Proorocia lui Isaia. Titlul propriu al lui Isaia pentru întreaga carte. Termenul viziune [în limba engleză ] de aici denotă revelaţia însăşi mai degrabă decât procesul prin care ea a fost comunicată. În vremurile mai timpurii profetul era numit văzător (1Samuel 9,9), însă termenul a ajuns în cele din urmă să fie scos din uz. Cu toate acestea, profeţii au continuat să fie văzători în sensul că, având o pătrundere inspirată, erau capabili să vadă lucruri care nu erau descoperite oamenilor obişnuiţi. În viziune ochii profetului străpung perdeaua care desparte lumea aceasta de lumea spiritului, şi văd acele lucruri pe care Domnul găseşte potrivit să i le descopere. Domnul poate să-i descopere semnificaţia evenimentelor curente, înfăţişarea lucrurilor viitoare sau planul divin cu privire la persoane sau naţiuni. Adesea erau date avertizări, mustrări şi îndrumări. Fiecare dintre acestea se găseşte în viziunea lui Isaia. În viziunea lui Obadia (Obadia 1) şi în cartea viziunii lui Naum (Naum 1,1) Domnul le-a descoperit acelor profeţi planul Său cu privire la Edom şi Ninive. Viziunile lui Isaia se ocupau în special cu Iuda şi Ierusalimul, dar se ocupau şi cu naţiunile înconjurătoare şi cu lumea întreagă. În viziunea lui Isaia avem privilegiul de a vedea lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu şi cum a ales El să ni le descopere prin profetul Său.
Fiul lui Amoţ. Singura apariţie a acestui nume în Biblie. Nimic altceva nu se ştie despre tatăl lui Isaia. Numele Amoţ nu trebuie confundat cu Amos. În ebraică cele două nume se deosebesc clar.
Despre Iuda şi Ierusalim. Vezi cap. 2,1; 3,1; 4,3; 5,3; 40,2; 52,1; 62,1; 65,9.19. Soliile lui Isaia au fost adresate în primul rând oamenilor din Iuda şi Ierusalim, şi erau destinate pentru folosul lor. Multe din solii au fost probabil rostite direct către popor sub formă de predici.
În zilele. Conform cronologiei folosite în acest comentariu, Ozia a murit în 740/739 î.Hr., iar Ezechia în 687/686 (vezi p. 88).
Ascultaţi, ceruri. Vezi comentariul la Deuteronom 32,1; comp. Mica 6,1. Primul discurs al lui Isaia începe cu o acuzaţie la adresa pretinsului popor al lui Dumnezeu. Eşecul lor total de a aprecia şi folosi ocaziile fără precedent acordate lor ca naţiune uimeşte până la perplexitate. Ca să spunem aşa, Isaia îi cheamă pe locuitorii cerurilor să urmărească extraordinarul spectacol – un procedeu literar asemănător în scop cu acela al lui Ioel (cap. 1,2.3), destinat să impresioneze simţurile adormite ale poporului cu enormitatea păcatului său.
Locuitorii altor lumi cunosc Legea lui Dumnezeu precum şi rebeliunea locuitorilor aceste lumi împotriva Cerului. Ei înţeleg planul mântuirii şi cunosc ocaziile acordate lui Israel ca popor ales al lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu îi cheamă ca martori la situaţia uimitoare a acelora pentru care El a făcut atât de mult şi care fuseseră atât de complet nepăsători faţă de El. Înaintea universului poporul rebel al lui Dumnezeu stă vinovat, iar Dumnezeu este îndreptăţit în atitudinea pe care El e pe punctul de a o lua împotriva rebelilor.
Am hrănit. Relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său a fost aceea dintre tată şi fiu. Tot ce putea face un tată pentru copii Săi, Dumnezeu făcuse pentru poporul Său. Fiind destinatarii grijii Sale părinteşti, poporul lui Dumnezeu ar fi trebuit să accepte şi responsabilităţile filiale o dată cu privilegiile.
Răsculat. Ei au renunţat la autoritatea Tatălui lor din cer şi au ignorat cerinţele Sale de la ei.
Boul. Animalele domestice ştiu cine le dă hrana lor zilnică. Chiar şi dobitoacele necuvântătoare ştiu unde să-şi găsească hrana şi, ca urmare, dobândesc un oarecare ataşament faţă de acela care are grijă de ele. Dar nu aşa stau lucrurile cu poporul lui Dumnezeu! Ei s-au făcut vinovaţi de cea mai nerecunoscătoare stupiditate, nepăsători şi nemulţumitori faţă de grija duioasă a Părintelui lor ceresc. Ei n-au dat pe faţă nici măcar inteligenţa animalelor necuvântătoare.
Israel nu Mă cunoaşte. Termenul Israel se referă aici în special la Iuda în sensul că, în calitate de descendenţi ai lui Iacov, ei sunt moştenitori ai făgăduinţelor făcute părinţilor naţiunii (vezi comentariul la v. 1, 8)
Vai, neam păcătos. Chiar aceia pe care Dumnezeu îi alesese să fie un popor sfânt pentru El (Deuteronom 14,2) deveniseră un neam păcătos. Nerecunoştinţa pentru binecuvântările revărsate asupra lor era cauza stării lor lipsite de sfinţenie (vezi comentariul la Deuteronom 8,10-20; Osea 2,8.9; Romani 1,21.22). Uitându-L pe Dumnezeu ca dătător al tuturor bunătăţilor de care se bucurau, ei au devenit apostaţi pe faţă şi neascultători în mod flagrant. Uitarea negativă s-a transformat în răzvrătire pozitivă.
Sămânţă de nelegiuiţi. Vezi comentariul la cap. 5,4. Aceia care ar fi putut să fie o sămânţă sfântă (cap. 6,13) au ajuns o buruiană rea producând roade lipsite de valoare.
Au părăsit pe Domnul. Adică, preferând un alt stăpân, prinţul răului (vezi comentariul la Ioan 8,44).
Dispreţuit. [Provocat KJV] Iubirea lui Dumnezeu nu este uşor de provocat (1Corinteni 13,5; Ezechiel 18,23.31.32; 2Petru 3,9), însă Israel a dispreţuit într-atât harul lui Dumnezeu şi a nesocotit într-o aşa măsură preceptele Lui încât El nu mai putea să-i rabde fără să-Şi tăgăduiască propriul caracter şi să-i întărească în căile lor rele.
Sfântul lui Israel. O expresie favorită a lui Isaia. El o foloseşte în total de 25 de ori, în comparaţie cu de 6 ori de către toţi ceilalţi scriitori ai Vechiului Testament. Când Isaia L-a văzut pentru prima dată pe Dumnezeu în viziune, aşezat pe tronul Său, el a auzit şi corul îngeresc cântând: Sfânt, sfânt, sfânt, este Domnul oştirilor (cap. 6,3). Caracterul sfânt al lui Dumnezeu a făcut o adâncă impresie asupra profetului. El L-a recunoscut pe Dumnezeu ca o fiinţă sfântă mai presus de toţi şi aspira să fie asemenea Lui. De aici înainte, marea sarcină a lui Isaia în viaţă a fost de a aşeza înaintea lui Israel un tablou al sfinţeniei lui Dumnezeu şi a importanţei înlăturării păcatului şi luptei serioase pentru sfinţirea vieţii.
I-au întors spatele. În loc de a se alipi tot mai strâns de Dumnezeu şi de a umbla cu El, ei s-au înstrăinat de El. Ei s-au abătut tot mai mult de la cărarea sfinţeniei. Osea, un contemporan al lui Isaia, comenta trist că Israel este îndărătnic ca o junincă îndărătnică [KJV] (Osea 4,16).
Pentru ce? [KJV: Pentru ce să vă mai lovească?]. Sau unde?. Corpul e atât de plin de răni şi vânătăi încât tatăl ezită să mai dea vreo pedeapsă, cu toate că este necesară, iar din milă preferă să nu-şi mai lovească fiul acolo unde rănile vechilor lovituri sunt nevindecate încă.
Să vă mai lovesc. Prin păcatele lor pretinsul popor al lui Dumnezeu şi-a atras nenorocirea asupra sa. Cu cât s-au afundat mai mult în păcat, cu atât a fost mai mare povara nenorocirii pe care şi-au însuşit-o (vezi cap. 5,18). Isaia s-a străduit să discute cu ei, întrebându-i de ce aleg să urmeze
o cale atât de nesăbuită. Tabloul este al unul fiu stăruind în răzvrătire care a suferit bătaie după bătaie pentru faptele lui rele până când întreg trupul lui e acoperit de răni.
Vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău. Sau voi continuaţi să vă răzvrătiţi. Isaia nu prezice răzvrătirea, ci lămureşte faptul că persistenţa în rele pricinuise continuarea loviturilor de pedepsire corectivă din cauza cărora sufereau.
Nimic nu-i sănătos. Întregul trup suferă. Oriunde s-ar fi uitat Isaia în Ierusalim şi Iuda vedea mărturii ale consecinţelor fărădelegilor.
Carne vie. Adică răni deschise, purulente, sângerânde. Păcatul este un lucru dezgustător care sfidează remediile omeneşti. El produce, ca să spunem aşa, o masă de răni infectate, deschise, pline de materie purulentă şi care nu sunt nici legate şi nici tratate cu alifie – de obicei ulei de măsline în Palestina. Israel nu suferă doar pe dinăuntru, ci descoperă şi în afară efectele îngrozitoare ale otrăvii care a fost la lucru. Naţiunea se află într-o stare critică, dezorganizată; pacientul este pe cale să piară în starea lui respingătoare.
Ţara vă este pustiită. De la descrierea figurată a ţării (v. 2-6) profetul trece la o descriere literală. Tabloul prezentat aici reprezintă în mod corespunzător starea lui Iuda la momentul invaziilor asiriene. Cu obişnuita lor cruzime nemiloasă, asirienii străbătuseră ţara arzând, jefuind şi ucigând. Numeroase cetăţi întărite fuseseră cucerite, nenumărate sate mărunte fuseseră prăpădite, iar mare parte din ţară fusese redusă la o jalnică pustietate. Se părea că sfârşitul nu este departe.
Este pustiită. În sulul 1QIsa, de curând descoperit la Marea Moartă (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV,
p. 86) găsim scris pustiirea ei este asupra ei.
Fiica Sionului. Adică, Ierusalimul (vezi Plângeri 2,8.10.13.18; Mica 4,8.13.13). Sionul era iniţial vechea fortăreaţă iebusită, cetatea lui David (2Samuel 5,7; 1Regi 8,1; vezi comentariul la Psalmi 48,2), însă ulterior numele a fost aplicat prin extensie întregii cetăţi. Cetăţile cu locuitorii lor, privite în sens poetic sunt adesea personificate ca nişte femei (vezi Isaia 47,1; Psalmi 45,12; Plângeri 2,15).
O colibă. Adică o bojdeucă sau baracă în care îngrijitorul viei sau membrii familiei sale locuiau în timpul culesului. Cei care locuiau în asemenea construcţii erau, fireşte, izolaţi de restul comunităţii şi lipsiţi de apărare. Astfel era Ierusalimul în cursul perioadei în discuţie.
O covercă. Castraveţii şi plantele similare erau obişnuite în Orient. O covercă era adesea ridicată pe câmp în care locuia îngrijitorul pe timpul verii ca să vegheze asupra recoltei apărând-o de hoţi.
O cetate împresurată. La momentul invaziei lui Sanherib, Ierusalimul era practic înconjurat de oştirile asiriene. Doar ea mai stătea în picioare când tot restul ţării lui Iuda căzuse în mâinile vrăjmaşului.
Domnul oştirilor. Acesta este titlul divin folosit de către îngeri în viziunea slavei lui Dumnezeu văzută de Isaia (cap. 6,3). El se referă la Dumnezeu în calitatea de comandant al oştirilor cerului.
O mică rămăşiţă. Toată Iudeea, cu excepţia Ierusalimului, căzuse în mâinile vrăjmaşului. Mai rezista numai capitala, aparent nesigură şi într-o primejdie deznădăjduită. Dacă nu ar fi fost această mică rămăşiţă naţiunea lui Iuda şi-ar fi primit soarta la fel de sigur ca Sodoma şi Gomora.
Căpetenii ale Sodomei. Titlul Sodoma, aici aplicat la Iuda în mod figurat datorită faptului că
o stare asemănătoare predomina acum acolo, stă ca o teribilă incriminare a naţiunii care pretindea că domneşte în numele lui Dumnezeu. Conducătorii ţării se abătuseră atât de mult de la Domnul, încât, în politică şi practică, se deosebeau prea puţin de conducătorii celor mai păcătoase naţiuni ale pământului. Ca urmare, li se adresa acum un apel cât se poate de solemn, o solie de la Dumnezeu care vestea soarta nenorocită a întregii naţiuni dacă nu se pocăia.
Ce-Mi trebuie Mie? [KJV:La ce folos?] Iuda încă era o naţiune foarte religioasă pe dinafară. Numeroase jertfe erau aduse la Templu, dar era puţină religie adevărată. În timp ce păstra formele exterioare ale religiei, pretinsul popor al lui Dumnezeu uitase ce dorea cu adevărat Dumnezeu de la ei. Ei erau dispuşi să aducă jertfe, dar nu să-şi predea inimile lui Dumnezeu. Ei cunoşteau formele religiei, dar nu şi nevoia după un Mântuitor sau semnificaţia dreptăţii. Isaia se străduia să aducă poporul să-şi vină în fire şi să-l facă să-şi dea seama de nebunia căii lor. Printr-o serie de întrebări tăioase el nădăjduia să-i facă să înţeleagă faptul că o religie care consta numai din forme exterioare era o insultă la adresa lui Dumnezeu. De-a lungul veacurilor purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu s-au străduit să lămurească faptul că ceea ce Dumnezeu cere este ascultare mai degrabă decât jertfe, neprihănire mai degrabă decât ceremonii (vezi 1Samuel 15,22; Psalmi 40,6; 51,16-19; Ieremia 6,20; 7,3-12; 14,12; Osea 6,6; Amos 5,21-24; Mica 6,6-8).
Când veniţi să vă înfăţişaţi. A se înfăţişa [arăta] înaintea Domnului era expresia obişnuită folosită pentru vizitarea Templului cu ocazia marilor slujbe religioase (Psalmi 42,2; 84,7; Exod 34,23). Evreii credeau pe bună dreptate că atunci când veneau la Templu ei veneau chiar în prezenţa imediată a lui Dumnezeu. Este adevărat că sanctuarul fusese zidit ca Domnul să poată locui în mijlocul lor (Exod 25,8). Însă nu este neapărat adevărat că oricine venea la Templu intra şi în atmosfera prezenţei lui Dumnezeu. Prin Isaia, Domnul proclamă că El locuieşte în locuri înalte şi în sfinţenie, dar e şi cu omul zdrobit şi smerit (Isaia57,15).
Daruri de mâncare nefolositoare. Jertfele aduse fără remuşcări şi pocăinţă autentică erau zadarnice (1Samuel 15,22; Matei 5,24; Marcu 12,33). Erau fără valoare.
Mi-e scârbă [KJV: o urâciune]. În loc să fie încântat de aducerea de tămâie înaintea Lui, Domnul era cum nu se poate mai scârbit. Formele religiei nu înseamnă nimic atunci când lipseşte adevăratul ei spirit. Dumnezeu a arătat lămurit că acolo unde ascultarea lipseşte, chiar şi rugăciunea este o scârbă pentru El. (Proverbe 28,9).
Luni noi, Sabate. Zilele sfinte menţionate aici mai apar împreună în texte ca 2Regi 4,23; 2Cronici 8,13; Amos 8,5. Ţinerea acestor zile sfinte era o parte esenţială a religiei iudaice. Ele fuseseră rânduite de către Domnul Însuşi şi El era Cel care ceruse ca Israel să le ţină (Exod 23,12-17; Levitic 23; Numeri 28; 29; Deuteronom 16,1-17). Însă păzirea exterioară a acestor forme religioase nu era suficientă. Ritualul şi ceremonia sunt lipsite de sens dacă lipseşte neprihănirea. Dumnezeu a arătat lămurit că păzirea formală a zilelor sfinte pe care El însuşi le rânduise era ofensatoare atunci când lipsea ascultarea.
Nu pot să văd. Ideea este că slujbele religioase solemne, atunci când sunt însoţite de o viaţă de nelegiuire, sunt dezgustătoare pentru Domnul. Pe vremea lui Isaia evreii erau înaintaţi în ce priveşte formele religiei, însă înapoiaţi în ce priveşte neprihănirea. Mulţi din cei care ţineau cu stricteţe cerinţele formale ale legii ceremoniale călcau pe faţă poruncile solemne ale Legii lui Dumnezeu. Calea lor era un simulacru de religie şi o ruşine în faţa lui Dumnezeu.
Urăsc. Dumnezeu vorbea unei categorii de oameni care pe dinafară erau foarte religioşi. Ei se angajau în ceremonii religioase deoarece credeau că astfel vor câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu. Dar Domnul i-a înştiinţat că era cât se poate de nemulţumit de purtarea lor – El ura ţinerea sărbătorilor lor rânduite, respingea închinarea lor cultică şi nu putea suferi pretenţiilor lor ipocrite. Ei Îl sfidau de fapt pe Dumnezeu refuzând să umble pe căile Lui, şi nici o manta a formalismului religios nu putea acoperi păcatele lor.
Când vă întindeţi mâinile. Când se rugau, evreii întindeau adesea mâinile spre Dumnezeu (vezi Exod 9,29.33; 17,11; 1Regi 8,22; Ezra 9,5; Iov 11,13; Psalmi 88,9; 143,6).
Nu ascult. Compară cu Psalmi 66,18; Iacov 4,3. Pentru a fi ascultată, rugăciunea trebuie să fie sinceră. Rugăciunile făţarnicilor nu vor fi ascultate (Matei 6,5; Luca 18,14). Rugăciunile pot fi lungi şi dese, dar de nici un folos (Matei 6,7). Rugăciunile făcătorilor de rele ale căror mâini sunt pătate de sânge şi care persistă în căile lor rele nu vor ajunge la tronul harului. Evreii din zilele lui Isaia păreau pe dinafară un popor foarte religios care înălţa multe rugăciuni, dar refuzau să-şi părăsească păcatele. Rugăciunile lor porneau de pe buze, nu din inimă. Astfel de rugăciuni, lămurise Dumnezeu, El refuza să asculte.
Pline de sânge. Sulul 1QIsa, recent descoperit la Marea Moartă (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86) adaugă: iar degetele de vinovăţie, alcătuind astfel un distih al cărui prim vers este mâinile vă sunt pline de sânge.
Spălaţi-vă. Păcatului duce la întinare morală şi decădere spirituală. Când David a păcătuit, rugăciunea lui a fost: Spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada (Psalmi 52,7). El a recunoscut murdăria adusă de păcat şi L-a rugat pe Dumnezeu să-i dea o inimă curată (v. 10), iar rugăciunea lui a fost ascultată. Fiecare păcătos are nevoie de curăţire morală; inima lui trebuie să fie curăţită de stricăciunea ei morală. Dumnezeu îl cheamă pe păcătos să-şi spele inima de nelegiuire (Ieremia 4,14), să-şi cureţe mâinile de nedreptate (Iacov 4,8). El făgăduieşte să scrie Legea Lui în inimă (Ieremia 31,33) şi să-l cureţe pe om de orice nelegiuire (1Ioan 1,9). Isaia chema Ierusalimul să îmbrace veşmintele sale cele frumoase, deoarece se apropia vremea ca cel necurat să nu mai intre acolo (Isaia 52,1). Ioan declara că nimic întinat nu va intra în Cetatea Sfântă (Apocalips 21,27). Lecţia pe care Isaia se străduia să o imprime în mintea lui Israel era că Dumnezeu Sfântul lui Israel, cere sfinţenie de la poporului Său.
Încetaţi să mai faceţi răul. Dumnezeu Îşi chema poporul să înceteze a mai păcătui. El era sfânt, iar ei trebuia să fie sfinţi. Răul trebuie să fie îndepărtat din viaţa fiecărui copil al lui Dumnezeu. Păcatul nu va mai exista în atmosfera curată a cerului, iar toţi cei care intră acolo vor purta hainele neprihănirii.
Învăţaţi-vă să faceţi binele. Aceia care slujesc lui Dumnezeu urăsc răul şi iubesc binele (Amos 5,15). Bunătatea negativă – înfrânarea de la fapte rele – nu este suficientă pentru nici un creştin. Evlavia este un principiu activ, iar cultivarea neprihănirii este cea mai sigură garanţie împotriva păcatului. Oricare ar fi fost înclinaţiile lui anterioare, un om va urmări nu doar să înceteze a face rău, ci să depună eforturi sincere de a face tot ce poate mai bine. Pentru a atinge această ţintă el va avea nevoie atât de puterea voinţei cât şi de ajutor din partea Cerului. Oamenii nu sunt născuţi la viaţa creştină cu un caracter desăvârşit, ci trebuie să înveţe, încet şi cu conştiinciozitate, să umble pe căile lui Dumnezeu. Prin studiu şi osteneală, răbdare şi perseverenţă, hotărâre şi practică, ei pot, cu timpul, să dobândească deprinderi de vieţuire dreaptă. Orice om care acum face binele a trecut mai întâi prin procesul încet şi migălos de a învăţa să facă binele, iar nimeni nu a învăţat într-adevăr să facă binele până când căile drepte nu au devenit obişnuite pentru el.
Ocrotiţi pe cel asuprit. Mai bine îndreptaţi asuprirea, sau îndreptaţi răul. Mulţi din Israel erau oprimaţi de semenii lor. Era de datoria acelora care iubeau pe Dumnezeu să îndrepte această situaţie. Oprimatorii trebuiau să fie opriţi, iar asupriţilor să li se dea ajutorul necesar.
Faceţi dreptate orfanului. Aceia care iubesc binele vor apăra cauza orfanului şi vor veghea ca să i se facă dreptate.
Apăraţi pe văduvă. Săracii şi nevoiaşii, nenorociţii şi asupriţii aveau nevoie disperată de uşurare. Conducătorii pretinsului popor al lui Dumnezeu trăgeau foloase de pe urma acestor clase nefericite şi se îmbogăţeau pe seama lor. Situaţia aceasta se cerea îndreptată. Adevărata iubire şi simpatie se vor da pe faţă prin eforturile de a îndrepta răul şi de a stabili dreptatea pentru toţi. Nici
o religie nu îşi merită numele dacă nu se luptă cu problemele acestei vieţi şi nu-i aduce pe oameni în armonie cu principiile împărăţiei cerului. O religie care constă din săvârşirea unor ceremonii măreţe, dar neglijează nevoile orfanilor şi văduvelor este lipsită de sens. Pentru mai multe explicaţii vezi comentariul la Iacov 1,27.
Veniţi [KJV menţionează acum]. Dumnezeu îi invită aici pe oameni să se întâlnească cu El pentru o discuţie liberă şi deschisă a problemelor lor. El nu este nici un judecător nechibzuit şi nici un tiran arbitrar, ci un tată şi prieten binevoitor. Interesele omului sunt interesele Lui, iar binele omului este binele Lui. Toate admonestările Sale sunt date pentru binele omului. Aceasta doreşte El ca omul să înţeleagă şi să creadă. Este aproape imposibil să-ţi închipui o mai mişcătoare manifestare a minunatei iubiri şi bunătăţi a lui Dumnezeu decât cea care se găseşte în invitaţia îndurătoare la judecată cu Domnul cerului şi pământului. Dumnezeu e rezonabil şi doreşte ca oamenii să-şi dea seama că este în avantajul lor să părăsească păcatul şi să umble pe căile neprihănirii. Judecata sau raţiunea omului i-a fost dată spre a fi folosită, iar el nu o poate folosi mai bine decât pentru a descoperi foloasele ascultării şi nenorocirile fărădelegii.
De vor fi păcatele voastre. În făgăduinţa aceasta cel mau rău dintre păcătoşi poate găsi mângâiere şi nădejde. Dumnezeu ne asigură aici că oricât de vinovaţi am fi fost în trecut, oricât de adânc s-ar fi imprimat ca o vopsea păcatul nostru, este posibil să fim readuşi la puritate şi sfinţenie. Făgăduinţa aceasta se ocupă nu doar cu urmările păcatului, ci şi cu păcatul însuşi. El poate fi eradicat şi îndepărtat cu desăvârşire din viaţă. Cu ajutorul lui Dumnezeu păcătosul poate să-şi asigure o stăpânire deplină asupra oricărei ispite copleşitoare (vezi comentariul la 1Ioan 1,9).
De veţi voi şi veţi asculta. Isaia scoate aici la iveală roadele ascultării. O viaţă de bucurie şi fericire este rezultatul natural al ascultării de legile lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nu poate binecuvânta pe aceia care nu fac tot ce pot mai bine. Bucuriile cerului nu sunt daruri arbitrare ale lui Dumnezeu pentru aceia care-L urmează, ci rezultatul natural al conformării faţă de cerinţele Sale.
Dumnezeu pune înaintea omului căile neprihănirii pentru că ele sunt drepte şi pentru că ele aduc cu ele binecuvântarea.
Veţi mânca. Făgăduinţa aceasta se aplică atât la lumea aceasta cât şi la cea viitoare. Roadele ascultării sunt culese nu numai în cer, ci şi pe pământ (vezi comentariul la Matei 19,29). Înainte ca Israel să intre în Ţara Făgăduită, Moise le-a arătat binecuvântările de care vor avea parte dacă vor umbla în căile Domnului (Deuteronom 28,1-13). Isaia arată că aceste binecuvântări nu fuseseră obţinute din cauza nereuşitei lui Israel de a asculta de poruncile Domnului. Dumnezeu îi asigură acum că aceste binecuvântări încă mai pot fi ale lor dacă se vor pocăi şi vor umbla pe căile neprihănirii.
De nu veţi voi. Nu o hotărâre arbitrară a lui Dumnezeu îl osândeşte pe păcătos. El doar culege ceea ce a semănat el însuşi. După cum binecuvântările însoţesc o dreaptă vieţuire, tot aşa nenorocirea însoţeşte răutatea. Când oamenii calcă poruncile lui Dumnezeu, rezultatul inevitabil este moartea. Aceasta este pur şi simplu rezultatul legii naturale a cauzei şi efectului. Când Israel s-a abătut de la Dumnezeu a pornit inevitabil pe calea dezastrului. Moise lămurise lucrul acesta chiar înainte ca Israel să intre în Ţara Făgăduită (Deuteronom 28,15-68). Când oamenii se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu şi refuză să asculte de Legea Sa ei stârnesc automat nenorocirea. Fiecare om îşi are soarta cu totul în mâinile sale; depinde numai şi numai de el să aleagă dacă viitorul lui va fi fericit sau nenorocit. Marele adevăr pe care Isaia l-a pus înaintea poporului lui Dumnezeu a fost că păcatul îşi atrage în cele din urmă propria lui distrugere. Nelegiuirea nu poate deveni niciodată temelia unei bucurii şi fericiri veşnice. Într-un sens foarte real păcătoşii se auto-distrug.
Gura Domnului a vorbit. Dumnezeu a prezis rezultatele inevitabile ale păcatului, dar acestea sunt departe de a fi o hotărâre arbitrară. Dumnezeu nu găseşte plăcere în moartea păcătosului (Ezechiel 18,23.31.32; 33,11), dar cunoscând rezultatul inevitabil al păcatului, El l-a avertizat pe om spunându-i exact care vor fi consecinţele neascultării (vezi Osea 13,9; 14,1; Romani 6,23.23; Iacov 1,15; 2Petru 3,9).
A ajuns o curvă. Sion, cetatea cândva credincioasă, a devenit necredincioasă. Cândva soţie adevărată a lui Iehova, acum ea s-a abătut de la El şi s-a dăruit altora. Ea a ajuns o desfrânată. Osea foloseşte aceeaşi comparaţie (cap. 2), cu Ieremia (cap. 2,20) şi Ezechiel (cap. 16). Experienţa lui Israel arată cât de jos pot cădea oamenii. Cândva curat şi drept, ales de Dumnezeu şi iubit de El, Israel s-a depărtat de Dumnezeu şi de căile neprihănirii. Cândva credincios şi ascultător, sfânt şi drept, Israel a ajuns rău şi stricat, un exemplu uluitor al consecinţelor necredincioşiei faţă de Dumnezeu.
Acum plină de ucigaşi. Dreptatea s-a îndepărtat, iar acum stricăciunea şi depravarea rămăseseră în locul ei. Cetatea sfinţilor ajunsese o cetate de ucigaşi şi ticăloşi. Osea (cap. 6,9) prezintă un tablou asemănător: Ceata preoţilor este ca o ceată de tâlhari, care stă la pândă, săvârşind omoruri pe drum. Călătorii pe drumurile mari şi oaspeţii cetăţilor era expuşi atrocităţilor şi crimelor, iar aceasta într-o ţară în care poporul pretindea sfinţenie şi făcea mare caz de religie.
Argintul tău. Prin două comparaţii corespunzătoare, Isaia pune în antiteză prezentul şi trecutul. Caracterul poporului a degenerat de la argint preţios la zgură lipsită de valoare. Vinul curat al dreptăţii şi al sfinţeniei a fost diluat. Domnul Isus folosea o comparaţie similară vorbind despre sarea care îşi pierduse gustul (Matei 5,13).
Mai marii. Osea (cap. 9,15) declara că toate căpeteniile lor sunt nişte răzvrătiţi [KJV]. Oamenii de frunte din Israel erau nişte îndărătnici şi nişte răzvrătiţi împotriva Domnului şi capii tuturor formelor de nelegiuire (Isaia 3,12; 9,16; Mica 3,11).
Părtaşi cu hoţii. Conducătorii lui Israel, a căror datorie era să aplice legea, se aflau de fapt într-un parteneriat secret cu aceia care călcau principiile ei. Tâlharii care umpluseră drumurile erau nestingheriţi de oficiali, împărţind câştigul cu aceştia.
Toţi iubesc mita. Mica (cap. 7,3) declară: cârmuitorul cere daruri şi judecătorul cere plată. Pentru orice serviciu conducătorii lui Israel aşteptau o răsplată. Mita era la ordinea zilei.
Nu-i fac dreptate. Judecătorii îndreptau o ureche surdă către orfani şi văduve, care de obicei nu aveau posibilitatea de a oferi daruri ca acelea date de asupritorii lor. Era lesne pentru un judecător să amâne la infinit audierea cazurilor săracilor (Luca 18,2-5).
Puternicul lui Israel. Un titlul asemănător pentru Dumnezeu este folosit în cap. 49,26; 60,16. Judecătorii din Ţara Făgăduită nu aveau nici un interes faţă de săraci, de la care se puteau aştepta la prea puţin drept răsplată, dar pricina săracilor ajunsese înaintea Aceluia care este cârmuitorul cerului şi judecătorul întregului pământ. Abia dacă realizau aceşti asupritori ai săracilor că îşi atrăgeau împotrivă toată forţa şi tăria Cerului. Prin Isaia, Domnul a dat solia: Eu voi lupta împotriva vrăjmaşilor tăi (cap. 49,25).
Potrivnicilor Mei. Vrăjmaşii celor drepţi sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Domnul este împotriva oricărui fel de nedreptate şi asuprire. Aceia care profită de pe urma semenilor lor se arată vrăjmaşi lui Dumnezeu. Aşadar, căpeteniile lui Israel se aşezau degrabă într-o poziţie care Îl obliga pe Dumnezeu să acţioneze împotriva lor.
Mă voi răzbuna pe vrăjmaşii Mei. Dumnezeu nu e răzbunător când lasă pedepsele să cadă asupra călcătorilor de lege. Scopul Lui este să mântuiască, nu să nimicească, însă păcatul cere pedeapsă. Cu toate că scopul lui Dumnezeu este, dacă se poate, să-l mântuiască pe păcătos de păcatul lui, totuşi aceia care persistă în nelegiuire trebuie să-şi dea seama că vine ceasul când va trebui să stea în faţa Judecătorului întregului pământ, care Şi-a luat angajamentul de a nu socoti nevinovat pe cel vinovat (Exod 43,7; Numeri 14,18).
Îmi voi întinde mâna împotriva ta [KJV: asupra ]. Judecătorul întregului pământ este şi Mântuitorul oamenilor. Cei vinovaţi din Israel vor fi cu siguranţă judecaţi, dar cei care se pocăiesc vor fi cu aceeaşi siguranţă mântuiţi. O dată cu ameninţările de pedeapsă, Dumnezeu oferă întotdeauna făgăduinţe de eliberare. Ierusalimul trebuie să fie pedepsit, dar va fi şi mântuit. Cu toate că cetatea credincioasă ajunsese o desfrânată (v. 21), ea încă putea deveni o cetate sfântă, un nou Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei (Apocalips 21,2; Isaia 62,4). Domnul Îşi va întinde mâna asupra poporului Său ca să-l mântuiască şi să-l restaureze.
Zgura. Produs rezultat în urma procesului de topire (vezi Isaia 1,22; Maleahi 3,2.3). Dumnezeu ar fi îndepărtat zgura nelegiuirii dacă Israel măcar ar fi fost dispus să-L lase. Flăcările nenorocirilor ar fi înlăturat zgura, lăsând numai aurul curat al unui caracter sfânt (Iov 23,10).
Plumb. Literal zgură. Toate trăsăturile josnice de caracter ar fi îndepărtate lăsând numai aurul curat.
Voi face iarăşi pe judecătorii tăi ca la început. Profetul priveşte înainte către o vreme când vor fi iarăşi judecători credincioşi ca Samuel, David şi Solomon. Israel va fi un stat ideal cu conducători ideali.
Cetatea credincioasă. Ierusalimul va fi caracterizat prin dreptate numai când Noul Ierusalim va coborî din cer după mia de ani (Apocalips 21,1.2). Atunci cetatea va fi cârmuită de Isus, Fiul lui David, care va înfăptui dreptatea şi judecata, iar cetatea ideală, nu mai prejos de dreptul ei Împărat, va fi numită: Domul neprihănirea noastră (Ieremia 33,15.16; Ezechiel 48,35).
Mântuit prin judecată. Mai curând mântuit prin dreptate. Există un Judecător drept care va mântui şi restaura Sionul printr-o dreaptă judecată. Prin dreptele Sale hotărâri zgura cetăţii păcătoase va fi curăţită cu desăvârşire.
Cei ce se vor întoarce. Cei ce se vor întoarce din Sion sunt numai aceia care-şi recunosc păcatele şi se pocăiesc. Numai ei vor fi mântuiţi şi numai ei vor fi drepţi. Sionul va fi o cetate sfântă, cârmuită de un Dumnezeu sfânt şi locuită de un popor sfânt (vezi cap. 4,2-4). Neprihănirea lui Hristos va constitui atât mijlocul cât şi scopul mântuirii. După cum Isus este drept tot aşa toţi locuitorii Cetăţii Sfinte vor fi drepţi, pentru că vor fi ca El (1Ioan 3,2). Neprihănirea lui Hristos este atât atribuită cât şi împărtăşită tuturor urmaşilor Săi. Mântuirea cuprinde atât îndreptăţirea pe care El le-o atribuie pentru a ispăşi păcatele deja săvârşite cât şi neprihănirea pe care El le-o împărtăşeşte ca să-i facă în stare să trăiască mai presus de păcat. Astfel omul va fi pe deplin refăcut după chipul lui Dumnezeu, în care a fost creat la început (Geneza 1,27).
Pieirea. Aceia care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu şi se dedau la păcat vor pieri. Răzvrătirea împotriva Cerului este o provocare a lui Iehova pentru o încercare a puterii, iar rezultatul este inevitabil. Pedeapsa prevăzută este deplină şi sigură.
Vor pieri. Numai Dumnezeu este izvorul vieţii. Nici o formă de existenţă nu poate fi fără El. Părăsindu-L pe Dumnezeu, celor răi le rămâne o singură soartă, iar aceasta este încetarea vieţii. Nu viaţa, ci moartea veşnică va fi soarta celor care Îl părăsesc pe Domnul. Plata păcatului este moartea (Romani 6,23), iar sufletul care păcătuieşte acela va muri (Ezechiel 18,4) având ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului (2Tesaloniceni 1,9). Cei răi pier şi vrăjmaşii Domnului sunt ca cele mai frumoase păşune: pier, pier ca fumul (Psalmi 37,20). Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; şi nu le va lăsa nici rădăcină nici ramură (Maleahi 4,1). Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată (Obadia 16). Încă puţină vreme şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era mai înainte, şi nu va mai fi. (Psalmi 37,10).
Terebinţi. Ebr. ’elim, copaci de un anumit soi, probabil terebinţi.
Grădinile. Compară cu cap. 65,3; 66,17. Grădinile acestea erau probabil terenuri cultivate în jurul copacului sau crângului central.
Ca un terebint. Oamenii vor pieri la fel ca obiectele din natură cărora le aduceau închinare.
Care n-are apă. Fără apă nici o grădină nu poate prospera. La Domnul este izvorul vieţii (Psalmi 36,9), şi aceia care Îl părăsesc pe El părăsesc Izvorul apelor vii (Ieremia 2,13). Aşa cum o grădină lipsită de apă devine o pustietate aridă, fără Dumnezeu, Israel avea să degenereze într-un câmp pustiu. Părăsindu-L pe Domnul, Izvorul vieţii, Israel şi-a pecetluit propria soartă.
Ca un câlţ. Câlţul, partea aspră şi zdrobită a inului, cânepei sau iutei, când e gata de tors, este extrem de inflamabil. Oamenii care se cred puternici vor pieri în focul de nestins al care îi mistuie pe cei răi.
Lucrarea lui. Atât cei răi cât şi faptele lor vor pieri în focul mistuitor al zilelor de pe urmă (2Petru 3,7.10).
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
5 PK 314
5, 6 DA 266; MH 70; SC 43
6 PK 315
9 PK 324
10–12DA 590; PK 323
11–13Te 232
11–15MH 341
12 5T 626
15 MH 342
15–202T 36
16, 17 DA 590; MH 224, 227; MYP 124; PK 315; SC 44; TM 146; 2T 289, 565; 5T 630; 6T 149
16–19FE 221
17 CS 128; Ed 141; ML 242; MYP 348
18 Ed 231; FE 239; MB 8; MH 123; PK 315; SC 43, 49; Te 287; 4T 294
18, 19 6T 200
18–205T 630; 6T 149
19 ML 164; 2T 166, 234
21 8T 250
21–23FE 222
25 CS 165; DA 107; PK 188; 1T 83; 3T 67; 5T 81; 7T 214
25–277T 152
28 Te 33