are şi sensul de copii să fie aplicat unor tineri dintre care cel puţin unul, Daniel, atinsese vârsta de 18 ani (4T 570). Este vrednic de notat în legătură cu aceasta că Xenofon, vorbind despre o perioadă mai târzie spune că nici un tânăr nu putea să intre în slujba împăraţilor persani înainte de a fi atins vârsta de 17 ani (Cyropaedia i. 2).

Fără vreun cusur. Sănătatea fizică şi o statură plăcută erau considerate ca absolut necesare pentru dregătorii de rang înalt la orientalii din antichitate, şi sunt considerate şi astăzi calităţi foarte de dorit în Orientul modern.

Haldeii. Termenul acesta (acadian, Kaldu) desemnează membrii unui trib aramaic care s-a stabilit iniţial în Mesopotamia inferioară şi care preluase conducerea Babiloniei când Nabopolasar a întemeiat dinastia neo-babiloniană. Termenul se aplică şi la o categorie de învăţaţi de la curtea babiloniană care erau astronomii de frunte ai vremurilor lor. Aceşti învăţaţi erau la fel de pricepuţi şi în alte ştiinţe exacte, precum matematica, deşi includeau vrăjitoria şi astrologia printre activităţile lor. Comentatorii sunt împărţiţi în interpretarea expresiei scrierea şi limba haldeilor. Concepţia mai veche găsită la părinţii bisericeşti vede în această frază studiul limbii şi literaturii aramaice, în timp ce mulţi comentatori moderni sunt înclinaţi să o interpreteze ca însemnând cunoştinţele ştiinţifice şi lingvistice ale haldeilor. Toate scrierile ştiinţifice cunoscute ale vremii erau înscrise pe tăbliţe de lut în scriere cuneiformă în limba babiloniană. Trebuie deci să se tragă concluzia că scrierea şi limba haldeilor cuprindeau o perfectă deprindere a limbii şi scrierii ţării – adică, a limbii babiloniene şi a scrierii cuneiform – pe lângă aramaica folosită în mod curent. Întrucât competenţa în scrierea cuneiformă, cu sutele ei de caractere nu era uşor de dobândit, o bună moştenire educaţională, o capacitate înnăscută de a învăţa uşor, şi darul de a-şi însuşi repede o limbă nouă ar fi fost socotite premise de dorit pentru acceptarea la şcoala împărătească pentru viitorii curteni (vezi PK 480).

5 Împăratul le-a rânduit pe fiecare zi o parte din bucatele de la masa lui şi din vinul de care bea el, vrând să-i crească timp de trei ani, după care aveau să fie în slujba împăratului.

Rânduit. Fiind membri ai şcolii împărăteşti pentru curteni, tinerilor li s-au rânduit raţii alimentare de la curtea împărătească. Obiceiul acesta este atestat în perioada de mai târziu persană, perioadă pentru care avem rapoarte mai contemporane decât pentru perioada neo-babiloniană.

Parte din bucate. Ebr. pathbag, un cuvânt împrumutat de la vechea persană pronunţat patibaga: porţie, bucate alese. delicatese. Pentru folosirea unor astfel de cuvinte de împrumutat vezi comentariul la v. 3. Pathbag apare de 6 ori în Daniel (cap. 1,5.8.13.15.16; 11,26).

Trei ani. Adică, folosind calculul inclusiv (vezi Vol. II, p. 131, 137), din anul urcării la tron al lui Nebucadneţar, când Daniel a fost luat captiv (vezi comentariul la v. 1), până în anul al II-lea de domnie al împăratului (vezi comentariul la v. 18).

6 Printre ei erau, dintre copiii lui Iuda: Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria.

Printre ei. Expresia aceasta arată că alţi tineri fuseseră aleşi pentru pregătire în afară de cei patru menţionaţi pe nume. Aceştia patru sunt fără îndoială menţionaţi datorită experienţei lor unice. Credincioşia lor neclintită faţă de Dumnezeu le-a atras mari răsplătiri în onoruri lumeşti şi binecuvântări spirituale (vezi cap. 2,49; 3,30; 6,2; 10,11).

Daniel. Însemnând Dumnezeu este judecătorul meu. În Vechiul Testament numele acesta apare pentru întâia oară la unul din fii lui David (1Cronici 3,1), şi apoi ca numele unui preot din secolul al V-lea (Ezra 8,2; Neemia 10,6). Totuşi, el era deja cunoscut în Ugarit (Ras Shamrah) la mijlocul celui de-al II-lea mileniu î.Hr., fiind numele unui rege legendar drept, pe care unii din învăţaţi l-au identificat în mod greşit cu Daniel menţionat de Ezechiel (vezi Ezechiel 14,14; 28,3). Că numele Daniel era foarte folosit în popoarele semitice se vede din faptul că se găseşte la babilonieni, la sabeenii din sudul – Arabiei, ca şi la nabatei – urmaşii edomiţilor – şi la palmirenii din Arabia de nord.

Hanania. Însemnând: Iehova e îndurător. Hanania era un nume obişnuit la evrei şi a fost purtat de cel puţin 14 persoane diferite menţionate în Vechiul Testament. Numele acesta se găseşte şi în transliterarea acadiană, Hanani – Yama, ca fiind al unui iudeu care trăia la Nippur în secolul al V-lea. Pe un alt document cuneiform de la Nippur numele este zgâriat pe lut cu litere aramaice. Se mai găseşte şi în inscripţiile evreieşti de mai târziu, precum şi în papirusurile aramaice de la Elefantina.

Mişael. Însemnând probabil: Cine aparţine lui Dumnezeu?. Numele acesta a fost purtat de anumite personaje biblice de dinainte şi după exil (vezi Exod 6,22; Neemia 8,4).

Azaria. Însemnând: Iehova ajută. Numele acesta apare deseori în Biblie. În afară de Biblie se găseşte încrustat pe mânere de vase descoperite în pământul Palestinei, şi se găseşte şi în izvoare cuneiforme sub forma Azriau.

7 Căpetenia famenilor dregători le-a pus însă alte nume, şi anume: lui Daniel i-a pus numele Beltşaţar, lui Hanania, Şadrac, lui Mişael, Meşac, şi lui Azaria, Abed-Nego.

Le-a pus nume. Noile nume puse tinerilor evrei semnificau adoptarea lor la curtea babiloniană, un obicei cu diverse corespondenţe în istoria biblică. Iosif a primit un nume egiptean când a intrat în viaţa de la curtea egipteană (Geneza 41,45), iar numele Hadasei a fost schimbat în Estera (2,7), probabil atunci când a devenit regină. Obiceiul acesta este atestat la babilonieni prin izvoarele antice. Împăratul asirian Tiglat-pileser III a adoptat numele Pulu (biblicul Pul) când a devenit împărat al Babilonului (vezi comentariul la 1Cronici 5,26; vezi Vol. II, p. 156, 157), iar Salmanasar V pare să fi purtat numele de Ululai în aceeaşi slujbă.

Belşaţar. Transliterarea ebraică şi aramaică, reprezentând pronunţarea de mai târziu masoretică a numelui babilonian. Deşi învăţaţii au propus diferite identificări cu forme babiloniene, nici una nu este pe deplin satisfăcătoare. Având în vedere remarca făcută de Nebucadneţar mulţi ani mai târziu, că numele babilonian al lui Daniel i-a fost dat după numele dumnezeului meu (cap. 4,8) pare evident ca prima silabă, Bel, se referă la Bel, numele popular al zeului babilonian principal, Marduc. Pentru motivul acesta identificarea cu Balat–şarri-uşur, să apere viaţa împăratului, sau cu Balatsu-uşur, să apere viaţa lui, trebuie respinse, deşi ambele interpretări au găsit un puternic sprijin printre asirologi ca fiind echivalentul cel mai apropiat al formei evreieşti. Sugestia lui R. D. Wilson de a identifica pe Belşaţar cu Bel-lit-şar-usur, Bel să apere pe ostaticul împăratului, nu prea poate fi corectă, întrucât ar fi extrem de improbabil ca babilonienii să-i dea unui prizonier un astfel de nume, după cum se poate trage concluzia din miile de nume babiloniene găsite în documentele cuneiforme. Cea mai bună identificare pare încă să fie acea dată de Delitzsch, şi anume, aceea de a vedea în numele acesta o abreviere a lui Bel-balatsa-uşur, Bel să apere viaţa lui (a împăratului).

Şadrac. Numele nu poate fi explicat în limba babiloniană. Unii învăţaţi au presupus că numele ar fi o deformare a lui Marduc, în timp ce alţii au încercat să-l explice cu ajutorul cuvintelor sumeriene. Jensen a sugerat că era numele zeului elamit Şutruk, însă este dificil de explicat de ce ar da babilonienii un nume elamit.

Meşac. O explicaţie satisfăcătoare a originii acestui nume nu s-a găsit încă. Ca şi Şadrac (vezi mai sus), Meşac nu este un nume babilonian.

Abed-Nego. În general se recunoaşte că numele acesta reprezintă pe Ebed-Nego, slujitorul [zeu]lui Nabu, un nume care este atestat de un papirus aramaic găsit în Egipt.

8 Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea împăratul şi a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se spurce.

Să nu se spurce. Erau mai multe motive pentru care un iudeu evlavios ar fi evitat să mănânce din bucatele împăratului: 1) Babilonienii ca şi alte naţiuni păgâne mâncau cărnuri necurate (vezi CD 30); 2) animalele nu fuseseră sacrificate după rânduielile levitice (Levitic 17,14.15); 3) o parte din animalele consumate erau mai întâi închinate ca sacrificiu zeilor păgâni (vezi Fapte 15,29); 4) folosirea alimentelor şi băuturilor de lux şi nesănătoase era contrară strictelor principii ale cumpătării; 5) pentru Daniel şi prietenii lui era o dorinţă în plus de a evita dieta cu carne (vezi EGW, Material Suplimentar la Daniel 1,8). Tinerii iudei s-au hotărât să nu facă nimic care le-ar fi stânjenit dezvoltarea fizică, mintală şi spirituală.

9 Dumnezeu a făcut ca Daniel să capete bunăvoinţă şi trecere înaintea căpeteniei famenilor dregători.

Bunăvoinţă. Compară experienţa lui Iosif (Geneza 39.4.21), a lui Ezra (Ezra 7,28), şi a lui Neemia (Neemia 2,8). Fără îndoială că purtarea plină de amabilitate, curtoazie şi credincioşie manifestată de aceşti bărbaţi a câştigat bunăvoinţa superiorilor lor (vezi PP 217; CD 31). În acelaşi timp ei au atribuit succesul lor binecuvântării lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează împreună cu aceia care conlucrează cu El. Vezi p. 750.

10 Căpetenia famenilor a zis lui Daniel: „Mă tem numai de domnul meu, împăratul, care a hotărât ce trebuie să mâncaţi şi să beţi, ca nu cumva să vadă feţele voastre mai triste decât ale celorlalţi tineri de vârsta voastră, şi să-mi puneţi astfel capul în primejdie înaintea împăratului.”

Îmi puneţi capul în primejdie. Propoziţia înseamnă literal Faceţi capul meu să fie vrednic de pedeapsă înaintea împăratului. Expresia nu implică pedeapsa capitală, ci aşa cum a arătat James A. Montgomery, înseamnă doar că famenul şef ar fi fost tras la răspundere dacă cei încredinţaţi lui ar fi dat înapoi din punct de vedere fizic.

11 Atunci Daniel a zis îngrijitorului căruia îi încredinţase căpetenia famenilor privegherea asupra lui Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria:

Îngrijitorul.. Ebr. melşar, care potrivit cu rapoarte cuneiforme babiloniene de curând descoperute, derivă în chip evident de la acadianul massaru, care înseamnă îngrijitor, sau supraveghetor. Deşi Aşpenaz fusese prietenos şi cu simpatie faţă de cererea lui Daniel, el totuşi a ezitat să-l ajute pe tânărul captiv. De aceea Daniel s-a adresat slujbaşului care era supraveghetorul imediat şi i-a prezentat o cerere precisă.

12 „Încearcă pe robii tăi zece zile şi să ni se dea de mâncat zarzavaturi şi apă de băut;

Zece zile. Aceasta pare o perioadă de timp prea scurtă ca să se producă vreo schimbare apreciabilă în înfăţişarea şi vigoarea fizică. Dar deprinderi de strictă cumpătare le dăduseră încă dinainte lui Daniel şi prietenilor lui o constituţie fundamental sănătoasă (vezi PK 482) care răspundea la beneficiile unei diete corespunzătoare. Refacerea lor de pe urma greutăţilor lungului marş din Iudea, era, fără îndoială mai pronunţată decât aceea a altor prizonieri care nu-şi formaseră deprinderi de cumpătare. Dar, în cazul lui Daniel şi al celor trei tovarăşi ai săi, puterea divină era unită cu efortul omenesc, iar rezultatul a fost într-adevăr remarcabil (vezi PP 214). Binecuvântarea lui Dumnezeu a însoţit nobila hotărâre a tinerilor de a nu se spurca cu bucatele alese ale împăratului. Ei ştiau că îngăduindu-şi consumarea de alimente şi băuturi excitante aceasta i-ar fi stânjenit să obţină cea mai înaltă dezvoltare fizică şi intelectuală. Îngrijitorul era sigur că o dietă abstinentă ar face ca tinerii aceştia să aibă o înfăţişare palidă şi bolnăvicioasă ... în timp ce hrana aleasă de la masa împăratului i-ar fi făcut rumeni şi frumoşi, şi le-ar fi dat puteri fizice superioare (CD 31), şi a fost surprins când a văzut că rezultatele au fost exact opuse.

Dumnezeu i-a onorat pe aceşti tineri în ţinta lor neschimbată de a face ce este bine şi drept. Aprobarea lui Dumnezeu era mai scumpă pentru ei decât favoarea celui mai mare potenţat pământesc, mai scumpă decât viaţa însăşi (vezi CD 31). Iar hotărârea aceasta nu se născuse nicidecum sub presiunea împrejurărilor imediate. Din copilărie tinerii aceştia fuseseră deprinşi cu obiceiuri stricte de cumpătare. Ştiau ce înseamnă efectele unei diete stimulatoare, şi de multă vreme se hotărâseră să nu-şi slăbească puterile fizice şi intelectuale prin satisfacerea apetitului. Sfârşitul perioadei de timp i-a găsit superiori în ce priveşte înfăţişarea corporală, activitatea fizică şi vigoarea intelectuală.

Daniel nu a refuzat bucatele împăratului pentru a fi deosebit. Mulţi ar putea considera că în împrejurările respective era o scuză plauzibilă pentru a se abate de la stricta alipire la principii şi că, prin urmare, Daniel era un om cu vederi înguste, bigot şi prea scrupulos. Daniel a căutat să trăiască în pace cu toată lumea şi să conlucreze cu superiorii săi atâta vreme cât o astfel de colaborare nu-i cerea o sacrificare de principii. Când era vorba de fidelitate faţă de Iehova, el era gata să sacrifice onoarea, bogăţia şi poziţia lumească, ba chiar însăşi viaţa.

Zarzavaturi. Ebr. zero’im, hrană derivată din plante, precum cerealele şi zarzavaturile. Potrivit tradiţiei iudaice, în termenul acesta erau incluse şi fructele sălbatice şi curmalele. Întrucât curmalele constituie o parte din hrana principală folosită în Mesopotamia, probabil că şi acestea au fost incluse aici. Vezi comentariul la v. 8.

13 să te uiţi apoi la faţa noastră şi la a celorlalţi tineri care mănâncă din bucatele împăratului şi să faci cu robii tăi după cele ce vei vedea!”

Verset ce nu a fost comentat.

14 El i-a ascultat în privinţa aceasta şi i-a încercat zece zile.

Verset ce nu a fost comentat.

15 După cele zece zile, ei erau mai bine la faţă şi mai graşi decât toţi tinerii care mâncau din bucatele împăratului.

Verset ce nu a fost comentat.

16 Îngrijitorul lua bucatele şi vinul care le erau rânduite şi le dădea zarzavaturi.

Verset ce nu a fost comentat.

17 Dumnezeu a dat acestor patru tineri ştiinţă şi pricepere pentru tot felul de scrieri, şi înţelepciune; mai ales însă a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile şi în toate visele.

Aceşti patru tineri. Vezi comentariul la v. 4.

Ştiinţă şi pricepere. Educaţia pe care au primit-o Daniel şi cei trei prieteni ai lui a fost pentru ei şi o încercare a credinţei. Înţelepciunea haldeilor era însoţită de idolatrie şi practici păgâneşti, amestecând vrăjitoria cu ştiinţa şi învăţătura cu superstiţia. De lucrurile acestea învăţăceii evrei s-au ţinut departe. Nu ni se spune cum au evitat conflictele, dar în ciuda influenţelor stricăcioase ei s-au ţinut puternic de credinţa părinţilor lor, lucru pe care punerea la probă de mai târziu îl dovedeşte cu prisosinţă. Cei patru tineri au învăţat arta şi ştiinţa haldeilor fără să-şi însuşească elementele păgâne amestecate cu acestea.

Printre motivele pentru care aceşti evrei şi-au păstrat credinţa nepătată se pot nota următoarele: 1) Hotărârea lor nestrămutată de a rămâne credincioşi lui Dumnezeu. Ei aveau mai mult decât o dorinţă sau o speranţă de a fi oameni de treabă. Ei voiau să facă ce este drept şi să evite ce este rău. Biruinţa este posibilă numai prin dreapta exercitare a voinţei (vezi SC 48). 2) Dependenţa lor de puterea lui Dumnezeu. Cu toate că preţuiau puterile omeneşti şi recunoşteau necesitatea eforturilor omeneşti, ei ştiau că doar acestea nu vor garanta succesul. Şi recunoşteau că pe lângă acestea trebuia să fie şi o umilă dependenţă de Dumnezeu şi o deplină încredere în puterea Lui (vezi CD 154). 3) Refuzul lor de a-şi slăbi natura lor spirituală şi morală prin satisfacerea apetitului. Ei şi-au dat seama că o singură abatere de la principii le-ar fi slăbit simţul care deosebeşte binele de rău, lucru care la rândul lui probabil i-ar fi dus la alte fapte rele, şi în cele din urmă la apostazie (vezi CD 155). 4) Stăruitoarea lor viaţă de rugăciune. Daniel şi tinerii săi tovarăşi şi-au dat seama că rugăciunea este o necesitate, mai ales că erau în permanenţă înconjuraţi de o atmosferă viciată (vezi SL 20).

Vedenii şi vise. În timp ce cei trei prieteni ai lui Daniel erau ca şi el, înzestraţi cu calităţi intelectuale excepţionale, şi-l egalau în loialitatea faţă de Dumnezeul lor, el a fost cel ales ca sol special al lui Dumnezeu. Unii din comentatorii moderni care tăgăduiesc existenţa unui dar al profeţiei autentic au avansat concepţia că versetul acesta afirmă că Daniel avea un dar special de a învăţa modul specific haldeu de interpretare a viselor şi vedeniilor, şi că în întrecerile şcolare cu privire la subiectul acesta el îşi întrecea colegii. Daniel nu aparţinea acestei categorii de interpreţi de vise. Darul lui profetic nu era produsul unei pregătiri reuşite în şcoala descântătorilor, vrăjitorilor şi magilor imperiali. El a fost chemat de Dumnezeu să facă o lucrare specială, devenind primitorul unora dintre cele mai importante profeţii ale tuturor timpurilor (vezi cap. 7-12).

18 La vremea sorocită de împărat ca să-i aducă la el, căpetenia famenilor i-a adus înaintea lui Nebucadneţar.

La vremea sorocită. Sau la sfârşitul zilelor [KJV]. Unii comentatori au considerat că atunci când împăratul le-a cerut înţelepţilor să-i tâlcuiască visul în al II-lea an al său (cap. 2,1), Daniel n-a fost chemat la întrunire deoarece nu-şi terminase studiile, şi că el şi prietenii lui erau condamnaţi să împărtăşească soarta înţelepţilor deoarece ţineau de aceeaşi breaslă, chiar dacă nu erau încă membri ai acesteia cu drepturi depline. Concepţia aceasta nu poate fi considerată corectă. Tinerii ucenici trebuia să fie instruiţi timp de trei ani pentru ca să poată să fie în slujba împăratului (cap. 1,5), iar la sfârşitul zilelor sorocite ei au fost aduşi înaintea împăratului pentru examinare. Atunci ei au stat în faţa împăratului (vezi comentariul la v. 19). Declaraţia aceasta arată că ei terminaseră perioada celor trei ani de pregătire înainte ca împăratul să-i cerceteze şi să găsească că Daniel şi cei trei prieteni erau mai buni decât toţi ceilalţi candidaţi. Lucrul acesta nu prea s-ar fi putut întâmpla după ce unul din ei, Daniel, ar fi primit deja mari onoruri şi ar fi fost promovat la conducerea provinciei şi supravegherea tuturor celorlalţi înţelepţi şi după ce celorlalţi trei li s-ar fi dat slujbe înalte (cap. 2,46-49). Ordinea logică, ca şi cea narativă, necesită ca perioada de trei ani ai lui Daniel să se fi încheiat înainte de visul lui Nebucadneţar din anul al II-lea al său.

Toate acestea conduc la concluzia că aceşti trei ani trebuie calculaţi folosind sistemul inclusiv; ei reprezintă: 1) anul de urcare la tron al lui Nebucadneţar (vezi comentariul la v. 2), în care prizonierii evrei au sosit la Babilon şi au început pregătirea; 2) anul I al lui Nebucadneţar, care era unul calendaristic ce începea în prima zi de An Nou după urcarea pe tron; şi 3) anul al II-lea al lui Nebucadneţar, în care Daniel a absolvit cursurile şi a stat înaintea împăratului, şi anul în care el a interpretat visul (vezi cap. 2,1; de asemenea PK 491).

Aplicând vechea metodă a socotirii inclusive folosită în mod obişnuit pe vremuri, atestată în numeroase cazuri ca fiind modul obişnuit de socotire a timpului (vezi Vol. II, p. 136, 137), nu este nevoie să mai susţinem, aşa cum au făcut comentatorii moderni, că cap. 1 se află în contradicţie din punct de vedere cronologic cu cap. 2, sau să mai recurgem la explicaţiile fanteziste sau forţate care se găsesc în multe comentarii. De exemplu, Ieronim declara că anul al II-lea din cap. 2,1 se referă la anul al II-lea după cucerirea Egiptului, iar învăţatul iudeu Ibn Ezra considera că visul a avut loc în al II-lea an după distrugerea Ierusalimului de către Nebucadneţar.

19 Împăratul a stat de vorbă cu ei: dar între toţi tinerii aceia nu s-a găsit niciunul ca Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. De aceea, ei au fost primiţi în slujba împăratului.

A stat de vorbă cu ei. Când la sfârşitul perioadei de studii, căpetenia famenilor i-a prezentat pe absolvenţii săi împăratului, o examinare condusă de Nebucadneţar însuşi a dovedit că cei patru evrei erau superiori celorlalţi. În tărie şi frumuseţe fizică, în vigoare intelectuală şi deprinderi literare, ei erau fără rival (PK 485). Nu este arătat felul de examinare. Dintr-o descriere mai târzie a însuşirilor lui Daniel făcută de mama lui Belşaţar, mamă care era probabil o fiică de-a lui Nebucadneţar, aflăm că Daniel era cunoscut de ea ca un om capabil să lămurească întrebările grele, şi să dezlege lucrurile încâlcite (cap. 5,12). Întrebările puse poate că cereau rezolvarea unor ghicitori, lucru care a constituit întotdeauna un joc favorit în viaţa de curte a ţărilor orientale. Examinarea poate că a mai cuprins şi rezolvarea unor probleme de matematică şi astronomie, în care babilonienii erau specialişti, după cum arată documentele lor, sau o demonstraţie a capacităţii de a citi şi scrie folosind dificila scriere cuneiformă.

Înţelepciunea superioară a lui Daniel şi a tinerilor lui tovarăşi nu era rezultatul întâmplării sau al destinului, şi nici măcar al vreunei minuni, în sensul obişnuit al cuvântului. Tinerii s-au aplecat sârguincios şi conştiincios asupra studiilor lor, iar Dumnezeu le-a binecuvântat eforturile. Adevăratul succes în orice întreprindere este asigurat atunci când efortul omenesc conlucrează cu cel divin. Doar efortul omenesc nu realizează nimic; în acelaşi fel puterea divină nu de prisos cooperarea din partea omenească (vezi PK 486, 487; comp. PP 214).

Între toţi. Aceste cuvinte poate că se referă la ceilalţi tineri israeliţi (v. 3) aduşi la Babilon împreună cu Daniel şi cu prietenii lui, dar fără îndoială şi la tinerii captivi de viţă nobilă aduşi din alte ţări şi care primiseră aceeaşi educaţie ca şi evreii.

20 În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în toată împărăţia lui.

Înţelepciune şi pricepere. Literal, înţelepciunea priceperii. Cele mai multe traduceri prezintă un şi între cuvintele înţelepciune şi pricepere. Anumiţi comentatori au prezentat construcţia ebraică drept rezultatul unei dorinţe din partea autorului de a exprima cea mai înaltă formă a priceperii sau ştiinţei, sau de a transmite cititorilor lui ideea că se are în vedere înţelepciunea determinată sau reglementată de pricepere; aşadar, nu era vorba de cunoştinţe magice sau de o ştiinţă supranaturală. Aceasta ar vrea să sugereze că Daniel şi prietenii lui excelau faţă de ceilalţi oameni din breasla lor în domeniul ştiinţelor exacte, precum astronomia şi matematicile, şi în domeniul studiilor lingvistice. Ei ajunseseră să stăpânească scrierea cuneiformă, limba babiloniană şi aramaică precum şi scrierea quadrată aramaică.

Vrăjitorii. Ebr. charţummim, un cuvânt care apare numai în Pentateuc (Geneza 41,8, 24; Exod 7,11.22; 8,7.18), şi în Daniel (aici şi în cap. 2,2). Este împrumutat de la egipteanul cheri-dem, în care cheri însemnă căpetenie, sau om de frunte, iar dem: a aminti un nume în magie. Deci un cheri-dem este o căpetenie în magie sau căpetenia magilor. Potrivit cu cele ştiute de noi până în prezent cuvântul acesta nu era folosit în Babilonia, şi nu este găsit nicăieri în izvoarele cuneiforme. Evident Daniel se mai întâlnise cu termenul în lectura personală a Pentateucului, şi nu era necesar să fie familiarizat cu vocabularul tehnic egiptean. Daniel era un bun cunoscător al scrierilor lui Moise şi era un cercetător sârguincios al scrierilor sacre ale poporului său (vezi cap. 9,2). Folosirea acestui cuvânt ebraic împrumutat de la egipteni este o ilustrare a felului în care stilul şi alegerea cuvintelor au fost influenţate de vocabularul porţiunii biblice care era la îndemână atunci.

Cititorii în stele. Ebr. aşşafim, un cuvânt de împrumut provenind din acadianul aşipu: exorcist.

Ghicitul, magia, exorcismul, şi astrologia erau foarte răspândite la popoarele antice, dar în unele ţări, ca Babilonia, ele erau practicate de oamenii de ştiinţă. Evenimentele viitoare erau ghicite din cercetarea măruntaielor animalelor jertfite sau din zborul păsărilor. Ghicitul era îndeosebi practicat prin cercetarea ficatului animalelor jertfite (hepatoscopie) şi compararea lui cu modele de ficaţi imprimate în lut. Aceste modele, ca un manual modern de chiromanţie, conţineau explicaţii detaliate ale tuturor diferenţelor de formă şi îndrumări pentru interpretare. S-au scos la iveală numeroşi ficaţi din lut model cu ocazia săpăturilor făcute în diferite locuri din Mesopotamia. Ghicitorii din antichitate aveau diverse metode. Uneori căutau îndrumare tunând ulei pe apă şi interpretând forma petei de ulei (lecanomanţie), sau prin scuturarea săgeţilor în tolbă şi urmărirea direcţiei în care cădea cea dintâi (belomanţie). Vezi Ezechiel 21,21.

Ghicitorii interpretau şi visele, alcătuiau formule vrăjitoreşti prin care se pretindea că pot fi alungate spiritele rele sau bolile, şi cereau sfat de la presupusele duhuri ale morţilor (necromanţie). Orice potentat oriental avea în slujba sa mulţi ghicitori şi magi. Erau la îndemână la orice ocazie, şi îl urmau pe împărat în campaniile lui militare, în expediţiile vânătoreşti şi în vizitele politice. Sfatul lor era căutat pentru diverse hotărâri, ca de pildă drumul ce trebuia urmat, sau data atacării unui vrăjmaş. Viaţa împăratului era în mare parte reglementată şi condusă de oamenii aceştia.

Ar fi o greşeală să spunem că înţelepţii Babilonului erau numai ghicitori şi magi. Deşi iscusiţi în artele acestea, ei erau şi oameni învăţaţi în adevăratul sens al cuvântului. După cum în evul mediu alchimia era practicată de oameni cu cultură într-adevăr ştiinţifică, iar horoscoapele astrologice erau alcătuite de astronomi care în alte privinţe procedau ştiinţific, tot aşa exorciştii şi ghicitorii vremurilor antice se consacrau şi unor studii strict ştiinţifice. Cunoştinţele lor astronomice ajunseseră la un nivel de dezvoltare neaşteptat de înalt, deşi apogeul astronomiei babiloniene a venit după cucerirea persană. Astronomii erau capabil să prezică prin calcule atât eclipsele de lună cât şi pe cele de soare. Iscusinţa lor matematică se dezvoltase foarte mult. Ei foloseau formule a căror descoperire este atribuită într-un mod general, dar eronat, matematicienilor greci. Mai mult, ei erau buni arhitecţi, constructori şi medici acceptabili, care găsiseră mijlocul de vindecare a diferitelor boli prin mijloace empirice. În aceste ramuri ale ştiinţei şi artei trebuie să-i fi întrecut Daniel şi cei trei prieteni ai săi, pe magii, astrologii şi învăţaţii babilonieni.

21 Aşa a dus-o Daniel până în anul dintâi al împăratului Cirus.

Până în anul întâi. Unii comentatori au susţinut că este o contradicţie aparentă între versetul acesta şi afirmaţia din cap. 10,1, că Daniel a primit o vedenie în anul al III-lea al lui Cir. Dar textul nu implică în mod necesar că viaţa lui Daniel nu s-a întins dincolo de primul an a lui Cir. Poate că Daniel s-a referit la data aceea datorită faptului că în cursul acelui an s-a petrecut un eveniment special. Unii au sugerat că evenimentul ar fi decretul din primul an al împăratului Cir care marca sfârşitul exilului babilonian (2Cronici 36,22, 23; Ezra 1,1-4; 6,3). Decretul acela aducea împlinirea unei profeţii importante pe care Daniel o studiase cu grijă, şi anume, profeţia lui Ieremia că exilul va dura 70 de ani (Ieremia 29,10; Daniel 9,2). Daniel a trăit de-a lungul exilului de la prima captivitate, în 605 î.Hr., până la vremea când a fost dat decretul de către Cir, probabil în vara anului 537 î.Hr. (vezi Vol. III, p. 96, 97). Poate că Daniel a vrut să-şi înştiinţeze cititorii că deşi fusese dus cu prilejul primei captivităţi, încă mai trăia la data încheierii exilului 70 de ani mai târziu. De asemenea pare îndreptăţită concluzia că capitolul 1 şi parte din celelalte capitole nu au fost scrise mai devreme de primul an al lui Cir. O astfel de dată explică folosirea cuvintelor împrumutate din limba persană. Daniel a ocupat din nou o poziţie oficială, sub cârmuirea persană, la scurt timp după căderea Babilonului (Daniel 6,1) iar din raporturile sale cu slujbaşii persani fără îndoială că a adăugat la vocabularul său unele din cuvintele pe care le-a folosit la compunerea cărţii. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–21Ed 54, 55; FE 77–81; PK 479–490

1, 2 PK 422

1–4PK 428

2 Ed 54; PK 479

3, 4 PK 480

3–5SL 18

3–6MH 148; PP 592

4 FE 77; PK 484

4, 5 Te 271

5 CD 29; PK 481; 4T 570

6 PK 480

7 PK 481

8 CD 28, 30, 154; CE 43; CG 166; CH 50, 65; CT 478, 496; Ed 54; FE 78, 86, 227; ML 75, 120, 147, 254; MM 276; SL 19; Te 35, 101, 151, 189, 237, 271; 4T

515, 570; 5T 448; 9T 157, 165

8–12CH 64; PK 483

9 PK 546

10 SL 21

12 CD 31; FE 79

12–20SL 22

15–17PK 484

15–20CH 65; FE 80

17 CD 31, 154; CH 50, 65; COL 357; CT 456; FE 87, 225, 247, 339, 358; MM 89

17–20FE 193

18–20CH 65

19 CD 32; Te 271

19, 20 Ed 55; ML 147; MYP 241; PK 485

CH 50; FE 247, 358, 374; MM 276; Te 191; 6T 220