După. Sau şi s-a întâmplat, ca în Numeri 7,1 etc. Şi, cuvântul de început în ebraică, înseamnă că istorisirea lui Iosua este o continuare a cărţii Deuteronom. Această expresie sugerează că Iosua este autorul ultimului capitol din Deuteronom; aici el reia istoria şi continuă cu raportul propriilor experienţe. Timpul la care se referă aici trebuie să fi fost după cele 30 de zile de plâns amintite în Deuteronom 34,8.

Robul. Adesea, cuvântul tradus astfel înseamnă o persoană întru totul supusă stăpânului său. Aici, el arată pe cineva în totalitate supus lui Dumnezeu şi ascultător de poruncile Lui. De obicei, aşa vorbea Pavel despre sine însuşi (Romani 1,1 etc.). Un slujitor al Domnului este în robia lui Hristos, care l-a răscumpărat din robia păcatului. Aşa a fost şi cu Moise. Iosua, care slujise ca prim-ministru pentru Moise, era confirmat acum ca lider al lui Israel. Credincioşia lui modestă, nepretenţioasă şi statornică era dovada că este potrivit să-l urmeze lui Moise. Iosua se născuse cu câţiva ani înainte de fuga lui Moise din Egipt şi exilul din pustia Medianului. Atunci se credea că Moise avea să ajungă vreodată eliberatorul naţiunii. Dar Providenţa prevede şi pregăteşte cu mult timp înainte pentru răspunde nevoilor poporului Său. Dumnezeu păstrează în rezervă unelte şi puteri de care nu ne dăm seama până nu vine vremea. De exemplu, cum avea un profesor universitar necunoscut să clatine Europa întreagă şi să-l facă pe papă să tremure pe tronul său. Nimic nu părea mai imposibil, totuşi Frederic, prinţ de Saxonia, a fost pus de Dumnezeu pe tronul lui, gata să ajute când avea să vină timpul. Şi cu mult mai înainte ca Luther să se fi născut, Providenţa a făcut să apară tiparul, care avea să devină artileria cea mai nimicitoare folosită de Luther. Planurile lui Dumnezeu sunt desăvârşite, şi vine ceasul pentru împlinirea oricăruia dintre scopurile Lui, şi, o dată cu el, şi omul pentru acel ceas.

Niciodată planurile lui Dumnezeu nu depind de un singur om. Când moare un Moise, Dumnezeu are pregătit un Iosua. Moise a fost cel mai calificat să stea în faţa lui Faraon, iar Iosua să stea în faţa canaaniţilor. Alegerea unui om de către Dumnezeu este făcută în funcţie de patru factori:

1. Temperamentul şi aptitudinile lui. Iosua avea o însuşire naturală pentru problemele militare. El era îndrăzneţ şi hotărât (Numeri 14,6-9) şi avea o puternică influenţă personală (Iosua 24,31).
2. Educaţia lui anterioară. Iosua slujise deja 40 de ani ca lider cu răspundere. (Exod 17,9.10, Numeri 13,2.3.8). Educaţia şi experienţa sunt esenţiale.
3. Reputaţia lui. El şi Caleb au stat singuri pentru o cauză nepopulară.
4. Sarcina pe care o are de îndeplinit. Pentru a-i deposeda pe canaaniţi era nevoie de un ostaş. Omul şi nevoia trebuie să corespundă.

Slujitorul lui Moise. În ebraică, ca şi în engleză, termenul de slujitor nu este folosit exclusiv despre serviciul religios. El arată un însoţitor voluntar, cineva care se află la dispoziţia altuia, în contrast cu un serv Care pentru un motiv sau altul se află sub obligaţie.

Iordanul. Ebraicul Yarden, de la verbul yarad, a coborî. Numele descrie în mod corespunzător curentul iute al râului, care izvorăşte din versanţii muntelui Hermon, 9 232 de picioare (2 814 m) deasupra nivelului mării, şi coboară cu viteza de 60 de picioare pe milă spre Marea Galileii, 686 (209 m) de picioare sub nivelul mării. După ce părăseşte Marea Galileii, viteza este mai mică, cam de vreo 10 picioare (3 m) pe milă. Primăvara, când se topesc zăpezile pe muntele Hermon, el se revarsă peste malurile lui, devenind un curent iute pe toată porţiunea de la Hermon la Marea Moartă, 1 300 de picioare (400 m) sub nivelul mării, cea mai joasă masă de apă de pe pământ. Motivul numelui lui ebraic de coborâtorul este vădit. Acesta era râul peste care Iosua trebuia să-l conducă pe Israel.

O dau. Dumnezeu scoate în evidenţă faptul că El este cel care le dă titlul judiciar asupra ţării Canaanului. Făgăduinţa făcută lui Avraam (Geneza 13,15) trebuia împlinită acum faţă de urmaşii lui (vezi Geneza 16,16-21). Nelegiuirea amoriţilor era plină şi ei trebuiau să fie deposedaţi. Totuşi cucerirea Canaanului avea să fie progresivă. El avea să fie al lor numai pe măsură ce aveau să-l ia în stăpânire prin credinţă şi ascultare. Tot aşa este cu toate făgăduinţele lui Dumnezeu. Ele sunt ale noastre numai când ne străduim să le obţinem. Darurile Lui sunt mai mari în raport cu capacitatea noastră de a le primi. Capacitatea noastră de primire creşte cu fiecare dar care se adaugă, iar resursele lui Dumnezeu sunt nelimitate. Posibilitatea Lui de a da este limitată de capacitatea noastră de a primi.

Orice loc. S-a presupus că versetul 3 lasă să se înţeleagă uşurinţa cu care israeliţii aveau să cucerească întreaga ţară, aşa cum a fost ilustrat prin luarea Ierihonului. Numai necredinţa lor faţă de Dumnezeu a fost aceea care, în unele cazuri, ca la Ai mai târziu, a făcut imposibilă cucerirea sau a fost mai grea decât ar fi fost altminteri.

Talpa piciorului vostru. Era un vechi obicei de a măsura cu piciorul terenul de cultivat sau de clădit. Urma de picior era privită ca simbol al procesiunii, însemnând că terenul fusese însemnat cu piciorul presupusului proprietar, care prin aceasta îl achiziţiona ca proprietatea sa. Aceasta se mai păstrează, în mod simbolic, la luarea unei ferme.

Implicaţia, atunci, era aceea că ei trebuia să facă ceva pentru a obţine stăpânirea ţării. Israeliţii aveau să deţină din ţară atâta cât călcau în realitate cu talpa picioarelor lor. Frumoasa făgăduinţă le aparţinea, dar ea trebuia să fie realizată numai prin propria stăruinţă. Aceasta este o lege divină, se aplică şi în cazul moştenirii spirituale în acelaşi fel în care s-a aplicat în cazul moştenirii Israelului literal – numai când înaintăm prin credinţă, agăţându-ne de făgăduinţele lui Dumnezeu, ele devin reale în viaţa noastră. Noi avem Biblia şi poate considerăm că o cunoaştem bine; totuşi, din acest câmp nemărginit de comori, este posibil ca în realitate să nu posedăm mai mult decât un simplu fragment. Numai locul pe care-l va călca talpa piciorului vostru este al vostru. Numai ceea ce ne însuşim noi este al nostru. Mari regiuni neglijate aşteaptă luarea în posesie. Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la privilegiul şi binecuvântările harului. El este limitat numai de graniţele pe care le punem noi înşine. Ce vastă, nerevendicată şi necălcată ţară a făgăduinţei este aceasta! Acesta este Canaanul ceresc pe care Dumnezeu l-a promis, în decursul veacurilor, tuturor adevăraţilor israeliţi.

Ţara hitiţilor. Expresia aceasta este omisă în LXX poate pentru că amintirea măreţiei hitite fusese deja uitată când a fost făcută traducerea. Înainte de redobândirea cunoştinţei despre hitiţi, prin cucerirea Khatushashu-lui (Boghazkoy), vechea capitală hitită, criticii au contestat exactitatea raportului Scripturii, care atribuia o stăpânire atât de întinsă a hitiţilor. Până târziu, în secolul al XIX-lea, numai Biblia mai păstrase doar numele acestui popor, care, într-un timp, exercitase o influenţă aproape tot atât de mare asupra omenirii ca şi Egiptul şi Asiria.

Acum ştim că imperiul hitit s-a ridicat spre sfârşitul secolului al XVII-lea î.Hr., sub regele Labarna. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sub regele Murşiliş I, hitiţii au invadat Babilonia şi au prădat capitala. Cu evenimentul acesta, imperiul hitit a apogeul, cam prin 1375-1335 î.Hr., sub Şubbiluliuma, cel mai mare conducător al lui. Situaţia aceasta a persistat până prin 1200 î.Hr., când imperiul hitit a fost distrus de către Popoarele Mării (vezi p. 30-35 – orig.). La un moment dat, teritoriul hitit cuprindea Asia Mică şi se întindea spre sud până la Damasc, de la Liban până la Eufrat. În timpul secolului al XIV-lea, un rege cu numele hitit de Abdu-Khepa, a domnit la Ierusalim. Fără îndoială că au existat şi cetăţi state sub controlul hitit în Palestina propriu-zisă. Se pare că Ierusalimul a fost întemeiat de către hitiţi şi amoriţi (Ezechiel 16,45). Pe vremea lui Avraam, existau hitiţi care locuiau în Hebron (vezi Geneza 23,3). Hitiţii au făcut parte dintre cele şapte neamuri a căror ţară i-a fost făgăduită lui Avraam (Geneza 15,20). Această naţiune veche ne pune astfel la dispoziţie un exemplu vrednic de luat în seamă al exactităţii istorice a Cuvântului lui Dumnezeu. Cazmaua arheologului întotdeauna confirmă şi niciodată nu contrazice Scriptura.

Să stea împotriva ta. În mod literal, să se aşeze împotriva ta, adică, să ţi se opună cu succes. Dumnezeu nu i-a făgăduit lui Iosua mai mult decât promite astăzi creştinului. Creatorul universului, Tatăl veşniciei, ne-a pus toate resursele Sale la dispoziţie pentru a ne duce cu Sine până la capăt. El nu a făgăduit mai mult decât ceea ce a făgăduit lui Iosua. Niciodată Dumnezeu n-ar face prevedere determinându-l pe creştin să se retragă. El curăţă calea spre Canaan dacă înaintăm; adesea, să te retragi înseamnă să mori.

Nu te voi lăsa. În mod literal, retrage mâna de la tine, adică nu voi renunţa la tine.

Nici nu te voi părăşi. Cele două cuvinte ebraice lăsa şi părăsi sunt sinonime şi folosite împreună pentru accentuare. Orice om care Îl are pe Domnul alături poate birui. Atunci, victoria este tot atât de sigură într-un loc ca şi în celălalt. Iosua avea în faţă o sarcină mare cu un popor care se abătuse adesea în trecut. Aici Dumnezeu făgăduieşte că nu-i va aduce într-o situaţie, pentru ca apoi să-i părăsească. El îi va duce cu bine până la capăt. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru creştini (Matei 28,20).

Îmbărbătează-te. A nu avea curaj înseamnă a nu avea credinţă, şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui (Evrei 11,6). Una dintre cele mai mari nevoi actuale este curajul – curajul de a-L mărturisi pe Hristos în cuvinte şi fapte în toate ocaziile, curajul de a crede în Biblie şi de a trăi în armonie cu ea, curajul de a exprima şi de a urma convingerile noastre când suntem în minoritate. Satana nu are teamă de învăţături, de influenţă sau de bogăţie, dar el se dă înapoi în faţa curajului neînfricat al unui suflet umilit, care merge înainte în credinţă. Curajul inspirat pe cale divină înarmează sufletul cu putere invincibilă. Dumnezeu îl pregătea pe Iosua pentru o însărcinare care avea să ceară deplină credinţă şi încredere în El.

Dar, deşi este privilegiul nostru de a avea încredere nemărginită în Dumnezeu, totdeauna trebuie să ne temem de noi şi să nu avem încredere în noi înşine. Teama când privim lăuntric trebuie să fie calmată de curaj când privim în sus, spre Dumnezeu. Fără îndoială Iosua era conştient de propria nepotrivire. El nu aspirase la cinstea cea înaltă şi la marea răspundere care-i revenea acum. El nu o căutase. De aceea, când a fost chemat să preia însărcinarea lăsată de Moise, curajul lui se poate să fi slăbit pentru un moment şi el avea nevoie de încurajare atât de la Dumnezeu, cât şi de la oameni. Când oamenii îşi simt propria neputinţă, atunci Dumnezeu îi consideră calificaţi să ia asupra-le răspunderi mari şi uneori chiar copleşitoare. Adesea noi suntem prea încrezători în noi înşine pentru El, pentru a ne putea folosi în mod efectiv, prea plini de propriile planuri şi căi de a face lucruri – ca Avraam (Geneza 12,11-13; 16, 1-3;) şi Moise (Exod 2,12).

Tu vei da. Tu este accentuat în ebraică. A împărţi înseamnă a face să ia în stăpânire. Într-un al doilea sens, aceasta ar include şi împărţirea ţării, probabil un proces cu mult mai dificil decât luarea lui în stăpânire. Aceasta cere o conducere sănătoasă pentru a face lucrul acesta şi mulţumindu-i în acelaşi timp pe toţi. Lipsa vădită a oricărei plângeri serioase arată că Iosua a fost călăuzit de înţelepciunea de la Dumnezeu, când s-a ocupat de această sarcină delicată. Ne lăsăm noi în totalitate călăuziţi de Dumnezeu astfel încât cei care sunt sub conducerea noastră să se simtă mulţumiţi sau conducerea noastră produce nemulţumire şi suspine?

Întăreşte-te numai. Îndemnul versetului 7 se înţelege în mod literal, Numai să fii tare şi foarte curajos în poziţia tuturor instrucţiunilor (Torah) etc. Aceasta era condiţia succesului: supunere deplină faţă de Dumnezeu. Iosua nu putea să urmeze propriile planuri şi să mai aştepte favoarea lui Dumnezeu. Aşa este şi cu mântuirea, cu biruinţa asupra păcatului. Noi de asemenea trebuie să fim tari şi foarte curajoşi în păzirea tuturor instrucţiunilor Domnului.

Nu te abate de la ea. Dacă Dumnezeu a dat, în înţelepciunea Sa, o poruncă, fiecare parte a ei este tot atât de sfântă ca porunca întreagă. Ar fi o contestare a integrităţii lui Dumnezeu să fie ignorată una dintre cele mai mici dintre aceste porunci (Matei 5,19 ). E posibil să credem că suntem de acord cu principiul general, şi totuşi să greşim nedând importanţă anumitor amănunte. Făcând aşa, noi nu-L ascultăm pe Dumnezeu, ci pe noi înşine. În felul acesta, lucrurile aparent mărunte devin adevărată dovadă a deplinei credincioşii faţă de Dumnezeu.

Iosua avea nevoie ca Dumnezeu să fie cu el în îndeplinirea unei responsabilităţi cum este cucerirea Canaanului, de aceea, el a fost avertizat să nu meargă pe propria cale nici în cea mai mică măsură: Nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stânga. Calea ascultării este calea de mijloc. Întotdeauna este şi o cale ocolită la dreapta şi la stânga; amândouă sunt fără îndoială greşite. O persoană poate merge spre extreme pe fiecare dintre laturile căii datoriei. Diavolul este tot atât de mulţumit ca un creştin să ia calea de dreapta a fanatismului, ca şi calea de stânga a liberalismului. Amândouă duc la nimicire. Compară cu Deuteronom 5,32 pentru instrucţiuni asemănătoare, care se referă la Cele Zece Porunci.

Să izbuteşti. Sau să fii precaut. Frica de Domnul este începutul înţelepciunii (Proverbe 9,10). Prosperitatea vine ca rezultat al unei acţiuni înţelepte. Un om poate acţiona cu înţelepciune numai când şi în măsura în care conlucrează cu Izvorul a toată înţelepciunea.

Să nu se depărteze. După aşezarea în Canaan, poruncile divine trebuiau să fie repetate zilnic în fiecare cămin (PK, p. 464). De la Iosua însuşi se aştepta să facă ceea ce-i fusese poruncit poporului, nu ca o poruncă arbitrară, ci pentru că aceasta avea să fie cheia propriului succes. Aceasta a fost porunca lui Dumnezeu şi către regele lui Israel, când ei urmau să aibă un rege (Deuteronom 17,18-20). El trebuia să aibă propriul exemplar transcris după cel păstrat în sanctuar. Iată dovada unei copii a Pentateuhului făcută pentru preoţi. Acum lui Iosua i se dădeau instrucţiuni asemănătoare. (vezi cele despre Deuteronom 17,18.). În conformitate cu porunca din Deuteronom 31,10-13, care prescrie o repetare publică a cuvintelor din cartea legii la fiecare şapte ani, au fost făcute alte copii. Metoda aceasta era şi costisitoare, şi obositoare, iar numărul exemplarelor era limitat. Dintr-un astfel de exemplu a citit Iosua toate cuvintele Legii înaintea întregii adunări (Iosua 8,35).

Pentru ca poporul să poată memora Legea, ei trebuiau să le scrie pe uşorii casei şi să-i înveţe continuu pe copiii lor din ele. Astăzi, fiecare poate să aibă propriul exemplar din Lege. Minunat privilegiu! Dacă pentru Iosua era important să aibă mereu pe buze aceste cuvinte, şi astăzi aceasta este o datorie importantă şi sfântă. Ascultarea de Legea sfântă încă mai este cheia vieţii, pentru că ea ne face să fim în armonie cu Cerul. Creaţi după asemănarea lui Dumnezeu, noi am fost făcuţi să trăim în armonie cu legile lui Dumnezeu. Ascultarea atât de legile fizice, cât şi spirituale asigură succesul. (DA 827).

Cugetă. Cuvântul ebraic tradus astfel înseamnă un fel de cugetare mintală, care uneori poate fi exprimată cu voce tare – rezultat al concentrării intense. Dacă afacerile omului poate să-l scuze vreodată de la meditaţie sau de la alte fapte de devoţiune din lipsă de timp, atunci Iosua putea fi îndreptăţit. În ciuda marii încrederi şi răspunderi cu care era învestit, el trebuia să găsească timp pentru meditaţie. Cât de mult pierde grăbita noastră viaţă din lipsă de meditaţie. Noi trecem aşa repede peste texte ale Scripturii, încât adesea pierdem nestemate de rară valoare. Dacă am lua o expresie şi am medita asupra ei, detaşându-ne de lumea exterioară şi îngăduindu-I lui Dumnezeu să ne vorbească şi să călăuzească mintea noastră, am descoperi adevăruri minunate pe care niciodată nu ne-am fi gândit că există. Un text studiat până ce însemnătatea lui este clară pentru minte, iar legătura lui cu Planul de Mântuire este evidentă, este de mai mare valoare decât lectura mai multor capitole fără să se aibă nici un scop în vedere şi fără să se câştige nici o instruire pozitivă ( SC, p. 95). Meditaţia logică are ca rezultat şi o purtare corespunzătoare – căutând să faci.

Întăreşte-te. Dumnezeu dă pentru a treia oară porunca aceasta (vezi versetele 6,7). Iosua a dat dovadă de curaj în anii care au trecut, totuşi Dumnezeu repetă iarăşi şi iarăşi această poruncă. Iosua era umil în ochii lui, nu era neîncrezător în puterea lui Dumnezeu şi făgăduinţele Lui, dar era neîncrezător în sine însuşi şi în propria înţelepciune, putere şi capacitate pentru sarcina care-i sta în faţă. Poate că simţământul acesta se datora în parte asocierii cu un mare bărbat ca Moise. Dumnezeu preţuieşte foarte mult un spirit umil, pentru că Dumnezeu poate lucra pentru şi împreună cu o astfel de persoană (vezi Isaia 57,15). Tocmai smerenia lui Iosua atestă în mod elocvent destoinicia lui pentru sacra însărcinare ce i s-a încredinţat.

Căpeteniilor. Adică scribi. Aceştia erau slujbaşi administrativi mai mici, care duceau poruncile la conducători.

Merinde. Dintr-un cuvânt a cărui rădăcină înseamnă a vâna. Substantivul masculin derivat înseamnă carne de vânat. Prin folosire, el a ajuns să însemne aprovizionare în general, ca pentru călătorie. Aceasta nu se putea referi la mană, pentru că aceasta cădea zilnic (Exod 16,4); în plus, ea avea să înceteze curând (Iosua 5,11.12). Probabil că porunca lui Iosua a anticipat acea zi, cât şi trecerea Iordanului.

Peste trei zile. Întrebarea naturală care se naşte este: Cum se putea spune că Israel avea să treacă Iordanul peste trei zile, când iscoadele, care se pare că încă nu au fost trimise, au rămas în munţi trei zile (cap. 2,22), şi se pare că poporul n-a trecut timp de alte trei zile (cap. 3,2)? Unii spun că afirmaţiile cu privire la timp nu sunt exacte; alţii pretind că versetul 11 din capitolul 1 şi versetul 2 din capitolul 3 nu pot fi identificate ca timp. Alţii încearcă să scurteze cele trei zile ale iscoadelor la părţi ale zilelor şi astfel să armonizeze cele două declaraţii; iar alţii spun că peste (în cuprinsul – trd. engl.) nu înseamnă că aveau să treacă peste trei zile, ci numai să părăsească Sitim-ul în intervalul acesta de timp (vezi cap. 3,1). Au mai fost date şi alte explicaţii că Iosua a intenţionat să treacă peste trei zile, dar că planul lui a fost anulat de întârzierea celor două iscoade. Totuşi nici una dintre aceste explicaţii nu este satisfăcătoare.

Cuvântul tradus peste (în cuprinsul) este o combinaţie din 'od, continuare, durată şi prepoziţia be, înăuntrul sau în continuarea de. Traducerea LXX redă în cuprins de trei zile (cap.

1,11) ca şi încă trei zile, iar traducerea siriacă, de acum în trei zile sau înăuntrul a trei zile. Cuvântul tradus după din cap. 3,2 este din propoziţia min, din, după şi qaşeh, sfârşit sau extremitate. El se înţelege, deci, în mod literal, de la sfârşitul celor trei zile. În ambele cazuri, atât în cuprinsul (cap. 1,11), cât şi după (cap. 3,2) se referă la aproximativ acelaşi timp. Două fapte sunt clare:

1. 1. Iscoadele au fost trimise din Sitim şi s-au întors la Sitim (cap. 2,1 şi 2,23 la 3,1).

2. 2. În dimineaţa următoare întoarcerii lor, poporul a plecat din Sitim la Iordan, la vreo depărtare de 7 mile şi au poposit acolo trei zile (cap. 3,2) înainte de trecere. (Vezi p. 136,137.)

Porunca din cap. 1,10.11, deşi este raportată aici, în realitate n-a fost dată decât după întoarcerea iscoadelor (PP, p. 483). Astfel, raportul din capitolul 2, cu privire la cele două iscoade, precedează porunca din cap. 1,10.11. Astfel de transpuneri anticipative sunt frecvente în Scriptură (vezi cele despre Geneza 38,1; 39,1). Scopul lor este de a păstra continuitatea. Aici scopul lui Iosua a fost să se ştie că el a dat dispoziţii în armonie cu porunca pe care tocmai o primise de la Dumnezeu (v. 1-9) şi fără mare întârziere. Pentru o analiză cronologică a secvenţei evenimentelor, vezi cele despre cap. 3,2.

Aduceţi-vă aminte ce v-a poruncit. Iosua a trecut imediat la aducerea la îndeplinire a planului lui Moise. El n-a socotit că este necesar să schimbe planul general şi să iniţieze unul nou al lui, pentru a-şi face un nume, aşa cum se întâmplă şi astăzi atât de des, atât în lumea politică, cât şi religioasă. De exemplu, el n-a căutat să-şi câştige prieteni prin dezlegarea celor două seminţii şi jumătate de obligaţia lor. El, mai degrabă, le-a adus aminte de făgăduinţa lor. Ei şi-au ţinut cuvântul nu cu un preţ mic de osteneală şi pericol, furnizând prin aceasta o învăţătură veşnică pentru aceia care, făcând o făgăduinţă sub o mare presiune, sunt ispitiţi să o retragă când presiunea este îndepărtată.

Înarmaţi. Ebraicul chamushim. Foarte multe întrebări s-au ridicat cu privire la înţelesul acestui cuvânt. El apare în Exod 13,18 ca înarmaţi (cinci într-un rând, marginal), în Iosua 4,12 ca înarmaţi şi în Judecători 7,11 ca înarmaţi (având armură de protecţie, harnaşaţi; rânduri de cinci, marginal). Într-un text paralel (Numeri 32,17), cuvântul apare ca chushim cu consonanta mijlocie m din chamushim omisă. Probabil că aceasta a fost greşeala unui copist, pentru că, aşa cum se află, cuvântul ar trebui tradus grabă sau iute, nici unul dintre acestea neavând sens. De aceea, traducătorii englezi urmează LXX şi Vulgata care redau înarmaţi. Traducerea siriacă interpretează vom cuceri. Traducerea lui chamushim fie ca înarmaţi, fie ca harnaşaţi pare să nu aibă greutate. Se pare că ea se referă la un fel ordonat de marş (vezi cele despre Exod 13,18). Astfel, cele două seminţii şi jumătate trebuiau să pornească la drum în mod organizat, supunânduse conducerii lui Iosua.

Bărbaţi voinici. Adică dintre cele două seminţii şi jumătate. Toţi trebuia să fie gata şi dispuşi să meargă. După capitolul 4,13, numai vreo 40 000 au trecut dincolo la luptă. Dar au fost 110 580 din cele două seminţii şi jumătate apţi pentru serviciul militar (Numeri 26,7; 18,54). Astfel, mai mult de 70 000 trebuie să fi rămas la urmă pentru a ocroti familiile şi turmele lor.

Ei au răspuns. Răspunsul lor a fost împătrit:

a. Ei i-au făgăduit ascultare

b. Ei s-au rugat pentru prezenţa lui Dumnezeu cu el, sau poate că şi-au exprimat încrederea că Dumnezeu avea să fie cu el (v. 17)

c. Ei au decretat moartea pentru oricine nu-l va asculta (v. 18)

Numai. Sau „în mod sigur”, aşa cum este tradus în altă parte (Geneza 20,11; Deuteronom 4,6 etc.)

Să fie cu tine. Mai exact, „va fi cu tine”. Cu încredere în faptul acesta, ei au exprimat completa lor supunere faţă de poruncile lui Iosua.

Întăreşte-te. După cum poporul avea o parte de îndeplinit, tot aşa şi Iosua, ca şi conducător, avea o răspundere de adus la îndeplinire. Simţământul solemn al acestei răspunderi a fost ceea ce l-a determinat să ezite şi să se dea înapoi de la postul principal al conducerii. Mulţi sunt încântaţi de ceea ce ei consideră gloria conducerii, dar nu simt solemna ei răspundere şi sacrificiu personal. Alături de fiecare privilegiu este întotdeauna şi o răspundere pe măsură. Un conducător trebuie să fie tare chiar când alţii slăbesc. El trebuie să aibă curaj când alţii sunt descurajaţi şi să fie în stare să inspire curaj altora. Noi trebuie să adunăm căldură din răceala altora. Un conducător pentru Dumnezeu trebuie să trăiască aproape de Domnul, pentru ca el să poată fi în stare să-i încurajeze pe cei cu care conlucrează. Simţind relaţia lui cu Dumnezeu, ei vor fi gata imediat să colaboreze cu el şi, în felul acesta, unirea pentru care s-a rugat Isus va fi resimţită în biserică (Ioan 17). Cu o astfel de unitate, nu se putea să nu reuşească cucerirea Canaanului. Conducătorii trebuie să fie bărbaţi care „se pricepeau în înţelegerea vremurilor” şi „ştiau ce trebuia să facă în Israel” (1 Cronici 12,32), care merită încrederea celor care urmează şi care inspiră urmaşilor lor bucurie, lucrând împreună ca o forţă unită. Urmaşii lor trebuie să fie poporul care ştie cum trebuie să conlucreze cu bucurie cu conducătorii lor şi unul cu altul.