INTRODUCERE - Cel dintâi din cei şapte psalmi de penitenţă (6, 32, 38, 51, 102, 130 şi 143; vezi p. 624), Psalmul 6 este profund personal. Maclaren zice: "Dacă pulsaţia unei dureri personale a găsit vreodată lacrimi şi glas, aceasta este în psalmul acesta." Luther îl numea "o rugăciune de penitenţă pentru sănătatea trupului şi a sufletului". În el psalmistul exprimă agonia trupească şi chinul sufletului când e făcut să sufere de cei care susţin că Dumnezeu l-a părăsit. Cu toate că e pe pragul morţii, el se roagă fierbinte cerând ajutor şi susţine cu tărie că Dumnezeu îl ascultă şi îl mântuieşte. Ca şi Psalmul 3, acesta psalm prezintă o schimbare dramatică bruscă: în v. 8-10 melancolia profundă e preschimbată în bucurie intensă. Pentru descrierea unei experienţe la fel de impresionante, vezi Psalmul 30.
În ce priveşte comentariul la preambul, vezi p. 616, 627.
1. Nu mă pedepsi. [Nu mă mustra, KJV]. Nenorocirea şi boala erau considerate în vechime pedepse dumnezeieşti pentru păcat. În chinul lui sufletesc, psalmistul consideră că Dumnezeu n-are plăcere de el şi de aceea îl mustră. Psalmistul se roagă ca mustrarea lui binemeritată să fie cu îndurare, nu cu mânie (vezi Ieremia 10,24). În mod frecvent în Vechiul Testament, scriitorul inspirat caracterizează atitudinile şi acţiunile Divinităţii în limbajul oamenilor (vezi Psalm 2,4). În ebraică, ultimul cuvânt al v. 1 se sfârşeşte cu sunetul lung i. Sunetul acesta predomină în întregul psalm, în special la sfârşitul multor versete, şi constituie o interesantă asemănare de sunete numită asonanţă, care dă psalmului un ton de penitenţă (vezi p. 624).
Mă ofilesc. Literal, "mă ofilesc". Verbul acesta este deseori aplicat la ofilirea plantelor (Isaia 16,8; 24,4.7; Ioel 1,12).
Vindecă-mă. O cerere directă de vindecare fizică, cu toate că nu e amintită o anumită boală. Oasele îi "tremură". Afirmaţia aceasta arată suferinţa intensă, de moarte a scheletului corpului său; întregul său corp e chinuit de durere.
Sufletul mi-i îngrozit de tot. Chiar mai mare decât durerea fizică este agonia sufletească. Psalmistul nu e în stare să-şi elibereze mintea de gândul că are parte de neplăcerea lui Dumnezeu. El exclamă îndurerat: "Doamne, până când?" ca şi cum, în încercarea de a exprima o rază de speranţă în puterea lui Dumnezeu de vindecare, îşi dă seama brusc, în natura lui umană, de situaţia disperată în care se află şi strigă: Cât va mai continua chinul acesta sufletesc, până voi afla alinare?" (vezi Iov 7,2-4). I se pare că Dumnezeu l-a părăsit în boala lui. Creştinul poate afla mângâiere în ideea că suferinţele pământeşti sunt neînsemnate când sunt comparate cu bucuria cerului (vezi Romani 8,28; 2 Corinteni 4,17.18).
Întoarce-te, Doamne. Psalmistul se roagă acum pentru eliberare. "Sufletul" este o expresie idiomatică pentru pronumele personal "mine". Apelul acesta este către îndurarea lui Dumnezeu, ca unul din atributele caracterului Lui (vezi Exod 34,6; Numeri 14,18; Psalm 86,15).
Aduce aminte. Versetul acesta constituie o dovadă împotriva doctrinei unei stări intermediare conştiente între moarte şi înviere (Psalm 88,10; 146,4; Isaia 38,18).
Îmi stropesc aşternutul. Neputând să doarmă, psalmistul plânge "în fiecare noapte" (sau "toată noaptea") din cauza suferinţelor lui. Poetul se lasă în voia hiperbolei puternice din v. 6.7 pentru a exprima intensitatea chinului său sufletesc. Se pare că este istovit nu numai de chinul sufletesc, ci şi de o profundă frământare mentală. Dacă psalmul a izvorât din necazul pricinuit de răzvrătirea lui Absalom, e uşor să ne dăm seama de chinul tatălui lipsit de fiul său, înmărmurit de nerecunoştinţa mârşavă a odraslei sale (vezi bocetul lui David pentru Absalom, 2 Samuel 18:33; 19:1-4).
Comparaţi cu descrierea plastică a lui David luată dintr-un poem religios ugarit (vezi p. 618): "Seara, s-a prins cu mâinile de patul său în timp ce plângea şi a adormit în lacrimile sale".
Tuturor celor ce mă prigonesc. Poate Absalom şi tovarăşii lui.
Depărtaţi-vă de la mine. Trecerea de la necaz la alinare nu e treptată, ci imediată. Lumina izbucneşte în întuneric, ca şi când soarele s-ar fi aprins dintr-odată în întunericul unui miez de noapte fără lună. Credinţa biruieşte. Prin credinţă, văzându-şi vrăjmaşii împrăştiaţi, psalmistul le porunceşte să plece. Aceasta este credinţa în acţiune. Dumnezeu răspunde uneori rugăciunilor noastre înainte ca noi să încetăm a ne ruga (vezi Isaia 65,24).
Domnul a auzit. Dumnezeu ascultă strigătul suferinţei şi îl consideră o rugăciune sinceră a sufletului. Cuvintele nu sunt esenţiale în rugăciune. Lacrimile pot să exprime chinul sufletului omenesc ce nu se poate demonstra prin cuvinte.
Domnul îmi ascultă. Cât de natural e pentru un suflet credincios să devină tot mai puternic prin repetare gândurilor de asigurare şi de bucurie. Psalmistul scoate în evidenţă bucuria din v. 8. Îmi primeşte. Întrucât Dumnezeu a auzit rugăciunea lui, psalmistul se odihneşte fără teamă, ştiind că Dumnezeu va asculta.
Cuprinşi de spaimă. Ebr. bahal, cuvântul tradus "tremură" în v. 2 şi "îngrozit" în v.3. Psalmistul se roagă ca vrăjmaşii lui - vrăjmaşii lui Dumnezeu - să fie făcuţi de ruşine în planurile lor. E potrivit să se înalţe rugăciuni ca uneltirile oamenilor răi să fie zădărnicite.
Într-o clipă. Cu cât planurile oamenilor răi sunt nimicite mai curând cu atât mai bine. Psalmistul se roagă ca vrăjmaşii săi să dea înapoi la dejucarea planurilor lor.
Psalmul 6 ar trebui să aducă o mângâiere specială celui care este lovit de o suferinţă puternică, aparent nevindecabilă, fie ea fizică sau sufletească. "Rugăciunea schimbă lucrurile."
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 5 �
�
GC 546
8 �
4T 514