1 Pe când vorbeau Petru şi Ioan norodului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii, căpitanul Templului şi saducheii,

Pe când vorbeau. La data acesta, şi fără încetare după aceea, activităţile apostolilor au devenit o chestiune de interes pentru autorităţile iudaice. Pe cât se pare, veştile despre vindecarea ologului se răspândiseră repede prin cetate şi pentru prima dată de la crucificare, conducerea Sinedriului care condamnase pe Domnul, venise din nou în contact cu creştinismul. În decursul acestui timp, conducătorii fără îndoială se felicitaseră între ei că scăpaseră de Isus pentru bunul mers al naţiunii, aşa cum sfătuise Caiafa (Ioan 11,49.50). Ei ştiau că mormântul lui Isus fusese găsit gol şi, refuzând să creadă în înviere, răspândiseră vestea că ucenicii furaseră trupul Lui (Matei 28,13-15). Nu se ştie dacă unii din conducătorii iudei fuseseră de faţă la experienţa zilei Cincizecimii, dar cu siguranţă ei trebuie să fi auzit de întâmplările zilei aceleia şi de creşterea bisericii. Acum, doi purtători de cuvânt ai creştinilor au fost găsiţi învăţând pe faţă chiar în porţile templului.

Au venit. Adică, pentru a-i aresta.

Preoţii. Ca o categorie de oameni cu răspunderea serviciilor templului (vezi 1Cron.24,1-19) şi natural cei dintâi care să se simtă ofensaţi de faptul că mulţimile fuseseră de faţă la vindecarea ologului.

Căpitanul. Pare unul dintre aceiaşi slujbaşi de faţă la arestarea lui Isus (vezi Luca 22,52). VT aminteşte un slujbaş al cărui titlu era mai marele Casei lui Dumnezeu (1 Cronici 9,11; 2 Cronici 31,13; Neemia 11,11). Un beniamit e menţionat în 2 Macabei 3,4 ca fiind guvernatorul templului. Luca menţionează de repetate ori pe căpitanul templului (Luca 22,52; Fapte 5,24.26), şi Iosif la fel se referă la acest slujbaş (War ii.17.2 [409]; Antiquities xx.9.3). Slujbaşul menţionat de Iosif e evident cel menţionat de Luca, şi poate fi identic cu cel menţionat în VT şi 2 Macabei. În scrierile iudaice ulterioare sunt menţionaţi diferiţi slujbaşi care ar putea corespunde cu căpitanul templului din pasajul de faţă. Unul din aceştia era `ish har habbayith, slujbaş al muntelui templului (Mişna Middoth 1.2, ed. Soncio a Talmudului, p.1). Omul acesta nu făcea parte dintre ostaşi, dar avea supravegherea gărzii de preoţi şi leviţi care avea custodia templului, mai ales noaptea. Ca inspector, el îşi făcea rondurile, vizitând toate porţile şi trezind pe somnoroşi. Pare să fi avut în deosebi răspunderea porţii externe, aria în care Petru îşi ţinuse puţin mai înainte cuvântarea. Un alt slujbaş care probabil urmează să fie identificat cu căpitanul din pasajul prezent, era segan hakkohanim, prefectul preoţilor. El venea în rang imediat după marele preot, îl asista în funcţiunile oficiale şi avea răspundere generală pentru serviciile templului şi păstrarea ordinii pretutindeni în aria templului.

Saducheii. Vezi Vol. V, p.52,53. Saducheii nu sunt pomeniţi frecvent în raportul Evangheliei. În cap. 23,8 ei sunt descrişi ca zicând că nu este înviere, nici înger, nici duh. Tocmai când doctrina învierii şi a vieţii viitoare era scoasă în evidenţă de Isus şi de apostolii Săi, saducheii au apărut ca adversari, ca în Matei 22,23-33 şi în cazul de faţă.

Când au descoperit că ucenicii Lui predicau învierea, saducheii au reacţionat faţă de ei aşa cum o făcuseră faţă de Domnul Însuşi şi au devenit persecutori ai bisericii. Nu este nici o relatare în NT cu privire la vreun saducheu care să fi acceptat Evanghelia. Nu aşa stau lucrurile cu fariseii, dintre care unii se făceau credincioşi (vezi Fapte 15,5; cf. cap. 23,6).

2 foarte necăjiţi că învăţau pe norod şi vesteau în Isus învierea din morţi.

Foarte necăjiţi. [Fiind întristaţi, KJV; Foarte îngrijoraţi, Nitz]. Sau, fiind deranjaţi, fiind provocaţi. Verbul acesta e folosit pentru a descrie sentimentul lui Pavel când femeia tânără se ţinea după el în Filipi (cap. 16,18). Conducătorii iudei erau necăjiţi nu numai pentru că ucenicii învăţau doctrina învierii, atât de opusă cu gândirea preoţilor de seamă, care erau saduchei, dar şi pentru că ei învăţau când nu erau instruiţi sau autorizaţi să facă lucrul acesta, tot aşa cum făcuse Isus (Ioan 7,14.15). Nu era un lucru rar ca oamenii din autoritate eclesiastică să se opună lucrării celor care nu fuseseră delegaţi de ei. Oameni, având oarecare putere în mâinile lor pot uşor să-şi imagineze că numai ei pot învăţa pe alţii cum să lucreze în public.

Că învăţau. Una din obiecţiunile pe care autorităţile le ridicau împotriva apostolilor era fără îndoială aceea că ei erau necărturari şi de rând (vers.13) şi deci nepregătiţi pentru a învăţa pe oameni.

Vesteau în Isus învierea din morţi. Mai de grabă, proclamau în Isus învierea. Apostolii predicau doctrina învierii în Isus, adică, în termeni ai învierii Sale, care servea ca dovadă a învierii generale a celor morţi, o doctrină pe care saducheii o respingeau. Vezi cap. 23,8. Pavel mai târziu socotea în evidenţă că învierea lui Hristos era o chezăşie că toţi vor învia din morţi (1 Cor. 15,16-23; Fil. 3,10.11).

3 Au pus mâinile pe ei şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi; căci se înserase.

În temniţă. [La detenţie, KJV; În pază, Nitz]. Sau, în custodie. Această experienţă face pregătirea pentru prima persecuţie a apostolilor.

Se înserase. [Seara, KJV; Nitz]. Se va reţine că naraţiunea vindecării ologului începe pe la ora 3 d.m. (vezi cap. 3,1). După vindecarea acestui om, Petru ţine cuvântarea, şi apoi el şi Ioan sunt arestaţi. La vremea aceea se înserase, lucru care fără îndoială începea la apusul soarelui sau la ceasul al 12-lea. Întrucât era oprit la iudei de a pronunţa Judecata într-o şedinţă de noapte, iar ziua lor se sfârşise o dată cu ceasul al 12-lea, acum era prea târziu pentru o procedură judecătorească (vezi Note Adiţionale la Matei 26, Nota 2). Rabinii stabiliseră această restricţie judecăţilor nocturne din cauza celor din Ier. 21,12: Casă a lui David! Aşa vorbeşte Domnul: Faceţi dreptate dis-de-dimineaţă. [Executaţi judecata dimineaţa, KJV; Judecaţi drept dimineaţa, Nitz]. Ei aplicau aceasta chiar şi la deliberările cu privire la declararea sărbătoririi lunii noi (Mişnah Rosh Hashnah 3.1, ed. Soncio a Talmudului, p.113).

4 Însă mulţi din cei ce auziseră cuvântarea au crezut; şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii.

Însă. [Totuşi, KJV]. Sau, dar. Noii credincioşi nu au şovăit din cauza arestării apostolilor.

Mulţi… au crezut. Adică, în Isus, pe care Petru îl prezentare ca profet cu privire la care Moise vorbise. Fiecare persoană care credea, întărea oastea în creştere a convertiţilor care îşi făceau intrarea în biserică.

Bărbaţilor. Gr. aner, un bărbat, o persoană de parte bărbătească, în contrast cu o femeie. Pare că numai bărbaţii erau puşi la socoteală (vezi Matei 14,21).

S-a ridicat la aproape cinci mii. [Era de aproape cinci mii, KJV]. Sau, a ajuns aproape la cinci mii. Luca probabil înţelege aici că acesta era numărul total al ucenicilor, nu chiar al celor convertiţi în ziua vindecării ologului. Trei mii fuseseră convertiţi în Ziua Cincizecimii şi de atunci noi credincioşi fuseseră adăugaţi zilnic la trupul bisericii (cap.2,47).

5 A doua zi, mai marii norodului, bătrânii şi cărturarii s-au adunat împreună la Ierusalim,

A doua zi. Aceasta era cea prima ocazie pentru conducătorii iudei de a ţine şedinţa judecătorească de cercetare (vezi vers.3). Mai marii. Aceasta era probabil o referire la preoţi sau mari preoţi, menţionaţi în vers.1. Bătrânii. Grupul aici menţionat era format fără îndoială din cei cunoscuţi în ebraică sub numele de zeqenim. Ei reprezentau elementul laic al Sinedriului, în contrast cu cărturarii şi preoţii.

Cărturarii. A treia grupă constituentă a Sinedriului era alcătuită din cărturari, care erau jurişti profesionişti, interpreţi recunoscuţi ai legii (vezi Vol. V, p.55,56). E de la sine înţeles că ei urmau să fie indignaţi de noua învăţătură prezentată de oameni, aparent necalificaţi (cf. Mat. 7,29).

S-au adunat. Evident adunarea fusese convocată ca aceea din Matei 26,3.4, pentru a cerceta ce cale să se urmeze în vederea noii crize. Adunarea fără îndoială cuprindea atât farisei, cât şi saduchei, dar saducheii stăpâneau Sinedriul la data aceea.

6 cu marele preot Ana, Caiafa, Ioan, Alexandru şi toţi cei ce se trăgeau din neamul marilor preoţi.

Ana. Omul acesta (numit Ananus de Iosif), fiu al lui Set, a devenit mare preot pe la anul 6 d.Hr., prin numirea lui de către guvernatorul roman Quirinus (Cireniu), şi a fost demis cam pe la anul 14 d.Hr. (Iosef, Antiquities xviii.2.1,2). Hristos fusese adus mai întâi înaintea lui Ana (Ioan 18,13) şi a fost după aceea trimis la marele preot actual, Caiafa. Lucrul acesta arăta că, deşi pe atunci nu era de fapt mare preot, Ana deţinea un loc de mare influenţă printre iudei. Lucrul acesta e de înţeles, având în vedere faptul că marele preot Caiafa era ginerele lui Ana. E imposibil să se precizeze acum exact funcţiile celor doi bărbaţi: Ana şi Caiafa. Aparent era ceva obişnuit ca aceia care odată deţinuseră funcţia de mare preot să continue să mai aibă titlul după ce încetaseră de a sluji. La data morţii lui Ana cinci din fiii săi fuseseră mari preoţi (ibid., xx.9.1). Dar vârsta lui înaintată a fost întunecată de atrocităţile săvârşite în templu în timpul războiului din anii 66-78 d.Hr. (vezi Iosif, War, IV.3.78 [151-157].

Caiafa. Caiafa fusese numit cam prin anul 18 sau 19 d.Hr., şi a fost demis prin anul 36 d.Hr. El este descris în Evanghelii ca un om diplomat şi oportunist (Ioan 18,14. Vezi mai sus la Ana).

Ioan. Acesta s-ar putea să fie Johanan (adică Ioan) ben Zakkai, un conducător iudeu despre care se spune că ar fi fost la culmea influenţei sale cu 40 de ani înainte de distrugerea templului în anul 70 d.Hr. După războiul iudeo-roman a fost fondatorul şi preşedintele Consiliului din Iamnia (vezi Vol. V, p.78). Totuşi identificarea este foarte incertă. O altă posibilitate este sugerată de un manuscris vechi care zice: Ionatan era fiul lui Ana, Ionatan care a devenit mare preot pentru un scurt timp după Caiafa, şi din nou în zilele lui Felia (c. anii 52 – c. 60 d.Hr.).

Alexandru. Nu e cu putinţă nici o identificare sigură a acestui om.

Se trăgea din neamul marilor preoţi. [Înrudiţi cu marele preot, KJV]. Talmudul (Pesahim 57a, ed. Soncio, p.285) menţionează mai multe familii proeminente din care erau de obicei luaţi marii preoţi pe vremea aceea. Marele preot curent, Caiafa, avea mai multe rude care erau sus puse (vezi mai sus la Ana) şi probabil unii din bărbaţii aceştia erau prezenţi la judecarea lui Petru şi a lui Ioan relatată aici. Vezi Matei 2,4.

7 Au pus pe Petru şi pe Ioan în mijlocul lor şi i-au întrebat: „Cu ce putere sau în numele cui aţi făcut voi lucrul acesta?”

În mijlocul lor. Sinedriul era aşezat în semicerc (vezi Mişna Sanhedrin, 4.3, ed. Soncio al Talmudului, p.230). Pare că Petru şi Ioan au fost aşezaţi în centru.

Cu ce putere? Gr. en poia dunamei, în ce fel de putere? Cuvântul dunamis, putere folosit aici, e adesea aplicat la minunile lui Hristos, şi adesea e redat lucrări mari puteri, minuni (vezi Matei 11,20; Marcu 6,14; Luca 19,37). Conducătorii iudei admiteau că ologul fusese vindecat de o uimitoare manifestare de putere; lucrul acesta era prea evident pentru a fi tăgăduit (vezi Fapte 4,16). Dar întrebarea lor implica o bănuială că ea era rezultatul unei puteri de jos, o implicaţie asemănătoare cu acuzaţia cândva îndreptată contra lui Isus (vezi Luca 11,15; cf. Ioan 8,48).

În numele cui? [Prin ce nume?, KJV; În al cui nume?, Nitz]. Sau, În ce fel de nume? Vezi cap.3,16. Mai marii iudei fără îndoială ştiau că în numele lui Isus Petru şi Ioan vindecaseră pe olog. Pentru ei, Isus era un om care fusese crucificat de curând ca răufăcător. De unde şi întrebarea lor dispreţuitoare.

8 Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: „Mai mari ai norodului şi bătrâni ai lui Israel!

Petru. Cu câteva săptămâni mai înainte de întâmplarea aceasta, Petru tremurase înaintea slujitorilor şi ostaşilor în curtea casei marelui preot şi tăgăduise pe Domnul său. Dar după aceea Duhul lui Dumnezeu venise asupra lui şi îl schimbase în alt om (vezi 1 Samuel 10,6; cf. Matei 10,19.20). Stând acum în faţa celui mai înalt tribunal al iudeilor, el vorbeşte, e adevărat, respectuos, dar şi cu îndrăzneală neclintită. Cu plâns amar, Petru se pocăise de tăgăduirea Domnului său (Luca 22,34-62). O dovadă a adevăratei pocăinţe este de a căuta să îndreptăm răul care a rezultat de pe urma ofensei pentru care se face pocăinţă. Petru adusese dezonoare asupra Domnului său şi asupra cauzei Lui în faţa iudeilor. Acum, în aceeaşi cetate, în prezenţa aceloraşi oameni care fuseseră amestecaţi în condamnarea lui Isus, Petru aduce cu bucurie mărturia sa cu privire la misiunea divină a Mântuitorului pe care cândva Îl tăgăduise. Aici el a demonstrat valabilitatea îndemnului său de mai târziu: Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă (1 Petru 3,15).

Mai mari ai norodului. Compară această salutare respectuoasă cu acea mai familiară a lui Pavel: Bărbaţi şi fraţi (cap. 23,1.6). Fără îndoială Petru cunoştea personal pe mai mulţi membri ai curţii, şi stătea deci înaintea lor stăpânit de mai puţină teamă (vezi cap. 9,1). Creştinii au fost învăţaţi să acorde respect reprezentanţilor autorităţii (Matei 22,21; Rom. 13,7; 1 Petru 2,13-17).

Bătrâni ai lui Israel. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) între exprimarea aceasta şi aceea simplă de bătrâni. Vezi vers.5.

9 Fiindcă suntem traşi astăzi la răspundere pentru o facere de bine făcută unui om bolnav şi suntem întrebaţi cum a fost vindecat,

Traşi la răspundere. [Examinaţi, KJV; Judecaţi, Nitz]. Gr. anakrino. Cuvântul acesta are adesea sensul tehnic de cercetare judiciară, ca în Luca 23,14. El e folosit în NT numai de Pavel şi de Luca (Fapte 12,19; 24,8; 1 Cor. 2,14.15; 4,3.4).

Facere de bine. [Fapta bună, KJV]. Pasajul acesta poate fi citit: o faptă bună făcută unui slăbănog. Ambele substantive sunt nearticulate. Petru scotea în evidenţă netăgăduita facere de bine pe care Domnul o săvârşise prin el şi Ioan. El face să fie evidentă lipsa de raţiune a judecăţii la care erau supuşi, el şi Ioan. Cuvintele lui poate că lasă să se înţeleagă că el anticipa posibilitatea ca şi alte acuzaţii să fie aduse împotriva lor, pornind de la predica sa (cap. 3,12-20), ca şi în cazul lui Ştefan, care a fost acuzat de hulă împotriva acestui locaş sfânt şi împotriva Legii (cap.6,13).

[El, KJV; Acesta, Nitz]. Sau, acest [om]. Formularea lasă să se înţeleagă că omul care fusese vindecat era şi el prezent în faţa Sinedriului (vezi vers.14).

Vindecat. [Scăpat, Nitz]. Gr. sozo, a mântui, a izbăvi, fie fizic, fie spiritual. Cuvântul acesta are un puternic sens subînţeles, sugerând refacere atât spirituală, cât şi corporală (vezi Marcu 10,52; Luca 7,50).

10 s-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi.

Tot norodul. [Întregul popor, KJV; La tot poporul, Nitz]. Petru ar fi vrut ca toţi oamenii să cunoască importanta mărturie pe care el era gata să o prezinte atât conducătorilor, cât şi poporului (vezi cap. 2,14).

În numele. [Prin numele, KJV]. Vezi cap.3,16).

Pe care voi L-aţi răstignit. Este o impresionantă îndrăzneală în declaraţia aceasta. Petru nu ezită să imprime faptul că deşi Pilat dăduse sentinţa oficială, tocmai ei, oamenii care îl cercetau pe el, erau cei care răstigniseră pe Împăratul lor. El nu se dă acum înapoi de la mărturisirea Nazarineanului ca Mesia. Petru proclamă că Hristos fusese înviat dintre morţi şi continuă să vindece aşa cum făcuse când era pe pământ.

11 El este „Piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.”

Piatra. Versetul acesta este un citat liber din Psalmi 118,22. Unii dintre membrii sinedriului, cărora Petru le vorbea, auziseră pe Hristos citind şi aplicând aceste cuvinte la iudeii lipsiţi de credinţă (Matei 21,42-44). În orbirea lor crezuseră atunci că puteau sfida somaţia şi avertizarea lui Hristos. Deşi prin chemarea lor erau ziditori ai bisericii lui Israel (vezi Fapte 7,38), ei au lepădat piatra pe care Dumnezeu o alesese să fie Piatra din capul unghiului (vezi Ef. 2,20). Aceeaşi idee este o notă dominantă într-una din epistolele lui Petru, că biserica este clădită din pietre vii pe temelia lui Isus Hristos ca piatră din capul unghiului (1 Petru 2,6-8).

12 În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”

Nu este mântuire. Petru sugerează că vindecarea fizică a ologului este o dovadă a puterii de mântuire lui Isus pentru suflet, pe care de asemenea o primise ologul. Martorii oculari trebuiau să tragă concluzia din rezultatele produse prin porunca: Ridică-te şi umblă, că aceeaşi putere ar fi fost în stare tot pe atât de sigur să aducă binecuvântarea aceea mai mare a mântuirii spirituale (vezi Matei 9,5). Mântuirea despre care vorbea Petru era exact lucrul acela pe care mai marii ziceau că îl caută. Pretenţia lui Petru că Hristos este singurul Mântuitor este exact în conformitate cu pretenţiile pe care Isus Însuşi le ridica în ce priveşte unicitatea Sa (vezi Ioan 3,16; 14,6).

Nu este… alt nume. Vezi cap. 3,16, Petru se deprinsese să ataşeze la ideea de nume deplina personalitate şi putere a posesorului numelui. Pentru aceia care-L cunoscuseră şi-L primiseră, numele lui Isus Hristos din Nazaret era unica sursă adevărată pentru eliberare şi mântuire.

Trebuie să fim mântuiţi. Hristos este singura cale prin care trebuie, în mod obligatoriu, să căutăm mântuirea dacă vrem să fim mântuiţi (vezi Ioan 14,6; 17,3). Planul mântuirii oferit prin Isus Hristos 1) proslăveşte pe Dumnezeu ca domnitor moral, 2) susţine legea lui Dumnezeu ca lege de guvernământ, 3) arată sursa revelaţiei divine, 4) face faţă prin ispăşirea locţiitoare, nevoilor oamenilor ca păcătoşi, care altminteri sunt sub osândirea lui Dumnezeu . Hristos este unicul mijlocitor între om şi Dumnezeu (1 Tim. 2,5).

13 Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan, s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând; şi au priceput că fuseseră cu Isus.

Când au văzut ei. Versiunea greacă implică considerare ca şi privire.

Îndrăzneala. Gr. parresia, dar pan, tot, şi rhesis, vorbirea; astfel cuvintele însemnează libertate de vorbire, deci îndrăzneală. Cuvântul implică o libertate şi uşurinţă de exprimare aşa cum nu ar fi fost de aşteptat de la cineva care nu era educat în ce priveşte învăţarea. Parresia fusese caracteristică pentru învăţătura Domnului, care fusese făcută pe faţă (Marcu 8,32). De acum înainte trebuia de asemenea să fie o trăsătură caracteristică a lucrării apostolilor (vezi Fapte 28,31; 2 Cor. 7,4). Parresia era o caracteristică a lui Ioan în încrederea pe care el o arăta în apropierea de Dumnezeu (1 Ioan 4,17; 5,14).

Petru şi… Ioan. În măsura în care este relatat, Ioan nu a vorbit, dar fără îndoială prin privire şi purtare şi poate prin cuvinte nerelatate, el evident a dat pe faţă un curaj similar.

Necărturari. [Neînvăţaţi, KJV; Fără carte, Nitz]. Gr. agramatos, analfabeţi, adică, inculţi, din punct de vedere al literaturii şi tradiţiilor iudeilor. Cărturarii, pe de altă parte, erau cunoscuţi ca grammateis, literaţi. Conducătorii iudei, notând că Petru şi Ioan nu fuseseră şcoliţi, ar fi tras în mod natural concluzia că astfel de oameni ignoranţi nu erau calificaţi să fie învăţători religioşi.

De rând. [Ignoranţi, KJV; Din lumea de jos, Nitz]. Gr. idiotes, de la idiot, al său propriu. Cuvântul se referă aici la o persoană de rând, o persoană particulară, în contrast cu cineva dintr-o poziţie oficială. Ucenicii nu deţineau un rang recunoscut ca învăţători religioşi. Ei erau lipsiţi de o slujbă sau chemare anumită, de cultura care se cerea pentru o asemenea profesiune. Cuvântul idiotes are o istorie ulterioară curioasă. Latina l-a reprodus aproape fără schimbare în ortografie, ca idiota. De aici a trecut în limbile europene moderne ca un termen care descrie ignoranţa şi incapacitatea legată de ea. De unde cuvântul nostru actual idiot. Aşa cum era folosit de Luca, cuvântul acesta nu vrea să spună că Petru şi Ioan erau oameni lipsiţi de inteligenţă, ci mai de grabă că nu erau oameni cu răspundere publică. Acesta era motivul pentru care membrii sinedriului se simţeau ofensaţi de faptul că apostolii încercau să facă lucrarea de învăţători religioşi.

Au cunoscut. [Au luat cunoştinţă, KJV; Cunoşteau, Nitz]. Mai de grabă, au recunoscut, Au început să-şi dea semne. Petru deja lămurise sinedriul că puterea lui venea de le Isus din Nazaret. Acum, când conducătorii iudei căutau să explice îndrăzneala apostolilor de a învăţa în ciuda lipsei lor de instruire formală, au ajuns să-şi dea seama că felul lui Petru de a vorbi era ca al lui Isus. Nu numai puterea lui de a vindeca, dar şi solia lui şi modul lui de prezentare erau toate derivate de la Hristos. Pentru sinedriu trebuie să fi fost ca şi cum Isus stătea din nou viu înaintea ochilor lor, în persoana celor doi ucenici ai Lui. Aşa ar trebui să fie cu toţi aceia care cu adevărat urmează pe Hristos. Pentru creştinul care vorbeşte pentru Domnul său astăzi, convingerea şi forţa cea mai influentă vine de la faptul că a fost cu Isus în rugăciune, la meditaţie şi în tovărăşie în toate lucrurile vieţii. Acest fel de tovărăşie cu Domnul divin aduce un privilegiu inestimabil, o putere transformatoare şi o solemnă răspundere în serviciul lui Hristos.

14 Dar, fiindcă vedeau lângă ei pe omul care fusese vindecat, nu puteau zice nimic împotrivă.

Nu puteau să zică nimic. Literal, ei nu aveau nimic de contrazis. Dovada nu putea să fie combătută. Mai marii iudeilor nu puteau aduce acuzaţia de înşelăciune, aşa cum încercaseră să o facă în chestiunea învierii Domnului, deoarece chiar omul în chestiune stătea înaintea lor vindecat (vezi v. 16). Judecând din evenimentele următoare, probabil erau bărbaţi în acea mare adunare care într-adevăr gândeau că Dumnezeu lucra prin apostoli. Nu multă vreme după aceea Gamaliel a sugerat posibilitatea aceea (vezi cap. 5,34-39). Nu este exclus că erau alţii care, deşi tăceau, se temeau ca nu cumva să fie găsiţi că luptau împotriva lui Dumnezeu (v. 39; cf. v. 40).

15 Le-au poruncit doar să iasă afară din sobor, s-au sfătuit între ei

Sinedriu. [Consiliu, KJV]. Cei doi ucenici şi, probabil, ologul au fost scoşi din sala de consiliu în timp ce membrii Sinedriului au discutat ce trebuiau să facă.

16 şi au zis: „Ce vom face oamenilor acestora? Căci este ştiut de toţi locuitorii Ierusalimului că prin ei s-a făcut o minune vădită pe care n-o putem tăgădui.

Ce vom face? [Ce să facem?, KJV]. Întrebarea n-ar fi trebuit să fie dezbătută. Sinedriul ţinea şedinţa ca o curte de justiţie şi verdictul ar fi trebuit să fie dat fie pentru, fie contra acuzaţiilor, potrivit cu probele. Ologul fusese vindecat. Ei îl văzuseră. Cei doi bărbaţi care fuseseră uneltele omeneşti la vindecare stătuseră înaintea lor şi aşteptau decizia. Membrii sinedriului şi-au părăsit slujba lor judecătorească şi au început să discute ce era de făcut în această situaţie. Procedura aceasta este caracteristică pentru Caiafa (vezi Ioan 11,49.50).

Minune. Gr. semeion, semn, şi prin extindere, minune (vezi Vol. V, p. 208; vezi Isaia 7,14). Autorităţile iudaice admiteau că un semn remarcabil apăruse în mijlocul lor.

Vădită. [Manifestă pentru toţi, KJV; Cunoscută, Nitz]. Deoarece schilodul de la poarta templului era foarte cunoscut, ar fi putut fi numai două motive pe care apostolii ar fi putut fi socotiţi vrednici de a fi pedepsiţi: 1) dacă minunea ar fi fost o înşelătorie, dar lucrul acesta nu-l credeau sau nu îndrăzneau să-l insinueze; sau 2) dacă minunea ar fi fost săvârşită prin vreun fel de magie sau prin alte mijloace nelegale (Deuteronom 13,1-5). Întrebarea sinedriului: Cu ce putere… aţi făcut lucrul acesta? ar fi putut sugera ultimul. Dar chiar de la început (Fapte 3,13) Petru atribuise ceea ce se petrecuse Dumnezeului lui Avraam, Isac şi Iacov şi insistaseră că Dumnezeu prin Isus Hristos vindecase pe acest om. În consecinţă, nu putea fi adusă împotriva lor nici o acuzaţie.

N-o putem tăgădui. Chiar forma afirmaţiei trădează nu numai dorinţa de a tăgădui, dar şi admiterea lipsei oricărei puteri din împrejurările de faţă de a face aşa ceva. Ei aveau dovada, dar refuzau de a o duce până la concluzia ei logică şi să accepte pe Hristosul care manifestase puterea. Un atare refuz e mai rău decât de a nu fi cunoscut niciodată adevărul.

17 Dar, ca să nu se lăţească vestea aceasta mai departe în norod, să-i ameninţăm şi să le poruncim ca de acum încolo să nu mai vorbească nimănui în Numele acesta.”

Ca să nu se lăţească. [Să nu se răspândească, Nitz]. Mai marii iudei se temeau că istorisirea minunii are să se răspândească prin tot oraşul şi pe la ţară, cu rezultatul că oamenii ar putea primi pe Isus Hristos ca Mesia şi ca Fiul divin al lui Dumnezeu. Acesta urma să fie rezultatul logic, şi fără îndoială mulţi aveau să fie aduşi prin aceasta la credinţa în Isus.

Să-i ameninţăm şi să le poruncim. [Să-i ameninţăm deschis, KJV]. Dovezile textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru omiterea cuvântului deschis.

În numele acesta. Sau, despre numele acesta, sau pe temeiul acestui nume (vezi cap.3,16). Ucenicilor li se interzicea să mai predice despre Isus sau pe temeiul autorităţii Lui.

18 Şi după ce i-au chemat, le-au poruncit să nu mai vorbească cu niciun chip, nici să mai înveţe pe oameni în Numele lui Isus.

I-au chemat. Petru şi Ioan au fost din nou convocaţi în camera de consiliu pentru a afla rezultatele dezbaterii. Să nu mai vorbească cu nici un chip. Sau, să nu mai vorbească absolut de loc. Nici numele lui Isus nu mai trebuia să treacă de pragul buzelor lor. În numele. Vezi vers.17.

19 Drept răspuns, Petru şi Ioan le-au zis: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu;

Petru şi Ioan. Amândoi apostoli s-au unit acum la exprimarea hotărârii lor de a vesti cuvântul vieţii lui Hristos şi învierea. E posibil să se fi apelat personal la fiecare să renunţe, şi fiecare a expus hotărârea sa de a continua în ciuda îndemnului consiliului. Pentru o fermitate asemănătoare compară experienţa iudeilor credincioşi din Macabei 7,30.

Judecaţi voi. În faţa unor dovezi atât de neîndoielnice ale nevinovăţiei lor, apostolii au somat plini de îndrăzneală pe mai marii iudei să recunoască faptele. Faptul că sinedriul a eliberat pe Petru şi pe Ioan fără a-i pedepsi a fost o recunoaştere tacită că ei erau nevinovaţi.

Dacă este drept. Aici este sugerat un principiu important. Cuvintele acestea introduc o afirmare a dreptului conştiinţei de a rezista autorităţii omeneşti când vine în conflict cu autoritatea divină. Apelul apostolilor: Judecaţi voi, arată că ei pretindeau dreptul acesta ca axiomatic. În practică apare adesea o dificultate în stabilirea faptului dacă un om care pretinde o atare autoritate divină o are într-adevăr. În cazuri de felul celui prezent, unde chestiunea este de a da mărturie cu privire la fapte, dacă oamenii se cred însărcinaţi de Dumnezeu să declare faptele acelea, ei nu îndrăznesc să falsifice adevărul, chiar cu riscul de a jigni pe oameni.

Într-o dispută cu autoritatea civilă omul cu convingeri religioase trebuie să accepte că dovezile convingerilor sale vin de la o autoritate divină. Dacă doreşte ca să reziste cazul său, trebuie să convingă pe ascultătorii săi că ideile sale sunt temeinice. Petru şi Ioan ştiau că aveau autoritatea Duhului Sfânt, deja demonstrată prin minuni şi prin convertiri; iar convingerea lor era dăinuitoare cu privire la adevăr, demonstrată în predica lor şi rezultatele ei. În situaţia aceasta ei nu puteau consimţi să asculte de om mai multe decât de Dumnezeu (vezi cap. 5,29). Apostolii aveau o poruncă de a predica, o poruncă de la Hristos care le dădea putere. Nici o altă consideraţie nu putea fi valabilă într-o astfel de situaţie. Vezi AA 68,69.

Ori de câte ori un om întâmpină o astfel de alegere între convingerea sa sinceră cu privire la voia lui Dumnezeu şi încearcă să servească la doi stăpâni va izbuti să nu satisfacă pe nici unul şi îşi va vinde sufletul de dragul oportunităţii. Dar, dacă recunoaşte în mod hotărât prioritatea de ascultare deplină faţă de Dumnezeu, nimeni nu poate să-l declare neonest, şi sufletul lui e în siguranţă.

20 căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit.”

Nu putem să nu vorbim. [Nu putem decât să vorbim, KJV]. Versiunea greacă accentuează pronumele noi. Ei, ca apostoli ai lui Isus, fuseseră însărcinaţi în mod special să mărturisească despre El (Matei 28,19.20; Fapte 1,8).

Ce am văzut şi auzit. Mărturia apostolilor era întemeiată pe experienţele lor personală cu Isus. Mulţi ani mai târziu în epistolele lor atât Petru, cât şi Ioan au scos în evidenţă importanţa faptului că fuseseră martori oculari la adevărurile pe care le învăţau (2 Petru1,16-18; 1 Ioan 1,1-3). Pentru creştinul de astăzi experienţa personală constituie una din cele mai convingătoare dovezi cu privire la realitatea practică a adevărului.

21 I-au ameninţat din nou şi i-au lăsat să plece, căci nu ştiau cum să-i pedepsească, din pricina norodului; fiindcă toţi slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate.

Ameninţaţi din nou. Mai mult decât atât, sinedriul nu a îndrăznit să se aventureze, deoarece oricine cunoştea că ologul fusese vindecat şi că nu se putea aduce împotriva apostolilor nici o acuzaţie vrednică de pedeapsă. Cu omul vindecat cunoscut de toţi în faţă, ei nu puteau susţine că relatarea cu privire la minune nu era adevărată. Şi întrucât era o faptă bună, atestată în mod cert, nu putea fi pedepsită. Iarăşi nu puteau pedepsi în chip îndreptăţit pe apostoli pentru că pretindeau că vindecarea lor era făcută în numele lui Isus.

Cum să-i pedepsească. [Cum îi puteau pedepsi, KJV]. Deşi unii din conducătorii iudei erau fără îndoială înclinaţi să favorizeze pe apostoli (vezi vers.14), în general sentimentul era de dezamăgire că nu putuseră găsi vreun pretext de a aplica pedeapsă fără a înfuria poporul. Aici din nou oportunitatea pare să fi fost un factor important în raţionamentul şi decizia lor (vezi Ioan 11,49.50).

Slăveau pe Dumnezeu. Sau, stăruiau în a proslăvi pe Dumnezeu, zugrăvind reacţia curentă a oamenilor faţă de miracol. Vorbirea lui Petru în templu clarificase sursa puterii prin care omul fusese vindecat (cap.3,12-16).

22 Căci omul cu care se făcuse această minune de vindecare avea mai bine de patruzeci de ani.

Omul cu care se făcuse această minune de vindecare. [Fusese arătată, KJV]. Mai de grabă, acest sens (semeion) de vindecare se petrecuse. Pentru înţelesul lui semeion, tradus ca un semn folosind cuvântul arătată.

Mai bine de patruzeci de ani. [În vârstă de peste patruzeci de ani, KJV]. Comparaţia cu cap. 3,2 arată că omul fusese infirm în tot timpul acesta. O incapacitate de aşa lungă durată a făcut minunea cu atât mai remarcabilă. De repetate ori Luca notează durata unei boli sau a unei maladii producătoare de infirmitate vindecate pe cale miraculoasă (vezi Luca 8,42.43; 13,11; Fapte 9,33; 14,8). E prea mult de a spune că toate aceste aluzii sunt atribuite faptului că el era medic (Col. 4,14), deşi unele au fost, deoarece aceeaşi practică era obişnuită şi de alţi scriitori, nemedicali, când relatau vindecări miraculoase (Marcu 5,25; 9,21; Ioan 5,5; 9,1). Probabil scriitorii NT au dat informaţia acesta mai ales pentru a arăta măreţia minunii săvârşite.

23 După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor şi le-au istorisit tot ce le spuseseră preoţii cei mai de seamă şi bătrânii.

La ai lor. [La propria lor grupă, KJV]. Gr. hoi idioi, ai lor, autorii iudei scriind în greceşte folosesc expresia aceasta pentru camarazi ostaşi şi compatrioţi; Pavel îl foloseşte cu privire la rude (vezi 1Tim. 5,8; cf. Fapte 24,23), folosirea care e atestată şi de papirusuri; şi Ioan foloseşte expresia acesta cu privire la ucenicii lui Isus (Ioan 13,1). În pasajul de faţă, ai lor fără îndoială se referă la fraţii de credinţă ai apostolilor. Pe cât se pare ei nu aveau loc permanent de adunare; la Ziua Cincizecimii ei au fost probabil în odaia de sus (vezi Fapte 1,13; 2,1). Când biserica a crescut, ei s-au adunat în templu şi de asemenea în casele unora (cap. 2,46; 12,12). În felul acesta nu era dificil pentru Petru şi Ioan de a găsi pe apostoli şi credincioşii adunaţi.

Le-au istorisit tot. [Le-ai relatat tot, KJV]. Relatarea a fost făcută pentru slava lui Dumnezeu şi nu pentru aceea a apostolilor care prezentau raportul (vezi cap.15,3.4).

Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii. Vezi vers.1.

24 Când au auzit ei aceste lucruri, şi-au ridicat glasul toţi împreună către Dumnezeu şi au zis: „Stăpâne, Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele!

Şi-au ridicat glasul. Auzind relatarea apostolilor creştinii adunaţi, ei şi-au înălţat glasul în laudă şi adorare la adresa lui Dumnezeu care intervenise atât de remarcabil. Expresiile care urmează sugerează o psalmodiere de laudă, diferită de vorbirea obişnuită. Acesta era probabil un imn, şi se poate să fi fost rostit de Petru în timp ce ceilalţi se alăturau zicând Amin, sau se poate să-l fi repetat expresie cu expresie după el. Pare îndoielnic că comunitatea creştină să fi compus deja şi să fi memorizat un astfel de imn ca acesta ca parte din liturghia lor. Pasajul acesta are distincţia de a fi prima exprimare relatată de exerciţiu cult colectiv din istoria creştină.

Stăpâne, Domane. Gr. desoptes, stăpâne, în contrast cu slugă. Cuvântul acesta este folosit numai rareori cu privire la Domnul în NT, apărând cu o astfel de referire numai de şase ori. E interesant de a nota că două din acestea sunt în scrierile lui Petru şi Ioan (2 Petru 2,1; Apoc. 6,10), ucenicii care fără îndoială au condus la prezentul act de laudă şi de cult.

[Eşti Dumnezeu, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestor nume. Totuşi ideea pasajului rămâne aceeaşi. Faptul că Dumnezeu este Creator este un temei veşnic de laudă şi ascultare din partea făpturilor Sale (vezi Isa.44,23-27; Evr.1,1-5).

Cerul, pământul, marea. Aşa cum fac mulţi din psalmi, această laudă începe scoţând în evidenţă slava Dumnezeului Creator.

25 Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşarte?

Prin gura. Manuscrisele cele mai timpurii ale pasajului acestuia prezintă un text grecesc dificil care pare să fi fost denaturat. Manuscrisele ulterioare conţin un număr de variante care pare să fi fost încercări din parte cărturarilor de a îndrepta textul. Textul existent cel mai timpuriu este probabil cel mai bine tradus: Care prin gura părintelui nostru David, servul Tău, prin Duhul Sfânt zicea…, sau poate: Care prin părintele nostru David, gura Duhului Sfânt, zicea….

Se întărâtă neamurile. [păgânii turbează, KJV; S-au întărâtat neamuri, Nitz]. Citatul din v. 25,26 este din Psalmi 2,1.2 care fără îndoială şi-a avut aplicaţia sa primară la vreo revoltă contra regelui lui Israel. În timpul domniei lui David se menţionează astfel de conflicte cu Sirienii, Moabiţii, Amoniţii şi alţii care se angajau în revoltă zadarnică (2 Samuel 8). Aici psalmul e prezentat ca o paralelă la lupta conducătorilor iudei împotriva Domnului bisericii. O aplicaţie veche iudaică a Psalmului 2,1, probabil cel mai curând din secolul al 2-lea d.Hr., interpretează pe păgâni ca Gog şi Magog, care în gândirea iudaică urma să se opună lui Mesia când va fi venit (Talmud ‘Abodah Zarah 3b, ed. Soncio, p.8,9). Dacă o astfel de aplicaţie a acestui verset era curentă pe vremea apostolilor, aşa cum s-ar fi prea putut să fie, e de înţeles că Psalmi 2,1 ar putea să fie corespunzător aplicat de apostoli la aceia care deja se opuneau lui Mesia.

26 Împăraţii pământului s-au răsculat şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său.”

Împăraţii. În cazul acesta romanii (vezi vers.27).

Unsului. [Hristosului, KJV]. Gr. Christos, corespunzător, unsului. LXX folosea cuvântul acesta pentru a traduce ebr. mashiach, unsul, care era aplicat în VT la regi (Psalmi 18,50; Isaia 45,1), Preoţi (Lev. 4,3) şi mai ales Mântuitorului care trebuia să vină. În consecinţă, El este cunoscut în forma adaptată de Mesia. Aceia care Îi urmau pe Isus Îl recunoşteau a fi acest Mântuitor şi în consecinţă Îl urmau pe Christos, Hristos. Întrucât pasajul prezent e un citat din LXX, Christos de aici e probabil cel mai bine tradus în sensul VT, unsul.

În aplicaţia lui primară din Psalmi 2,2, mashiach, fără îndoială se referă la regele lui Israel. Dar faptul că acest cuvânt se putea folosi şi cu privire la Mesia a făcut pasajul acesta un pasaj impresionant pentru apostoli spre a-l aplica la Hristos. Că ei au făcut aplicaţia aceasta în mod conştient e arătat de Fapte 4,27 unde ei vorbesc despre Hristos ca Cel pe care Tu l-ai uns.

27 În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel,

În adevăr. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) adăugarea cuvintelor în cetatea aceasta. O atare afirmare ar fi cât se poate de naturală, întrucât apostolul aplică aici vorbirea psalmistului la evenimentele precedând crucificarea.

Robului. [Copil, KJV]. Gr. pais, un cuvânt care poate însemna copil sau servitor (vezi cap. 3,13). Cuvântul este acelaşi cu cel folosit de David în v. 25 şi are fără îndoială sensul de serv, care pare a fi cel mai adecvat în acest loc. Astfel că acest cuvânt ne aduce aminte de Robul Domnului din Isaia 52,13.

Irod. Cei doi cârmuitori civili în faţa cărora a fost judecat Isus, regele Irod şi guvernatorul Pilat, sunt pomeniţi ca exemple vrednice de notat de regi şi domnitorii din v. 26 (din Psalmi 2,2). În ce priveşte o tratare mai departe a lui Irod Antipa vezi Vol. V, p. 64,65. E interesant de notat că Luca, autorul relatării prezente, este şi singurul scriitor evanghelist care să relateze rolul lui Irod în judecarea lui Isus (Luca 23,7-15).

Ponţiu Pilat. Pentru o discutare a acestui guvernator roman vezi Vol. V, p.67,68. Neamurile. Aceasta fără îndoială se referă la romani cari au împărţit cu iudeii povara vinovăţiei, prin crima crucificării.

Noroadele lui Israel. Succesiunea Irod, Ponţiu Pilat, neamurile, Israel, completează un paralelism cu succesiunea anterioară de neamuri, noroade, împăraţi şi domnitori (v. 25,26). Acesta este un paralelism inversat, o formă ebraică poetică caracteristică (vezi Vol. III, p.23-27).

28 ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău.

Tot ce… mâna Ta. Apostolii citaseră din psalmul al doilea şi îl aplicaseră la crucificarea lui Hristos. Acum apostolii recunoşteau că iudeii şi romanii prin păcatul lor împotriva Fiului lui Dumnezeu ajutaseră la împlinirea scopului lui Dumnezeu cu Hristos în lucrarea de mântuire. O voinţă divină se manifestă în cârmuirea lumii şi mântuirea sufletelor individuale. Lucrul acesta nu desfiinţează libera voinţă a omului. Istoria, mai ales istoria sacră, mărturiseşte că voinţa fiecărui om este liberă, şi că fiecare stă sau cade prin atitudinea sa faţă de planul de răscumpărare în desfăşurare. Vezi Dan. 4,17.

Omul care e supus voii lui Dumnezeu se străduieşte să împlinească voia divină. Acela care nu e predat în felul acesta lucrează împotriva lui Dumnezeu care, în ciuda neascultării omului, Îşi împlineşte până la urmă propria Sa voinţă. Oamenii rebeli, răi şi neascultători acţionează sub mâna lui Dumnezeu. Omul Te laudă chiar şi în mânia lui. [Cu siguranţă mâna omului Te va lăuda, KJV; Căci furia omului Te laudă, Nitz].

29 Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala

Doamne, uită-Te. Contextul arată că rugăciunea bisericii este adresată lui Dumnezeu Tatăl. Sub ameninţările mai marilor iudeilor, apostolii nu au fost descurajaţi şi s-au strâns tot mai aproape de Dumnezeu care putea să-i ajute în orice primejdie ce-i ameninţa. Ameninţările iudeilor erau îndreptate în cele din urmă împotriva lui Dumnezeu (vezi cap. 9,4.5).

Robilor. [Slujitorilor, KJV]. Gr. douloi, sclavi.

Să vestească Cuvântul Tău. Nu e de ajuns ca viaţa evlavioasă să fie trăită de creştin, ca o mărturie a puterii lui Hristos, ci şi doctrina mântuirii în Isus Hristos de asemenea trebuie să fie exprimată (vezi Rom. 10,13).

Îndrăzneală. Gr. parresia (vezi vers.13). Apostolii dovediseră îndrăzneală în vorbire înaintea Sinedriului (vers.13), şi acum rugăciunea lor, exprimând slăbiciunea firească, cere mai departe înzestrare cu darul curajului (vezi Luca 21,15). Ei îşi dădeau seama că îndrăzneala era o necesitate acum mai mult ca oricând, atât pentru ei, cât şi pentru întreaga biserică.

30 şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui sfânt, Isus.”

Şi întinde-Ţi mâna. [Întinzând mâna, KJV; Nitz]. Mai de grabă, în timp ce Tu întinzi mâna. Dumnezeu era Cel care făcuse marile lucrări pentru care minunea prezentă era un caz. Nicodim, el însuşi membru al Sinedriului, spusese că nimeni nu ar fi putut face astfel de lucrări decât dacă este Dumnezeu cu el. (Ioan 3,2).

Minuni şi semne. [Semne şi minuni, KJV]. În ce priveşte o tratare a acestor cuvinte vezi Vol. V, p. 208; vezi Fapte 4,16; 2Cor.12,12.

Prin numele. Vezi cap. 3,16.

Robului. [Copilului, KJV]. Mai de grabă, servului. Vezi cap.3,13; 4,27.

31 După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.

S-au rugat. [Se rugaseră, KJV]. Un exerciţiu mereu repetat în biserică (vezi cap. 1,14.24; 2,42; 6,4).

S-a cutremurat locul. Având în vedere manifestările următoare ale prezenţei Duhului lui Dumnezeu, se poate trage concluzia că acest cutremur nu a fost o zguduire seismică, ci o experienţă supranaturală. Era o înnoire a minunii din Ziua Cincizecimii, dar pe cât se pare fără arătarea limbilor de foc. În felul acesta, creştinii au ştiut că Dumnezeul întregii naturi la care apelaseră (vers.24) era între ei. Având în vedere nevoia lor directă, Dumnezeu le-a dat un răspuns imediat, ca semn că le ascultase rugăciunea.

Toţi s-au umplut. Vezi cap.2,4. Ca în Ziua Cincizecimii, ucenicii au avut parte din nou de o umplere cu puterea Duhului. Aceasta le dădea asigurarea că puteau vorbi cu îndrăzneală cuvintele ce fuseseră însărcinaţi să le vestească. Faptul că ucenicii primiseră Duhul în Ziua Cincizecimii nu însemna că nu s-ar mai fi putut oferi noi ungeri în vremuri de nevoie. De fapt, prima revărsare a Duhului îi pregătise pentru astfel de noi revărsări. La fel se întâmplă şi cu creştinul de astăzi; viaţa începută în Duhul, aşa cum e marcată prin botez, e dependentă în ce priveşte continuarea ei de neîntreruptă comuniune şi continua reînnoire a harului spiritual.

Vesteau cuvântul… cu îndrăzneală. Înzestraţi cu îndrăzneală de puterea Duhului, pentru care se rugaseră, de aici înainte apostolii au proclamat Evanghelia oricând şi ori de câte ori găseau prilejul, refuzând de a fi opriţi de ameninţări de orice fel.

32 Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte.

O inimă. Dovezi textuale pot fi citate (cf. p.10) pentru adăugirea interesantă: Şi nu era nici discriminare de nici un fel între ei. Ca şi în cazul expresiilor pereche similare, inimă şi suflet adesea se suprapun în înţeles şi trebuie să fie luate aici ca exprimând o totalitate de caracter şi nu oarecare deosebiri în ce priveşte detaliile. Unitatea de inimă în gândirea ebraică arăta acordul deplin (vezi Ier. 32,39; cf. 1 Cron. 12,38). Nu numai Petru şi Ioan şi ceilalţi apostoli, dar şi întreaga mulţime a credincioşilor, participaseră la acest acord.

Nici unul nu zicea. Fiecare persoană considera că averile sale erau încredinţate lui de Dumnezeu, şi că trebuiau să fie predate la cerere. Aceasta nu putea să fie decât rezultatul unei adânci iubiri a unuia pentru altul, prezisă de Hristos ca semn distinctiv al ucenicilor Săi (Ioan 13,35). Idealişti care s-au străduit să zugrăvească în teorie o societate desăvârşită, ca Plato în Republica sa şi Sir Thomas Moore în Utopia sa, au propus ca o condiţie a asociaţiei lor perfecte, o comunitate de bunuri similară cu aceea practicată în biserica primară. Pentru a acea succes o asemenea asociaţie e nevoie de desăvârşire la participanţii ei. Fără îndoială, aşteptarea din partea credincioşilor a apropiatei reveniri a Domnului lor, împreună cu unitatea lor de gândire şi de sentiment, îi făcea bucuroşi să se despartă de averile lor materiale. Totuşi, aşa cum e arătat în cazul lui Anania (vezi Fapte 5,4), ei nu aveau nici o obligaţie de a face aşa ceva.

Aveau toate de obşte. Această afirmaţie e paralelă cu cap. 2,44, întrucât într-adevăr v. 32-35 ale capitolului prezent reafirmă în general ce se relatase în cap. 2,43-45. Această reafirmare e probabil făcută de Luca pentru a oferi un cadru pentru istorisirea din partea lui a dărniciei lui Barnaba (v. 36.37) şi a egoismului lui Anania (cap. 5,1-11). Lui Luca îi făcea plăcere să stăruie asupra acestor averi în comun ca o exprimare a egalităţii şi fraternităţii manifestate în biserica primară. Drepturile de proprietate erau voluntar suspendate prin punerea spontană a membrilor comunităţii creştine sub influenţa legii iubirii. Binefacerea lor era liberă şi deplină, fără nădejde de răsplătire materială. Ei se priveau pe sine nu ca posesori pentru sine, ci ca pe nişte ispravnici pentru binele altora.

33 Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi.

Mărturiseau. [Dădeau mărturie, KJV]. Gr. apodidomi, a preda [ceea ce era datorat]. Forma verbului folosit aici poate fi înţeleasă ca însemnând că apostolii continuau să dea mărturisirea pe care deja o dăduseră la Ziua Cincizecimii şi în templu. Apostolii se simţeau sub o constrângere lăuntrică de a da mărturie. Ei văzuseră faptele minunate ale lui Isus. Ei Îl văzuseră murind. Ei văzuseră ceea ce nu crezuseră că s-ar putea întâmpla – Domnul înviase dintre morţi. Această minune constituia punctul culminant al predicii apostolilor. Ei puteau descrie întâmplarea ca martori oculari ai unui Domn înviat şi o spuneau cu multă putere.

Multă putere. [Cu mare putere, KJV]. Mărturia apostolilor era prezentată nu în propria lor putere, ci într-o putere căreia ei niciodată nu i-ar fi putut da naştere în ei înşişi. Puterea lor era o înzestrare de la Duhul Divin.

Har. Gr. charis (vezi Rom. 3,24). Charis aici poate fi luat în sensul de favoare (ca în Luca 2,52), şi aşa să arate că favoarea poporului faţă de creştinii încă mai continua. Totuşi, având în vedere contextul care scoate în evidenţă darul spiritual al puterii pe care ei au primit-o e probabil mai bine de a înţelege pe charis în sensul lui mai tehnic al harului divin (ca în Luca 2,40).

34 Căci nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă: toţi cei ce aveau ogoare sau case le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute

Să ducă lipsă. [În lipsă, Nitz]. Mai de grabă, care să fi fost în lipsă. Versiunea greacă pare să lege versetul acesta cu cel precedent prin conjuncţia gar, căci, care nu e tradusă în KJV. Gar sugerează strânsa legătură care exista între libertatea creştină şi harul de care se bucurau (vezi v. 33).

Ce aveau ogoare. [Erau posesori de pământuri, KJV]. Unii din creştini cei noi erau persoane bogate. Autenticitatea iubirii lor frăţeşti se dădea pe faţă în sacrificare de sine pentru binele fraţilor lor mai puţin fericiţi.

Vindeau, aducea. Formele verbelor folosite aici sugerează că lucrul acesta era o întâmplare care se repeta continuu, când unul după altul creştinii s-au despărţit de averile lor pentru binele comun al bisericii. Făcând lucrul acesta, motivele lor erau iubirea şi îndemnul la facerea de bine. Deşi Luca nu pomeneşte lucrul acesta, există şi posibilitatea ca creştinii să fi fost impresionaţi de avertizările Domnului lor că averile pământeşti sunt nestatornice. Anumite ogoare şi proprietăţi din Palestina trebuie să fi fost adesea fără valoare atunci când necazurile profetizate de Domnul au devenit fapte. La fel cum Ieremia şi-a arătat credinţa în restatornicirea viitoare a poporului său în Palestina prin cumpărarea unui ogor la Anatot (Ier. 32,6-15), tot aşa creştinii au dat, printr-un proces invers de vânzare a proprietăţii lor, o dovadă a credinţei lor în certitudinea soliei pentru care mărturiseau.

35 şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie.

Puneau. [Le depuneau, KJV] Punerea sumelor la dispoziţia ucenicilor era un act plin de însemnătate, arătând că apostolii aveau un control deplin asupra veniturilor membrilor. În ce priveşte o întrebuinţare similară a acestei expresii vezi Psalmi 8,6. Cicero foloseşte aceeaşi expresie când vorbeşte despre daruri aşezate înaintea picioarelor preotului (Pro Flacco xxvii.68). Cuvintele par să reflecte obiceiul ca atunci când se aduceau daruri sau jertfe unui rege, sau preot, sau învăţător, ele nu erau puse în mâinile lui, ci la picioarele lui.

După cum avea nevoie. Sau, cum avea oricare nevoie. Fără îndoială mulţi creştini nu aveau nevoie şi se îngrijau singuri de sine. Beneficiarii ar fi fost cei care nu erau în stare să-şi câştige cele trebuincioase pentru viaţă, din cauză bolii şi poate din cauza pierderii serviciului datorită schimbării credinţei lor religioase (vezi Ioan 3,22, unde aceia care primeau pe Hristos erau ameninţaţi cu excomunicarea, văduve, şi nou-veniţi care încă nu se stabiliseră în cetate. S-ar mai fi putut să fie unii cărora apostolii se simţeau îndreptăţiţi să le dea ajutor material, din cauza activităţii lor spirituale în propagarea credinţei, deşi Luca nu face o menţionare specifică a lucrului acestuia. Aici era o servire înţeleaptă, plănuită, a nevoilor materiale fizice, care a fost totdeauna o onoare pentru biserică ori de câte ori a fost săvârşită în felul acesta (vezi 1Tim.5,5-16,21).

36 Iosif, numit de apostoli şi Barnaba, adică, în tălmăcire, fiul mângâierii, un levit, de neam din Cipru,

Iosif. [Jioses, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru exprimarea Iosif.

Barnaba. Aceasta este prima referire la Barnaba, omul care avea să călătorească cu apostolul Pavel în prima lui călătorie misionară. Numele Barnaba e interpretat de Luca ca însemnând în greceşte huios parakleseos, care poate fi tradus fiul mângâierii, sau fiu al îndemnării. Învăţaţii nu sunt de acord cu privire la cuvintele ebraice sau aramaice reprezentate prin numele acesta. S-ar putea ca ele să fi fost bar nebu’ah, fiu al profeţiei. În orice caz supranumele lui ar lăsa a se înţelege că Barnaba era caracterizat prin darul lui de îndemnare (vezi cap. 11,23). Nu se ştie când a devenit Barnaba creştin. Întrucât era levit, s-ar putea să fi luat parte la serviciul templului şi s-ar putea să fi auzit pe Domnul sau pe apostoli predicând acolo: el era rudă cu Ioan Marcu (Col. 4,10), care locuia la Ierusalim (Fapte 12,12). O tradiţie relatată de Clement din Alexandria (Stromata II.20) înscrie pe Barnaba în rândul celor şaptezeci trimişi de Isus (Luca 10,1; vezi şi Fapte 9,27).

Există o epistolă purtând numele de Barnaba, pe care scriitorii creştini din secolul al 3-lea, Clement din Alexandria şi Origen, o credeau că e scrisă de către acest apostol. Totuşi, conţinutul epistolei arată că lucrul acesta nu e adevărat. Ea constă din interpretări alegorice anti-iudaistice ale naraţiunilor VT. Epistola ia poziţie contra Sabatului zilei a şaptea şi în favoarea ţinerii zilei a opta, duminica. A fost scrisă probabil de o mână necunoscută pe la mijlocul secolului al doilea d.Hr.

Cipru. Insula încă numită aşa, în partea de est a Mării Mediterane. Iudeii erau colonizaţi acolo cel puţin din perioada macabeică (1 Macabei 15,23). Învăţători creştini fuseseră alungaţi acolo din Ierusalim de persecuţia care a însoţit moartea lui Ştefan (Fapte 11,19). În prima lor călătorie misionară, Pavel şi Barnaba au vizitat Ciprul, probabil la cererea lui Barnaba.

37 a vândut un ogor pe care-l avea, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor.

Ogor. [Teren, KJV]. Sau, un câmp. În sistemul ebraic timpuriu leviţii nu deţineau proprietăţi particulare, ci locuiau în cetăţi şi pe teren deţinut în comun şi erau întreţinuţi din zecimea adusă de popor (Num. 18,20.21). Dar cazul lui Ieremia (Ier. 32,7-12) arată că nu era nimic care să împiedice un preot sau un levit de a achiziţiona teren prin cumpărare sau moştenire. Iarăşi se poate ca Barnaba să fi deţinut pământ, prin căsătorie. Nu suntem informaţi cu privire la amplasarea terenului pe care l-a vândut Barnaba. Mătuşa lui Barnaba de asemenea avea o proprietate şi deşi nu şi-a vândut casa, a pus-o la dispoziţie pentru a fi folosită de către comunitatea creştină (Fapte 12,12).

Barnaba după aceea pare să fi lucrat pentru întreţinerea sa, aşa cum a făcut şi Pavel (1 Cor. 9,6). Barnaba se poate să fi fost ales ca un exemplu de dărnicie a grupării creştine timpurii din cauza a ceva extraordinar în felul darului sau în natura sacrificiului pe care el l-a făcut.

COMENTARII ELLEN G. WHIT 1, 2AA 60 1–3 SR 250 1–37 AA 60–71; SR 250–253 3AA 61 3–6 EW 193 5, 6 AA 62 5–7 SR 250 7AA 63 8SR 251 10–12 AA 63; EW 193; SR 251 11AA 64 12AA 594; COL 264; CT 62; DA 175, 806; GC 74; MB 149; MH 179; PP 73, 431; SC 19

13AA 45, 64, 208, 579; COL 130; CT 478, 509; DA 250, 354; Ed 95; EW 194; FE 242, 456, 514; MB 28; MH 512; SC 75; IT 132; 2T 343; 4T 378, 634; 5T 225, 487; 6T 47, 70, 401, 421; 8T 174, 191; 9T 146

13–16 SR 252

16EW 194

18–20 SL 61; 5T 713

18–21 SR 253

19AA 68, 69

19, 20AA 66; EW 194; 6T 395

21AA 67

22AA 57

24–30AA 67

29–31 EW 24

31AA 71

31, 32GC 379; 6T 140

32AA 45, 70; Ed 95; Ev 698; WM 271

32, 33COL 121; 8T 20

32–34 DA 551; MB 137

33AA 48, 68; ML 61; TM 67

34, 35AA 70