1 Când doi oameni vor avea o ceartă între ei şi se vor înfăţişa înaintea judecăţii ca să fie judecaţi, celui nevinovat să-i dea drumul, iar pe cel vinovat să-l osândească.

Cearta. O discuţie care duce la litigiu, aşa cum rezultă din ceea ce urmează. Cuvântul tradus astfel este din rădăcina a agita, a se certa gălăgios, a striga (vezi Geneza 26,22; Iov 9,3; Proverbe 25,9). Forma de substantiv folosită ca aici apare şi în Geneza 13,7; Iov 31,13.

Înaintea judecăţii. La judecată (RSV), locul de judecată (1 Regi 7,7; Isaia 28,6). Cuvântul judecată se referă şi la proces, sau la procedura juridică din sala de judecată (Iov 14,3; Eclesiast 11,9; 12,14). În sfârşit, este folosit şi pentru hotărârea, sau judecata dată de judecător după auzirea cazului (Maleahi 2,17) celui nevinovat. Literal, pricina celui drept să fie dreaptă. Cel acuzat în mod fals trebuia să fie scutit şi achitat. Cuvântul tradus îndreptăţit este folosit şi pentru îndreptăţirea păcătosului înaintea lui Dumnezeu. El este folosit aici în sensul legal de a pronunţa nevinovăţia unui om (vezi Exod 22,9; 2 Samuel 15,4; Psalmi 4,21; Proverbe 17,15; Isaia 5,23). Curţile de judecată au fost stabilite sub directa conducere a lui Dumnezeu.

Pe... vinovat să-l osândească. Cuvintele traduse aici vinovat şi osândească sunt din aceeaşi rădăcină. Literal, expresia ar însemna a face să fie ordonat cel nenormal (neordonat). Rădăcina înrudită în arabă înseamnă a fi eliberat (de ramuri) şi, de aceea, rău ordonat sau scrântit. Trebuia să fie depusă o stăruinţă de a reabilita şi a potrivi, mai degrabă decât a pedepsi în înţeles de răzbunare.

2 Dacă cel vinovat este osândit să fie bătut, judecătorul să pună să-l întindă la pământ şi să-i dea, în faţa lui, un număr de lovituri potrivit cu greutatea vinii lui.

În faţa lui. Adică, în faţa publicului, înaintea martorilor şi judecătorilor. El era pus jos şi i se dădea numărul de lovituri stabilite de judecători. Pedeapsa corporală era administrată de obicei cu un băţ (2 Samuel 7,14), deşi erau folosite şi ramuri cu spini (Judecători 8,7.16), şi uneori bice (1 Regi 12,11.14). Scorpioanele erau făşii de piele împletite cu noduri tari conţinând bucăţi ascuţite de metal sau lemn.

3 Să nu pună să-i dea mai mult de patruzeci de lovituri, ca nu cumva, dându-i mai multe lovituri decât atât, fratele tău să fie înjosit înaintea ta.

Patruzeci de lovituri. Compară cu experienţa lui Pavel (2 Corinteni 11,24). Mai târziu iudeii au fixat numărul la treizeci şi nouă ca să nu se dea, din nebăgare de seamă, mai mult de patruzeci.

Înjosit. O pedeapsă prea severă ar fi dus la resentiment şi la simţământul că omul fusese tratat pe nedrept. O lovitură peste patruzeci avea să fie considerată nedreaptă. Când pedeapsa era aplicată în sinagogă era obiceiul să se citească texte ca Deutronom 28,58.59, în timpul biciuirii şi în prezenţa martorilor.

4 Să nu legi gura boului, când treieră grâul.

Gura boului. Din timpuri vechi era obiceiul să se folosească boii la scoaterea cerealelor prin călcare. În India este astăzi un lucru obişnuit a pune botniţă la animale. Scoaterea cerealelor prin călcare este adesea dureroasă pentru picioarele boilor şi nu este neobişnuit ca ei să şchioapete ca rezultat al acestei acţiuni, mai ales dacă erau folosiţi peste măsură. Acest precept mozaic nu numai că ocroteşte pe bou de tratamentul cel crud, ci era destinat să întipărească delicateţea – o trăsătură neobişnuită la păgâni. Ia aminte la simţămintele exprimate în Proverbe 12,10 chiar asupra acestei chestiuni. Apostolul Pavel s-a referit la Deutronom 25,4 ca dovadă că slujitorul trebuie să primească un salariu potrivit şi adecvat, în armonie cu demnitatea sacră a slujbei lui (vezi 1 Corinteni 9,9; 1 Timotei 5,18; compară cu Matei 10,10). Slujirea credincioasă a oamenilor sau a animalelor, merită o recunoaştere generoasă.

5 Când fraţii vor locui împreună, şi unul din ei va muri fără să lase copii, nevasta mortului să nu se mărite afară cu un străin, ci cumnatul ei să se ducă la ea, s-o ia de nevastă şi să se însoare cu ea ca cumnat.

Să se însoare cu ea ca cumnat. Scopul unei astfel de căsătorii era să se asigure un succesor celui decedat (vezi Geneza 38,8; Matei 22,25). Primul copil născut dintr-o astfel de legătură numită de obicei căsătorie levirată (căsătoria în care fratele soţului mort fără urmaşi ia în căsătorie pe cumnata rămasă văduvă, n. trad.), trebuia să fie moştenitorul fratelui decedat, cu scopul de a perpetua numele şi moştenirea lui. Un frate care refuza să îndeplinească această îndatorire era dispreţuit în public. Acest obicei era comun la multe popoare vechi, deşi cu mici deosebiri, şi mai era practicat de descendenţii unor vechi popoare din India. Cel mai bine cunoscut exemplu biblic al aplicării principiului căsătoriei levirate este acela al lui Rut moabita (Rut 1,22; 2,1-4.17).

6 Întâiul născut, pe care-l va naşte, să moştenească pe fratele cel mort şi să-i poarte numele, pentru ca numele acesta să nu fie şters din Israel.

Numele. Compară cu Numeri 27,4; Rut 4,5. În toate epocile, oamenii au preţuit perpetuarea numelui de familie. Aceasta rămâne adevărat pentru ţările orientale de astăzi, unde nu poate deveni

o nenorocire mai mare decât aceea de a muri fără un moştenitor de parte bărbătească.

7 Dacă omul acesta nu vrea să ia pe cumnata sa, ea să se suie la poarta cetăţii, la bătrâni, şi să spună: „Cumnatul meu nu vrea să ridice în Israel numele fratelui său, nu vrea să mă ia de nevastă după dreptul de cumnat.”

Bătrâni. Cu privire la autoritatea bătrânilor la poartă, vezi Deutronom 21,19; 22,15; Rut 4,1. Legea nu cerea fratelui să se căsătorească cu văduva, dacă el simţea că nu o poate iubi. Dar în cazul în care refuza să se căsătorească cu ea, ea putea face o plângere formală contra lui.

8 Bătrânii cetăţii să-l cheme şi să-i vorbească. Dacă el stăruie şi zice: „Nu vreau s-o iau,”

Bătrânii. Bătrânii erau conducătorii responsabili ai cetăţii care se ocupau cu el. Fără îndoială că erau pe deplin cunoscători ai circumstanţelor lui şi capabili să dobândească noi informaţii asupra cazului. Bătrânii, literal bărbaţi între două vârste, erau foarte respectaţi şi exercitau o autoritate considerabilă.

9 atunci cumnata sa să se apropie de el în faţa bătrânilor, să-i scoată încălţămintea din picior şi să-l scuipe în faţă. Şi, luând cuvântul, să zică: „Aşa să se facă omului care nu voieşte să ridice casa fratelui său.”

Să-i scoată încălţămintea. Literal, sandaua lui. Tradiţia iudaică indică încălţămintea piciorului drept. Fapta descrisă aici era privită ca un act de nedemnitate, având în vedere că a nu consimţi cu Legea leviratului (vezi v.5) era privit ca un semn de egoism (vezi Rut 4,6). Punerea piciorului încălţat pe proprietate făcea cunoscut fie dispreţul cuiva asupra ei, fie deplina proprietate a cuiva asupra acesteia (Psalmi 60,8; 108,9). În conformitate cu aceasta, îndepărtarea încălţămintei unui bărbat de către văduva fratelui lui, făcea cunoscut nevrednicia bărbatului. El refuza să facă ceea ce era numai drept să se aştepte de la el. Compară cu Cântarea Cântărilor 7,1 ca figură pentru piciorul încălţat, ca tablou al frumosului şi atracţiei. A merge desculţ era privit ca degradant (2 Samuel 15,30; Isaia 20,2,4), sau ca un semn de umilinţă (Exod 3,5; Iosua 5,15).

În faţă. Comentatorii iudaici interpretează aceasta ca scuipare pe pământ, înaintea feţei lui. Aceasta pare rezonabil, pentru că prepoziţia nu este pe ci lângă sau înainte (Deutronom 11,25; Iosua 10,8). Scuiparea înaintea feţei era considerată a fi umilitoare (Numeri 12,14). Verbul acesta apare de trei ori în Biblia ebraică.

Aşa să se facă. Singura excepţie era mare preot căruia nu i se aplica legea leviratului (Levitic 21,13,14), fraţii care locuiau la depărtare şi cel în vârstă.

10 Şi casa lui se va numi în Israel „casa celui descălţat.”

Verset ce nu a fost comentat.

11 Când doi oameni se vor certa unul cu altul, şi nevasta unuia se va apropia să scoată pe bărbatul său din mâna celui ce-l loveşte, dacă întinde mâna şi apucă pe acesta din urmă de părţile ruşinoase,

Cearta unul cu altul. În Exod 21,22 este raportat oamenilor care se ceartă şi recompensa care trebuie să fie dată unei femei gravide rănită ca rezultat al unei bătăi între bărbaţi. În cazul acesta, se asigura ocrotirea legală bărbatului. Unii comentatori au sugerat că aceasta se referă la văduva din versetele 5-10, aşa încât cumnatul ei să fie obligat să se căsătorească cu ea. Dacă aceasta ar fi aplicaţia, legea aceasta ar interzice femeii să treacă dincolo de marginile decenţei. Cu toate acestea, contextul arată clar că aceasta era o ceartă personală, în care soţia unuia dintre bărbaţi se străduia să-şi ajute soţul. Cuvântul tradus aici luptă ar putea fi mai bine tradus cu bătaie corp la corp. El este redat diferit în Exod 2,13; 21,22; Levitic 24,10; 2 Samuel 14,6).

12 să-i tai mâna: să n-ai nicio milă de ea.

Să-i tai mâna. Acest lucru nu trebuia să fie făcut de bărbatul pe care l-a apucat ea, pentru că el avea să fie incapabil, poate rănit permanent. El urma să aducă plângerea lui înaintea judecătorilor. Legea aceasta rezultă din principiul arătat în Exod 21,24. Unii comentatori iudei resping ideea că exprimarea trebuie să fie interpretată literal. Rabinii au schimbat mai târziu sentinţa într-o amendă grea.

13 Să n-ai în sacul tău două feluri de greutăţi, una mare şi alta mică.

Două feluri de greutăţi. Două feluri de greutăţi (RSV). Una mai uşoară folosită pentru vânzare şi alta mai grea pentru cumpărare. Literal, o piatră şi o piatră, mare şi mică. Vechile greutăţi ebraice erau făcute de obicei din piatră. Amos 5,5 arată că aceste fel deosebit de necinste nu era neobişnuit la iudei. Notează declaraţia despre diferite greutăţi din Proverbe 20,23, ca o urâciune pentru Iehova, în timp ce greutăţile drepte sunt aprobate de Domnul (Proverbe 16,11). Profetul Mica face o declaraţie similară despre neplăcerea lui Dumnezeu cu privire la greutăţile false (Mica 6,11). Dumnezeu intenţionează ca în poporul Său să stăpânească principiile de dreptate şi echitate. Aceia care Îi slujesc lui Dumnezeu nu-i vor înşela pe semenii lor (vezi 1 Ioan 4,20).

14 Să n-ai în casă două feluri de efe, una mare şi alta mică.

Verset ce nu a fost comentat.

15 Ci să ai o greutate adevărată şi dreaptă, să ai o efă adevărată şi dreaptă, pentru ca să ai zile multe în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău.

Greutatea adevărată şi dreaptă. Vezi Levitic 19,35.36. Tentaţia de a se lăsa în voia ispitei spre a realiza profituri uşoare nu este întotdeauna uşor eliminată din preocupările de afaceri. Noi vorbim despre cinste ca fiind cea mai bună politică. Cu toate acestea, politica urmată de unii oameni de afaceri este atât de crudă ca dinţii şi fălcile în junglă. Trebuie să se admită că astfel de proceduri au adus oamenilor bogăţii imense şi chiar mare reputaţie în societate. Totuşi, fără cinste nu poate exista pace în suflet şi o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu.

16 Căci oricine face aceste lucruri, oricine săvârşeşte o nedreptate, este o urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău.

Verset ce nu a fost comentat.

17 Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut Amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt:

Amalec. Referirea de aici este la ostilitatea amaleciţilor faţă de Israel în călătoria lor din Egipt (Exod 17,8-16). Este adevărat că pe vremea scrierii cărţii Deutronom amaleciţii nu mai erau o ameninţare pentru Israel. Totuşi, Iehova nu a uitat vătămarea pe care au făcut-o poporului Său.

18 cum te-a întâlnit pe drum şi, fără nicio teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit şi sleit de puteri.

S-a aruncat... pe dinapoi. Reflectând laşitate şi cruzime (vezi Exod 17,8-13).

Fără nici o teamă de Dumnezeu. Acesta a fost motivul relei lui purtări. Indiferenţa faţă de principiile dreptăţii cu greu poate constitui o temelie trainică pe care să fie clădite bunătatea şi dragostea faţă de aproapele.

19 Când îţi va da Domnul Dumnezeul tău odihnă, după ce te va izbăvi de toţi vrăjmaşii care te înconjoară, în ţara pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-o dă ca moştenire şi spre stăpânire, să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi lucrul acesta.

o dăca moştenire spre stăpânire, săştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi lucrul acesta.

Să ştergi. Domnul este un Dumnezeu al iubirii şi dreptăţii. Porunca de a şterge pe amaleciţi ca naţiune a fost adresată prima dată lui Iosua (Exod 17,14), dar adevărata lucrare de judecată asupra acestui popor care îşi umpluse paharul nedreptăţii lui, a fost adusă la îndeplinire pe etape. Barac şi Ghedeon (Judecători 5,14; 6,3; 7,12), Saul şi Samuel (1 Samuel 15,1-9) şi David (1 Samuel 26,8.9; 30,1.17), toţi au luat parte la executarea poruncii împotriva lor. În cele din urmă au venit copiii lui Simeon care au desăvârşit însărcinarea (1 Cronici 4,42.43).

Comentariile lui Ellen G. White

4 GW 450; TM 253, 347, 493

13, 14 MH 188

13-16 CS 77

13-18 TM 371

14-16 7T 179

17-19 PP 299; 2T 108; 5T 245

19 PP 628; TM 372