Saul. Vezi nota Adiţională 2 la cap. 4

Sufla. (Insuflând, Nitz). Gr. empneo, a inspira sau a sufla. Arestarea şi măcelărirea creştinilor erau, vorbind figurat, însuşi aerul pe care-l respira Saul. Popoarele semite adesea asociau emoţia mâniei cu respiraţia.

Încă. Gr. eti, încă, legând naraţiunea din cap. 9 cu cap. 8,3. În timp ce biserica se dezvoltă în afară de Ierusalim (cap. 8,4-10) Saul a continuat să o persecute înăuntru şi în jurul capitalei.

Ameninţarea şi uciderea. (Ameninţări şi ucidere, KJV; Ameninţare şi omor, Nitz). Mai bine ameninţare şi ucidere. Zelul persecutorului se intensificase; el vrea să meargă la limite extreme pentru a desfiinţa învăţătura cea atât de hulită. El însuşi recunoaşte lucrul acesta în cap. 22,4; 26, 9-11. El nu încearcă să minimalizeze partea teribilă pe care a avut-o în distrugerea bisericii. Părinţii bisericeşti timpurii vedeau un paralelism semiprofetic între cuvintele lui Iacob: Beniamin este un lup care sfâşie; dimineaţa, mănâncă prada, iar seara împarte prada răpită (Geneza 49,27) şi purtarea aceluia care se fălea că e din seminţia lui Beniamin (Filipeni 3,5) şi care purta numele marelui erou, primul împărat al seminţiei.

Împotriva ucenicilor. Numele victimelor acestei persecuţii continue nu sunt date, dar mărturisirea ulterioară a lui Pavel: Când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor (cap. 26,10) arată că Ştefan nu a fost singurul ucis la data aceea. Zelul lui Saul dat pe faţă la moartea lui Ştefan a dus la alegerea lui în Sinedriu (AA 102) şi curând a fost învestit cu autoritate de la preoţii cei mai de seamă să urmărească peste tot pe creştinii din Ierusalim. Dacă se ştia la Ierusalim că samaritenii fuseseră admişi în biserică (vezi cap. 8,1), ura iudeilor fără îndoială trebuie să se fi intensificat.

Marele preot. Ana sau Caiafa (vezi cap. 4,6), amândoi fiind saduchei, în timp ce Saul se fălea că e un strict fariseu (cap. 26,5). Dar curiozitatea acestei alianţe (vezi vol. V, p. 51,52) nu l-a făcut să şovăie pe asprul persecutor. Coaliţia dintre Saduchei şi Farisei, care fusese alcătuită mai înainte împotriva lui Isus Hristos (Matei 26,8) a fost reînnoită împotriva urmaşilor lui. Vezi începuturile activităţii lui Pavel

A cerut. (A dorit KJV; Ceru, Nitz). De preferat, a cerut, sau a solicitat în favoarea sa, probabil pentru a justifica înălţarea lui în cadrul Sinedriului.

Scrisori. Acestea erau hârtiile care constituiau puterea şi învoirea lui Saul (cap. 26,12). Reiese că Roma a conlucrat cu autorităţile iudaice dând marelui preot puteri de extrădare a fugarilor iudei. Autoritatea aceasta probabil datează de pe la 56 î. Hr. (Iosif, Antiquities, XIV, 8,5 [146-148]; conform cu 1 Macabei 15,15-24).

Damasc. Cetatea aceasta e socotită ca una dintre cele mai vechi din lume. Locul ei era considerat în mod tradiţional scena uciderii lui Abel. Iosif, (Antiquities, I. 6,4 [145]) atribuie întemeierea oraşului lui Uz, nepotul lui Sem (vol. I, p. 270). Această cetate figurează în istoria lui Avraam ca loc de naştere a administratorului său (Geneza 14,2). David plasează acolo garnizoane (2 Samuel 8,6) dar sub Rezon, cetatea a devenit un centru al opoziţiei lui Solomon (1 Regi 11,23-25). Râurile lui, Abana şi Parpar erau, în ochii generalului Sirian lepros, Naaman, mai bune decât oricare din râurile lui Israel (2 Regi 5,12). Era centrul regatului sirian în alianţele şi războaiele cu Israelul şi Iudeea (2 Regi 14,28; 16,9.10; Amos 1,3.5). Făcea comerţ cu mărfuri cu Tirul, cum şi cu vin şi lână albă, aşa cum e notat de Ezechiel (cap. 27,16.18). În anul 333 î. Hr., generalul macedonean Parmenion, a cucerit cetatea pentru Alexandru cel Mare. A fost recâştigată de romanul Pompei în anul 64 î. Hr. Pe vremea convertirii lui Saul, se găsea sub jurisdicţia lui Vitellius, pe atunci guvernator roman al Siriei. Când Tiberius a murit în anul 37 d. Hr., Vitellius s-a grăbit să se ducă la Roma şi Aretas IV, regele nabatanienilor, a pus stăpânire pe Damasc şi l-a guvernat printr-un delegat. Aşa stăteau lucrurile la data când Saul a trebuit să fugă din cetate. (2 Corinteni 11,82)

Damascul alcătuia o oază în pustiul Sirian. Râul Abana, alimentat de zăpezile munţilor Anti-Liban, iriga terenul şi-l făcea foarte roditor. Cetatea era bine descrisă ca o capitală predestinată. Populaţia ei era predominant aramaică, dar cetatea poseda o mare colonie iudaică. Naraţiunea (Fapte 9,2.14) lasă a se înţelege că printre ei erau mulţi ucenici ai Domnului (v. 1). Dintre aceştia, mulţi poate fuseseră refugiaţi din cauza persecuţiei din Ierusalim şi din împrejurimile lui şi sinagogile locale erau fără îndoială chemate să aplice decretul Sinedriului din Ierusalim. Luca nu explică pentru ce a ales Saul locul acesta pentru lucrarea lui de pedepsire mai departe a bisericii. Motivele însă pot fi oferite:

1) Aşa cum s-a notat, creştinii se refugiaseră acolo, la o oarecare distanţă considerabilă de Iudeea.

2) Acolo erau convertiţi creştini care erau cetăţeni ai locului.

3) Se poate ca Damascul să fi devenit un centru depărtat al bisericii în dezvoltare.

4) Se poate ca Saul să fi cunoscut bine autorităţile iudaice şi putea să conteze pe conlucrarea lor împotriva creştinilor.

Sinagogile. Cetatea era cosmopolitană şi probabil erau acolo iudei din multe naţiuni. Ca şi la Ierusalim (conform cu cele de la cap. 6,9) grupe naţionale îşi vor fi înfiinţat propriile lor sinagogi. Se apreciază că vor fi fost 30 sau 40 de sinagogi în cetatea Damascului pe vremea aceea. Fără îndoială, creştinii încă luau parte cu evlavie la sinagogă şi tocmai contra acestora plănuia Saul să acţioneze.

Pe calea credinţei. [ Ai acestei cai, KJV; In calea Domnului, Nitz]. Adică unii care aparţineau căii. Cuvântul cale apare ca un sinonim timpuriu al creştinismului (conform cap. 19,9.23; 22,4; 24,14.22). Compară folosirea de către Luca a numelui (cap. 5,41, RSV), cuvântului (cap. 4,4; 8,4; 14,25), calea mântuirii (cap. 16,17) şi calea Domnului (cap. 18,25). Termenul poate să-şi fi avut obârşia în declaraţia lui Hristos că El este calea (Ioan 14,6), sau în referirea Lui, la calea cea strâmtă. (Matei 7,14)

Atât bărbaţi, cât şi femei. Includerea femeilor printre victimele în perspectivă accentuează furia de care era stăpânit Saul împotriva creştinilor (conform cap. 22,4)-

Legaţi la Ierusalim. Misiunea lui Saul lasă să se înţeleagă că vina creştinilor depăşea jurisdicţia tribunalelor locale (vezi Matei 10,17) şi ei trebuia să fie deferiţi Sinedriului (vol V, p. 67) din Ierusalim. Atât de mare era puterea preoţească (vezi mai sus la scrisori) încât autorităţilor iudaice le era îngăduit să aresteze pe cei pe care doreau, chiar şi pe teritoriu străin.

Pe drum. (Pe când călătoreau, KJV; Şi mergând, Nitz) Nu e posibilitatea acum de a cunoaşte pe care cale au mers Saul şi însoţitorii săi, dar aveau posibilitatea de a alege cel puţin două căi. Una din acestea era calea principală pentru caravanele din Egipt la Damasc, care mergea paralel cu linia ţărmului palestinian până când cotea spre răsărit ca să treacă râul Iordan mai sus de Lacul Galileii şi după ce trecea prin Gadara, o lua spre nord-est către Damasc. Cele 150 de mile puteau să fie făcute într-o săptămână.

S-a apropiat de Damasc. (Aproape de Damasc, KJV) Locul vedeniei lui Saul este necunoscut. Tradiţii în conflict şi neîntemeiate arată către patru locuri diferite. Trebuie să fi fost însă, relativ aproape de oraş, deoarece însoţitorii săi, l-au luat de mână şi l-au dus în Damasc (v. 8, cf. AA 117).

Cartea Faptelor dă trei relatări a ceea ce a avut loc în apropiere de Damasc. Cu privire la micile naraţiuni în relatările biblice paralele, vezi Nota Adiţională la Matei 3, tabelul de mai jos compară punctele principale din cele trei relatări.

CELE TREI RELATĂRI ALE CONVERTIRII LUI PAVEL Tabel A strălucit. Mai bine, a fulgerat. Capitolele 22,6; 26,13 identifică timpul zilei sau amiaza. Oricât de strălucitoare este lumina orbitoare a soarelui la amiaza zilei, Pavel mai târziu spune că lumina pe care el o văzuse din cer întrecea pe a soarelui (cap. 26,13). În mijlocul acestei străfulgerări el a văzut aşa de clar pe Hristos proslăvit, încât se include printre cei care au avut privilegiul de a vedea pe Domnul după învierea Sa (Fapte 9,17; 1 Corinteni 9,1; 15,8; AA 115). În ce priveşte felul arătării, e natural de a gândi că ea a fost de felul aceleia care a izbit privirile lui Ştefan (vezi Fapte 7,55.56). Cuvintele martirului: Văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu, au părut atunci ca blasfemie pentru zelul înflăcărat al lui Saul, fariseul. Acum, Saul însuşi, vede pe Fiul omului în slava Tatălui. Însoţitorii lui Saul au auzit un glas dar n-au desluşit cuvintele (vezi cap. 22,9, cf cele de la cap. 9,7). Ei au văzut lumina (cap. 22,9), dar nu au desluşit chipul celui care vorbea (cf. Cele de la Ioan 12,29). Amănuntele acestea dovedesc realitatea experienţei.

A căzut. Lumina din cer a fost aşa de puternică, încât toţi au căzut la pământ (cap. 24,14) deşi Luca aici aminteşte numai pe Saul. Nu e nici o dovadă că vreunul din ei a era călare.

A auzit un glas. Comparaţia cu cap. 9,7 şi 24,9 sugerează că Saul a auzit şi a înţeles glasul care-i vorbea, în timp ce însoţitorii săi au auzit sunetul fără a înţelege ceea ce spunea. (vezi cap. 9,7).

Saule. Până la punctul acesta naraţiunea a dat numele lui Saul în forma din greacă, Saulos. Aici şi în capitolul 9,17; 22,7.13; 26,14, însă, e folosită forma ebraică a numelui, Saulos. Aceasta probabil reflectă cuvintele reale spuse: 1) de Isus, care potrivit cu cap. 26,14, a vorbit limba ebraică (aramaică) (vezi vol I, pag. 30); şi 2) de Anania, care era probabil iudeu şi deci vorbea ebraica (aramaica). În ce priveşte repetarea numelui unei persoane în comunicări divine, cf. Geneza 22,11; 1 Samuel 3,10; Matei 23,37; Luca 10,41; 22,31.

Pentru ce mă prigoneşti? E o întrebare răscolitoare pe care Hristos a pus-o persecutorului; ea punea în discuţie fundamentul purtării lui şi arăta că el nu cunoscuse pe Acela pe care Îl persecuta atât de neînduplecat. Notaţi că Hristos Se identifică atât de mult cu ucenicii Săi, încât suferinţele lor devin suferinţele Lui (AA 117). În toată strâmtorarea lor a fost şi el în strâmtorare (Isaia 63,9 Nitz), şi cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor lui (Zaharia 2,8). Ceea ce se făcea ucenicilor Domnului, era socotit ca fiind făcut Lui însuşi (Matei 10,40).

Cine eşti tu, Doamne? Saul încă nu va fi folosit cuvântul Domn în toată plinătatea înţelesului N.T. El era exprimarea naturală de teamă şi respect (vezi Ioan 1,38). Dar Saul îşi dăduse oarecum seama de prezenţa divină şi arăta aceasta prin folosirea din partea sa a apelativului: Doamne.

Isus. Există unele dovezi textuale (cf. p.10) pentru expresia Isus din Nazaret, sau Isus Nazarineanul. E posibil însă, ca aceasta să fi fost introdusă de la cap. 22,8, unde apare în propria naraţiune a lui Pavel. Isus din Nazaret este numele care a fost folosit batjocoritor de acuzatorii lui Ştefan (cap. 6,14), însuşi numele pe care Saul constrângea bărbaţi şi femei să-L hulească (cap. 26,11; cf. v. 9). Folosind numele acesta pentru Sine, Fiinţa cerească ce S-a arătat lui Saul Se identifică fără echivoc cu Hristos. Persecutorul capitulează. Înţelegerea că Isus este Hristosul marchează punctul convertirii lui Saul şi sfârşitul furiei sale prigonitoare. El a făcut să vadă ceea ce maestrul său, Gamaliel, sugerase mai înainte (cap. 5,39) că a persecuta pe Isus însemna a lupta împotriva lui Dumnezeu. Vezi cap. 22,8; 26,15.

Pe care-L prigoneşti. Pronumele tu este exprimat emfatic în limba greacă, cum este şi precedentul Eu. Aceasta aşază pe Hristos, în iubire, putere şi slavă, în impresionant contrast cu Saul persecutând, dar acum prosternat la pământ şi înfricoşat.

A fi greu. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea cuvintelor ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş. Totuşi, există un temei textual raţional pentru aceste cuvinte în cap. 26,14. Deşi cuvintele se găsesc în multe texte latine la cap. 9,5, ele nu apar în nici un manuscris grec. Prezenţa lor în Biblia greacă tipărită, din care KJV a fost tradusă, se datorează faptului că Erasmus (vezi Vol. I, p. 141,142), pregătind ediţia lui tipărită a NT Grec, le-a tradus în greceşte din latină şi le-a inserat în textul său. În ce priveşte comentariu la aceste cuvinte, vezi cap. 26,14.

Tremurând. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte, Tremurând şi plin de frică, el a zis: Doamne, ce vrei să fac?… i-a zis Domnul. Totuşi întrebarea lui Saul, Ce să fac, Doamne? apare cu sprijin textual netăgăduit în cap. 22,10. Ca şi ultima parte a v. 5 (vezi mai sus la Ar fi greu), pasajul de faţă nu se găseşte în nici un manuscris grecesc şi se pare că a apărut în KJV printr-o introducere făcută de Erasmus din Vulgata Latină.

Scoală-te. Saul rămăsese mai departe trântit la pământ, acolo unde căzuse. Intră în cetate. Aceasta sugerează că Saul şi cei care îl însoţeau erau în apropiere de Damasc (cf. v.3). Ţi se va spune. În cap. 26,16-18 Pavel dă o relatare mai amplă a instrucţiunilor lui Hristos pentru el. Raportul lui Luca de aici este mult mai scurt. Instrucţiuni în plus sunt date prin Anania, în

Oamenii. Lui Saul i se dăduse nu numai împuternicire pentru lucrarea lui de persecutare, dar şi un număr de asistenţi. Pe cât se pare, era planul de a dezrădăcina complet creştinismul din cetatea Damasc.

Au rămas. (Au stat KJV) Şi ei fuseseră trântiţi la pământ (cap. 26,14). Probabil ei se ridicaseră deja înaintea de Saul.

Încremeniţi. (Muţi KJV). Deşi experienţa a fost mai puţin intensă pentru ei decât pentru conducătorul lor, îi lăsase muţi.

Auzeau … glasul. (Auzind o voce, KJV; Nitz). Gr. akonontes… tes phones. La prima vedere afirmaţia aceasta pare să contrazică ceea ce spune în cap. 22:9, unde Pavel declară că tovarăşii săi n-au auzit glasul (ten … phonen ouk ekousan). Totuşi un studiu atent al celor două relatări ajută să se explice această discrepanţă aparentă. Verbul akoua a auzi, se poate referi fie la capacitatea urechilor de a auzi un sunet (vezi Matei 11,15; 13,15), fie la capacitatea minţii de a înţelege ceea ce e auzit (vezi Marcu 4,33; 1 Cronici 14,2). În pasajul de faţă, cuvântul tradus glas (voce) (phones) e la cazul genitiv. În limba greacă, aceasta arată că însoţitorii lui Saul au auzit numai sunetul glasului şi n-au putut înţelege ceea ce s-a spus. În cap. 22,9 cuvântul tradus glas (voce) (phonen) e la acuzativ, şi aceasta împreună cu negativul nu, înseamnă că ei n-au auzit glasul destul de lămurit pentru a înţelege ceea ce se spunea (cf. cap. 9,4, unde vorbind despre Saul care a înţeles, Luca foloseşte acuzativul spunând că el a auzit o voce (ekousen phonen). Explicaţia aceasta poate fi susţinută mai departe şi de faptul că în cap. 22,9, Pavel declară de asemenea că oamenii au văzut în adevăr lumina, în timp ce versetul de faţă spune că ei au rămas încremeniţi… nu vedeau pe nimeni. Ei au văzut lumina orbitoare, dar imaginea lor nu era destul de clară ca să distingă pe Cel descoperit lui Saul în lumină. La fel, este logic de a înţelege că ei au auzit vocea, dar nu destul de clar pentru a înţelege cuvintele rostite.

Nu vedeau pe nimeni. (Nevăzând pe nimeni, KJV, Nezărind pe nimeni, Nitz) Ei au văzut lumina cerească (cap. 22,9) dar n-au perceput chipul divin pe care Saul l-a văzut învăluit în acea lumină.

Ochii îi erau deschişi. (Nu vedea pe nimeni, KJV). Dovezi textuale furnizează (cf. v.10) exprimarea nu vedea nimic. El fusese orbit de slava orbitoare a luminii cereşti (cf. cap. 22,11). Orbirea lui dovedea că ceea ce văzuse nu era o simplă halucinaţie. Pentru Saul însuşi, orbirea se prea poate să fi avut o însemnătate spirituală. El privise la sine ca fiind călăuza orbilor, fălindu-se că vede clar (cf. Romani 2,19). Acum, pentru o vreme, până când lumina lăuntrică şi externă va fi strălucit asupra lui, el trebuia să accepte orbirea. Sufletul nou-născut trebuia să fie ca:

Un prunc plângând după lumină

Fără alt grai decât un plânset.

Unii comentatori găseau dovada efectului permanent al acestei experienţe asupra puterii lui de a vedea în faptul că în general el îşi dicta scrisorile (vezi 2 Tesaloniceni 3,17) că folosea litere mari când scria (vezi Galateni 4,11) şi că nu a recunoscut pe marele preot care poruncise ca să fie lovit (vezi Fapte 23,2-5). Cea mai rezonabilă din multele teorii cu privire la ghimpele din trupul său este că era o suferinţă a ochilor, poate însoţită de atacuri de dureri de moarte (vezi 2 Corinteni 12,7). Pe temeiul acestei presupuneri, dorinţa fierbinte a galatenilor de a-şi smulge ochii, dacă era cu putinţă, şi să-i dea lui, capătă o deosebită semnificaţie (vezi Galateni 4,15).

L-au dus. Vederea însoţitorilor săi era relativ neatinsă. Poate că ei nu priviseră atât de direct la slava orbitoare sau că strălucirea deplină nu se abătuse asupra lor. În orice caz ei au fost în stare să conducă pe Saul, ducându-l de mână pe acela care pornise la drum în calitate de conducător al lor. Mândria lui Saul se preschimbase acum în smerenie. Misiunea lui era deja cunoscută la Damasc şi sosirea lui fusese aşteptată cu râvnă de partida preoţească şi temute de creştini. Acum venise, dar misiunea se prăbuşise. Scrisorile adresate sinagogilor n-au fost niciodată folosite.

Trei zile. Conflictul din sufletul conştiincios al lui Saul trebuie să fi fost îngrozitor şi au fost necesare trei zile întregi ca să se ajungă la pace. În plus, Duhul lui Dumnezeu a folosit aceste trei zile de orbire pentru a ilumina mintea omului şocat. În întunericul liniştit, Saul a fost în stare să-şi reamintească profeţiile mesianice, să le aplice la Isus din Nazaret, şi să judece propriul său trecut în lumina noilor sale convingeri. Cât de mare trebuie să fi fost chinul lui sufletesc, cât de fierbinţi trebuie să fi fost rugăciunile lui pentru iertare, cât de dulce trebuie să fi fost darul iertării personale a lui Hristos! (vezi AA 118,120)

N-a mâncat, nici n-a băut nimic. Abstinenţa nu a fost cu totul un act penitenţial. Chinul lui sufletesc a întrecut temporar cererea normală pentru hrană. Cele trei zile de orbire au fost o perioadă de cercetare de sine şi pocăinţă.

Anania. În ce priveşte înţelesul numelui vezi cap. 5,1. Anania era un nume obişnuit la iudei. Numai e altă menţionare a acestui anume discipol în Scriptură, în afară de capitolul 22,12, unde Pavel îl descrie ca un bărbat temător de Dumnezeu, după lege, şi pe care toţi iudeii care locuiesc în Damasc, îl vorbeau de bine. E cu putinţă ca aceste calităţi să-l fi făcut conducător al comunităţii creştine şi l-a pregătit să fie robul Domnului pentru Saul. Nu se ştie cum a devenit el creştin. Se poate ca să fi aderat la Mântuitorul în timpul vieţii pământeşti a lui Hristos sau să fi fost printre iudeii convertiţi în ziua Cincizecimii sau la o altă dată ulterioară. El poate că după aceea va fi fost constrâns să fugă din Ierusalim de persecuţia care a urmat morţii lui Ştefan. Acestea însă sunt numai presupuneri. Dar e clar din cuvintele pe care Anania le-a folosit în exprimarea repulsiei sale de a vizita pe Saul (cap. 9,13.14) că el încă avea legături de încredere cu Ierusalimul, deoarece ştia de prăpădul, pe care persecutorul îl cauzase, şi de scopul misiunii lui la Damasc.

Într-o vedenie. După cum Anania fusese pregătit printr-o vedenie să viziteze pe Saul, tot aşa Saul a fost pregătit pentru o vizită din partea lui Anania (v. 12). Cu privire la această pregătire prin vedenie şi similaritatea la pregătirea lui Petru şi a lui Corneliu (cap. 10,1-18), Conybeare şi Howdon remarcă: Pregătirea simultană a inimii lui Anania şi a lui Saul şi pregătirea simultană a aceleia a lui Petru şi a lui Corneliu, întrebările şi ezitările lui Petru şi întrebările şi ezitările lui Anania – unul îndoindu-se dacă e cazul să încheie legături de prietenie cu neamurile, celălalt îndoindu-se dacă e cazul să se apropie de vrăjmaşul bisericii – ascultarea fără ezitare a fiecăruia, când a fost făcută clar cunoscută voia divină – starea sufletească în care au fost găsiţi atât fariseul, cât şi sutaşul, fiecare aşteptând să vadă ce le va spune Domnul – această strânsă analogie nu va fi uitată de aceia care citesc cu respect cele două capitole consecutive (cap. 9 şi 10), în care sunt narate în Faptele Apostolilor, botezul lui Saul şi botezul lui Corneliu. (Viaţa şi epistolele apostolului Pavel, pag. 94).

Iată-mă Doamne! Aceste cuvinte exprimă promptitudinea lui Anania de a executa instrucţiunile Domnului. Compară exemplele lui Samuel (1 Samuel 3,1-10) şi Isaia (Isaia 6,8).

Uliţa. (La strada, KJV; Nitz) Gr. rhume, o trecere strâmtă de la două şiruri de case. Numele era aplicat uneori la căi mai largi. Chiar şi aşa, uliţă trebuie să fi fost îngustă faţă standardele apusene.

Dreaptă. O uliţă lungă şi dreaptă, acum cunoscută sub numele de Sultaniyeh, încă mai trece prin Damasc de la răsărit la apus, şi poate e aceeaşi pe care a mers Anania pentru a întâlni pe Saul în casa lui Iuda. Nivelul actual al uliţei este cu vreo 90 de trepte deasupra celui de pe vremea lui Saul, aşa că nu este cu putinţă de a identifica casa unde a locuit Saul.

Iuda. Raportul nu dă nici o informaţie cu privire la acest Iuda sau pentru ce Saul fusese condus la casa aceasta. Acest raport întreg arată cât de amănunţite erau atât cunoştinţa Domnului, cât şi plănuirea Lui.

Saul un om din Tars. Saul din Tars, KJV; Saul, cu numele Tarsean, Nitz). Pasajul acesta indică pentru prima dată în Scriptură locul de naştere a apostolului (cf. Nota Adiţională nr. 2, de la cap. 7; vezi harta de la pagina 226). Poziţia lui fizică garanta importanţa Tars-ului. Deşi se găsea la 10 mile spre interior de la ţărm, un port sigur se afla între cetate şi mare şi mici ambarcaţiuni puteau să ajungă până la oraş. Dincolo de marginile oraşului se înălţau munţii Taurus, care prin cheile lor înguste, numite Porţile Ciliciene, ofereau un acces spre interiorul Asiei Mici. Dar vechea cetate era vestită pentru mai mult decât poziţia ei strategică. Era vestită ca o cetate universitară şi era uneori cunoscută ca Atena Asiei Mici. Savanţii ei erau respectaţi pentru măiestria lor în ştiinţe, şi între filozofii ei se găseau mulţi istorici vestiţi, care s-ar fi putut să aibă vreo influenţă asupra propriei perspective a lui Saul. În domeniul industriei, un loc important îl ocupa fabricarea corturilor

– meseria lui Saul (cap. 18,3) deţinea un loc de frunte.

Se roagă (Face rugăciune, KJV). Mai degrabă, se roagă, denotând continuitatea în rugăciune (conform 1 Tesaloniceni 5,17). Aici este într-adevăr un contrast între ameninţarea şi uciderea pe care persecutorul o sufla când se apropia de Damasc şi dedarea la rugăciune şi umilinţa în care trăia acum. Rugăciunile lui Saul vor fi cuprins o cerere de iertare pentru trecut, lumină şi înţelepciune pentru viitor, putere pentru lucrarea la care era chemat acum şi mijlocire pentru aceia pe care îi persecutase mai înainte.

Vedenie. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între păstrarea şi omiterea acestor cuvinte, totuşi Saul a fost informat probabil în felul acesta. Nu e lucru curios că Domnul care S-a descoperit pe calea către Damasc să asigure succesul planurilor Sale, dând aproape simultan vedenii celor pe care El plănuia să-i aducă laolaltă.

Un om. Deşi Isus vorbeşte lui Anania, relatează punctul de vedere al lui Saul. Pare clar din descrierea lui Anania că pe atunci îi era necunoscut lui Saul.

Intrând. Notaţi felul indirect în care Domnul dă aici instrucţiunile Sale lui Anania: El repovesteşte vedenia şi aşteaptă ca Anania să facă din ea o actualitate, găsind pe Saul şi redându-i vederea.

Am auzit de la mulţi. Anania se dă înapoi de la porunca prezentată. Duhul lui ascultător, dar omenesc, respingea gândul de a servi cuiva, cu reputaţia lui Saul. Cu respect, el obiectează Domnului. Cuvintele arată că Anania trăise în Damasc şi că nu sosise chiar atunci de la Ierusalim (conform cele de la v. 10). Ele arată de asemenea cât de răspândită printre creştini era cunoaşterea furiei atacurilor lui Saul asupra bisericii. Relatările erau cu tristeţe confirmate de refugiaţii care

veniseră în cetate de la Ierusalim.

Toate relele. (Cât de mult rău, KJV). Vezi cap. 8,1.3; 9,1)

Sfinţilor. În ce priveşte fundalul termenului, vezi Psalmi 16,3. În ce priveşte semnificaţia lui la creştini, vezi Romani 1,7. E interesant că această folosire timpurie a cuvântului în N.T. (conform Matei 27,52, să vină din parte lui Anania, trimis spre a fi instructorul lui Saul şi că a fost după aceea atât de des folosit de apostolul însuşi (Romani 1,7; 15,25; 16,2; 2 Corinteni 1,1; Efeseni 1,1; Filipeni 1,1 etc.).

Putere. (Autoritate, KJV). Aceasta era autoritatea oficială exprimată în scris pe care Saul o ceruse personal (vezi vers 1,2). Toţi care cheamă. A chema pe Hristos, înseamnă a crede în El. Vezi cap. 2,21, cf. Fapte 9,21; 1 Corinteni 1,2; 2 Timotei 2,22).

Du-te. (Du-te în calea ta, KJV). Cuvintele în calea ta, nu se găsesc în nici un text grec. Nedumerirea lui Anania pornea din necunoaşterea din partea sa a adevăratei stări de lucruri. Dar Domnul cunoştea fiecare împrejurare din situaţia aceasta şi ca atare a îndrumat bine pe servul său.

Vas. Gr. skenos vas, unealtă, e folosit cu o vastă gamă de înţelesuri în NT conform Matei 13,48; Luca 8,16; Ioan 19,29; Faptele Apostolilor 10,11; Romani 9,21; 2 Corinteni 4,7; 1 Tesaloniceni 4,4). Era folosit de scriitori clasici cu privire la sclavii folositori şi vrednici de încredere. Tocmai în sensul acesta aplică Domnul pe skenos la Saul, ca instrument cu care el va realiza voia Lui milostivă faţă de neamuri. Cuvântul pentru ales ( ekloge), care apare aici pentru prima dată în NT, este tradus alegere în toate celelalte cazuri.

Ducă numele Meu. Lucrul acesta explică scopul Domnului în alegerea lui Saul, el urma să poarte numele lui Hristos sau să dea pe faţă caracterul Lui (vezi cap. 3,16)

Neamurilor. Neamurile sunt aşezate pe locul întâi în liste, pentru că domeniul de activitate al lui Saul urma să fie în deosebit printre ele (vezi Rom, 1,13.14;11,13).

Aceasta trebuie să fi fost o revelaţie uimitoare pentru Anania care, ca un iudeu cucernic, încă nu-şi dăduse seama că lumea întreagă urma să afle de Hristos. Dar acum vede în omul despre care auzise numai că este un mare persecutor, unul care fusese ales, instruit şi făcut mai pregătit decât toţi ceilalţi pentru lucrarea de răspândire a Evangheliei în lumea întreagă.

Împăraţilor. Cuvintele găsesc împlinire suficientă, dar poate nu exclusivă în vorbirea lui Pavel înaintea lui Agripa (cap.24,1.2) şi poate înainte Nero (vezi cap 2 Timotei 4, 14).

Fiilor lui Israel. Deşi apostol al neamurilor, Pavel a predicat iudeilor cu orice prilej (vezi cap. 13,5;14,1;17,1.10; 18,4. 19; 19,8)

Îi voi arăta. Aceasta sugerează o instruire specială dată de Hristos lui Saul, poate printr-o vedenie ( cf cap. 20,23). Perspectiva suferinţei făcea ca cineva să şovăie să se angajeze într-o lucrare pentru Saul din Tars, însă aceasta urma să fie o provocare. La urmă să-l facă în stare, dacă nu să ispăşească trecutul, cel puţin să aducă roade vrednice de pocăinţa lui. Împlinirea previziunii de suferinţe e relatată în 2 Corinteni 11,23-28, şi, cu mai puţine detalii, în 2 Corinteni 6,4,5. Vezi şi cele de la Matei. 5,10-12; Fapte 14,22; Romani 8,17; 2 Tim. 2,12.

Anania a plecat. El acceptă asigurările Domnului şi dă ascultare de îndată.

A pus mâinile. (Punând mâinile, KJV; Nitz) Actul acesta avea un îndoit scop: 1) să vindece (vezi Marcu 16,18) şi 2) să acorde Duhul Sfânt (conf. cele de la Fapte 6,6). Actul a servit să confirme vedenia lui Saul ( cap.9,12) şi să identifice pe vizitatorul trimis de Cer.

Frate Saule. Persecutorul de mai înainte se detaşase de autorităţile iudaice şi pe cât se pare avea slabă speranţă să fie acceptat de creştini. Folosirea de către Anania a titlului frate urma să liniştească şi să potolească temerile. Anania foloseşte aceeaşi formă ebraică (aramaică) de nume (Saoul) pe care deja o folosise Isus în vedenie pe calea către Damasc (vezi v. 4).

Domnul Isus. (Domnul, însuşi Isus, KJV, Nitz) Acest titlu compus combină titlul deja folosit de Saul pentru interlocutorul său ceresc (v. 5) şi propria Sa identificare de Sine ca Isus (v. 5). Lucrul acesta urma de asemenea să liniştească pe omul doborât.

S-a arătat. Faptul că Anania, până aici necunoscut lui Saul, cunoştea deja revelaţia de pe drumul spre Damasc, trebuie să fie confirmat lui Saul realitatea a ceea ce el văzuse şi auzise.

M-a trimis. Aceasta leagă vedenia lui Pavel de pe drum şi vizita lui Anania. Saul putea acum să aştepte instrucţiunea făgăduită (v. 6) despre care e dată o relatare mai deplină în cap. 22,14-16.

Să capeţi vederea. (Să-şi capeţi vederea, KJV; Ca iarăşi să vezi, Nitz) Literal, să priveşti, însemnând să-ţi recapeţi vederea. E aici o strânsă legătură între punerea mâinilor, recuperarea vederii şi umplerea cu Duhul Sfânt.

Să te umpli. (Să fi umplut, Nitz). Compară cu Fapte 2,4; 4,31; Efeseni 5,18).

Solzi. Gr. lepides, folosit de Hipocrate ca un termen tehnic pentru o boală a ochilor. Întrucât orbirea lui Saul a fost rezultatul unei manifestări supranaturale, ar fi zadarnic de a încerca să se identifice maladia lui în terminologia medicală modernă. Totuşi, e de înţeles că Luca foloseşte un termen medical pentru a descrie starea lui Saul.

Şi-a căpătat iarăşi vederea. Literal, a privit în sus, însemnând şi-a recăpătat vederea (Îndată, KJV). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea acestui cuvânt. Că vindecarea a fost instantanee e clar din cuvântul îndată (în clipa aceea).

Botezat. Raportul mai pe larg din cap. 22,16 arată că Anania a îndemnat pe Saul să se supună ritualului. Este clar că botezul era privit ca o condiţie pentru admiterea în biserică (vezi Matei 3,6; Fapte 22,16). Nici o vedenie şi descoperire a Domnului, nici o intensitate a convingerii personale, nu-l scutea pe Saul de botez. Botezul urma probabil să aibă loc în unul din râurile Abana sau Parpar, menţionate în naraţiunea despre Naaman (2 Regi 5,8-14). Ritualul a fost oficiat de Anania, ca reprezentant al lui Hristos. (AA 122).

A mâncat. (A primit hrană, KJV; Luând mâncare; Nitz). Prima propoziţie din versetul acesta pare să se potrivească mai bine la sfârşitul versetului 18. Pentru folosirea cuvântului vezi Matei 3,7. Cele trei zile de post ale lui Saul trebuie să-l fi lăsat slab.

A prins iarăşi putere. (A fost întărit, KJV; Se întări, Nitz). Aşa cum zice Calvin: El nu şi-a împrospătat trupul cu hrană până nu a primit sufletul său putere. Atunci şi trupul, şi sufletul au fost împuternicite pentru lucrarea care le stătea înainte.

Saul. (A fost Saul, KJV; Şi Saul, Nitz). Dovezile textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea, el a fost, referindu-se, natural, la Saul.

Câteva zile. (Anumite zile, KJV). Gr. hemerai tines e folosit de Luca şi la Fapte 10,48; 15,36; 16,12; 24,24; 25,13 şi în fiecare caz arată o perioadă scurtă de timp. El descrie timpul cât Petru a stat cu Corneliu, timpul scurt petrecut de Pavel şi Barnaba la Antiohia, scurta rămânere a lui Pavel la Filipi, restrânsul timp cât Pavel a fost ţinut la Cezarea înainte de a fi amintit de Felix şi o perioadă asemănătoare între sosirea lui Festus şi vizita lui Agripa, făcută pentru a-l saluta ca noul guvernator. Aici el se găseşte în contrast cu expresia multe zile din cap. 9,25, care înseamnă, în mintea scriitorului, o perioadă ceva mai lungă. Este probabil, din felul în care ucenicii sunt menţionaţi aici, că erau mulţi creştini în Damasc, chiar la aceasta perioadă timpurie. Saul a fost acum primit de ei nu ca un vrăjmaş, ci ca un frate. Lucrarea credinciosului Anania acum este săvârşită şi el nu mai apare în nici o altă scenă din cartea Faptelor.

Îndată. Hristos a vindecat îndată (chiar în clipa aceea) pe Saul (v. 18); Saul a început îndată mărturisirea sa. Cele două adverbe derivă de la acelaşi cuvânt grec.

Să propovăduiască. (Predica pe Hristos, KJV; Predica pe Isus, Nitz). Dovezile textuale atestă (cf. p. 20) exprimarea Isus preferată faţă de Hristos, care încă nu era folosit în general. Predicarea că Isus din Nazaret era Hristosul, Mesia cel de multă vreme aşteptat, a fost totdeauna conţinutul soliei apostolului către iudei. Predica lui Saul, ca şi cea a lui Petru (vezi cap. 2,16), urma cu certitudine să aibă un puternic fundal profetic. (AA 123, 125)

În sinagogi. Saul s-a dus, ca şi Hristos (vezi Luca 4,16), în sinagogi ca fiind locurile cele mai probabile de a oferi ascultători pentru proclamarea din partea sa a Evangheliei. Ca un păzitor al Sabatului, el urma să se ducă la sinagogi în Sabat. Ca apostol, el urma să proclame acolo Evanghelia. În loc de a preda conducătorilor sinagogilor scrisorile pe care le primise de la conducătorii din Ierusalim (Fapte 9,2), el le-a vestit Evanghelia din partea unei Autorităţi mult superioare celei a celor mai de seamă preoţi. În ce priveşte practica lui Pavel de a predica copiilor lui Israel în sinagogi, vezi v. 15.

Fiul lui Dumnezeu. În ce priveşte semnificaţia titlului, vezi Luca 1,35. Acesta este unicul caz în care titlul este folosit Isus în Faptele. Ceea ce proclama Pavel era: 1) că Hristos era cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu nu mai puţin de cum era fiu al lui David; 2) că Isus din Nazaret fusese arătat că e Hristosul.

Nu numai că aceasta era o nedumerire pentru iudei (cf. cele de la Matei 22,41-48), dar le părea o pretenţie hulitoare. Se cerea mult har ca iudeii să accepte solia situaţiei unice de Fiu al lui Dumnezeu, Isus Hristos.

Uimiţi. Vezi cap. 2,7. Uimirea aceasta e de înţeles în lumina reputaţiei lui Saul ca persecutor al creştinilor. Autorităţile sinagogilor poate erau instruite să dea lui Saul sprijin în lucrarea pe care avea să o facă. E clar din cele ce urmează că faima lui era bine cunoscută pentru iudeii din Damasc.

Făcea prăpăd. (Îi prăpădea, KJV; Nimici, Nitz). Sau, făcea prăpăd între ei. Pavel foloseşte acelaşi verb pentru a descrie propria sa purtare (Galateni 1,13.23). Din expresia puternică folosită aici este evident că măcelărirea creştinilor în Ierusalim n-a fost limitată la uciderea lui Ştefan.

Chemau numele acesta. Vezi cap. 2,21; 3,16; 4,12.

A venit el aici. Mai degrabă, venise aici, lăsând a se înţelege că scopul lui Saul la venirea în Damasc fusese abandonat.

Saul creştea (KJV). El creştea în experienţă şi eficacitate. Duhul Sfânt îi dădea din ce în ce mai multă putere, pe măsură ce timpul trecea.

Se întărea. (Creştea în putere, KJV). În anii de mai târziu, cuvântul acesta a avut un loc tot mai de seamă în gândirea lui Pavel: Pot totul în Hristos, care mă întăreşte. (Filipeni 4,13) Se înţelege că puterea lui Hristos era ceea ce în slăbiciune se desăvârşeşte (2 Corinteni 12,9). Hristos era cel care l-a făcut în stare, sau l-a întărit, pentru lucrare. (1 Timotei 1,12) şi tot Hristos a fost Cel care l-a întărit în încercările de încheiere ale vieţii sale (2 Timotei 4,19).

Făcea de ruşine. (Uluia, KJV; Punea în încurcătură, Nitz). Gr. sugchuno, a turna laolaltă, a zăpăci, a ului. Educaţia pe care el o primise de la Gamaliel îi era de mare folos. El putea folosi acum deplina lui cunoaştere a ştiinţei iudaice pentru sprijinirea proaspetelor lui convingeri. Metodele lui recomandau credinţa sa acelor iudei care cu inimă curată aşteptau Nădejdea lui Israel, dar aceştia, din nefericire, nu erau partea cea mai numeroasă a ascultătorilor săi. Restul iudeilor erau uluiţi. Ei ascultau cum Scripturile lor erau aplicate la viaţa lui Isus de o minte competentă. Ei continuau a respinge pe Mântuitorul, dar nu avansaseră destul de mult pentru a ataca pe Saul.

Dovedind. (Dumirindu-i, Nitz) Gr. sumbilaza, a uni laolaltă, a face o persoană să se unească împreună cu alta în concluzie; prin urmare, a demonstra, a dovedi. Cu o iscusinţă desăvârşită, Saul prezenta profeţiile despre Mesia ca împlinite în Isus din Nazaret.

Că Isus este Hristosul. (Că acesta este Hristos, KJV; Acesta este Hristosul, Nitz). Sau, acesta este Unsul (Mesia).

Câtva timp. (Multe zile, KJV, Zile destule, Nitz) Gr. hemerai hikamai, o expresie care se referă în v. 43 la timpul pe care Petru l-a petrecut în Iope, în cap. 18,18 (tradusă destule zile (o bună bucată de vreme) la timpul cât Pavel a rămas în Corint după audierea lui înaintea lui Galio; şi în cap. 27,7 (tradusă în timp de mai multe zile) la timpul călătoriei lui spre Roma. Reiese deci că expresia cuprinde o perioadă de timp destul de lungă, dar indefinită. În contrast, câteva zile, denotă o perioadă mai scurtă (vezi cap. 9,19).

Distincţia aceasta e de mare valoare în încercarea de a reconstrui această perioadă din viaţa apostolului. Cele câteva zile din v. 19, şi multe zile (câtva timp) din versetul de faţă, par să distingă două perioade de şedere la Damasc. Cea dintâi a fost scurtă şi s-a terminat cu punerea în uimire a iudeilor de către Saul (v. 22). A doua a fost mai lungă, şi s-a sfârşit cu fuga lui din Damasc

(v. 23-25). Vizita în Arabia (Galateni 1,15-18) poate fi cel mai bine plasată între aceste două perioade (AA 125-128). Luca nu face nici o menţiune cu privire la o astfel de vizită, dar Pavel afirmă că s-a dus în Arabia, la scurt timp după convertirea sa, înainte de reîntoarcerea sa la Damasc şi înainte de a se duce din nou la Ierusalim (Galateni 1,15-18). După criza de pe calea spre Damasc, odihna şi retragerea erau de dorit şi comuniunea liniştită cu Dumnezeu era necesară spre a-l pregăti pentru anii de muncă istovitoare care-i stăteau în faţă. Dacă cei trei ani din Galateni 1,18 sunt socotiţi de la convertirea lui Saul, atunci ambele vizite la Damasc ar fi cuprinse în perioada aceea şi rămânerea în Arabia, şi rămânerea timp de multe zile în oraş n-are voie să fie extinsă peste măsură de mult.

Aşezarea precisă a Arabiei unde s-a dus Saul, e necunoscută. Totuşi, faptul că pe vremea aceea Damascul era ocupat de trupele lui Aretas, regele din Arabia Petra sau Nebatea (vezi harta din faţa pag. 321, vol. V), face posibil faptul că Saul s-a dus în regiunea aceea. Aceasta era o arie atât de mare, întinzându-se de la hotarele Egiptului până la vecinătăţile Damascului, încât nu dă nici

o idee specifică cu privire la locul unde s-a dus Saul. Şi nici nu sunt date certe pentru fixarea

timpului vizitei sale. Pentru fapte cronologice relevante, vezi p. 100. Perioada lipsei lui Saul probabil a fost marcată de o mare creştere în comunitatea creştină din Damasc, cu un tip de disciplină şi cult similar cu acela din Ierusalim. Din câte se ştie, încă nu fuseseră admişi în biserică, convertiţi dintre neamuri şi predicarea Evangheliei încă era restrânsă la iudei. Cu afecţiune intensă pentru fraţii săi după trup (Romani 10,1), Saul a pornit la o lucrare viguroasă de evanghelizare între ei, până când antagonismul lor îndârjit l-a îndepărtat din Damasc. Saul însuşi gusta acum ura care fusese revărsată împotriva lui Ştefan.

S-au sfătuit. Autorităţile au fost provocate să uneltească împotriva lui Hristos din cauza succesului lucrării Lui. (vezi Matei 15,21; 19,3; Ioan 5,16). Tot aşa lucrarea lui Saul a împins pe iudei la împotrivire ucigaşă. Aprecierea dată de ei mărturiei noului apostol poate fi evaluată după măsurile drastice pe care le-au luat în încercarea lor de a nimici pe Saul.

Uneltirea lor. (Sfatul lor, Nitz). Gr. epiboule, plan împotriva cuiva, prin urmare uneltire. Acelaşi cuvânt e folosit în capitolul 20,3.19; 23,30, dar e specific pentru Fapte. El implică o acţiune plănuită de a ucide pe Saul. El a ajuns să afle de uneltire poate prin unul din ucenicii săi (vezi cap. 9,2 5). Faptul că a fost avertizat arată că îşi făcuse prieteni în oraş şi că aceştia erau dispuşi să-l ajute în împrejurarea grea în care se afla acum.

Păzite. Mai degrabă, supravegheau, în ascuns, zi şi noapte. În ce priveşte detalii cu privire la acest incident din viaţa apostolului, vezi 2 Corinteni 11, 32.33. O parte activă în uneltirea contra lui Saul a fost îndeplinită de etnarhul (guvernatorul) cetăţii. Etnarhul acesta reprezenta pe Nabateanul Aretas, rege al Arabiei Petraea, care îşi avea capitala la Petra din vechiul Edom. El era tatăl fostei soţii a lui Irod Antipa, care a divorţat pentru a se căsători cu Irodiada (vezi vol V, pg. 40,64). În ce priveşte o sugestie cu privire la felul în care Aretas ajunsese în posesia Damascului, vezi Fapte 9,2. Au fost găsite monede din Damasc, purtând numele lui August şi al lui Tiberiu, dar n-a fost găsită nici o monedă din timpul domniei succesorilor lui Tiberiu, Caligula şi Claudiu. Tiberiu fusese prieten şi sprijinitor al lui Irod Agripa contra lui Aretas, dar e cu putinţă ca împăratul Caligula să fi inversat politica aceasta şi a creat o nouă etnarhie, în favoarea lui Aretas, predecesorilor căruia aparţinuse Damascul (Iosif, Antiquities, XIII, 15.2, 392). Etnarhul pare că dorea să cultive favoarea populaţiei numeroase, iudaice şi privind pe Saul, ca la un tulburător al păcii publice, a luat măsură pentru arestarea şi condamnarea lui. Din relatarea lui Luca reiese că iudeii şi-au asumat un rol important în răspunderea pentru prinderea lui Saul. Istorisirea personală a lui Pavel (2 Corinteni 11,32) nu e în conflict cu aceasta, dar arată că ei aveau sprijinul etnarhului. Fără îndoială că la fiecare poartă a cetăţii, pe unde ar fi putut încerca să scape un fugar, erau staţionate santinele, pentru a împiedica fuga lui Saul.

Ucenicii. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) expresia ucenicii săi. Această bine întemeiată exprimare e în acord cu implicaţiile expresiei multe zile din v. 23. La a doua lui vizită la Damasc, Saul a rămas destul de mult timp pentru a aduna în jurul său un număr de urmaşi care l-au acceptat ca învăţător şi care erau dispuşi acum să-şi rişte viaţa pentru siguranţa lui.

Coşniţă. Gr. spuris, coşniţă, probabil un coş de mână, ca în Matei 15,37. Dar în 2 Corinteni 11,33 Pavel îl descrie printr-un alt cuvânt, sargane, un coş de răchită sau un geamantan din frânghii, care ar fi destul de mare ca să ţină un om. Experienţa aceasta este menţionată de Pavel în legătură cu slăbiciunea sa (în care el poate va fi cuprins micimea tradiţională a staturii sale) cu care el era mulţumit să se laude (2 Corinteni 11,30). Fuga s-a făcut printr-o deschizătură sau fereastră în zidul oraşului (cf. cu 2 Corinteni 11,33), asemenea cu scăparea iscoadelor din casa lui Rahav, (Iosua 2,15) şi a lui David din propria casă, (1 Samuel 19,12). Saul pare să fi fost conştient de nepotrivirea situaţiei sale; el era salvat, într-un fel cam dezonorant, chiar de către oamenii pe care el venise să-i distrugă!

Ierusalim. Fuga aceasta din Damasc la Ierusalim vine după perioada de trei ani de rămânere în Arabia (vezi Galateni 1,17.18). În felul acesta ar fi fost prima vizită a lui Saul în capitala de după ziua când el pornise spre Damasc şi el mai era încă cunoscut creştinilor din Ierusalim ca vrăjmaşul lor îndârjit.

A căutat să se alipească. Verbul tradus alipească (kollao) este folosit cu privire la comuniunea strânsă şi intimă, ca aceea dintre soţ şi soţie, a fraţilor şi a prietenilor (cf. cu Matei 19,5; Luca 15,15). Saul căuta deplină frăţietate cu ucenicii. Dacă Saul s-ar fi dus ca iudeu la Alexandria sau la vreo altă cetate unde iudeii erau numeroşi, primul lor gând ar fi fost să caute pe coreligionarii săi. El a făcut lucrul acesta în Ierusalim; el a căutat să se alipească de comunitatea creştină. Dar biserica era bănuitoare faţă de el. Membrii ei cunoşteau pe Saul numai din teribila lui persecuţie. Nu cumva el încă mai tindea la distrugerea lor? Şi urmau să fie atenţi până când erau siguri de sinceritatea lui. Necunoaşterea lor a naturii autentice a convertirii lui Pavel poate fi explicată prin cel puţin două motive:

1) Absenţa de trei ani (vezi Fapte 9,23) dădea un temei redus pentru veşti cu privire la atitudinea lui faţă de creştinism.

2) Schimbări politice în cetatea Damasc (vezi v. 24) se poate să fi întrerupt legăturile dintre creştinii de acolo şi Ierusalim.

Se temeau. Propoziţia aceasta ar trebui să fie introdusă prin şi în loc de dar. Lucrul acesta face mai puţin viu contrastul dintre dorinţa lui Saul de a se ataşa de fraţi şi purtarea lor consecventă. Expresia ar putea zice atunci: şi toţi (ucenicii) se temeau de el. Ei s-ar fi putut întreba dacă nu cumva el îşi ascundea adevărata intenţie pentru a-i putea spiona şi a le aduce noi necazuri.

Nu puteau să creadă. (Nu credeau, KJV, Necrezând, Nitz). Aceasta arată că cineva a informat pe ucenici despre convertirea lui Saul, dar ei nu erau pregătiţi să accepte veşti cu privire la

o aşa minune. Ei doreau dovezi temeinice cu privire la schimbarea lui înainte de a-l primi în comunitatea lor. În împrejurările acelea, grija lor era naturală şi chiar recomandabilă.

Barnaba. Pentru ce l-a primit Barnaba pe Saul, în timp ce ceilalţi ucenici se temeau de el? Răspunsul s-ar putea găsi în caracterul lui, care pare să fi fost de natură blândă şi generoasă (vezi cap. 4,31.37). Mulţi comentatori sugerează că Barnaba a susţinut pe Saul, pentru că îl cunoscuse mai înainte. Dacă lucrul acesta este adevărat, putem vedea pe Barnaba, pe temeiul încrederii lui în caracterul de calitate superioară al lui Saul, crezând miracolul convertirii lui recomandându-l bucuros apostolilor. Fapta lui plină de bunătate de asemenea mărturiseşte despre poziţia influentă deţinută de Barnaba în biserică.

La apostoli. Adică, l-a dus la acei apostoli care s-au întâmplat să fie atunci în Ierusalim. În relatarea mai specifică din Galateni 1,18.19, Saul însuşi afirmă că a mers la Ierusalim să vadă pe Petru, şi alt învăţător pe care l-a văzut era Iacob, fratele Domnului. Deşi primise însărcinarea sa direct de la Isus, dorea să audă despre Domnul de la aceia care erau martori oculari ai vieţii şi lucrării Lui timpurii. Întrucât sunt menţionaţi numai Petru şi Iacov, e cu putinţă ca ceilalţi apostoli să fi lipsit din Ierusalim la data aceea. Este iarăşi cu putinţă ca după ce a simţit pulsul bisericii, el să nu fi făcut nici un efort de a-şi impune cu forţa prezenţa între ei. El relatează că era încă necunoscut la faţă bisericilor lui Hristos, care sunt în Iudeea. (Galateni 1,2.2). Expresia aceasta, însă ar putea să însemne simplu bisericilor provinciale din Iudeea, deşi era cunoscut personal membrilor din Ierusalim. Având în vedere puternica lui activitate evanghelistică în Ierusalim (Fapte 9,28.29), nu e cu putinţă să fi rămas necunoscut bisericii din capitală. Pe de altă parte, vizita lui a durat numai 15 zile (Galateni 1,18) şi a fost scurtată de atacurile la viaţa lui. (Fapte 9,29.30).

Le-a istorisit. (Le-a declarat, KJV)- Gr. diegeomai, a declara pe deplin, a declara amănunţit. Lucrul acesta, aşa cum afirmă versiunea greacă mai lămurit, a fost făcut de Barnaba în favoarea lui Saul. Lucrul acesta presupune o deplină istorisire a experienţei sale de convertire de către Saul, lui Barnaba, care apoi a repovestit minunata întâmplare.

Văzuse pe Domnul. În nici una din relatările celelalte ale întâlnirii lui Saul pe drumul către Damasc (cap. 9,3-9; 22,6-11; 26,12-18) nu e afirmat în mod specific că el a văzut pe Domnul Isus. Totuşi, în cap. 9,17; 26,26, se spune că Domnul i S-a arătat lui Saul şi în cap. 22,14 Anania vorbeşte că văzuse pe Cel Drept (Neprihănit). Acum Barnaba spune clar că pe drum Saul văzuse pe Domnul. Aceasta concordă cu pretenţia de mai târziu a lui Pavel – N-am văzut eu pe Isus? şi mi S-a arătat (Domnul) şi mie. (1 Corinteni 9,1; 15,8).

I-a vorbit. Un lucru important pentru apostoli era să ştie că Hristos vorbise cu adevărat celui pe care Barnaba îl luase pe garanţie. Ei îşi primiseră însărcinarea direct de la Domnul (vezi Marcu 3,14; Matei 28,19.20 etc.) Ei urmau să fie impresionaţi de faptul că Saul fusese însărcinat personal de Acelaşi Domn şi Învăţător.

Propovăduise cu îndrăzneală. Gr. parresiazomai, a vorbi lămurit, sau liber; de unde, a devenit plin de încredere, a avea îndrăzneală (cf. cap. 9,29; 14,3; 18,26; etc). Aici era dovadă de natura veritabilă a convertirii lui Saul. El apăra curajos cauza pe care la început pornise să o distrugă. Barnaba ştia foarte bine că veştile despre lucrarea curajoasă a lui Saul avea să facă o impresie adâncă asupra vieţii apostolilor şi să-i determine să-l primească la fel ca pe unul de-ai lor.

Numele lui Isus. Vezi cap. 3,6,16

Împreună cu ei. (Era cu ei, KJV) Aceasta implică o comuniune intimă.

Se ducea şi venea (Venind şi ducându-se, KJV; Intrând şi ieşind, Nitz) Lucrul acesta nu însemnează că Saul pleca din oraş şi revenea iarăşi, ci că se mişca liber în Ierusalim (vezi cap. 1,21).

Propovăduia cu îndrăzneală. (Vorbea cu îndrăzneală, KJV)Vezi v. 27. Prima propoziţie a versetului 29 ar trebui să fie luată împreună cu versetul 28. Ea zice literal: vorbind cu îndrăzneală în Numele Domnului. A doua propoziţie zice literal: El vorbea şi discuta împotriva grecilor.

Numele. Vezi cap. 2,21; 3,6.16

Se întreba. (Disputa, KJV). Cuvântul grec tradus astfel e folosit de Luca pentru a descrie întâlnirea lui Ştefan cu evreii care vorbeau greceşte (eleniştii) (vezi cap. 6,9). Totuşi este o deosebire vrednică de notat. Grecii (eleniştii) avuseseră o dispută cu Ştefan; acum Saul are o discuţie cu ei. El, ca iudeu din Tars, era bine înzestrat pentru o asemenea discuţie (vezi cap. 9,11). Ei au fost apucaţi de o mare furie. De două ori în curs de câteva săptămâni viaţa lui a fost pusă în primejdie, mai întâi în Damasc (v. 24) apoi în Ierusalim.

Evreii care vorbeau greceşte. (grecii, KJVK; elenişti, Nitz). Adică, iudeii elenişti (vezi cap. 6,1).

Căutau. (Erau porniţi, Nitz) Gr. ephicheireo, a pune mâna la, a încerca, (vezi Fapte 19,13; cf. cele de la Luca 1,1; Fapte 9,23.24).

Omoare. Saul era dispus să întâmpine moartea care fusese partea lui Ştefan, dar Domnul avea alte planuri pentru curajosul Său slujitor. Tocmai la punctul acesta poate fi cel mai bine plasată vedenia de avertizare şi instruire (vezi cap. 22,17-21; cf. AA 130).

Au aflat fraţii. Ei cunosc acum pe Saul şi uneltirea care era făcută contra lui. Cunoaşterea lor îi îndeamnă la acţiune imediată. Ei îl duc la ţărmul mării, de unde poate fugi din ţară.

Cezarea. Nu Caesarea Philippi (la poalele Muntelui Hermon), ci portul maritim care se găsea la 64 de mile, spre nord-vest de Ierusalim. Acesta era un loc de la care se putea ajunge uşor la Tars, fie pe mare, fie pe drumul care ducea spre nord de-a lungul liniei ţărmului. La Cezarea, el urma probabil să afle pe Filip. Cei doi bărbaţi, unul prietenul şi celălalt fostul potrivnic al lui Ştefan, ar fi venit astfel faţă în faţă ca fraţi. Vezi cap. 8,40.

L-au pornit. (L-au trimis, KJV; Îl trimiseseră, Nitz). Gr. scapostello, literal a trimite, a expedia. Aceasta pare să se înţeleagă că ucenicii au trimis pe Saul cu corabia la Tars. Nu e un conflict ireconciliabil între afirmaţia aceasta şi aceea a lui Pavel: După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei. (Galateni 1,21). Siria şi Cilicia împreună formau pe atunci o provincie romană şi mergând la Tars, Saul a pătruns în districtul acela. Interpretări alternative sunt că: 1) Corabia lui se oprea în porturile siriene în drumul ei spre Tars din Cilicia; 2) Saul s-a dus mai întâi la Tars şi apoi a făcut călătorii în teritoriile apropiate din Cilicia şi Siria. Această ultimă sugestie poate explica prezenţa bisericilor creştine din aria aceea, care trebuie să fi fost înfiinţate înainte de întâia călătorie misionară a lui Pavel (vezi Fapte 15,36.41).

Tars. Oraşul de naştere al lui Pavel (vezi v. 11) se poate să nu fi fost refugiul cel mai confortabil pentru apostol. Cuvântul lui Hristos, că un prooroc nu este preţuit în patria sa (Ioan 4,44) urma să fie dureros de adevărat în cazul lui Saul. Nu numai că se reîntorcea în locul său de naştere, ci el se înapoia ca un iudeu renegat, un decăzut de la credinţa părinţilor săi; un conducător al sectei dispreţuite şi persecutate a creştinilor. Primirea lui poate să fie imaginată şi poate să explice tăcerea lui asupra subiectului familiei. La punctul acesta naraţiunea îl părăseşte pe Saul până când Barnaba îl caută pentru o lucrare mai intensivă (Fapte 11,25).

(Atunci, KJV; Deci, Nitz). Mai degrabă de aceea. Tiparul evenimentelor din versetele 29-32 este similar cu acela din cap. 8,3-5. La data mai timpurie, Saul persecutase biserica, de aceea credincioşii au fost împrăştiaţi şi au propovăduit Cuvântul, şi s-a deschis calea ca Filip să ducă Evanghelia în Samaria. În cazul de faţă, Saul însuşi era persecutat, s-a retras la Tars, biserica a câştigat un răgaz şi l-a folosit profitabil şi Petru a evanghelizat districtele de coastă.

Biserica. (Bisericile, KJV). Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea acum biserica prin toată Iudeea şi Galileea şi Samaria avea pace. Referirea este la întreaga grupare creştină, nu la anumite biserici locale. Aceasta scoate în evidenţă unirea bisericilor locale într-o organizaţie a bisericii întregi. Cuvântul biserică pare astfel să fie folosit aici într-un sens universal şi nu unul local.

Odihnă. Literal pace. Răgazul se poate să fi apărut pe urma plecării lui Pavel, elementul iritant era înlăturat. Un alt motiv s-ar putea să fie găsit în diversiunea pricinuită de încercarea împăratului Caligula de a-şi aşeza statuia în Templul din Ierusalim (vezi pag. 78) – o încercare de la care a fost determinat să renunţe, potrivit cu cele spuse de Iosif (Antiquities XVIII, 8,2-8) numai de poziţia hotărâtă a iudeilor, prin stăruinţele zeloase ale regelui Irod Agripa, care locuia în cetatea Roma la data aceea şi prin apelurile lui Petronius, guvernatorul Siriei. Potrivit cu cele spuse de Iosif, guvernatorul sirian a fost influenţat de revărsările de ploaie care, după o secetă îndelungată, au căzut din cer senin, ca răspuns la rugăciunile lui Israel.

Toată Iudeea. Aceasta notă scurtă cuprinde o mare cantitate de istorie bisericească timpurie şi are o deosebită însemnătate. Este cea dintâi aluzie cu privire la existenţa unor comunităţi religioase organizate în oraşele şi satele Palestinei. Nu sunt numite biserici locale, dar multe vor fi apărut ca un rezultat întârziat al lucrării personale a lui Isus Hristos. În plus, lucrarea lui Filip, Petru şi Ioan, trebuie să fie luată în considerare (vezi cap. 8,5.1; 14,25). Dar, indiferent care ar fi fost originea bisericilor palestiniene, versetul acesta atestă existenţa lor şi demonstrează că porunca lui Hristos (cap. 1,8) era cu credincioşie ascultată.

Se întărea. (Era clădită, KJV). Gr. oikodomeo, a zidi o casă , a ridica o clădire şi prin extensie, a edifica, a zidi, în general. Odihna (pacea) menţionate mai înainte în versetul acesta a dat prilej ca biserica să se întărească să se zidească atât în sens organizatoric cât şi spiritual. Oikodomeo joacă un rol important în vocabularul lui Pavel (vezi Fapte 20,32; Romani 15,20; 1 Corinteni 8,1; Galateni 2,18, etc).

Frica Domnului. Expresia este obişnuită în scrierile VT, unde descrie o teamă plină de respect (vezi Iov, 28,28; Psalmi 19,9; Cronici 1,7). Este rară în NT, forma engleză a expresiei fiind folosită numai aici. În 2 Corinteni 5,11, groaza Domnului este tradusă mai bine, frica Domnului.

Ajutorul. (Mângâierea, KJV; Chemarea în ajutor, Nitz) Gr. paraklesis, mângâierea, îndemnul, încurajarea (vezi Matei 5,4; Luca 6,24; Ioan 14,16). Expresia poate fi tradusă, umblând ... în (sau prin) sfatul Duhului Sfânt. Membrii bisericii se temeau de Domnul şi erau călăuziţi de Duhul, întreaga lor viaţă era sub control divin.

Se înmulţeau. Ca rezultat al stării spirituale satisfăcătoare a bisericii, membrii şi grupurile ei sporeau la număr. Totdeauna va fi aşa. Viaţa spirituală adâncă din partea creştinilor va fi roditoare în salvarea celor nemântuiţi. Asemenea roadă poate veni din viaţa membrilor laici ca şi din lucrarea slujbaşilor bisericii.

Vezi harta activităţii misionare a lui Petru

Pe când. (S-a întâmplat, KJV). Vezi Luca 1,8. Expresia este tipică pentru stilul lui Luca. El o foloseşte de cel puţin 39 de ori în evanghelia lui şi de 14 ori în Fapte. Ea de obicei marchează o legătură în naraţiune.

Cerceta. (Trecea, KJV, Trecând, Nitz) Gr. dierchomai, a trece prin. Pentru semnificaţia lui misionară vezi cap. 8,4 (cf. Luca 9,6).

Petru. De la acest punct până la cap. 11,25, relatarea părăseşte pe Saul şi se îndreaptă către lucrarea lui Petru. Din cauza aceasta, această parte este uneori descrisă ca Faptele lui Petru. Este evident totuşi că Luca dă relatarea aceasta a lucrării lui Petru nu ca o biografie parţială a acestui stâlp al bisericii, ci ca o parte a planului său literar general de descriere a convertirii neamurilor. Când, prin lucrarea lui Petru, această nouă fază a serviciului creştin era bine avansată pe drumul ei, scriitorul se reîntoarce la viaţa lui Saul şi se concentrează la activităţile lui printre neamuri.

Naraţiunea lui Luca (Fapte 8,25) lăsase pe Petru, împreună cu Ioan, predicând Evanghelia în satele Samaritene în drumul său de înapoiere la Ierusalim. După reîntoarcerea sa a avut o vizită de 15 zile a lui Saul (Galateni 1,18). Dar e clar că apostolii nu s-au restrâns la Ierusalim; ei au mers mai departe pe teren şi au servit grupelor de credincioşi de curând înfiinţate. Astfel de vizite au ajutat să se unifice biserica tânără şi să promoveze creşterea ei echilibrată.

Pe toţi. (Prin toate locurile, KJV) Aceasta poate fi tradusă şi printre toţi, referindu-se fie la grupele bisericeşti din v. 31, fie la sfinţii menţionaţi mai târziu în versetul acesta.

Sfinţii Vezi v. 13.

Lida. Lod din VT (1 Cronici 8,13; Ezra 2,33; Neemia 7,37; 11, 35) cunoscut în timpurile moderne ca Ludd. Oraşul fusese întemeiat de colonişti din seminţia lui Beniamin (1 Cronici 8,1.12), în bogata câmpie a Şaronului. Se găsea la 10 mile spre sud-est de Iope şi o călătorie de o zi spre nord-vest de la Ierusalim (Iosif, Antiquities, XX 6.2), un sat nu mai mic ca un oraş în mărime. La cererea lui Iuda Macabeul, Demetrius Soter a transferat-o între posesiunile Templului de la Ierusalim (1 Macabei 11,32-34). Sub stăpânirea Romanului Cassius, vestit pentru brutala jefuire din partea lui a proprietăţilor şi fondurilor, locuitorii Lidei au fost vânduţi ca sclavi (Iosif, Antiquities, XIV, 11.2, 275). Totuşi, şi-a recâştigat fosta ei prosperitate şi apare la data aceasta ca fiind sediul unei comunităţi creştine înfloritoare. În războaiele care au precedat distrugerea Ierusalimului, a fost ars de Cestius Gallus, în anul 66 d.Hr. (Iosif, War, II, 19,1, 515,516), când cea mai mare parte a locuitorilor ei se duseseră la Sărbătoarea Corturilor la Ierusalim, şi a fost ocupată de Vespasian în anul 68 d. Hr. (ibid, IV, 8.1, 444). Când cetatea a fost reclădită, probabil de Adrian (c. 130 d.Hr.) a primit noul nume de Diospolis (cetatea lui Zeus). Ea a fost mai târziu, sediul uneia din episcopiile principale ale bisericii siriene. Caracteristica ei principală pare să fi fost sărăcia ei. Potrivit cu un comentariu vechi, Rabi Nathan (anul 160 d.Hr.) a spus: Sunt zece părţi de sărăcie pe lume, nouă în Lydia (Lida) şi una în restul lumii (Midraş Rabbah, la Estera 1,3, ed. Soncino, p. 30). E foarte probabil că Filip evanghelistul a sădit credinţa lui Hristos în acest oraş. Oraşul se află aproape de drumul pe care ar fi călătorit Filip când a străbătut toate cetăţile în calea sa de la Azot la Cezareea (vezi Fapte 8,40).

Enea. Gr. Aineas , un vechi nume grecesc, care nu trebuie să fie confundat cu acela al vestitului erou al Troiei, Aineias. În opera lui Iosif (Antiquities, XIV.10.22,248), numele e folosit pentru un iudeu, aşa că acest bărbat ar fi putut să fie un iudeu elenist (vezi cap. 1). Nu ni se spune că el ar fi fost un ucenic, dar se poate deduce că el era printre sfinţi. Grija cu care Luca relatează că Enea fusese timp de opt ani paralizat şi ţintuit la pat, poate reflecta exactitate profesională (cf. Luca 13,11; Fapte 3,2, 4,22; 14,8) În ce priveşte interesul lui Luca pentru chestiuni medicale, vezi Fapte 3,7; 9, 18; 28,8. În ce priveşte semnificaţia cuvântului olog (paralitic) vezi Matei 4,24; Marcu 2,3. Nici o îndoială nu putea fi aruncată asupra naturii miraculoase a vindecării acestui om.

Isus Hristos. Notaţi grija cu care Petru evita pretenţia cu privire la orice putere personală de a vindeca. El recunoaşte numai capacitatea lui Hristos de a ajuta pe suferind ( cf. cap. 3,6,12; 4,9.10)

Te vindecă. (Te face sănătos, KJV) Mai de grabă, te vindecă. Folosirea timpului prezent sugerează că vindecarea a fost imediată (cf. el s-a sculat îndată).

Scoală-te. O poruncă folosită de Domnul în cazuri similare ( Matei 9,6; Ioan 5,8).

Fă-ţi patul. El urma să facă pentru sine îndată ceea ce alţii făcuseră pentru el timp de atât de mulţi ani.

Toţi locuitorii. Adică, nu chiar fiecare persoană, dar o mare parte din locuitori. Când vestea acestei minuni s-a răspândit, a fost o redeşteptare a temerii de Dumnezeu prin locurile acelea.

Sarona. Gr. ha Saron, Sarona, de la ebr. Sharon. Nu se cunoaşte nici un sat sau oraş cu numele acesta. Folosirea articolului face probabil ca referirea să fie la Câmpia Şaron care se afla între munţii centrali ai Palestinei şi Marea Mediterană, şi se întinde de-a lungul ţărmului de la Iope la Carmel. Era proverbială pentru frumuseţea şi fertilitatea ei (vezi Isaia 35.2; 65,10).

L-au văzut. Paralizia de opt ani a omului trebuie să fi fost bine cunoscută în district şi vederea unui astfel de om mergând încoace şi încolo, fiind vindecat, trebuie să fi atras atenţia la fel ca vindecarea ologului de la Templu (cf. cap. 3). Fără îndoială că mulţi au întrebat cum fusese vindecat omul.

S-au întors la Domnul. Minunea care a refăcut pe Enea la trup, a trezit credinţa în puterea lui Isus Hristos de a vindeca spiritual. În felul acesta, cercul credincioşilor a fost şi mai departe lărgit. El pregătea calea pentru ducerea Evangheliei la neamurile care locuiau în regiunea ţărmului mării.

Iope. Gr. Ioppe, de la ebraicul Yapho, însemnând frumuseţe, modernul Iafa. Vezi Iosua 19,46; 2 Corinteni 2,16; Iosua 1,3. Oraşul e menţionat de egiptenii secolului al XV-lea î. Hr. Locul era vestit în legendele greceşti ca punctul unde Andromeda era legată când a fost eliberată de Perseu (Strabo, Geografie XVI, 2,28; Iosif, War, III, 9.3, 420,421). Oraşul se afla pe un deal atât de înalt, încât se pretindea că de pe vârful lui se poate vedea Ierusalimul. Era portul cel mai apropiat de Ierusalim şi, deşi era dificil şi primejdios de a se pătrunde în port, a fost folosit pentru debarcarea lemnului, care, mai întâi sub domnia lui Solomon, şi mai târziu sub Zorobabel, a fost adus din Liban pentru construirea Templului (1 Regi 5,9; 2 Cronici 2,16; Ezra 3,7). Era portul de la care corăbiile porneau spre Tarşiş (Iosua 1,3). Sub Macabei portul şi fortificaţiile au fost refăcute (1 Macabei 14,5). August a dat oraşul, lui Irod cel Mare şi mai apoi lui Archelau (Iosif, Antiquities, XV 7,3; XVII 11,4). Când Arhelau a fost demis, cetatea a devenit o parte din provincia romană Siria. Ea a rămas fanatic iudaică şi a rămas credincioasă iudaismului în decursul frământărilor din anii 66-70

d. Hr. Pe vremea lui Petru, şi mai târziu, era vestită ca sălaş de piraţi. Aici, ca şi în cazul Lidei (vezi Fapte 9,32), formarea unei grupe de creştini a fost probabil realizată de Filip (vezi cap. 8,40).

Uceniţă. Gr. mathetria, ucenic de parte femeiască.

Tabita. Un nume aramaic, Tabyetha, corespunzând numelui ebraic Ţibia din VT (2 Regi 12,1; 2 Cronici 24,1) şi ( 1 Cronici 8,9), gazelă. Forma greacă Dorcas, însemnează capră sălbatică sau gazelă. Faptul că numele acestei uceniţe este dat în două limbi poate explica oarecare puncte de legătură dintre secţiunile ebraică şi elenistică ale bisericii.

Făcea o mulţime de fapte bune. (Plină de fapte bune, KJV) De unde Dorca e privită ca o diaconiţă a bisericii din Iope. E adevărat, aceasta ar putea reflecta influenţa lui Filip. El era unul din cei şapte (vezi cap. 6,3.5) şi e cu putinţă că el a adus organizaţia bisericii din Ierusalim în bisericile pe care el însuşi le-a înfiinţat. În felul acesta, se poate ca Dorca să fi avut o deosebită grijă de văduvele din biserică (cf. cap. 6,1; 9,39).

Milostenii. Gr. eleemosune, milă, mai ales arătate prin darea de milostenii, de unde caritate, binefacere, pomeni. Binefacerea Tabitei se manifesta pe două căi principale: ea îşi oferea serviciul în fapte bune, dădea avutul ei în milostenii. Ea nu era mulţumită cu a fi caritabilă prin altul, ci se dădea pe sine, ca şi avutul său.

(S-a întâmplat, KJV). Vezi v. 32.

S-a îmbolnăvit şi a murit. Amănuntele date cu privire la îngrijirea corpului Tabitei sunt dovezi că ea murise cu adevărat. Criticii adesea încearcă să arunce îndoială asupra realităţii minunilor de înviere a morţilor, zicând că persoana era doar în comă.

Scăldat-o. Obiceiul de a spăla corpul mort era practicat de mulţi oameni în timpurile clasice. La iudei era cunoscută sub numele de curăţirea morţilor. În Mişna (Shabhath 23,5, Ed. Soncino a Talmudului, p. 771) se spune: Toate cerinţele pentru cel mort pot fi făcute; el poate fi uns cu ulei şi spălat. Femeile din biserică au îndepărtat acum slujba aceasta pentru iubita lor Dorca.

Pus-o. La Ierusalim, slujba de înmormântare avea loc în ziua morţii (cf. cap. 5,6-10). În afară de capitală s-ar fi putut să fie un interval de trei zile între moarte şi înmormântare. Cadavrul era îngăduit să zacă până nu mai era nici o şansă de revenire la viaţă şi nu era nici o primejdie ca cineva să fie îngropat de viu. În cursul acestui timp de aşteptare, trupul era de obicei aşezat în odaia de sus, imediat sub acoperiş. În cazul Tabitei, biserica se poate să fi amânat înmormântarea în nădejdea unei intervenţii divine. Petru tocmai ridicase pe Enea şi suflete cucernice se prea poate să fi nădăjduit ca el să readucă pe Dorca la viaţă.

Aproape de Iope. Lida se află numai la 18 mile la sud-est de Iope, aşa că vestea despre însănătoşirea lui Enea se poate să fi circulat repede de la un oraş la altul.

Nu pregeta. (Nu amâna, KJV) Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) forma directă de mijlocire, zicând, stăruind: Nu amâna să vii la noi. Solii se poate să fi părăsit Iope înainte de moartea Tabitei, nădăjduind că apostolul ar fi sosit la timp pentru a evita moartea. Dacă, aşa cum e mai probabil, moartea deja survenise, biserica avea credinţa că învierea era posibilă prin puterea lui Dumnezeu. În fiecare caz, rapiditatea era imperativă, fie pentru a salva o viaţă, fie a zădărnici o înmormântare.

Petru s-a sculat. El era gata pentru orice apel autentic care i se adresa, mai ales o asemenea chemare urgentă, aşa cum a venit de la creştinii din Iope. Odaia de sus. Vezi v. 37

Toate văduvele. Luca arată o deosebită simpatie pentru sexul feminin (vezi Luca 8,2.3). El menţionează văduvă de nouă ori în Evanghelia lui şi de trei ori în Fapte. Văduvele din biserică erau obiectul unei griji speciale (vezi Fapte 4,1). Expresia folosită aici sugerează faptul că biserica din Iope era organizată şi pentru caritate.

Hainele şi cămăşile. (Hainele şi veşmintele, KJV; Nitz). Gr. chitenes şi himatia, (vezi Matei 5,40).

Pe care le făcea Dorca. Mai degrabă obişnuia să le facă. Era deprinderea ei de a face haine pentru scopuri de binefacere (vezi v. 36).

Petru a scos pe toată lumea afară. Făcând aşa, Petru urma exemplul Domnului său la vindecarea fiicei lui Iair (vezi Marcu 5,39.40), la care fusese martor. În odaia unde zăcea trupul Tabitei era o mare jelanie (Fapte 9,39). Petru simţea nevoia de linişte, în care să poată comunica cu Dumnezeu. Compară metoda lui Ilie cu copilul văduvei (1 Regi 17, 17-23) şi procedurile lui Elisei la învierea fiului Sunamitei (2 Regi 4,33). Notaţi de asemenea cum servii lui Dumnezeu evită desfăşurarea ostentativă de putere.

S-a rugat. Petru îngenunchează şi face o rugăciune zeloasă, înţelegând că numai puterea divină poate realiza minunea dorită. Rugăciunea, din nou se dovedeşte a fi canalul prin care biserica primară obţine putere (cf. cele de la cap. 1,14.24; 6,4.6; 8,15; 9,11; 10,2 etc.). Natura smerită, cucernică, plină de râvnă a lui Petru e clar dată la iveală în întâmplarea aceasta (cf. cele de la cap. 3,1).

S-a întors. (Întorcându-se, KJV) După ce s-a rugat şi a primit asigurarea lăuntrică cu privire la faptul că rugăciunea lui fusese ascultată. El îşi dă seama de dependenţa sa deplină de puterea supranaturală, dar când a fost asigurat de lucrarea ei nu ezită să acţioneze.

Trup. (Corp, Nitz) Aceasta nu lasă loc pentru nici o îndoială cu privire la natura minunii care a urmat. Dorca era moartă. (vezi v. 37). Petru s-a întors spre trupul ei mort.

Scoală-te. Însăşi scurtimea poruncii sale arată credinţa sa neclintită că la rugăciunea lui se va răspunde pozitiv.

A stat în capul oaselor. (A stat, KJV; Se ridică în sus, Nitz) Gr. anakathiza, a se ridica sus; e folosit de scriitori medicali pentru a descrie ridicarea unui pacient în şezut la fel ca referinţa lui Luca din Evanghelia Sa (cap. 7,15). Scurta descriere a readucerii la viaţă a Tabitei este extraordinar de vie. Tabita deschide ochii ca după un somn, este surprinsă de prezenţa lui Petru, pe care probabil nu-l cunoştea şi apoi se ridică în capul oaselor. Asemenea detalii confirmă cunoştinţele medicale ale lui Luca.

I-a dat mâna. Ea a acceptat mâna lui întinsă, deoarece era deja conştientă, spre deosebire de fiica lui Iair, când Isus a luat fetiţa de mână (Matei 9,25). Amănuntul acesta este dovada că cele două naraţiuni sunt independente. Ultima nu e o simplă repetare a istorisirii mai timpurii, aşa cum e susţinut de unii.

Sfinţi. Vezi v. 13. Lucrul acesta nu implică în mod necesar faptul că văduvele nu erau sfinţi sau creştine, deşi s-ar fi putut prea bine ca unele dintre cele pe care Dorca le ajutase să nu fi fost membre ale bisericii.

Le-a pus-o înainte vie. Petru a luat măsuri ca această minune a lui Dumnezeu să primească cuvenita recunoaştere, adunând mai întâi laolaltă pe aceia care cunoscuseră personal pe Dorca şi care puteau da mărturie cu privire la realitatea morţii ei şi făcându-le o prezentare publică a ei. În felul acesta, el a asigurat faptul că va fi o amplă mărturie pentru faptul că avusese loc o minune.

Mulţi au crezut. Veşti cu privire la această minune s-au răspândit repede. Întreaga regiune a Iopei a fost agitată şi solia Evangheliei a primit un puternic avânt.

(S-a împlinit, KJV). Vezi v. 32

A rămas. (A întârziat, KJV) Nu există posibilitatea de a cunoaşte cât de mult a întârziat Petru. Pentru comentarii asupra multor zile, vezi v. 23.

Un tăbăcar, numit Simon. Luca arată un interes faţă de numele personajelor minore în istorisirea lui (cf. cap. 9,11.33.36; 12,13; 21,16, etc.) şi faţă de ocupaţii (cf. cap. 8,27; 10,1; 16,14; 18,3; 19, 24; etc.). Ocupaţia de tăbăcar era o ocupaţie care era respingătoare pentru iudeii stricţi. Lucrul acesta se datora fie faptului că ar cere venirea în contact cu cadavre şi cu piei de animale moarte, ceea ce ar aduce riscul întinării ceremoniale (vezi Lev. 11,24.25), fie că era în general o ocupaţie respingătoare şi neplăcută. Rabinii iudei susţineau că dacă un tăbăcar, care era aproape să se căsătorească, ascundea ocupaţia sa faţă de viitoarea lui soţie, tăinuirea aceasta era considerată o faptă atât de gravă, încât putea să anuleze actul căsătoriei (Mişna, Kethuboth, 7,10, Ed. Soncino a Talmudului, p. 482, 483). Casa acestui tăbăcar era lângă mare (Fapte 10,6). Ar fi fost uşor pentru Petru, în timpul îndelungii lui rămâneri la umilul şi ospitalierul Simon, să revină la vechea lui ocupaţie de pescar şi în felul acesta să-şi câştige existenţa. Faptul că el era dispus să locuiască la un tăbăcar arată că apostolul tindea deja să abandoneze prejudecăţile iudaice. Tot aşa a pregătit Dumnezeu pe solul său pentru pasul mai mare al predicării la Corneliu, păgânul (vezi cap. 10).

COMENTARII E. G. WHITE.

1, 2SR 268

1–5 AA 114

1–13 EW 200

1–22 SR 268–275

1–43 AA 112–132

3–5 Ed 65; GW 58; SR 269; 3T 429

4–6 AA 117

6AA 120; CE 60; CM 41; CS 343; FE 127, 216; GC 601; LS 267; MM 325, 333; SL 15; SR 270, 271; 1T 45, 511; 2T 166; 3T 430, 433; 4T 54; 5T 220, 584, 609; 6T 116, 480; 7T 252; 8T 94; 9T 7AA 115 8AA 117 8, 9 SR 271; 3T 430 9AA 118 10–15 AA 121; SR 272 113T 430, 431 15AA 120, 121, 159, 163; EW 199, 222; GW 58; MB 34; 3T 429, 431, 433; 6T 415 15–18 EW 201 161T 78 17AA 121; 3T 433 17, 18SR 272; 3T 431 18AA 122 18–20 SR 273 19, 20AA 123 21AA 124; EW 201 21, 22SR 274 22AA 125; EW 201 22–26 SR 276 23–29 EW 202 25, 26AA 128 26, 27SR 277 27, 29AA 129 29, 30SR 279 30AA 130 32–39 AA 131 34–40 SR 281 36, 375T 304; WM 67 40AA 132; GW 178; PK 48 40, 41SR 282; 5T 3044