1 După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu,

A vorbit. Scriitorul accentuează faptul că Dumnezeu a fost Cel care a vorbit prin profeţi. O carte poate purta numele lui Isaia, Amos sau Daniel, însă adevăratul autor este Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu a făcut descoperiri prin profeţi în vremurile Vechiului Testament a exclus descoperirile ulterioare, mai importante chiar, atunci când El le-a considerat necesare. În vremurile Vechiului Testament credinţa în Răscumpărătorul care avea să vină era manifestată prin aducerea unui miel pe altar. Dar după ce Hristos a venit ar fi fost nepotrivită continuarea sistemului de jertfe: a face aşa ceva nu ar mai fi dat pe faţă credinţa, ci necredinţa. Era necesară înlăturarea ritualurilor şi a ceremoniilor care arătau către un Mesia care avea să vină, şi înlocuirea lor cu alte elemente, care să arate credinţa într-un Mesia care venise deja. Pentru a-l face în stare pe credincios să facă lucrul acesta ar fi fost nevoie de noi descoperiri din Cer.

A curma ceremoniile şi obiceiuri consacrate în timp – aşa cum cerea creştinismul de la iudei

– şi a adopta altele noi, care în exterior nu se asemănau cu cele vechi, a rupe legătura cu maiestuosul serviciu de la Templu, toate acestea fără îndoială că păreau pentru mulţi nu numai lepădarea experienţelor şi descoperirilor din trecut, ci şi sfârşitul oricărei religii. Până în primul secol iudeii şi strămoşii lor aduseseră întotdeauna jertfe, iar Dumnezeu primise închinarea lor. Era greşită continuarea acestor ceremonii pe care, evident, Dumnezeu le binecuvântase? Evreii îşi aminteau cum Dumnezeu îl instruise pe Moise să zidească sanctuarul şi cum El Însuşi onorase dedicarea lui trimiţând foc din cer pentru a aprinde lemnele de pe altar. Ei considerau că religia aceasta, care fusese destul de bună pentru Avraam, Moise şi Ilie, era potrivită şi pentru ei.

Este întotdeauna greu, aproape imposibil ca în câţiva ani să schimbi datinile înrădăcinate de secole şi să transformi obiceiurile unei naţiuni. Tranziţia de la iudaism la creştinism a fost deosebit de dificilă, prin faptul că schimbarea a trebuit să fie săvârşită sub conducerea unor oameni care, după aprecierea celor mai mulţi, nu erau de acelaşi rang cu cei care instituiseră obiceiurile acestea. Din cauza aceasta, perioada de tranziţie a fost una din cele mai critice. A fost nevoie de multă înţelepciune şi multe sfaturi bune. Fără îndoială că mereu revenea întrebarea că dacă Dumnezeu nu cerea încă jertfe şi, dacă I-ar fi fost neplăcute, atunci cum stăteau lucrurile cu oamenii mari şi buni din vechime care le proclamaseră în vechiul Israel, aducând ei înşişi jertfe? Oare oamenii aceştia nu urmaseră îndrumările lui Dumnezeu? Şi cine erau Pavel şi ceilalţi apostoli ca să se încumete să schimbe practicile şi instituţiile vechi? Iudeii ar fi putut să-i întrebe sarcastic pe apostoli dacă nu cumva se considerau mai mari decât profeţii şi patriarhii din vechime (vezi Ioan 4:12).

La întrebările acestea se dă un răspuns chiar din primele cuvinte ale epistolei. Marii conducători din trecut nu fuseseră induşi în eroare. Fuseseră oameni ai lui Dumnezeu, conduşi de El. Când vorbeau ei, vorbea Dumnezeu. Ei nu se luaseră după basme meşteşugit alcătuite. Luând poziţia aceasta autorul cărţii vroia să câştige încrederea celor care credeau că marii oameni şi profeţi din vechime fuseseră conduşi de Dumnezeu.

În vechime. [În timpul trecut, KJV]. Gr. palai, demult, mai înainte. Se face referire, fără îndoială, la revelaţia Vechiului Testament.

Părinţilor. Aici înseamnă înaintaşilor sau străbunilor.

Prooroci. Gr. prophetai, (vezi Matei 11:9).

În multe rânduri. [În diferite timpuri, KJV]. Gr. polumeros, în multe părţi, în multe feluri. Lumina deplină de la tronul lui Dumnezeu n-a izbucnit asupra oamenilor într-o singură şi mare străfulgerare de slavă. Dimpotrivă, ea a venit încet, puţin câte puţin, aşa cum o puteau înţelege oamenii.

În multe chipuri. [În diferite feluri, KJV]. Gr. polutropos, în diferite feluri. Dumnezeu a vorbit profeţilor prin solii rostite şi scrise, prin parabole şi cu ajutorul obiectelor vizuale. Indiferent ce mijloace au fost folosite, Dumnezeu era Cel care vorbise (vezi la a vorbit).

Dumnezeu. Epistola se lansează direct într-o discuţie doctrinară, fără de obişnuitele salutări de la început (vezi versetele de început ale celorlalte epistole din Noul Testament; vezi Introducerea la Epistola lui Pavel către Evrei, Paternitatea). În versiunea greacă primul cuvânt din epistolă nu este Dumnezeu (ca şi în traducerea Cornilescu), ci în multe rânduri (vezi la a vorbit).


2 la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile.

La sfârşitul acestor zile. [În aceste ultime zile, KJV]. Aceste cuvinte sunt echivalente cu expresia în vremea noastră. Uneori scriitorii biblici vorbesc despre evenimentele legate de prima venire a lui Hristos ca având loc în zilele de pe urmă (vezi Faptele Apostolilor 2:17; Evrei 9:26; 1 Petru 1:5).

Prin Fiul. [Prin Fiul Său, KJV]. Cuvântul Său (ca în KJV) este în plus. RVS traduce astfel printr-un Fiu. Traducerea aceasta, deşi gramatica admisibilă, duce în eroare, deoarece ar putea să se interpreteze că Dumnezeu are mai mulţi fii. Este mai bine să considerăm că lipsa articolului aici ca subliniază calitatea substantivului, ca în Daniel 7:13; Apocalipsa 1:13 (vezi comentariile de acolo şi cele de la Ioan 1:1). Atunci sensul ar fi unul care este un fiu. Contrastul dorit este între revelaţia printr-un profet şi revelaţia printr-un fiu.

L-a pus. [L-a numit, KJV]. Este dificil să plasăm acest eveniment în vreun moment precis din istorie, deoarece scopurile lui Dumnezeu sunt veşnice. Totuşi, numirea la care se face referire aici probabil că a avut loc cu ocazia înălţării, când Hristos s-a aşezat la dreapta Mărimii, în locurile prea înalte (v. 3).

Primul verset Îl prezintă pe Tatăl, al doilea pe Fiul. Prezentându-L pe Fiul, autorul epistolei către Evrei intră în subiect. Dacă Hristos înlocuieşte preoţia aronică instituită de Moise, trebuie să fi dovedit că îi este superior lui Moise, altminteri n-ar fi avut puterea să abroge ceea ce instituise acesta. De aceea Hristos este prezentat ca Dumnezeu (vezi Evrei 1:3; compară cu Ioan 1:1).

Moştenitor al tuturor lucrurilor. Când a venit pe pământ Isus a dezbrăcat mantia Sa regală şi a lăsat la o parte cununa împărătească (9T 68). El a ales să predea sceptrul în mâinile Tatălui şi să coboare de pe tronul universului (DA 22, 23). La înălţare El Şi-a reluat poziţia pe care o avusese la Tatăl înainte de întrupare (vezi AA 38, 39; compară cu 8T 268, 269). Era important ca evreii să înţeleagă adevărata poziţie a Fiului. Scriitorii Vechiului Testament nu făceau o distincţie clară între persoanele Dumnezeirii. Israel fusese învăţat: Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn (Deuteronom 6, 4). Era necesar ca poporul să înţeleagă că Mesia împărţea tronul universului cu Tatăl. Vezi Nota Suplimentară de la Ioan 1, compară cu 1 Corinteni 15:24–27.

Prin care a făcut şi. Fiul este descoperit ca asociat al Tatălui, agent activ la creaţiune (vezi Ioan 1:3; Coloseni 1:16, 17).

Veacurile. [Lumile, KJV]. Gr. aiones (vezi Matei 13:39). Probabil că pluralul probabil face referire la întregul sistem al lucrurilor aduse de Hristos la existenţă în timp, toate lucrurile din Evrei 1:3, cele văzute şi nevăzute: fie scaune de domnie, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri Coloseni 1:16–17.

Prin Hristos, Dumnezeu a făcut lumile. Dumnezeu L-a folosit nu ca pe unealtă, ci ca pe un conlucrător. Aceasta este o aluzie la împărţirea rolurilor în cadrul Dumnezeirii. Răscumpărătorul omului este şi Creatorul lui. Şi într-adevăr, pentru că este Creator, poate să facă din om o făptură nouă (2 Corinteni 5:17).

Când ne gândim la gloria creaţiunii lui Dumnezeu, la nenumăratele lumi care înconjoară tronul lui Dumnezeu, nu numai că ajungem să avem o concepţie mai puţin limitată despre El, dar suntem constrânşi să spunem împreună cu psalmistul: Ce este omul ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? (Psalmi 8:4). Minunat în înţelepciune, cunoştinţă şi putere trebuie să fie Dumnezeul nostru, minunată trebuie să fie iubirea Aceluia care a creat şi susţine toate lucrurile şi îl invită pe om să devină părtaş cu El la slavă.


3 El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui și care ține toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui, a făcut curățarea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte,

Este. [Fiind, KJV]. Gr. on, un cuvânt care denotă existentă veşnică, nesfârşită (vezi Apocalipsa 1:4). Forma verbală înrudită en apare, exprimând exact aceeaşi idee, în Ioan 1:1: La început era (en) Cuvântul (vezi comentariul de acolo). Hristos nu a venit la existenţă la început – la început El deja era. Când a venit în lumea aceasta, El care deja era, s-a făcut trup [carne]. El nu fusese mai înainte trup (vezi Ioan 1:14).

Oglindirea. [Strălucirea, KJV]. Gr. apaugasma, strălucirea, iradierea, reflectarea. Tatăl şi Fiul sunt de nedespărţit. Fiul Îl descoperă pe Tatăl, este oglindirea Tatălui. Ca atunci când privim la soare şi nu-l vedem pe el, ci razele lui, tot aşa nu putem să-L vedem pe Tatăl, ci doar pe Fiul, Tatăl Însuşi fiind invizibil, locuind într-o lumină de care nu poţi să te apropii şi nici un om nu L-a văzut şi nu-L poate vedea (1 Timotei 6:16).

Slavei. Gr. doxa (vezi Romani 3:23; 1 Corinteni 11:7). Slava lui Dumnezeu este suma tuturor însuşirilor Sale. Odată Moise L-a rugat pe Dumnezeu: Arată-mi slava Ta (Exod 33:18). Ca răspuns la rugăminte, Dumnezeu i-a zis: Voi face să treacă pe dinaintea ta, toată frumuseţea [bunătatea] Mea (Exod 33:19; vezi cap. 34:5–7).

Slava lui Dumnezeu este caracterul Său (vezi DA 20; PK 312, 313; GW 417). Hristos nu a devenit oglindirea [strălucirea] slavei lui Dumnezeu. El deja era şi fusese din totdeauna (vezi Ioan 1:1; vezi Vol. V, p. 917). Aceasta constituie natura esenţială şi veşnică a personalităţii Sale.

Întipărirea. [Chipul clar, KJV]. Gr. charaker, la început era o unealtă folosită pentru gravare sau marcare. Mai târziu a ajuns să însemne marcarea însăşi. Aceeaşi dualitate de sens poate fi notată la numite cuvinte ale noastre. Cuvântul sigiliu, de exemplu, poate să însemne amprenta, dar şi instrumentul folosit, iar cuvântul ştampilă denotă atât instrumentul folosit cât şi amprenta lăsată. După cum un sigiliu sau o ştampilă imprimă un chip identic pe ceară, tot aşa Hristos este copia fidelă a lui Dumnezeu.

Fiinţei. [Persoanei, KJV]. Gr. hupostasis, literal, cea ce stă dedesubt, de unde, existenţă, esenţă, fiinţă adevărată, realitate. Înseamnă realitatea în contrast cu închipuirea sau fantezia, şi este folosit pentru esenţa lucrurilor, natura lăuntrică, persoana însăşi. Mai se foloseşte şi pentru a denota fermitate, statornicie, siguranţă, încredere.

Când se spune despre Hristos că este întipărirea [chipul clar] pentru hupostasis al Tatălui, aceasta înseamnă mai mult decât asemănarea exterioară. El este expresia exactă şi adevărată a înseşi naturii lui Dumnezeu. Cum este Tatăl, aşa e şi Fiul: una în esenţă, una în caracter, una în gând şi în scop. Atât sunt Ei de asemănători încât Hristos a declarat Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl (Ioan 14:9), Eu şi Tatăl una suntem (cap. 10:30). Într-adevăr, unul scopurile venirii lui Hristos pe acest pământ a fost de a-L reprezenta pe Tatăl.

Ţine [Susţinând, KJV]. Gr. phero, a purta, a duce, a căra, a susţine. Aici poate fi cu sensul de mişcare, scop, călăuzire; înaintare cu un anumit scop. Hristos este Cel care susţine toate lucrurile în întregul univers şi care ţine corpurile cereşti pe orbitele lor fixe. Compară cu afirmaţia toate se ţin prin El adică sunt ţinute laolaltă (Coloseni 1:17). Termenul phero este mai cuprinzător decât cuvântul nostru a consta, deoarece include sensul de lucrare cu un scop anumit, plănuire. Definiţia aceasta schimbă concepţia de simplă putere care susţine universul fizic la aceea de Fiinţă inteligentă care are un plan şi este în procesul de desfăşurarea al acestuia.

Cuvântul. Gr. rhema cuvânt, poruncă, rostire, comandă. În cap. 11:3 se spune că lumile au fost alcătuite prin rhema lui Dumnezeu. Compară cu folosirea cuvântului rhema în Romani 10:8, 17, 18; Efeseni 6:17; 1 Petru 1:25.

Puterii. Gr. dunamis, putere, tărie, capacitatea de a face ceva.

Lui. Adică a lui Hristos.

[Prin Sine, KJV] Pot fi citate dovezi textuale importante (vezi p.10) pentru omiterea acestor două cuvinte. Ideea este cuprinsă însă în forma expresiei greceşti tradusă a făcut curăţirea. Hristos a călcat singur în teasc (Isaia 63:3).

A făcut curăţirea. [A curăţit, KJV]. Prin ispăşirea Sa Hristos a săvârşit atât curăţirea de păcat în general – lucru care a fost făcut cu putinţă prin jertfa de pe cruce şi în cele din urmă va avea ca rezultat curăţirea universului de păcat – cât şi curăţirea de păcat a fiecărei persoane în parte. Această a doua lucrare, la fel făcută cu putinţă prin cruce, este însă în curs de desfăşurare şi nu se va încheia până când nu va fi salvat şi ultimul suflet.

Pe cruce Hristos Şi-a încheiat rolul de victimă şi jertfă. El Şi-a vărsat sângele, şi astfel a deschis un izvor pentru păcat şi necurăţie (Zaharia 13:1). Dar lucrarea Sa de mijlocitor continuă. El este Avocatul nostru la Tatăl (vezi Evrei 7:25).

Hristos a biruit orice ispită. Deşi păcatele lumii au fost aşezate asupra Lui, propriul Său suflet a fost neîntinat. El a respins orice îndemn la rău. Satana nu a izbutit să obţină intrare nicăieri în viaţa Sa. El L-a atacat de nenumărate ori pe Hristos, dar fără succes.

[Noastre, KJV]. Dovezi textuale favorizează omiterea acestui cuvânt. Exprimarea corectă este deci că Hristos a făcut curăţirea păcatelor. Este adevărat că Hristos a curăţit păcatele noastre, dar autorul prezintă aici un context mai larg.

A şezut. Aşezarea lui Hristos a fost o înscăunare oficială, instalarea într-o slujbă, o inaugurare. A fost o învestitură cu autoritate, o recunoaştere a dreptului Său de a exercita jurisdicţia. Ea a fost începutul, nu sfârşitul, activităţii Sale ca mijlocitor special. A fost punerea sigiliului lui Dumnezeu asupra lucrării Sale de mijlocire. Prin aşezarea lui Hristos la dreapta Sa, Dumnezeu Şi-a manifestat aprobarea cu privire la lucrarea pe care Hristos o făcuse pe pământ şi a acceptat-o, L-a numit Mare Preot şi L-a autorizat ca de aici înainte să activeze ca mijlocitor după rânduiala lui Melhisedec (cap. 7:17).

Scaunul de la dreapta Măririi de sus I-a fost dat lui Hristos datorită faptului că a curăţit păcatele. El a izbutit acolo unde Adam dăduse greş. El Şi-a câştigat pentru Sine dreptul de a vorbi şi de a lucra pentru omenire. De aceea, departe de a se aşeza pentru odihnă, El Şi-a început acum noua Sa activitate. După cum un judecător de pe pământ ia loc pe scaunul judecătoresc, după cum un preşedinte al unei adunări ocupă scaunul prezidenţial şi lucrările încep, tot aşa Hristos Şi-a ocupat scaunul la dreapta lui Dumnezeu şi în felul acesta a primit recunoaşterea oficială a mulţimilor adunate, pe care le servise prin numirea şi voinţa lui Dumnezeu.

Preoţii care slujeau pe pământ ofereau sângele victimelor pe care oamenii le aduceau în sanctuar, sângele animalelor jertfite. Era necesar ca Hristos, ca Mare Preot, să aibă ceva de adus (cap. 8:3). Acest ceva nu era sânge de ţapi şi de viţei, ci … însuşi sângele Său (cap. 9:12). El nu a putut oferi acest sânge până când nu a fost vărsat la Golgota. Dar imediat ce a fost vărsat, El şi-a putut începe lucrarea. Şi a început-o de îndată ce a fost instalat în slujbă. El era acum preot în veci, gata să mijlocească pentru om, în locurile sfinte din cer.

La dreapta. Locul de onoare şi de autoritate. Fără îndoială că aceasta este o aluzie la Psalmi 110:1.

Măririi. [Maiestăţii, KJV]. Gr. megalosune, literal, mărire. În Noul Testament cuvântul acesta apare numai aici şi în Evrei 8:1; Iuda 25. În locul numelui, aici se foloseşte un atribut al Divinităţii, fără îndoială pentru scopuri literare.

În locurile preaînalte. [ În înălţime, KJV]. Literal, în înălţimi, adică în cer (vezi Psalmi 93:3).


4 ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moștenit un Nume mult mai minunat decât al lor.

Ajungând. [Fiind făcut, KJV]. La întrupare Isus a fost făcut pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii (vezi cap. 2:9); iar acum este nespus de mult înălţat (cap. 1:3).

Cu atât mai presus. [Cu atât mai bun, KJV]. Restul capitolului este devotat contrastului dintre Hristos şi îngeri. Autorul vrea să arate că Hristos este, în înţelesul cel mai înalt, Dumnezeu. Dacă Hristos poate să-i cureţe pe oameni de păcat, atunci trebuie să fie Dumnezeu, deoarece numai Dumnezeu poate să ierte păcatele. Îngerii, oricât de distinşi îi considerau iudeii şi oricât de măreţi ar fi, nu pot să mântuiască. De aceea autorul dovedeşte că Hristos este cu atât mai presus [cu atât mai bun] decât îngerii.

Dumnezeirea lui Hristos a fost o mare piatră de poticnire în calea primirii creştinismului de către iudei. Veacuri de-a rândul Israel se lăudase că se închină unui singur Dumnezeu, în timp ce păgânii aveau mulţi zei. Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn (Deuteronom 6:4) fusese provocarea către vecinii lor păgâni. Iudeii aveau nevoie să înţeleagă natura Dumnezeirii, că expresia singurul Domn Îi cuprindea pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

A moştenit. [Prin moştenire, KJV]. Hristos a fost pus moştenitor al tuturor lucrurilor (vezi

v. 2). O dată cu această moştenire I s-a dat şi un nume care este mai presus de orice nume (vezi Filipeni 2:9).

Un Nume mult mai minunat. Unii cred că este vorba despre numele Isus. Acesta a fost numele pe care l-a primit la naştere şi I-a fost dat ca un semn al faptului că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale (Matei 1:21); şi deoarece îngerul care I-a vestit numele nu făcea altceva decât să execute porunca lui Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu Tatăl a fost Acela care I-a dat numele. Alţii cred că aici se face referire la titlul de Fiu. Ei consideră că numele acesta este pus în evidenţă de citatele din Vechiul Testament (Evrei 1:5–8). Făcându-se referire la întrupare s-a ajuns să se aplice în mod deosebit titlul de Fiu (vezi Luca 1:35). Îngerii erau doar duhuri slujitoare (Evrei 1:13, 14); Isus era unicul Fiu.


5 Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Tu ești Fiul Meu; astăzi Te-am născut”? Și iarăși: „Eu Îi voi fi Tată, și El Îmi va fi Fiu”?

Căruia dintre îngeri. Acum încep o serie de citate din Vechiul Testament, pentru a dovedi superioritatea lui Hristos faţă de îngeri. Răspunsul anticipat la această întrebare este: El niciodată n-a spus aceasta unui înger.

Tu eşti Fiul Meu. Aceste cuvinte sunt citate din Psalmi 2:7 (vezi comentariul de acolo). În ce priveşte titlul de Fiu, aplicat lui Hristos, vezi Luca 1:35; compară cu Romani 1:4. Aici autorul respinge pretenţia ridicată de unii, cum că Hristos ar fi un înger înălţat la o poziţie mai înaltă. Dacă Hristos ar fi cu adevărat un înger înălţat, atunci înseamnă că Dumnezeu a spus unui înger: Tu eşti Fiul Meu. Dar Dumnezeu niciodată nu a spus nici unui înger aşa ceva.

Unii fac aluzie la Iov 1:6; 2:1; 38:7, ca dovadă că Scripturile îi numesc pe îngeri fii ai lui Dumnezeu (vezi comentariile la aceste versete). Ar trebui să se observe că toate cuvintele acestea sunt la plural. Nici un înger nu este numit fiu al lui Dumnezeu; şi bineînţeles că îngerii sunt fiinţe create (Coloseni 1:16).

Astăzi Te-am născut. În ce priveşte diferitele interpretări date acestui pasaj, vezi Faptele Apostolilor 13:33; compară cu Romani 1:4.

Eu Îi voi fi Tată. Aceste cuvinte sunt citate din 2 Samuel 7:14 (vezi comentariul de acolo). Profeţia şi-a avut aplicaţia primară la Solomon, dar aici i se dă însemnătate mesianică. Scopul acestui citat este de a releva calitatea de Fiu a lui Hristos şi în felul acesta de a accentua superioritatea Lui faţă de îngeri.


6 Și, când duce iarăși în lume pe Cel întâi născut, zice: „Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine!”

Când duce. Se pare că este o referire la întrupare, deşi nu se mai găseşte şi în altă parte o poruncă de felul acesta. Unii susţin că nu e cazul să se forţeze elementul timp. Hristos era Dumnezeu înainte de întrupare, El a fost Dumnezeu în timpul întrupării şi a rămas Dumnezeu şi după întrupare. Închinarea în faţa Lui a fost mereu potrivită. Porunca de a I se închina scoate în evidenţă supremaţia Fiului.

Cel întâi născut. Gr. prototokos (vezi Romani 8:29).

Toţi îngerii. Aici se citează liber din LXX, la Deuteronom 32:43, cu elemente din Psalmi 97:7. Citatul nu se găseşte în Biblia Ebraică. Citatele din LXX sunt specifice acestei epistole (vezi p. 388). Porunca de a-I aduce închinare lui Hristos confirmă dumnezeirea Sa. Oricât de înaltă este poziţia îngerilor, Hristos este cu atât mai presus cu cât acestora li se porunceşte să I se închine. Numai lui Dumnezeu I se cuvine închinarea (Apocalipsa 22:8–9). De aceea Hristos este Dumnezeu.


7 Și despre îngeri zice: „Din vânturi face îngeri ai Lui; și dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui”;

Vânturi. [Duhuri, KJV]. Gr. pneumata, vânturi, duhuri. Este un citat din Psalmi 104:4 (vezi comentariul de acolo). Prin citarea acestui text autorul intenţionează să arate că îngerii sunt slujitori şi că Dumnezeu îi foloseşte în lucrarea Sa, în contrast cu Fiul, care este Dumnezeu.

Slujitori. Gr. leitourgoi (vezi Romani 13:6). Întrucât Fiul este Dumnezeu şi trebuie să I se aducă închinare, îngerii sunt slujitori a căror plăcere este să facă voia lui Dumnezeu. Chiar de la bun început ei au avut un rol în planul lui Dumnezeu şi au slujit în multe privinţe. După ce omul a păcătuit, ei au păzit calea care ducea la pomul vieţii (Geneza 3:24). Când vor avea loc evenimentele finale ale lumii acesteia şi Hristos se va întoarce, ei vor veni împreună cu El (Matei 25:31) şi Hristos îi va trimite să adune pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă (Matei 24:31).

De-a lungul istoriei îngerii au fost păzitorii şi protectorii oamenilor, trimişi să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea (Evrei 1:14). Îngerii s-au arătat adesea în timpul lucrării lui Hristos pe pământ, de la prima vestire a naşterii Lui până la înălţarea Sa la cer. Deşi poate că nu suntem conştienţi de prezenţa constantă a îngerilor în viaţa noastră, putem fi siguri că suntem întotdeauna sub grija lor iubitoare.

Flacără de foc. Compară cu Gen. 3:24.


8 pe când Fiului I-a zis: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate;

Fiului. În contrast cu despre îngeri (v. 7).

Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule. Aceste cuvinte sunt citate din Psalmi 45:6, 7 (vezi comentariul de acolo). Aici Tatăl I Se adresează Fiului cu respect, numindu-L Dumnezeu. Lucrul acesta ar putea fi considerat culmea argumentaţiei cu privire la poziţia şi demnitatea lui Hristos. Nu poate fi o mărturie mai distinsă cu privire la dumnezeirea lui Hristos decât această declaraţie din partea Tatălui către Fiul. Dumnezeirea lui Hristos este afirmată în modul cel mai solemn cu putinţă, de către Tatăl Însuşi.

Mântuirea omului şi întregul plan al mântuirii sunt întemeiate pe dumnezeirea lui Hristos. Dacă Hristos nu este Dumnezeu în cel mai înalt sens, atunci credinţa noastră este zadarnică şi mântuirea devine imposibilă.

Mulţi iudei Îl văzuseră pe Isus în trup. Probabil că era mai greu pentru ei decât pentru generaţiile de mai târziu să creadă că Hristos era divin. Nu-l cunoşteau ei pe presupusul Lui tată şi pe mama Lui, şi nu erau încă în viaţă unii din familia Sa? Cum putea omul acesta să fie Dumnezeu? Autorul caută să înlăture piatra acesta de poticnire. De aceea, pentru a-şi confirma poziţia, face apel la mărturia Scripturii. Fără ca această problemă să fie discutată şi pe deplin elucidată, ar fi aproape inutilă dezbaterea celorlalte subiecte vitale cu care se ocupă Epistola lui Pavel către Evrei.

Când cercetăm istoria bisericii începând din zilele apostolilor, vedem nevoia de a scoate în evidenţă divinitatea lui Hristos. În ziua de azi mulţi Îl respectă pe Hristos şi în felul lor Îl stimează, dar în ciuda acestui lucru refuză să-I dea locul care Îi aparţine de drept. Ei nu înţeleg că divinitatea lui Hristos este o problemă esenţială în planul de mântuire şi că nu este supt cer nici un alt Nume prin care să putem fi mântuiţi (Faptele Apostolilor 4:12).

În veci de veci. Compară cu Apocalipsa 11:15; 14:11.

Dreptate. Gr. euthutes purtare dreaptă, cinste. Merită să fie observată referirea care se face la tron şi la toiagul de domnie. Acesta sugerează puterea actuală, nu numai potenţială. Ea arată că împărăţia nu este viitoare, ci prezentă şi activă. Tronul şi împărăţia sunt veşnice, iar toiagul de domnie – simbol a exercitării actuale a autorităţii – e caracterizată prin dreptate.


9 Tu ai iubit neprihănirea și ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarășii Tăi.”

Neprihănirea. [Dreptate, KJV]. Gr. dikaiosune (vezi Matei 5:6). Este o referire la viaţa de pe pământ a lui Hristos. Pe baza acesteia a fost El uns, aşa cum se menţionează în partea următoare a versetului.

A iubi dreptatea este o virtute mai înaltă decât doar de a face dreptate. Mulţi creştini sinceri iau parte la diferite activităţi bune mai mult dintr-un simţământ al datoriei decât dintr-o iubire lăuntrică pentru lucrare. Un misionar poate merge într-un câmp sărac, mânat de un înalt simţ al datoriei şi al răspunderii care zace asupra lui, şi poate chiar să săvârşească acolo o mare lucrare. Însă numai când e cuprins de iubire pentru lucrare, numai când începe să-i iubească pe oamenii în mijlocul cărora lucrează, numai atunci a atins standardul pus de Dumnezeu. Lucrarea a cărei motivaţie este datoria, este vrednică de laudă. Dar lucrarea care este motivată de iubire, este o experienţă mult mai înaltă.

Unii acceptă doctrinele bisericii şi ascultă de poruncile lui Dumnezeu pentru că logica adevărului este copleşitoare şi acesta este prezentat cu măiestrie. Totuşi, dacă n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi (2 Tesaloniceni 2:10), în cele din urmă vor fi găsiţi prea uşor.

Iubirea a fost cea care L-a îndemnat pe Dumnezeu la acţiune. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu (Ioan 3:16). Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea (Efeseni 5:25). Pavel, care mărturiseşte că a lucrat mai mult decât toţi (1 Corinteni 15:10), afirmă că dragostea lui Hristos ne strânge cu putere (2 Corinteni 5:14).

Nelegiuirea. [Nedreptatea, KJV]. Gr. anomia, fărădelegea, călcarea legii. Iubirea este o virtute creştină esenţială. Totuşi, trebuie subliniată şi calitatea urii. Dumnezeu Îl laudă pe Hristos deoarece a iubit neprihănirea şi că a urât păcatul.

E posibil ca cineva să se împotrivească păcatului fără să-l urască. Poate că un anumit păcat nu prezintă interes pentru cineva şi de aceea nici nu e o ispită pentru el. Poate că alte lucruri îl ispitesc, dar ştiind că sunt păcate şi că s-ar putea să fie descoperit, se înfrânează de la ceea ce îi place să facă. Nu ştim ce se scrie în cărţile din cer cu privire la un astfel de om. Dar ştim că simpla teamă ca reputaţia să nu fie cumva ruinată dacă este descoperit, nu e o motivaţie corectă pentru abţinerea de la păcat. Numai omul care s-a deprins să urască păcatul poate fi în siguranţă. Omul care se abţine de la păcat, dar tânjeşte după el şi-l găseşte atrăgător şi interesant, nu se află pe un teren sigur. El are nevoie să ajungă să urască păcatul. Biserica din Efes era lăudată pentru că ura faptele nicolaiţilor (Apocalipsa 2:6). În cartea lui Dumnezeu sunt înregistrate nu numai iubirea, ci şi ura noastră.

Uns. Ungerea de aici este făcută cu uleiul bucuriei, adică acel ulei care este bucurie. Ea este un simbolică, cu binecuvântare şi bucurie (vezi Deuteronom 28:40; Psalmi 23:5; 92:10).

Tovarăşi. În profeţia originară aceştia erau fără îndoială alte personaje cereşti. Unii consideră că atunci când pasajul este aplicat la Hristos aceşti tovarăşi reprezintă toate celelalte fiinţe; iar alţii cred că este vorba de colaboratorii lui Hristos în planul de mântuire, adică cei mântuiţi, care sunt împreună moştenitori cu El.


10 Și iarăși: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.

Tu, Doamne. Versetele 10–12 sunt citate din Psalmi 102:25–27. Pentru a stabili fără nici o îndoială divinitatea lui Hristos, Pavel foloseşte citat după citat din LXX. În v. 8 Hristos este numit Dumnezeu. Aici este numit Domn. Isus este atât Domn cât şi Dumnezeu (vezi Faptele Apostolilor 2:36).

Ai întemeiat pământul. [Ai pus temelia pământului, KJV]. Faptul că Hristos a fost agentul activ la creaţiune a fost deja menţionat (vezi v. 2). Acest citat, pe care iudeii îl considerau o referire la Dumnezeu, este prezentat ca vorbind despre Hristos.


11 Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină;

Ele vor pieri. Adică cerul şi pământul vor suferi schimbări fundamentale (vezi Matei 24:35; Apocalipsa 21:1)

Tu rămâi. Aici lui Hristos Îi este atribuită veşnicia. În calitate de Creator, El a existat înainte de toate lucrurile (Coloseni 1:17), iar când cele pieritoare vor dispărea, El va rămâne.


12 le vei face sul ca pe o manta, și vor fi schimbate; dar Tu ești același; și anii Tăi nu se vor sfârși.”

Ca pe o manta. Un tablou impresionant al perisabilităţii cerurilor şi pământului (vezi v. 11).

Tu eşti acelaşi. Afirmaţia aceasta relevă imutabilitatea lui Hristos. Toate atributele lui Dumnezeu sunt vitale. Noi accentuăm iubirea, bunătatea şi dreptatea Lui. Dar imutabilitatea Sa este tot atât de importantă, deşi nu o apreciem întotdeauna. Este cât se poate de minunat faptul că putem să ne sprijinim pe calitatea lui Hristos de a fi acelaşi, ieri şi azi şi în veci (cap. 13:8).

Eternitatea şi imutabilitatea dau ideea de solidaritate, stabilitate şi permanenţă. Ele sunt ca

o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită (cap. 6:19). În aceste vremuri de nesiguranţă este bine să avem ceva sigur pe care să clădim, e bine să avem o ancoră care să nu fie dusă de apă.


13 Și căruia din îngeri i-a zis El vreodată: „Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut al picioarelor Tale”?

Îngeri. Răspunsul anticipat la întrebarea de la v. 5 este: Dumnezeu n-a numit niciodată nici un înger 'Fiul Meu' şi nici nu l-a invitat niciodată pe vreunul să şadă la dreapta Sa - pentru a împărtăşi cu El poziţia şi prerogativele Sale.

Şezi la dreapta Mea. Aceste este un citat din Psalmi 110:1. Vezi Evrei 1:3.

Pe vrăjmaşii Tăi aşternut ai picioarelor Tale. Aceste cuvinte sunt o referire la un obicei oriental potrivit căruia biruitorul îşi punea piciorul pe grumazul vrăjmaşilor săi, ca un semn al supunerii lor. Compară declaraţia lui Isus cu privire la această afirmaţie din Psalmi (Luca 20:42, 43).


14 Nu sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea?

Slujitoare. Gr. leitourgikos, îndeplinind o slujbă [publică]. Leitourgikos este înrudit cu leitourgos, al cărui plural e tradus în v. 7 slujitori. În ce priveşte verbul leitourgo, vezi Faptele Apostolilor 13:2.

Să îndeplinească o slujbă. [Să servească, KJV]. Gr. eis diakonian, pentru slujbă. În ce priveşte cuvântul diakonia, vezi Romani 12:7.

Discutând despre supremaţia lui Hristos faţă de îngeri, autorul nu intenţionează să vorbească depreciativ despre aceşti soli ai lui Dumnezeu. Ei deţin o slujbă înaltă (vezi v. 7). Iudeii aveau o părere foarte bună despre îngeri şi de aceea argumentaţia din acest capitol este şi mai impresionantă. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–5MH 421; 8T 268

2 DA 668; EW 158

3 COL 115; DA 55; Ed 132; Ev 614; EW 77; MB 49; MH 418; MM 19; PP 34, 45; 2T 200, 345; 8T 265

6 DA 834; GC 502; 2T 426

8 PP 34

9 DA 180, 734

13 ML 304

14 AA 154; AH 323, 405; COL 176, 389; CW 140; DA 639, 832; Ed 103; EW 88, 262; GC 511, 551; MH 253; ML 303, 304; MYP 17, 27; PP 65; SR 154; 2T 125, 453; 3T 198, 516; 5T 420; 6T 40, 63, 161, 175, 316, 319, 433, 456; 7T 17, 266