Trâmbiţe de argint. Există trei cuvinte ebraice traduse trâmbiţe. Unul era cornul de berbec (Exod 19,13) folosit la Sinai şi la Ierihon (Iosua 6,5). Era trâmbiţa folosită la lucrările vremelnice, apoi era una numită aici de unii scriitori clarinet. Acesta era un tub drept şi subţire cu o gură strălucitoare.
Cu ele. Sunarea din ambele trâmbiţe însemna adunarea întregii tabere. Pentru o sunare semnificativă a trâmbiţelor, vezi Ioel 2,15.
Suna cu vâlvă. Cuvântul vâlvă este tradus strigăt în Ieremia 20,16 şi Amos 1,14.
Preoţii. Deoarece trâmbiţele erau folosite pentru sarcini religioase şi sunau în armonie cu dorinţele exprimate ale lui Dumnezeu, era numai firesc ca instrumentele să fie date în seama preoţilor şi să se restrângă suflarea din instrumente numai la ei.
În ţara voastră. Referirea este la Ţara Sfântă, când aveau să înceteze peregrinările şi când folosul practic pentru care fuseseră făcute trâmbiţele avea să fie încheiat.
Zilele voastre de bucurie. Aceasta avea să însemne orice ocazie de recunoştinţă naţională (vezi 2 Cronici 5,12.13; 7,6; 29,27; Estera 9,19; Ioan 10,22). Sărbătorile voastre. Literal, la adunările voastre hotărâte, care înseamnă Paştele, Sărbătoarea Azimelor, Sărbătoarea Săptămânilor, Sărbătoarea Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii,
Sărbătoarea Corturilor (Levitic 23).
Lunile noi. Adică, prima zi a fiecărei luni, sau la fiecare lună nouă (Vezi articolul despre calendarul iudaic din volumul II).
În ziua a douăzecia. Aceasta a fost prima călătorie a izraeliţilor de la pustia Sinai, unde tăbărâseră aproape un an (vezi Exod 16,1; 19,1).
A anului al doilea. Un an şi ceva peste o lună de la începutul Exodului (vezi p. 187).
S-a ridicat norul. Norul stătuse deasupra Cortului Întâlnirii o lună şi nouăsprezece zile (Exod 40,17.34).
Pustia Paran. Limitele precise ale acestei pustii nu sunt determinate. În linii mari, ea se mărginea cu golful Acaba la răsărit, golful Suez la apus şi munţii Sinai la sud. Acesta era locul de locuit al lui Ismael (Geneza 21,21 şi compară cu Geneza 14,6; Deutronom 33,2 Habacuc 3,3).
Nahşon. În fiecare caz căpetenia (versetele 14-27) era comandantul seminţiei (capitolul 1,4-16) şi dădea toate ordinele în timpul marşului.
Sfântul locaş. Aceasta nu se referă la Cortul Întâlnirii, care era transportat de gherşoniţi şi de merariţi, ci la obiectele sfinte, chivotul, etc., duse pe umeri de chehatiţi (vezi capitolul 4,4.15).
Coada. Adică, ariergardă, literal colector. Neftali, în parte de sub Dan, era în realitate chiar la urmă. Cuvântul este aplicat la Dumnezeu ca ocrotitor în Isaia 52,12; 58,8.
Hobab. Versetul acesta nu lămureşte dacă Hobab Pan Reuel a fost socrul lui Moise, deoarece cuvântul înseamnă numai rudă de orice fel. Contextul trebuie să hotărască în fiecare caz. Reuel era socrul (Exod 2,16-21), deci Hobab, fiul lui, era cumnatul lui Moise (vezi PP 628).
Tu cunoşti. Ca locuitor al deşertului, Hobab cunoştea bine semnele şi drumurile lui şi ştia unde să caute apă.
Dacă vii cu noi. Probabil că până la urmă Hobab a consimţit să-i însoţească, deoarece copiii lui Hobab au locuit printre copiii lui Iuda (Judecători 1,16; 4,11).
Chivotul legământului. Adică, al celor Zece Porunci (Numeri 14,44; Deutronom 10,8; 31,9.25; Iosua 4,7.18; 6,8). Un legământ este un acord. Legământul dintre Dumnezeu şi Israel a fost acordul prin care urmau să fie poporul Lui, să-L asculte şi să devină reprezentanţii Săi înaintea lumii şi prin care Dumnezeu avea să-i binecuvânteze şi să fie Dumnezeul lor (vezi comentariul pentru Exod 19,5 şi 24,7). A fost pe temeiul alegerii lor de bunăvoie de a accepta rolul de a fi poporul ales al lui Dumnezeu că El le-a dat cele Zece Porunci pe care ei au făgăduit să le asculte ca parte a acordului lor (Exod 19,8; 24,3.7). În mod potrivit, cele Zece Porunci, scrise cu mâna lui Dumnezeu pe două table de piatră, au ajuns să fie numite legământul (Deutronom 4,13), pentru că ele constituiau o copie scrisă a condiţiilor pe care se întemeia legământul. Chivotul însuşi, conţinând cele Zece Porunci, a ajuns astfel să fie cunoscut ca chivotul legământului (vezi comentariul pentru Exod 25,16 şi Numeri 1,50).
Moise zicea. Pornirea copiilor lui Israel în călătoria lor spre Ţara Sfântă era o demonstraţie de credinţă şi de nădejde. Asupra lui Moise apăsa cea mai mare povară. Versetele 35 şi 36 raportează despre rugăciunea lui de dimineaţă pentru o bună călătorie în timpul zilei şi despre rugăciunea lui de seară pentru odihnă şi ocrotire. Apostolul Pavel vorbeşte despre Israel ca fiind botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise (1 Corinteni 10,2).Comentariile lui Ellen G. White
33 PP375
34-36 SR 157
35,36 ED 38, PP 376