1 În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.

Ziua. Autoritatea rabinică permitea iudeilor din Palestina o singură zi pentru celebrarea Zilei Cincizecimii, dar iudeilor din diaspora le erau rânduite două zile pentru această sărbătoare.

Cincizecimii. Gr. pentekostes, de la adjectivul însemnând al cincizecilea, o referire la cele cincizeci de zile dintre începutul Sărbătorilor Azimilor şi Sărbătoarea Celor dintâi Roade (Sărbătoarea Săptămânilor, sau Ziua Cincizecimii). Cele dintâi întrebuinţări ale acestui cuvânt grec pentru sărbătoarea ebraică a Săptămânilor apar în Tobie 2,1 (scrisă la c.250 de ani î.Hr.) şi 2 Macabei 12,32 (c.120 î.Hr.) astfel că acest cuvântul ajunsese să fie folosit printre iudei cu mulţi ani înainte de era creştină. În ce priveşte o tratare mai amplă despre Ziua Cincizecimii şi a locului ei în calendarul iudaic, vezi Exod 23,16; Lev. 23,16; cf. Vol. I, p.709; Vol. Ii, p.106, 108; Vol. V, diagrama 10, p. 233. Urmează un scurt rezumat de fapte relevante şi legătura lor cu revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime, după cum urmează:

Datarea Cincizecimii depinde de data Paştelui. Paştele era ţinut la 14 Nisan. Ziua de 15 marca începutul Sărbătorii Azimilor, şi pe data de 16 era legănat înainte Domnului un snop din primele roade (din recolta de orz) (Lev.23,5-11). De la data de 16, erau calculate prin metoda inclusivă 50 de zile, şapte săptămâni care interveneau (Lev. 23,15.16). Această sărbătoare a ajuns să fie cunoscută ca Ziua Cincizecimii.

Întrucât în anul crucificării, 16 Nisan a căzut într-o duminică (vezi Note Adiţionale la Matei 26, Nota 1), Ziua Cincizecimii, venind la 50 de zile mai târziu (şapte săptămâni şi o zi), ar cădea de asemenea duminica în anul acela. Totuşi, din cauza aceasta nu există o dovadă biblică pentru atribuirea de sfinţenie duminicii (cf. cele de la Matei 28,1).

Cincizecimea, dintre toate sărbătorile anului iudaic, atrăgea cel mai mare număr de peregrini din ţări depărtate. Primejdiile călătoriei pe mare şi pe uscat la începutul primăverii şi târziu toamna (vezi Fapte.27,9) împiedicau venirea oamenilor în număr mare la Paşte şi la Sărbătoarea Corturilor. Dar sezonul Cincizecimii era favorabil, şi la nici o altă sărbătoare nu ar fi fost de faţă la Iersualim reprezentanţi ai atât de multor naţiuni. Nu putea fi un timp mai potrivit ca acesta pentru ca Duhul Sfânt să producă cele mai mari efecte în rândul celor prezenţi. De asemenea, caracterul jertfelor care se aduceau la templu şi care erau mai ales de pace şi de consacrare, punea o amprentă de bucurie asupra acestei zile. Pâinea fiind fermentată, indica un spirit de uşurare şi comuniune printre cei care se bucurau împreună. Cincizecimea avea mult din aerul unei sărbători de strângere a recoltei. Chiar şi Pavel, cel mai puţin interesat în sărbătoriri (Rom.14,5), era nerăbdător să prăznuiască Cincizecimea la Ierusalim, în ciuda călătoriilor sale misionare în Asia şi Grecia (Fapte.18,21; 20,16).

Fiecare aspect al vechii Sărbători a Săptămânilor prezenta un înţeles simbolic care îi dădea o puternică valoare tipică pentru întreaga era creştină care avea să urmeze. Ca Sărbătoare a Celor dintâi Roade, aceasta era ocazia primei mari adunări din câmpurile care erau albe…, gata pentru seceriş (Exod 23,16; Ioan 4,35). La sărbătoarea aceasta, israeliţii, aducându-şi aminte că fuseseră robi în Egipt, puteau simţi din nou libertatea pe care le-o dăduse Exodul (Deuteronom 16,9-12) şi să fie scutiţi de munca de rob (Lev. 23,21). Astfel ea era un timp corespunzător pentru revărsarea Duhului lui Dumnezeu; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenie (1 Cor. 3,17). Duhul acesta urma să călăuzească biserica în tot adevărul şi îi va face pe toţi aceia care îl primesc, cu adevărat liberi (Ioan 8,32).

E lucru interesant de reţinut că rabinii, care au calculat intervalul dintre primul Paşte şi darea Legii pe Sinai, au tras concluzia că Dumnezeu a rostit Legea înaintea poporului (Exod 20,1) în ziua care mai târziu a fost ţinută ca zi a Cincizecimii. Prin tradiţia aceasta, sărbătoarea este considerată ca având un caracter comemorativ.

Ziua Cincizecimii a fost o zi mare în experienţa lui Israel şi era un simbol corespunzător al zilei celei mari care făcea să fie disponibil Duhul lui Dumnezeu pentru toţi aceia care se pregăteau să-L primească.

[Venise pe deplin, KJV; Fu împlinită, Nitz]. Literal, era împlinită, sau împlinită. Cuvintele par să fie alese pentru a exprima faptul că ziua era în curs de ivire, în primele ceasuri ale dimineţii.

[Ei, KJV]. Probabil cei 120 de alţi credincioşi care poate li s-au asociat.

Toţi împreună. [De comun acord, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru exprimarea împreună. Aici, scriitorul doar afirmă că ei erau toţi împreună.

Deşi cuvântul grec nu spune că a fost acord, e lucru evident că exista unire printre ucenici. Geloziile date pe faţă în eşecul lor de a vindeca pe băiatul posedat de demoni (Luca 22,24) şi în refuzul de a-şi spăla unii altora picioarele (cf. Ioan 13,3-17; DA 643, 644), fuseseră toate îndepărtate din inima lor de chinurile răstignirii şi maiestatea înălţării. Domnul lor înviase în ziua aducerii snopului de legănat, care Îl preînchipuia pe Cel care era Pârga. În decursul unei perioade de 40 de zile El avusese contact repetat cu cei care mai aveau de aşteptat zece zile până la ziua aceea în care se va împlini făgăduinţa Tatălui. Ce urma să aducă la iveală această făgăduinţă? Cele zece zile de aşteptare fuseseră zece zile de rugăciune care trebuie să caracterizeze poporul lui Dumnezeu ori de câte ori ei aspiră la o experienţă specială cu Domnul sau aşteaptă de la El o revărsare a puterii Sale. Tot ce strică o astfel de unire sau ar pune piedici Duhului care face lucrarea lui Dumnezeu pentru poporul Său trebuie să fie înlăturat.

În acelaşi loc. [Într-un loc, KJV; La un loc, Nitz]. Poate aceeaşi mare încăpere de sus în care fusese luată Sfânta Cină (Luc.22,11-14), ar fi putut să fie aceeaşi cu locul unde ucenicii fuseseră adăpostiţi după crucificare şi la care ei se reîntorseseră după înălţarea lui Isus la cer (vezi Fapte 1,13). Unii susţin că ucenicii poate se adunau în una din încăperile Templului, pe care Iosif (Antiquities viii.3.2 [65. 66]) îl numeşte oikoi, case, şi care putea fi folosit de grupe de prieteni sau membri ai unei asociaţii la data unei sărbători. Dar pare puţin probabil ca ucenicii să fi riscat să fie văzuţi împreună într-un loc atât de public ca incinta Templului. Vezi harta cu răspândirea diasporei evreieşti

2 Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei.

Deodată. Fără înştiinţare, pe neaşteptate. Cei 120 nu puteau să aibă nici o idee sau bănuială cu privire la felul în care ar fi putut să vină Mângâietorul.

Din cer. Literal, din cer, locul de unde Duhul Sfânt a coborât asupra lui Isus cu prilejul botezului Lui (Matei 3,16; Luca 3,21.22).

Un sunet. Gr. echos, sunet, sau zgomot, de unde derivă cuvântul nostru ecou. El este folosit de Luca în Evanghelia sa (cap. 21,25) pentru a descrie mugetul mării şi al valurilor şi de scriitorul epistolei către Evrei (cap. 12,19) pentru sunetul trâmbiţei de pe Sinai.

Vâjâitul unui vânt puternic. Literal, un vânt violent dus înainte. Notaţi că de fapt nu era un vânt, ci ca sau asemenea unui vânt. Impresia senzorială făcută asupra acelora care treceau prin această experienţă era ca şi cum ar fi fost un vânt. Cuvântul tradus vânt (pnoe) e folosit în NT numai aici şi în cap. 17,25 unde înseamnă suflare. El este folosit în exact acelaşi sens în LXX. Luca s-ar putea să fi ales aici cuvântul pnoe ca descriind suflarea supranaturală pe care ucenicii erau pe punctul de a o experimenta şi care trebuie să le fi reamintit senzaţia pe care au trăit-o când Domnul a suflat asupra lor, şi a zis: Luaţi duh Sfânt! (Ioan 20,22). Acum din nou au simţit şocul divin al suflării aducătoare de înfiorare.

A umplut. Nu se dă nici un subiect al verbului şi contextul nu lămureşte la ce se referă umplerea. S-ar putea să se refere la sunet sau la vânt. Mulţi comentatori însă susţin că se referă la vânt, adică, la Duhul Sfânt (cf. Ioan 3,8).

Toată casa. Mai degrabă întreaga casă, adică locul din vers.1. Sunetul sau vântul era capacitatea de a umple repede fiecare colţişor sau crăpătură a clădirii. Tot aşa revenirea Duhului a umplut locul unde creştinii erau adunaţi.

Unde şedeau. Dimineaţa de vreme (vezi vers.15), poate aşteptând ora de rugăciune.

3 Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei.

Nişte limbi. [Limbi despicate, KJV; Limbi cade foc, Nitz]. Mai bine, limbi împărţindu-se, sau limbi fiind împărţite. Expresia greacă oferă un tablou al unei iniţiale de foc care se împarte în mai multe limbi mici, care apoi se aşează pe fiecare membru al adunării aşteptătoare. Imaginea limbilor e corespunzătoare, având în vedere darul vorbirii pe care Duhul l-a acordat credincioşilor.

Foc. Nu că ele erau flăcări reale de foc, ci ca de foc, adică, semănând cu focul (cf. ca vâjâitul unui vânt puternic, v. 3). Divinitatea şi focul sunt adesea legate laolaltă în Scriptură (cf. Exod 3,2; Deuteronom 5,4; Psalmi 50,3; Mal. 3,2). Fără îndoială din cauza puterii, slavei şi efectelor curăţătoare ale focului, Ioan Botezătorul făgăduise că Hristos avea să boteze cu Duhul Sfânt şi foc (Matei 3,11).

Aşezat. Sunt două interpretări posibile ale acestei construcţii. Subiectul singular [în KJV şi Nitz] se poate referi la fiecare limbă de foc aparte sau să privească înainte la vers.4 şi să se refere la Duhul Sfânt. Verbul grecesc pentru aşezat indică o aşezare asupra, în timp ce timpul sugerează acţiune momentană şi nu continuă. Deşi limbile ca de foc au rămas asupra credincioşilor doar un timp scurt, efectele au durat tot timpul vieţii credincioşilor care au primit Duhul.

4 Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.

Toţi s-au umplut. Aici e împlinirea făgăduinţei Tatălui (vezi cap.1,4.5), şi rodul celor zece zile de aşteptare cu rugăciune. Ucenicii fuseseră învăţaţi să se roage pentru Duhul (Luca 11,13). În noaptea care a urmat învierii, Hristos a suflat asupra lor şi spusese Luaţi Duh Sfânt (Ioan 20,22). Stăpânind profunzimile lăuntrice ale fiinţei lor şi stârnind fiecare capacitate a lor la activitate intensă, Duhul făgăduit a venit asupra lor. Acum ei au intrat în experienţa profeţilor, gândind şi vorbind cuvinte care nu erau ale lor (cf. 2Pet.1,2).

Nimeni nu trebuie să se gândească la faptul că numai apostolii au fost umpluţi de Duhul Sfânt. Contextul conduce pe cititor să creadă că toţi cei care erau adunaţi, fără a le excepta pe femei, au fost părtaşi la împărţirea darului Duhului Sfânt. Dacă lucrurile nu ar fi fost aşa, Petru nu ar fi putut să facă aplicaţia din profeţia lui Ioel (Fapte 2,16-18).

Duhul Sfânt. Sunt multe referiri clare ale VT la Duhul lui Dumnezeu (Num. 24,2; Jud. 6,34; 1 Samuel 16,13; 2 Samuel 23,2; 2 Cronici 24,20; Psalmi 51,11; Isa.48,16; Ez.11,5; Ioel 2,28.29 etc.). Dar nici o manifestare a Duhului din VT nu se poate compara cu cea din Ziua Cincizecimii: 1) în identificare fără greş a Duhului, 2) în plinătatea revărsării, şi 3) în rezultatele care au urmat. Din această cauză Cincizecimea este adesea numită ziua de naştere a bisericii. Marile episoade din viaţa publică a lui Isus, naşterea Lui, botezul Lui şi primirea Duhului Sfânt, crucificarea Lui, învierea Lui, înălţarea Lui la cer, toate erau de importanţă supremă pentru planul de mântuire, dar revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii a urmat după primirea cerească a marelui sacrificiu al lui Hristos şi aşezarea Lui pe tron (vezi AA 38, 39). Prin revărsarea Duhului Sfânt, biserica a fost împuternicită să facă pentru Hristos ceea ce nu se încercase niciodată mai înainte, predicarea veştii celei bune a mântuirii pentru toate popoarele pământului.

Aceasta n-a fost o simplă mişcare a Duhului. N-a fost doar o simplă suflare a Duhului. Ea a fost o umplere a ucenicilor, completa posedare a lor de către Duhul Sfânt. De atunci înainte biserica a fost unealta Duhului. Nu e nimic în raportul ulterior care să sugereze că vreunul din aceia care au fost luaţi în stăpânire de Duhul în ziua aceea memorabilă a pierdut vreodată acea luare în stăpânire. Generaţiile următoare de creştini, s-au depărtat tot mai mult de experienţa de la Ziua Cincizecimii, au devenit din ce în ce mai puţin receptive la darul divin şi a rezultat apostazia. Credincioşii de astăzi ar trebui să ia aminte la acest fapt solemn din istoria bisericii primare.

Început. Astfel este marcat efectul imediat al coborârii Duhului Sfânt asupra ucenicilor. N-a fost nici o amânare, nici o perioadă de ucenicie; ei au început să vorbească imediat.

Alte limbi. Sau, diferite limbi, adică limbi diferite de graiul lor matern. Cuvântul grec tradus limbi (glossai) aici şi în vers.11 se referă în primul rând la organul vorbirii, dar e folosit adesea cu referire la grai.

Capacitatea de a vorbi în limbi străine era un dar dat ucenicilor cu scopul special de a duce solia Evangheliei în lumea întreagă. Peregrini din cele patru colţuri ale pământului (vezi vers.9-11) erau adunaţi la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii. Aceştia, fiind iudei din diaspora (vezi harta de la pag.136; Vol. V, p.59-61), se poate să fi înţeles îndeajuns ebraica pentru a participa la slujbele de la Templu, dar se poate să nu fi fost în stare să priceapă aramaica în care ucenicii de obicei ar fi vorbit. Pentru binele lor şi pentru folosul acelora care ar fi primit solia prin ei, Duhul Sfânt a făcut în stare pe ucenici să proclame Evanghelia în mod fluent în limba peregrinilor. Aceasta era o minune majoră şi a împlinit una dintre ultimele făgăduinţe ale Domnului (vezi Marcu 16,17). Ea a înlesnit strângerea unei bogate recolte în ziua aceea (Fapte 2,41) şi a condus la răspândirea Evangheliei în toată lumea în anii care au urmat. Vezi şi Fapte 10,45.46; 1 Cor. 14.

Relatarea nu afirmă explicit că darul acesta al vorbirii în alte limbi a fost permanent, dar ar trebui să se reţină faptul că ceea ce Duhul a făcut cândva, El este în stare să repete ori de câte ori era nevoie (cf. AA 40).

Cum le da. Timpul verbului grecesc sugerează ideea de: stăruia a le da, ceea ce creează imaginea Duhului care dădea fiecărui vorbitor tot ceea ce avea nevoie. E probabil ca ucenicii să se fi adresat pe rând diferitelor grupe lingvistice şi că predica lui Petru (vers.14-36) ţinută întregii mulţimi să fi fost prezentată în rezumat de ceilalţi apostoli.

Duhul. Duhul a dat ucenicilor nu numai darul de a vorbi în alte limbi, dar şi solia de prezentat. Ei au vorbit sub directa îndrumare a Duhului.

Să vorbească. [Rostire, KJV; A se rosti, Nitz]. Gr. apophtleggomai, a se exprima. În LXX cuvântul acesta e folosit pentru a descrie profetizarea (1 Cronici 25,1, Ez. 13,19; Zah.10,2). Aici este folosit pentru a da ideea de vorbire clară, elevată, viguroasă, care a dus la convertirea a 3.000 de persoane într-o singură zi. În ce priveşte legătura dintre Ziua Cincizecimii şi ploaia timpurie, vezi Ioel 2,23.

5 Şi se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer.

Se aflau atunci în Ierusalim. [Locuiau la Ierusalim, KJV; Erau… locuitori în Ierusalim, Nitz]. S-a pus întrebarea cum se făcea că străinii enumeraţi în v. 9-11 puteau fi consideraţi că locuiau la Ierusalim. Sunt posibile două explicaţii. Iudeii pomeniţi aici s-ar fi putut să fi venit la cetatea părinţilor lor pentru o rămânere prelungită pentru afaceri; sau poate, ca Pavel, pentru studiu (cap.22,3) sau unii s-ar fi putut să fie oameni în retragere din viaţa activă. Pe de altă parte, e posibil de a înţelege locuirea lor, ca o rămânere acolo temporară, mai ales având în vedere că unii sunt numiţi locuitori din Mesopotamia (cap.2,9) iar alţii oaspeţi din Roma (vers.10).

Cucernici. Cuvântul este folosit cu privire la Simeon (Luc.2,25). Primul înţeles este unul de precauţiune, dispoziţia de a trata cu luare aminte, cu evlavie, cu adorare cele sfinte. În înţelesul acesta pot fi cuprinşi atât prozeliţi cât şi Iudei din naştere. Expresia din toate neamurile care sunt sub cer face o asemenea includere necesară. Cuvântul apare din nou în Fapte.8,2.

Din toate neamurile. [Din orice neam, Nitz]. Irod Agripa II, în vestita sa vorbire ţinută două generaţii mai târziu într-un efort de a potoli pe iudei de la rebeliunea faţă de romani, declara că nu e popor din lume care să nu cuprindă o parte din neamul nostru (Iosif, War, ii.16.4 [399]), şi Iacov a adresat epistola sa inspirată către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate (Iacov 1,2). Această împrăştiere a iudeilor se datora în primul rând deportărilor şi robiilor pe care le suferiseră: 1) cele zece seminţii în Asia şi Media în 722 î.Hr. (2 Regi 17,6); 2) seminţia lui Iuda în Babilonia, în trei serii începând în anul 605 (vezi 2 Cronici 36,1-21; Ier. 52,1-30; Dan. 1,1-7); 3) mulţi fuseseră strămutaţi în Egipt de Ptolemeu Soter (Iosif, Antiquities xii.1.1[6,7]. O altă parte dintre iudei fuseseră răspândiţi prin activităţi comerciale.

6 Când s-a auzit sunetul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită; pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui.

Când s-a auzit sunetul acela. [După ce se făcu acest sunet, Nitz]. Sau după ce a avut loc acest sunet. Cuvântul grec pentru zgomot sau sunet, phone, e adesea tradus glas. În Ioan 3,8 e folosit pentru sunetul vântului spre a ilustra mişcările Duhului. Aici cuvântul poate să aibă două sensuri posibile: 1) sunetul ca vâjâitul unui vânt puternic (Fapte 2,2); 2) sunetul creat de vorbirea amestecată a ucenicilor (v. 4). Întrucât phone e la singular, pare cel mai corespunzător să se refere la sunetul divin, care pe bună dreptate trebuie să fi fost auzit în afara clădirii unde se aflau ucenicii, dar s-ar putea să se refere şi la multele voci din v. 4.

Mulţimea. Adică, gloatele de oameni din Ierusalim, cuprinzând mai ales pe vizitatorii din ţări străine.

A rămas încremenită. [Au fost uluiţi, KJV; Se turbură, Nitz]. Gr. sugchuno, a da buzna. Cuvântul e specific pentru Fapte, unde e folosit de cinci ori şi e mai bine tradus uluit sau zăpăcit. Mulţimea, în mod normal, a fost surprinsă, ca ajungând la locul de unde pornea zgomotul să audă vorbitori care foloseau limbi atât de diferite.

Îi auzea vorbind. Se pune uneori întrebarea dacă darul acţiona aici asupra apostolilor, dândule putere să vorbească în alte limbi, sau acţiona asupra ascultătorilor, dându-le înţelegerea aceea ce spuneau apostolii. Deşi e adevărat că Pavel mai târziu recunoaşte existenţa unui dar al tălmăcirii limbilor (vezi 1 Cor. 12,30; 14,13.27), darul din Ziua Cincizecimii pare destul de clar că fusese acordat apostolilor, deoarece Duhul venise asupra lor (Fapte.2,3.4; vezi AA 40; DA 821).

Limba. Gr. dialektos (vezi cap.1,19). Lista care urmează (cap.2,9-11) se referă la grupe de limbi. Probabil fiecare vorbitor folosea o limbă diferită, potrivit cu grupul căruia i se adresa. Cei care veneau mai târziu la adunare fără îndoială căutau până găseau grupul unde se vorbea propria lor limbă. În felul acesta multe naţionalităţi erau servite în acelaşi timp.

7 Toţi se mirau, se minunau şi ziceau unii către alţii: „Toţi aceştia care vorbesc nu sunt galileeni?

Se mirau, se minunau. [Se uimeau şi se minunau, KJV; Erau uimiţi şi se minunau, Nitz]. Cuvântul grecesc tradus uimeau literal înseamnă a-şi ieşi din minţi, şi se referă la prima uimire cu ochii mari deschişi care copleşea pe aceia care vedeau minunea limbilor. Compară folosirea lui în Marcu 3,21, Şi-a ieşit din minţi [ Şi-a ieşit din fire, Nitz]. Cuvântul grecesc pentru minunau, conţine ideea de continuitate, a se tot minuna, deoarece uimirea creştea tot mai mult pe măsură ce auzeau.

Galileeni. Această descriere a vorbitorilor se poate referi în primul rând la apostoli, care erau cu toţii din Galileea (vezi Marcu 3,14), în cazul în care Matia e socotit că provenea tot de acolo. La modul general, ar putea să fie adevărat şi cu privire la cei 120, dintre care fără îndoială mulţi veniseră din Galileea.

Titlul Galileeni pare să fi fost folosit batjocoritor, deoarece locuitorii Galileei, erau lipsiţi de cultură (vezi Matei 2,22; 4,15; 26,73; vezi DA 232). Era, deci, cu atât mai surprinzător de a descoperi oameni din Galileea vorbind curgător limbi străine.

8 Cum, dar, îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?

Auzim vorbind fiecăruia. [Auzim fiecare om, KJV; Auzim noi fiecare, Nitz]. Evident e o afirmaţie compusă, în care scriitorul încorporează numeroasele observaţii din partea reprezentanţilor diferitelor naţionalităţi enumerate mai jos. Faptul afirmat de aceşti ascultători uimiţi era o pregustare şi o garanţie a vestirii Evangheliei în toată lumea, în ciuda mulţimii limbilor vorbite.

În care ne-am născut. [În care am fost născuţi, KJV;Nitz]. Mulţi din cei prezenţi, deşi iudei prin religie, se născuseră în alte ţări şi crescuseră vorbind limbile diferitelor ţinuturi. Lista care urmează arată că scriitorul era familiarizat cu privire la naţiunile reprezentate la această mare ocazie. El însuşi avea să participe mai târziu cel puţin la o Cincizecime (cap.21,15) şi deci cunoştea felul de oameni care se adunau la o asemenea ocazie. Luca prezintă o listă de popoare ca şi cum sar afla în zbor de pasăre peste întreg Imperiul Roman. Având Palestina în centru, el priveşte mai întâi la răsărit, apoi trece la nord, la vest şi sud. În felul acesta, referirea la toate neamurile care sunt sub cer (cap. 2,5) este îndreptăţită. Iudeii din diaspora (vezi Vol. V, p. 59,60; Ioan 7,35; Fapte 6,1) par în general să fi fost împărţiţi în patru categorii. Aceste categorii împreună cu mici variaţiuni la care se referă Luca, sunt: 1) cei din Babilonia şi alte ţinuturi răsăritene; Parţi, Mezi, Elemiţi; locuitori din Mesopotamia; 2) cei din Siria şi Asia Mică: Iudeea, Capadocia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia; 3) cei din Africa de Nord: Egipt, Libia şi Cirene; 4) cei din Roma; oaspeţi din Roma. Lista pare să fie alcătuită după o schemă general cunoscută. În ce priveşte poziţiile geografice ale diferitelor popoare la care se face referire, vezi hărţile Vol. I, p.271; Vol. V, în faţa pe 273; Vol. VI, p.136.

9 Parţi, mezi, elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, Pont, Asia,

Parţi. Lista începe de la est cu marele regat al Parţilor, care încă mai era în fiinţă după ce fusese înfrânt cu o sută de ani mai înainte de către generalul roman Crassus, din cauza vrăjmăşiei sale cunoscute faţă de stăpânirea romană. Acest regat se găsea la sud de Marea Caspică şi Tigru, vorbind aceeaşi limbă persană ca şi mezii.

Mezi. Ţara Mezilor se găseşte la sud-vest de Marea Caspică, la est de regiunea Asiei. În Media fuseseră duse în robie unele din cele 10 seminţii (2 Regi 17,6). Vezi şi Gen. 10,2; Dan. 2,39.

Elamiţi. Populaţia aceasta locuia într-un regat mărginit de Parţia la est, de Media la nord, şi Babilonia la vest. Golful Persic se afla la sud. Vezi Gen. 10,22; Estera 1,2; Dan. 8,2 poporul din Elam e numit persan în LXX, dar limba elemită era diferită de aceea din Persia.

Locuitori din Mesopotamia. Mesopotamia se află între râuri, adică, între Tigru şi Eufrat (vezi Gen. 24,10) Locuitorii ar include mai multe grupe lingvistice care ar fi vorbit variante ale limbii aramaice (vezi Vol. I, p. 30; vezi Dan. 2,4).

Iudea. Faptul că Luca a numit aici Iudeea, a pus în încurcătură pe unii cercetători biblici, ei socotind că ar fi trebuit să o fi lăsat să fie de la sine înţeleasă. Unii au presupus că aceasta trebuie să fie o greşeală şi că ar fi trebuit să fie India sau Idumea. Dar era natural pentru Luca, provenind dintre neamuri, să menţioneze Iudeea care era punctul central al cărţii sale. Prezenţa ei face lista cu atât mai completă. Iudeea poate fi luată într-un sens mai larg drept cuprinzând întreaga Palestină.

Capadocia. În timp ce se mişcă de la est la vest, Luca numeşte imediat provincia care se află la nord-vest de Mesopotamia. Capadocia se găseşte în partea de est a ceea ce este acum Turcia, mărginită cu Armenia la est, cu Marea Neagră (Euxin) şi provincia Pont la nord, Galatia la vest, şi Cilicia, patria lui Pavel (cap. 21,39), la sud. Nu se ştie precis ce limbă era vorbită acolo. Poate că era una asemănătoare cu limba licaoneană (cap.14,11).

Pont. Această regiune se găseşte pe ţărmul sudic al Mării Negre, la nord de Capadocia. Ca şi vecina ei era sub administraţie romană. Nu se cunoaşte limba folosită in această provincie.

Asia. Aceasta nu e Asia modernă, ci o provincie romană care se găsea la capătul apusean al Asiei Mici, cuprinzând în mare, partea apuseană a Turciei moderne. Efes era principalul ei oraş. Duhul Sfânt a oprit pe Pavel în a doua lui călătorie misionară de a intra în regiunea aceasta. Ea era deseori numită Iconia şi era locuită de populaţie de limbă greacă. Cele şapte scrisori din Apocalipsa 2 şi 3 sunt adresate unor cetăţi din provincia Asia. Deşi greaca era înţeleasă de majoritate din provincia aceasta şi cele următoare, poporul de rând fără îndoială folosea dialecte locale.

10 Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cirena, oaspeţi din Roma, iudei sau prozeliţi,

Frigia şi Pamfilia. Două mici districte la sud-est de provincia romană Asia.

Egipt. Legăturile dintre Egipt şi Palestina datau de mai bine de un mileniu şi jumătate. Vedeţi şederea acolo a lui Iacov şi a familiei lui, robia egipteană şi invaziile ulterioare ale egiptenilor în ţara lui Israel. (vezi 1 Regi 14,25). Era o partidă puternică pro-egipteană în Iudeea pe vremea lui Ieremia şi mulţi, inclusiv Ieremia însuşi, au fost duşi în Egipt, în timp ce Iudea cădea în mâinile Babilonienilor (Ier.42,13 la 43,7). Mii de Iudei au fost duşi în Egipt de Ptolemeu şi alţii s-au dus acolo în timpul luptelor Macabeilor contra regilor Seleucizi. Iudeii constituiau aproape o treime din populaţia Alexandriei pe vremea lui Luca şi erau conduşi de un etnarh propriu (Iosif, Antiquities,

xiv.7.2 [117]. Ţara era elenizată, limba locală era copta, o dezvoltare a vechii limbi egiptene scrisă în cea mai mare parte în alfabetul grecesc şi modificat prin influenţe demotice (scriere egipteană simplificată).

Libia. Un nume folosit în vechime pentru toată Africa cunoscută, cu excepţia posibilă a Egiptului, aici se face referire aproximativ la acelaşi teritoriu cu Libia modernă. Cirene fiind oraşul ei principal pe ţărmul mediteranean. Cultura ei era în mare parte elenistică, dar poseda o mare colonie iudaică formată în urma unei deportări din Palestina sub Ptolemeu I. (Iosif, Contra lui Apion ii.4 [44]. Din Cirene venea Simon, care a purtat crucea lui Isus (Matei 27,32), şi tot de acolo, bărbaţi cu

o puternică orientare misionară urmau să evanghelizeze Antiohia din Siria, având un aşa succes încât Barnaba şi Saul din Tars s-au dus să le dea o mână de ajutor (Fapte.11,19-26). Vezi Gen.10,13.

Oaspeţi din Roma. [Străini din Roma, KJV; Romani care se află aici ca străini, Nitz]. Gr. epidemountes Rhomaioi, locuitori romani. Rhomaioi, înseamniă de obicei cetăţeni romani. Expresia străini din Roma s-ar putea referi deci la iudei care trăiau la Roma ca locuitori sau la iudei romani, locuind temporar la Ierusalim. Iudeii erau atât de numeroşi în Roma, încât atunci când Varus a aprobat primirea unei delegaţii, cei 50 de delegaţi au fost însoţiţi de 8000 de conaţionali care locuiau în capitală (Iosif, Antiquities, xvii.11.1). Iudeii fuseseră alungaţi din Italia de Tiberiu în anul 19 d.Hr. Edictul acesta trebuie să fi trimis câteva mii să caute azil şi natural o parte din ei se vor fi reîntors în Palestina. Tiberiu a revocat edictul acesta, dar mulţi iudei romani trebuie să se fi stabilit la Ierusalim (Vezi Vol. V, p.65,66).

Iudei sau prozeliţi. Cuvintele pot fi aplicate la întreaga listă precedentă sau pot fi citite ca o notă, scoţând în mod deosebit în evidenţă distincţia prozeliţilor romani în acea mulţime cosmopolită de închinători.

E un lucru firesc ca Luca provenind dintre Neamuri (vezi Vol. V, p.664), să scrie lui Teofil şi el dintre Neamuri (vezi Luca 1,3), menţionând pe vizitatorii din capitala imperiului roman. În ce priveşte prozeliţii vezi Matei 23,15.

11 cretani şi arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu!”

Cretani şi Arabi. Cele două nume par să fie adăugate la lista precedentă, şi locul acesta a fost citat ca o ilustraţie a naturii autentice a relatării lui Luca, ca şi cum Luca relata ceea ce un narator ocular i-ar fi povestit în mod simplu. Insula Creta, la sud de Grecia, deţinea o populaţie iudaică numeroasă. Arabia, mărginindu-se cu Palestina, era patria multor mii de iudei.

Un studiu al ţărilor menţionate în vers.9-11 scoate în evidenţă faptul că multe nume care ar fi trebuit să fie menţionate lipseau şi altele mai mici erau cuprinse. Lucrul acesta poate fi luat ca o dovadă în plus că Luca nu a inventat lista, ci a primit-o de la cei care fuseseră martori oculari la minunea din Ziua Cincizecimii. Lista nu ar trebui însă să fie socotită ca un inventar exact al tuturor celor care erau în Ierusalim, ci mai degrabă ca o încercare de a descrie natura cosmopolită a ascultătorilor şi a limbilor folosite cu acea ocazie.

Lucrurile minunate. [Lucrurile minunate, KJV; Măririle, Nitz]. Mai de grabă, lucrurile mari, sau maiestatea. Termenul ar cuprinde providenţa lui Dumnezeu care s-a dat pe faţă în tot timpul vieţii şi activităţii lui Isus.

12 Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă şi ziceau unii către alţii: „Ce vrea să zică aceasta?”

Uimiţi. [Uluiţi, KJV]. Vezi vers.7.

Nu ştiau ce să creadă. [Erau în îndoială, KJV; Nu se dumireau, Nitz]. Gr. diaporeo, a fi în nedumerire. Luca e singurul scriitor NT care foloseşte acest cuvânt.

Ce vrea să zică aceasta? [Ce înseamnă aceasta?, KJV; Ce va să fie aceasta?, Nitz]. Auzitorii erau în mod autentic nedumeriţi cu privire acest fenomen şi discutau cu cu zel însemnătatea lui.

13 Dar alţii îşi băteau joc şi ziceau: „Sunt plini de must!”

Alţii. Gr. heteroi, alţii de un fel diferit, nu alloi, alţii de acelaşi fel. Acesta sugerează o categorie de vorbitori deosebită de cea menţionată în vers.5-12. Poate aceşti heteroi erau rezidenţi de naştere din Ierusalim sau Palestina care nu înţelegeau nici una din limbile pe care le foloseau ucenicii. Ei fuseseră probabil influenţaţi de multe lucruri batjocoritoare care fuseseră spuse cu privire la Hristos. Iudeii atribuiseră unele din minunile Domnului puterii mai marelui demonilor (Luc.11,15), iar Festus l-a declarat pe Pavel nebun (Fapte 26,24). Preoţii vorbiseră batjocoritor despre Hristos Cel răstignit (Matei 27,41-43), şi erau capabili de a scorni lucruri josnice pentru a explica acest miracol al limbilor pentru ca nu cumva el să slăbească stăpânirea lor asupra poporului (cf. AA 40).

Must. [Vin Nou, KJV]. GR. gleukos, vin dulce, nu vin nou, întrucât Ziua Cincizecimii a căzut în iunie şi strugurii noi nu erau copţi decât în august. În aparenţă, aici e vorba de o băutură îmbătătoare. Acuzaţia batjocoritorilor ar sugera că era un element excitant în purtarea şi tonul ucenicilor. Ar fi fost interesant, într-adevăr, dacă ei ar fi vorbit într-un fel cu totul calm sau obişnuit. Marea putere a lui Dumnezeu era asupra lor, iar tema predicată era de o importanţă vastă.

14 Atunci Petru s-a sculat în picioare, cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a zis: „Bărbaţi iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta şi ascultaţi cuvintele mele!

Petru. O remarcabilă schimbare venise asupra apostolului în decursul celor câteva săptămâni care trecuseră de la tăgăduire. El se convertise. Mintea lui fusese deschisă de Domnul aşa că a putut înţelege Scripturile (Luc.24,45). El fusese înzestrat cu pricepere şi cu putere de către Duhul Sfânt. Prin urmare el se prezintă ca un conducător spiritual de efect. În loc de incertitudine, el are convingere; în loc de frică, îndrăzneală; în loc de cuvinte pripite, ca în Evanghelii, e o cuvântare detaliată, bine alcătuită. Profeţiile cu privire la Hristos sunt expuse metodic şi clar. Aici e o dovadă neintenţionată de autenticitate. Un născocitor de poveşti nu ar fi îndrăznit să arate o asemenea schimbare a vieţii ca aceea pe care Luca o prezintă despre Petru.

A stat în picioare. A ridicat glasul. [S-a ridicat în picioare, KJV; Stând, Nitz]. Deşi expresia aceasta e găsită în LXX şi în greaca clasică, este şi un ebraism (Gen. 21,16; 27,38) şi sugerează o ridicare a glasului, o exprimare cu voce tare. Lucrul acesta era necesar pentru ca Petru să se facă auzit de marea mulţime.

Cu cei unsprezece. Petru nu vorbeşte de unul singur. El stă ca reprezentant al fraţilor săi. El se adresează individual diferitelor grupe naţionale, dar Petru se adresează mulţimii şi leagă la un loc această mare adunare evanghelistică. Cei unsprezece descoperă că Matia era inclus între apostoli şi în felul acesta a fost repede cuprins de răspunderile sale.

A Zis: [Le rosti, Nitz]. Gr. apophtheggomai, a rosti (cf. cele de la vers.4). Folosirea acestui cuvânt dă frumuseţe faptului că Petru vorbea cu darul Duhului. Apostolul nu numai zicea; el declara ceea ce îi dădea Duhul.

Bărbaţi Iudei. [Bărbaţi din Iudea, KJV; Fraţi Iudei, Nitz]. Partea aceasta a vers.14 zice literal: Bărbaţi, Iudei şi locuitori ai Ierusalimului. Ar părea că Petru vorbea mai întâi Iudeilor locali (vezi vers.14), spre deosebire de iudeii din vers.5-11 care erau din diaspora.

Locuitori în Ierusalim. Expresia aceasta poate la fel fi luată în sens local, ca referindu-se la aceia a căror locuinţă era în capitală. Cuvintele lui Petru, însă, urma să ajungă la toată adunarea şi este clar din v. 22 că apostolul se adresa în cele din urmă grupării mai mari.

Ascultaţi. Literal, daţi ureche la. Acesta este încă un ebraism şi s-ar putea să arate că Petru vorbea în aramaică. Opinia în privinţa aceasta e împărţită, deoarece multe ebraisme sunt transferate în greaca LXX şi citatele biblice sunt din LXX.

15 Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi.

Oamenii aceştia nu sunt beţi. Petru face apel la bunul simţ al ascultătorilor săi. Se putea ca ucenicii să fie beţi în dimineaţa Zilei Cincizecimii, după o noapte petrecută în consacrare şi când toţi iudeii credincioşi posteau? Beţia făcea parte din faptele petrecute noaptea (1 Tes. 5,7). Era un semn de extremă grosolănie ca oamenii care, sculându-se de dimineaţă, aleargă după băuturi îmbătătoare (Isaia 5,11; cf. Ecl. 10,16.17). Întemeindu-şi practica lor tradiţională pe Exod 16,8, iudeii mâncau pâine dimineaţa şi carne seara; iudeii respectabili nu beau vin decât după-amiază, târziu.

Cum vă închipuiţi voi. Apostolul se ocupă cu tact de acuzaţia nefondată de beţie şi consideră că ei făcuseră o greşeală şi nu o acuzaţie răutăcioasă.

Al treilea ceas. Adică, pe la 9 a.m. În ce priveşte calculul NT al timpului vezi Vol. V, p. 50; vezi Matei 27,25. Al treilea ceas era timpul rugăciunii de dimineaţă.

16 Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel:

Aceasta este. Petru nu face o abordare timidă a subiectului acestuia. El identifică curajos predica drept o împlinire a profeţiei. El îşi poate permite să facă lucrul acesta, întrucât fusese învăţat de Domnul şi este inspirat de Duhul. Sub această dublă conducere el începe cea dintâi expunere publică a vieţii şi lucrărilor lui Mesia după înălţarea Lui. Versetele care urmează dau o mărturie amplă despre capacitate cea nouă a apostolului de a vorbi elocvent în public.

Ioel. Petru nu se afundă într-o controversă cu privire la Isus. El foloseşte mai întâi Scripturile VT, în care ei aveau încredere, pentru a ratifica fenomenul la care tocmai atunci erau martori. Astfel le-a fost câştigată atenţia, au fost ajutaţi să accepte raţionamentul lui care să-i facă în stare să primească referirile ulterioare la Hristos. Profeţia lui Ioel e considerată de unii a fi cea mai veche carte profetică a Bibliei (vezi vol. IV, p. 20,21). Sub tema viitoarei zile a Domnului Ioel cheamă pe Israel la pocăinţă şi promite o revărsare a Duhului într-un timp viitor, identificat ca după aceea (vezi Ioel 2,28-32; vezi Vol. IV, p.937,938). Aşteptarea unei astfel de revărsări a Duhului Sfânt era puternică printre oamenii evlavioşi ai VT (vezi Fapte 2,3). Versetele 17-21 sunt citate din Ioel 2,28-32, urmând destul de exact textul din LXX.

17 „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa vise!

În zilele de pe urmă. Vezi Ioel 2,28; cf. cele de la Isaia 2,2. Zice Dumnezeu. Aceasta nu apare în textul din Ioel. Ea este o inserţiune făcută de Petru pentru scopuri omiletice permisibile şi identifică pe Dătătorul făgăduinţei care urmează. [Va fi, KJV; Nitz]. Implicaţia este că ceea ce era viitor pentru Ioel e acum prezent. Ascultătorii aveau chiar sub ochii lor profeţia împlinită. Din Duhul Meu. Vezi cap. 3,19.

Peste orice făptură. [Asupra a toată carnea, KJV]. Adică, asupra tuturor oamenilor, înzestrând natura omenească slabă cu capacitate divină. Darul nu e limitat la iudei sau la vreo clasă sau vreun sex, deşi mintea lui Petru fără îndoială l-ar limita la propriul său popor.

Vor prooroci. Aplicaţia făcută de Petru profeţiei lui Ioel la experienţa prezentă din Ziua Cincizecimii pare să lege darul proorociei de darul limbilor (vezi Ioel 2,28). Profeţia afirmă de asemenea că atât femeile, cât şi bărbaţii urmează să aibă darul profeţiei, Luca relatează împliniri ale acestor făgăduinţe în Fapte 9,10-16; 11,27.28; 13,1-3; 16,6.7; 18,9.10; 21,9-11; 22,17.18; 27,10.22-25. Vezi şi la Luca 2,36. Darurile Duhului totdeauna s-au dat pe faţă în activităţile slujitorilor lui Dumnezeu, mai ales în împrejurări cruciale.

Tinerii voştri. S-a arătat de repetate ori că bărbaţii încă din anii tinereţii au atât idealurile, cât şi energia de a pătrunde viitorul şi de a încerca ceea ce pare imposibil. Pare că cei mai mulţi, poate toţi, ucenicii lui Isus erau tineri. Cele mai multe mişcări religioase şi cele mai multe întreprinderi politice şi cetăţeneşti au fost puse în mişcare de tineri.

Vor avea vedenii. În ce priveşte o tratare a viziunilor [vedeniilor] şi visurilor vezi Num. 12,6; 1 Samuel 3,1. Tinerii vor avea vedenii date de Duhul, conţinând încurajare şi învăţătură pentru prezent şi viitor.

Bătrânii. În Ioel, aceştia sunt menţionaţi înainte de tineri.

Visuri. Adică, descoperiri primite în somn, în contrast cu viziuni, [vedenii] care se referă în general la revelaţii vizuale.

18 Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor proroci.

Robii. [Servii, KJV]. Pasajul din care aceasta e citat (Ioel 2,29) spune simplu servi sau robi, atât în Scriptura ebraică precum şi în LXX. El dă asigurarea că Duhul lui Dumnezeu nu e rezervat pentru cei de sus şi puternici, ci urmează să fie primit şi de bărbaţi şi de femei de pe cele mai de jos trepte ale societăţii (vezi Ioel 2,28). Dar în contextul prezent, Petru pare să facă o aplicaţie extinsă a acestor cuvinte. În vers.17, el vorbeşte despre feciorii voştri, şi fetele voastre, tinerii voştri, bătrânii voştri. Apoi la începutul v. 18 el face o schimbare abilă de la VT. Declaraţia lui tradusă literal, este: Şi într-adevăr asupra servilor mei şi asupra servelor mele. Această adăugire a cuvântului într-adevăr [a da] şi mei, mele, la textul VT ar părea că implică faptul că Petru consideră pe servi şi serve nu ca o altă categorie a celor care ar primi Duhul, ci mai de grabă ca un rezumat al celor care deja fuseseră menţionate. Fiii, fiicele, tinerii şi bătrânii voştri, într-adevăr tot Israelul (vezi vers.17) urma să devină servii şi servele Mele, adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu.

În zilele acelea. Adică, în zilele de pe urmă (v.17)

Din Duhul Meu. Vezi cap. 3,19.

Vor prooroci. Vezi vers.17. Cuvintele de aici nu apar în pasajul corespunzător din Ioel 2,29.

19 Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum;

Voi face să se arate. [Voi arăta, KJV] Literal, Voi da.

Minuni. Gr. terata, prevestiri, minuni (Vezi Vol. V, p.208).

În cer. În mintea lui Petru aplicarea imediată a acestei profeţii s-ar putea să fie darul Duhului din cer. Dar citatul este foarte important şi pentru zilele de pe urmă (vezi vers.20).

Semne. Gr. semeia, semne, minuni. Cuvântul acesta sau echivalentul lui nu apare în ebraică sau LXX la Ioel, dar e adesea folosit cu terata (vezi mai sus la minuni) în NT şi totdeauna la plural (Ioan 4,48; Fapte 4,30; Rom.15,19 etc.).

Pe pământ. Aceasta s-ar putea referi foarte bine, imediat, la vorbirea în alte limbi, dar, aşa cum arată expresiile următoare, însemnătatea lui reală aparţine zilelor de pe urmă. Nici sus nici [jos nu sunt în Ioel; ele sunt cuvinte adăugate de Petru pentru a scoate în evidenţă contrastul dintre cer şi pământ.

Sânge. Sânge, foc, şi fum îngrozitoarele elemente însoţitoare ale războiului.

Vârtej. [Abur, KJV; Nor, Nitz].

20 soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.

Soarele. În ce priveşte împlinirea specifică a semnelor menţionate în versetul acesta, vezi Ioel 2,10; Matei 24,29.

Înainte. Lăsând a se înţelege că minunile şi semnele preced ziua Domnului şi nu sunt o parte din ea.

Ziua Domnului. Vezi Isa.13,6; Ioel 1,15; 2,21. Ziua va fi teribilă pentru vrăjmaşii lui Dumnezeu (Ioel 2,1.2; Amos 5,18-20; Apoc. 6,15-17; etc.), dar binevenită pentru aceia care primesc chemarea Domnului (Isa. 25,9; Ioel 2,32).

Strălucită. [Notabilă, KJV]. Gr. epiphanes, manifestat, ilustru, sau glorios. Ebraica la Ioel 2,31, totuşi, însemnează literal teribil, strălucită, glorioasă.

Expresia zi mare şi strălucită e de acord cu LXX, dar partea finală din Fapte 2,20 poate fi redată înainte de a veni Ziua Domnului, ziua cea mare şi strălucită (RSV).

21 Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.”

Oricine. Acest cuvânt s-ar aplica în primul rând la ascultătorii lui Petru, dar în sensul lui mai larg cuprinde toată omenirea şi accentuează universalitatea apelului Evangheliei.

Va chema. A chema numele Domnului era o expresie ebraică obişnuită legată de aceia care se închinau lui Dumnezeu (vezi Gen.12,8; vezi cap.4,26). Şi Luca şi Pavel folosesc această construcţie (Fapte 7,59; 9,14; 22,16; Rom.10,12; 1 Cor. 1,2). În Fapte aceasta este folosită în sensul acţiunii de apel de la un tribunal inferior la unul superior (cap. 25,11,12.21.25).

Rugăciunea credinţei va avea ca rezultat o siguranţă calmă în mijlocul teroarei zilei Domnului. Mai e adevărat şi faptul că aceia care, oricând cheamă cu inimă sinceră numele Domnului, găsesc calea mântuirii (cap. 4,12).

Petru apoi trage concluzia că Isus este Domn şi Hristos (cap.2,36). El a luat o profeţie din VT care vorbeşte de Yahweh, Iehova (vezi Vol. I, p.172,173) şi a aplicat-o la Isus. Titlul Kurios, Domn, folosit în LXX pentru Yahweh, e dat Domnului înălţat la cer. E un pas îndrăzneţ. El arată cum convingerea despre dumnezeirea lui Hristos era piatra de boltă în gândirea şi doctrina lui Petru.

Atât de adesea apare cuvântul nume în legătură cu Domnul în cartea Faptele Apostolilor, încât aceasta constituie o temă în sine. Numele Domnului a devenit un simbol pentru discipoli în ce priveşte caracterul glorios şi puterea nemărginită a Aceluia cu care ei umblaseră prin Palestina.

Va fi mântuit. Acesta are o dublă aplicaţie – mântuit de păcat şi de judecăţile lui Dumnezeu pe pământ. Cu privire la aceste judecăţi, creştinii din secolul 1 care au ascultat sfatul lui Isus din Matei 24,15-20, au fost salvaţi de la distrugerea Ierusalimului şi de furia romanilor. (Eusebius Ekklesiastical History iii 5.3 vezi Matei 24,16) În mod similar, la sfârşit cei care L-au primit pe Hristos ca Mântuitor şi ca Împărat care vine, vor fi mântuii din catastrofele zilelor de pe urmă. Totuşi, aplicaţiile principale ale cuvintelor acestui verset sunt privitoare la izbăvirea de păcat.

22 Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi;

Bărbaţi Israeliţi. [Bărbaţi ai lui Israel, KJV]. Literal, bărbaţi, Israeliţi. Termenul Israel cuprinde în sine legătura de legământ (vezi Gen. 32,28).

Ascultaţi cuvintele acestea. O expresie impresionantă, marcând o secţiune în argumentaţia lui Petru. Petru prezentase fundalul profetic şi acum se lansează în tema lui principală, divinitatea lui Isus.

Isus din Nazaret. Prima parte a titlului fixat la cruce (cf. Ioan 19,19). Şapte săptămâni mai târziu acesta este numele folosit pentru a prezenta pe Acela despre care Petru demonstrează că e Domn şi Hristos (Fapte 2,36). Folosirea numelui nu ar fi putut fi întâmplătoare.

Om. Petru îşi începe argumentaţia cu un Isus omenesc, Omul care trăise şi se mişcase printre ei pe faţă şi public şi a dovedit prin viaţa şi faptele Lui că e tot ceea ce Petru era acum pe punctul de a pretinde cu privire la El.

Adeverit de Dumnezeu. [Aprobat de Dumnezeu, KJV; Adeverit de la Dumnezeu, Nitz]. Adică, recunoscut de Dumnezeu.

Minunile, semnele şi lucrările. [Miracolele, şi minuni şi semne, KJV]. În loc de minuni, citeşte, literal puteri, sau lucrări mari. Minuni şi semne pot să se refere la cuvintele lui Ioel citate în vers.19. Cele trei cuvinte sunt sinonime, exprimând diferite aspecte al aceluiaşi fapt mai de grabă decât o clasificare meticuloasă a lucrărilor lui Hristos.

Le-a făcut Dumnezeu. Petru revendică autoritatea şi aprobarea lui Dumnezeu pentru minunile lui Isus.

În mijlocul vostru. [Între voi, KJV]. Mai de grabă, pentru voi.

[Voi înşivă, KJV; Înşivă, Nitz]. Ascultătorii nu puteau să se ia la ceartă cu privire la afirmaţiile lui Petru, deoarece ei le cunoşteau că sunt adevărate, bazate pe faptele săvârşite în mijlocul lor.

23 pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.

Pe omul acesta. [Pe El, KJV; Pe acesta, Nitz]. Literal, pe acesta; adică Isus din Nazaret (vers.22).

Dat. [Predat, KJV]. Adică, trădat de Iuda. Pentru ca să acorde lui Satana ocaziile de a demonstra relele guvernării lui, Dumnezeu îngăduie ca multe lucruri să se întâmple, contrar scopului Său. Totuşi, în înţelepciunea Lui dumnezeiască, El îndreaptă totul spre slava Sa.

Sfatul hotărât. Petru îşi dezvoltase atât de mult puterea lui de pătrundere spirituală încât acum poate vedea realizarea scopului lui Dumnezeu, în armonie cu precunoaşterea Lui în evenimentele tragice asociate cu moartea lui Hristos (cf. cap.1,16). Vezi Isaia 53,10; cf. Luca 22,22.

[Pe care l-aţi făcut, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10), omiterea acestor cuvinte.

L-aţi răstignit şi L-aţi omorât. [Crucificat şi ucis, KJV; Pironindu-l voi… L-aţi omorât, Nitz]. Literal Ţintuindu-l [pe cruce] l-aţi omorât. Petru cuprinde aici pe ascultătorii săi printre cei vinovaţi de moartea Domnului său. Aceasta este o acuzaţie teribilă, având în vedere concluzia sa (vers.36).

Prin mâna celor fărădelege. [Prin mâini nelegiuite, KJV]. Literal, prin mâna [oamenilor] nelegiuiţi.

24 Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.

Dar Dumnezeu l-a înviat. [Pe care Dumnezeu l-a înviat, KJV; Nitz]. E cu putinţă ca o naraţiune a învierii lui Isus să-şi fi găsit drum printre oameni şi fusese întemeiată pe falsa istorisire relatată în Matei 28,11-15. Dar acesta este cea dintâi mărturisire publică cu privire la acel eveniment făcută de unul din ucenicii lui Hristos.

Legăturile. [Chinurile, KJV; Durerile morţii, Nitz]. Literal, chinurile de naştere. Cuvântul pentru chin este acelaşi ca pentru întristări în Matei 24,8.

Nu era cu putinţă. Convingerea lui Petru se sprijină, în parte, pe cuvintele sigure ale profeţiei citate în vers.25-28, care prezic biruinţa lui Mesia asupra morţii. Dar sunt şi alte motive: 1) Neprihănirea lui Hristos (Ioan 8,46; 1 Petru 2,22; vezi Matei 4,1-11; vezi Nota Adiţională la Ioan 1)

– moartea nu putea ţine pe Cel Nevinovat; 2) Dătătorul de Viaţă nu putea să fie ţinut în moarte (Ioan 5,26; 10,17.18).

25 Căci David zice despre El: „Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin.

Despre El. [Cu privire la El, KJV]. Fără această explicaţie Psalmi 16 ar fi putut să pară că prezintă nădejde numai cu privire la propria eliberare a lui David de vrăjmaşii săi. Faptul învierii a dat un nou înţeles profeţiilor care nu ar fi sugerat-o de la sine, dar care ar fi fost incompletă fără el.

Aveam… înaintea mea. [Vedeam în faţă, KJV; Zăream de mai înainte, Nitz]. Aceasta poate să fie tradusă: Am văzut în faţa mea.

Domnul. Dumnezeu Tatăl.

La dreapta mea. Referirea ar putea să fie la o scenă de luptă, în care un ostaş, stând la dreapta prietenului său, îl protejează de atac. Ar putea de asemenea să reprezinte un avocat alături de clientul său. Citatul scoate în evidenţă ajutorul netăgăduit al Tatălui pentru Fiul.

26 De aceea, mi se bucură inima şi mi se înveseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde:

Mi se bucură inima. Unirea cu Dumnezeu cea mai mare sursă de fericire.

Limba. Vezi Psalmi 16,9.

Trupul. [Carnea, KJV]. Adică, corpul.

Se va odihni. Literal, va cartirui sau va locui ca într-un cort (vezi 2 Petru 1,13.14). Versiunea ebraică la Psalmi 16 vorbeşte despre siguranţa lui David, dar Petru aplică cuvintele psalmistului la înviere.

27 căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea.

Sufletul. Vezi Psalmi 16,10; Matei 10,28.

Locuinţa morţilor. [Iad, KJV]. Gr. hades, mormântul (vezi Psalmi 16,10; Matei 11,23). Moartea lui Hristos a fost o moarte reală, dar învierea Lui a procurat biruinţă asupra ei, o moarte pe care El a gustat-o pentru fiecare om (Evrei 2,9).

Sfântul. Gr. hasios, curat, evlavios, sfânt. Cuvântul acesta oferă ideea evlaviei şi temerii de Dumnezeu (Evr.7,26; Apoc.15,4), şi prin aceasta diferă de hagios care se referă la consacrare sau dedicare (vezi Mar.1,24). Vezi Nota Adiţională la Psalmul 36.

Putrezirea. În textul ebraic al versetului citat cuvântul este shachath, prăpastie, adică, mormânt (vezi Psalmi 16,10). Fără îndoială Luca urma LXX la Psalmi 16,10, care zice stricăciune.

28 Mi-ai făcut cunoscut căile vieţii şi Mă vei umple de bucurie cu starea Ta de faţă.”

Căile vieţii. Acesta e în acord cu LXX, care e o redare foarte liberă a versiunii ebraice (vezi Psalmi 16,11). Bucurie. Gr. euphrosune, bună dispoziţie, voioşie, veselie. Cu starea ta de faţă. [Faţa Ta, KJV; Nitz]. Faţa lui Dumnezeu, adică, prezenţa Lui, este izvorul veseliei şi bucuriei.

29 Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor, să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi.

Patriarhul. Folosit în înţelesul lui primar, de fondator al familiei sau dinastiei. În NT este folosit şi cu privire la cei 12 fii ai lui Iacov (cap.7,8) şi cu privire la Avraam (Evrei 7,4).

Să-mi fie îngăduit,… să vă spun fără sfială. [Lăsaţi-mă să vorbesc liber, KJV; Îmi este iertat a vorbi fără sfială, Nitz]. Mai de grabă este îngăduit pentru mine să vorbesc cu libertate. Cei cărora le vorbea apostolul nu puteau contrazice moartea şi îngroparea lui David. Prin urmare profeţia citată mai înainte trebuia să aibă o altă aplicaţie.

Fraţilor. [Bărbaţi şi fraţi, KJV; Bărbaţi şi fraţi, Nitz]. Literal, bărbaţi şi fraţi Petru menţine forma sa persuasivă de cuvântare.

Mormântul lui. Împăratul David a fost îngropat în Ierusalim cetatea lui David (vezi 1 Regi 2,10; 3,1).

30 Fiindcă David era proroc şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie,

Era prooroc. O descriere neobişnuită a Împăratului David, dar îndreptăţită din cauză că Psalmi 16 trece dincolo de experienţa lui David şi devine mesianic.

Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ. [Dumnezeu jurase, KJV; Cu jurământ i-a jurat Dumnezeu, Nitz]. Vezi 2 Samuel 7,12-14.16. Jurământul sugerat în Psalmi 132,11, pe care Petru îl citează.

[După trup, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea cuvintelor după trup El va ridica pe Hristos, aşa că pasajul ar suna astfel: Dumnezeu i-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronul Său pe cineva, din odraslele mădularelor Sale. Acesta ar fi mai aproape de înţelesul Psalmului 132,11.

31 despre învierea lui Hristos a prorocit şi a vorbit el, când a zis că sufletul Lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor şi trupul Lui nu va vedea putrezirea.

Când a zis. [Văzând acesta mai înainte, KJV; Mai înainte văzând, Nitz]. Acesta atribuie lui David viziune profetică, dar acesta nu înseamnă că el personal înţelegea că profeţia se referea la învierea lui Mesia (vezi 1 Petru 1,11).

Sufletul. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) exprimarea el nu a fost lăsat în hades, în loc de sufletul lui nu a fost lăsat în iad. Vezi v. 27 în ce priveşte comentariul la iad şi putrezire; pentru suflet, vezi Psalmi 16,10; Matei 10,28.

32 Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi suntem martori ai Lui.

Acest Isus. Isus din Nazaret, Cel Răstignit, din v. 22.23.

Dumnezeu a înviat. Hristos a înviat la chemarea lui Dumnezeu Tatăl, care a însărcinat îngerii să solicite pe Fiul Său să iasă afară dintre morţi (Matei 28,2-6; Rom. 8,11; DA 785).

Martorii. Vezi cap. 1,8,22.

33 Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.

Înălţat. Vezi Ioan 1,1-3.14; vezi Nota Adiţională la Ioan 1.

Prin dreapta. Sau, la dreapta. Poziţia aceasta era o poziţie de onoare (vezi Matei 20,21; 25,33), şi e rezultată ca aceea luată de Hristos la proslăvirea Sa (Matei 26,64; Evrei 1,3; cf. Fapte 2,34).

Făgăduinţa Duhului Sfânt. Vezi Ioan 14,16.26; 15,26.

Turnat. [Vărsat, KJV].

[Acum, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestui cuvânt.

34 Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: „Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea,

Nu s-a suit. Argumentaţia lui Petru e clară. David murise şi fusese îngropat (vezi v. 29). De aceea afirmaţia din Psalmi 16,10: Nu vei lăsa sufletul meu în iad (vezi Fapte 2,27), nu se putea referi la el. Aici e dovada clară că Petru credea că omul când moare nu se înalţă la cer (cf. 1 Tes. 4,14-17; vezi 2 Samuel 12,23; 22,6; Iov 7,9).

El singur zice. Petru citează Psalmi 110,1. Psalmul acesta este cel mai mult citat în NT (vezi Matei 22,14; 1 Cor. 15,25; Evrei 1,13; 5,6; 7,17.21; 10,13). Psalmul acesta era privit ca mesianic de către Iudei, şi era în felul acesta interpretat de Isus (Matei 22,41-46). Vezi Psalmi 110.1.

Domnul. În termenii contextului prezent, titlul acesta se referă la Dumnezeu Tatăl (vezi Psalmi 110,1). Domnul meu. În termenii contextului prezent acesta se referă la Hristos (vezi Psa.110,1). Şezi. Cuvintele acestea sugerează recunoaşterea că Hristos deţinea o poziţie unică (vezi Ef. 1,20; cf. Fil. 2,10.11).

35 până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.”

Vrăjmaşii tăi. Hristos este biruitor în marea luptă cu Satana şi oştirile lui: În triumful ultim asupra răului, vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit, va fi moartea (1 Cor. 15,26).

Sub picioarele tale. [Scăunel pentru picioare, KJV; Aşternut picioarelor, Nitz]. Împăratul instalat la putere pe un tron sigur are piciorul pe un scăunel (vezi Psa.99,5). Punerea unui vrăjmaş în locul dezonorat al scăunelului de picioare e un semn de deplin triumf (vezi Iosua 10,24). Într-o zi Hristos va birui deplin pe toţi vrăjmaşii Săi, şi împărăţia Lui va fi statornică în slava veşnică (Apoc. 11,15). La data aceea de triumf Fiul va preda împărăţia universală Tatălui (1 Cor. 15,21-28).

36 Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.”

Casa lui Israel. Petru intenţionează ca prin cuvintele lui să treacă dincolo de cercul imediat al ascultătorilor săi la tot Israelul. Cu toate acestea, viziunea lui până aici este evident limitată la neamul iudaic, lucru adevărat şi despre ceilalţi ucenici. Lucrul acesta este evident din experienţa lui Petru cu Corneliu (vezi cap. 10,9-16; 11,1-18).

Domn şi Hristos. Cuvântul Domn reflectează ideea psalmului citat în v. 34. Hristos identifică pe Isus ca Mesia (vezi Psalmi 2,2; Matei 1,1). Cuvântul originar posedă o forţă pe care engleza nu o poate da: Atât Domn cât şi Hristos a făcut Dumnezeu pe acest Isus.

Pe acest Isus. Mai de grabă, chiar acest Isus (cf. v. 22,23).

L-aţi răstignit. Pronumele voi (humeis), neredat în chip obişnuit în limba greacă, accentuează contrastul dintre tratamentul aplicat de Iudei lui Isus şi recunoaşterea primită din partea Tatălui. În versiunea greacă cuvântul răstignit vine la sfârşitul propoziţiei, şi constituie o concluzie cât se poate de solemnă. Petru plin de îndrăzneală pune crima în seama Iudeilor. În chip ferm el accentuează vina lor şi în felul acesta pregăteşte calea pentru efectele descrise în v. 37.

37 După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?”

După ce au auzit. [Când au auzit, KJV; Ei auzind, Nitz]. Dumnezeu a rânduit ca predicarea Cuvântului Său să fie unul din mijloacele cele mai efective pentru a aduce omului convingere şi credinţă (vezi Rom.10,17; 1Cor.1,21).

Străpunşi. Gr. katanussomai, a străpunge, şi metaforic, a chinui mintal. Aici este adânca

întristare lăuntrică, întristare care ar trebui să însoţească adevărata pocăinţă (2Cor.7,9-11).

Apostoli. Ei trebuie să fi fost aproape susţinând pe Petru în lucrarea lui dinamică.

Fraţilor. [Bărbaţi şi fraţi, KJV; Nitz]. Exact termenul pe care ucenicii îl foloseau unii faţă de

alţii (cap.1,16), şi cu care Petru s-a adresat mulţimii în cap. 2,29. Predica inspirată de Duhul a adus pe oamenii în simpatie cu apostolii.

Ce sa facem? Adevăratul strigăt al unei inimi zdrobite (cf. cap. 16,30; 22,10).

38 „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.

Pocăiţi-vă. În ce priveşte o tratare a importanţei acestui cuvânt vezi Matei 3,2; 4,17. Acesta e solia pe care Hristos a poruncit să fie predicată (Luca 24,47).

Fiecare. Petru nu admite nici o exceptare de la botez. Deşi nu e un act mântuitor, el este semnul exterior al morţii vieţii vechi şi începutul celei noi şi e cerut de la toţi.

Fie botezat. Vezi Matei 3,6; Marcu 16,16. Acesta urma să fie o parte integrală a lucrării apostolului (Matei 28,19).

În numele. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. 9.10) între exprimarea aceasta şi exprimarea pe numele, adică, pe temeiul mărturisirii numelui lui Isus. O astfel de interpretare ar corespunde contextului, care tratează pe Isus ca Domn şi Hristos (vers.36).

Se ridică întrebarea: Pentru ce în cazul acesta şi în cap.10,18; 19,5, e pomenit numai numele lui Isus în legătură cu botezul, şi nu întreitul nume dat în Matei 28,19? Au fost date diferite explicaţii. Soluţia cea mai satisfăcătoare pare să fie că Luca nu relatează formula baptismală, ci îndemnul lui Petru către cei care sunt dispuşi să mărturisească pe Isus ca Hristos. Era numai logic ca despre botez să se spună uneori ca fiind numai în numele acesta singur, întrucât din persoanele Dumnezeirii, botezul arată spre Hristos. Lucrul acesta este ilustrat în literatura creştină timpurie atât în NT cât şi mai târziu. În felul acesta Didahiile, sau Învăţătura celor Doisprezece Apostoli (7,9), foloseşte şi numele singur şi cele trei nume în legătură cu botezul. Această atitudine timpurie este demonstrată de Ambrozie (m. anul 397 d.Hr.), care declara cu privire la formula baptismală: Acela care zice unul vrea să spună Treimea. Dacă zici Hristos, aţi numit şi pe Dumnezeu Tatăl de care Fiul a fost uns, şi Duhul Sfânt, cum şi Fiul, chiar cel care fusese uns, şi Duhul Sfânt de care El a fost uns (De Spiritu Sancto i.3; red. J.P. Migne, Patrologia Latina, Vol. XVI, col.743). ascultătorii lui Petru deja credeau în Dumnezeu Tatăl, adevărata punere la probă, în măsura care-i privea, era dacă ei ar primi pe Isus ca Mesia.

Aşa după cum dăduse Hristos învăţătura, botezul era adus la îndeplinire acum în numele, în legătură vitală cu persoana lui Isus Hristos. Numai prin recunoaşterea Lui putea să vină acum la botez convertitul. Ucenicii primiseră cu puţin înainte darul Duhului Sfânt, şi în felul acesta erau în poziţia de a recunoaşte sensul profeţiei, lui Ioan Botezătorul că Hristos urma să-i boteze cu Duhul Sfânt şi cu foc (Matei 3,11). Unirea mistică dintre credincios şi Domnul său, făcută reală de Duhul, e semnalizată în ritualul botezului.

Păcatelor. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) expresia: păcatele voastre. Lucrul acesta face iertarea o chestiune foarte personală (vezi Matei 1,21; 3,6; 26,28; Luc.3,3).

Darul Sfântului Duh. Aceste cuvinte pot fi înţelese ca identificând darul, şi aşa s-ar putea citi, darul care este Duhul Sfânt. Gr. dorea, dar, e un termen general, şi diferă de charisma, un termen aplicat la darurile mai specifice ale Duhului (1Cor.12,4). Apostolul promite prezenţa Duhului lui Dumnezeu ca o posesiune personală pentru fiecare credincios. El nu e preocupat aici de acordarea puterilor miraculoase.

Notaţi paşii din fericita experienţă de a deveni creştin, aşa cum e schiţată în acest verset: 1) pocăinţa, 2) botezul, 3) iertarea păcatelor, 4) primirea Duhului Sfânt.

39 Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.”

Făgăduinţa. Vezi cap. 1,4.

Pentru voi. Chiar aceia care participaseră la crucificarea Domnului. Copiii lor de asemenea erau liberi să beneficieze de făgăduinţa aceasta (cf. Matei 27,25).

Departe. Iudeii din diaspora (vezi Vol. V, p.59-61), cărora după aceea apostolul le-a scris (1 Petru 1,1.2) şi posibil şi naţiunile păgâne printre care trăiau Iudeii răspândiţi (cf. Ef. 2,13.17). S-ar putea ca prin inspiraţie Pentru să prevadă aici intrarea neamurilor în biserică (vezi Matei 28,19).

Va chema. Mai de grabă, i-ar chema la Sine. Chemarea lui Dumnezeu este pentru oricine. Oricine are prilej de a fi mântuit. În sensul intervenţiei, cei chemaţi sunt mulţi; cei aleşi sunt cei care răspund la chemare (vezi Matei 22,14); aceştia sunt cei chemaţi în sensul ultim. În ce priveşte comentariul mai departe vezi Rom.8,28-30.

Domnul, Dumnezeul nostru. Dumnezeu Tatăl, pe care Iudeii mărturiseau că-L servesc.

40 Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna şi zicea: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.”

Multe alte cuvinte. Acum Luca rezumă restul cuvântării lui Petru, citând numai apelul final (cf. cele de la Ioan 21,25).

Mărturisea, îi îndemna. Mai de grabă, protestă solemn şi stăruia îndemnându-i.

Mântuiţi-vă. Literal, fiţi mântuiţi. Oamenii nu se pot mântui pe sine; ei pot numai să accepte sau să respingă prevederile de mântuire ale lui Dumnezeu.

Ticălos. [Sucit, Nitz]. Mai de grabă, strâmb ca în Luca 3,5; Filipeni 2,15. Compară Deuteronom 32,5.

41 Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi; şi, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete.

[Voios, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru omiterea acestui cuvânt. Adăugat. La aceia care deja mărturiseau pe Hristos (vezi cap.1,15).

Trei mii. Din cauza mărimii acestui număr s-a susţinut că botezul a fost prin turnare sau stropire, nu prin scufundare. O atare susţinere nu e necesară. Erau rezerve corespunzătoare de apă în Ierusalim sau în apropiere pentru a face faţă botezării unui mare număr de persoane, ca de pildă scăldătoare Betesda (vezi Ioan 5,2) şi Siloam (vezi Ioan 9,7), şi iazul lui Solomon. Pe lângă acestea, nu e nevoie să se creadă că administrarea ritualului era în mod necesar mărginită la cei doisprezece. Capitolele următoare arată că au fost făcuţi mulţi convertiţi dintre iudeii elenişti care erau prezenţi la sărbătoare (Fapte 6,1) şi probabil câţiva şi din clasa conducătoare locală (cap. 4,1). Unii din aceşti convertiţi s-au înapoiat în localităţile de unde veniseră, şi s-ar putea să fi fost întemeietorii încă necunoscuţi acum ai bisericilor din localităţi ca Damasc, Alexandria, sau Roma însăşi.

Suflete. Gr. psuchai, suflete, folosit aici în sensul de persoane, ca în Fapte 2,43; 3,23; Rom. 13,1; etc.; vezi Matei 10,28.

42 Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

Ei stăruiau. [Continuau stăruitor, KJV]. Gr. proskartereo, a persevera, a da stăruitoare atenţie la. Aceasta duce naraţiunea dincolo de Ziua Cincizecimii şi include purtarea credincioşilor în zilele care au urmat (vezi cap. 3,1).

Învăţătura. [Doctrina, KJV]. Adică, învăţătura. Creştinii proaspăt botezaţi auziseră predica lui Petru şi grupe separate beneficiaseră de soliile date în multe limbi. În zilele următoare acea primă instruire poate fi cuprinsă în termenul învăţătură. E greu de a crede că apostolii deja formulaseră ceva de felul unui crez.

Legătura frăţească. [părtăşie, KJV; Împărtăşire, Nitz]. Gr. koinonia; deşi cuvântul acesta e tradus cel mai adesea ca părtăşie (1Cor.1,9; Filipeni 1,5; 3,10; 1Ioan 1,3,6.7; etc.), în 1 Cor. 10,16; 2 Cor. 13,14 e redat prin părtăşie, şi în Rom. 15,26; 2 Cor. 9,13; Evrei 13,16 se referă la contribuţii de binefacere. Pare clar că în cazul de faţă cuvântul se referă la frăţietatea care s-a dezvoltat între apostoli şi confraţii lor.

Frângerea pâinii. Probabil aceasta cuprindea atât Sfânta Cină [Cina Domnului] (vezi 1 Cor. 10,16) cât şi mesele comune obişnuite (vezi p. 45; Fapte 2,44.46).

Expresia frângerea pâinii, sau ceva asemănător cu ea, apare în Matei 14,19; 15,36; Marcu 8,6.19; Luca 24,30.35, cu privire la mese care precis nu erau celebrări ale Sfintei Cine [Cina Domnului]. Frânge pâinea era un idiom ebraic obişnuit însemnând a mânca. În Matei 26,26; Marcu 17,22; Luca 22,19; 1 Cor. 10,16; 11,24 e folosit specific cu privire la Sfânta Cină [Cina Domnului]. În Fapte 2,42.46; 20,7.11 s-ar putea indica ori una ori alta. Faptul că nu se face referire la pahar în legătură cu pâinea nu exclude în mod necesar posibilitatea ca să fie referire la Sfânta Cină. Deşi contextul nu justifică o concluzie dogmatică, s-ar putea nota că expresia frângerea pâinii apare într-o serie descriptivă de activităţi religioase. Versetul 41 vorbeşte despre credincioşi ca primind cuvântul, ca fiind botezaţi, şi fiind adăugaţi la biserică. În acord cu aceasta, ar putea fi logic de a trage concluzia că frângerea pâinii la care se face referire aici la fel avea o semnificaţie specific religioasă. Vezi Fapte 20,7; 1 Cor. 11,20.21.

Rugăciuni. Vezi cap.1,14. Aici erau patru elemente fundamentale în viaţa noii societăţi creştine: 1) Credincioşii creşteau în cunoaşterea adevărului prin învăţătura apostolilor. 2) Ei erau conştienţi de comuniunea cu Hristos şi unul cu altul în acte de cult comune şi în amabilitate şi bunăvoinţă reciprocă. 3) Ei participau la frângerea pâinii probabil incluzând Sfânta Cină. 4) Ei se rugau atât în particular, cât şi în grup.

43 Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne.

Fiecare. [Fiecare suflet, KJV; Fiecărui suflet, Nitz]. Emoţii puternice trebuie să fi avut atât credincioşii cât şi necredincioşii. În cursul celor două luni premergătoare, Ierusalimul trecuse prin vremuri de încercare. El fusese martor la momentul de strălucire maximă a lucrării lui Isus, ceea ce atrăsese atenţia publică asupra Sa. El fusese crucificat şi înviase dintre morţi. Ucenicii proclamaseră plini de îndrăzneală învierea Lui şi înălţarea Lui la cer. Apoi veniseră evenimentele remarcabile ale Zilei Cincizecimii. Revărsarea Duhului Sfânt era prezentată ca dovadă a acceptării lui Hristos în cer. Influenţa comunităţii creştine asupra necredincioşilor a avut ca rezultat convertirea şi botezarea a mii de persoane. Aici era motivul principal pentru înălţarea sufletească a poporului din Ierusalim.

Era plin. [Venea, KJV; I se făcu, Nitz]. Mai de grabă, îi venea mereu.

Frică. Adică, o exaltare plină de respect.

Se făceau. Mai de grabă, se făceau fără încetare.

Multe minuni şi semne. Aici era o nouă cauză de exaltare. Duhul se manifesta prin acordarea apostolilor a unei mari puteri nu numai la predicarea, dar şi la săvârşirea de minuni chiar aşa cum le făgăduise Isus (vezi Marcu 16,14-18).

44 Toţi cei ce credeau erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte.

Împreună. Acesta se poate referi fie la adunarea fizică laolaltă a credincioşilor, fie la unitatea lor de spirit.

Toate de obşte. A avea lucrurile de obşte nu era ceva neobişnuit în viaţa iudaică a timpului. Vizitatorilor la sărbătorile anuale adesea li se ofereau toate cele trebuincioase de către prietenii lor din Ierusalim. E clar însă că ceva mai mult de cât aceasta este implicat în afirmaţia lui Luca. Creştinii erau restrânşi la ei înşişi şi se întocmea o economie nouă, cea creştină. Totuşi, aceasta nu înseamnă instituirea a ceea ce se numeşte socialism creştin. Ea era probabil o continuare şi o dezvoltare a pungii comune, din Ioan 12,6; 13,29. Noii convertiţi ar fi fost cei mai dispuşi să împartă posesiunile lor materiale datorită iubirii lor proaspăt găsită pentru Hristos şi a unora pentru alţii şi a aşteptărilor lor zeloase a apropiatei reveniri a Domnului (Fapte 1,11). Nu era nici o constrângere în ce priveşte părtăşia (cap. 5,4). Era o împlinire literală a cuvintelor Domnului nostru (Luca 12,33) şi un act foarte natural pentru o societate nu întemeiată pe legea interesului personal şi al competiţiei, ci pe legea simpatiei şi a tăgăduirii de sine. Duhul lui Dumnezeu îşi arăta puterea, nu numai în darurile specifice, ci şi pe calea iubirii.

Nu e nici o dovadă că acest fel de viaţă a continuat în biserică pentru o durată oarecare de timp, cu excepţia actelor de binefacere pe care biserica fără îndoială le-a săvârşit la fiecare ocazie. În acelaşi timp, însă, biserica s-a deprins să facă discriminare în economia ei (2 Tes. 3,10; 1Tim. 5,8.16). Biserica din Ierusalim a ajuns să fie de repetate ori dependentă de belşugul bisericilor dintre neamuri, după cum se vede în Fapte 11,29. Nu e totuşi nevoie să se creadă că biserica din Ierusalim a ajuns să fie în felul acesta în lipsă din cauza extravaganţei lucrării ei de binefacere în anii timpurii, ci mai de grabă grelei persecuţii şi foametei pe care le-a suferit (vezi Fapte 11,27-30; Rom. 15,26; 1 Cor. 16,1-3).

45 Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia.

Vindeau. Mai de grabă, vindeau, sau obişnuiau să vândă. Vânzările aveau loc când ocazii speciale de lipsă cereau cheltuirea de fonduri pentru ajutarea celor în lipsă.

46 Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă.

Ogoarele. [Posesiunile, KJV; Averile, Nitz]. Gr. ktematab, posesiuni, în sensul de averi imobiliare, ca de pildă ogoarele.

Averile. [Bunurile, KJV; Avuţiile, Nitz]. Gr. hupasseis, posesiuni, în sensul proprietăţii mobile, posesiuni personale.

Împărţeau. Adică, distribuite. Ei distribuiau produsul vânzării proprietăţilor.

Între toţi. [La toţi, KJV]. Adică, tuturor credincioşilor.

După nevoile fiecăruia. [Aşa cum avea nevoie fiecare, KJV; După cum avea cineva trebuinţă, Nitz]. Mai degrabă, potrivit cu ceea ce avea fiecare nevoie. Cuvintele implică discriminare judicioasă. Ajutorul era dependent de măsurarea nevoii. Calea a fost curând pregătită pentru ajutor sistematic (vezi cap. 6,1-6).

Toţi împreună. [Într-un gând, KJV]. Compară la cap. 1,14. Erau nelipsiţi. [Stăruind zilnic, KJV; Stăruitori, Nitz]. Noii credincioşi erau stăruitori în devoţiunile lor publice.

De la Templu. S-ar fi putut crede că ucenicii Aceluia pe care conducătorii Îl osândiseră la moarte ar fi evitat Templul. Dar ei îl frecventau chiar şi înainte de Ziua Cincizecimii (Luc.24,53). Dar el urma să fie cu atât mai preţios pentru ei decât zilele dinainte ca ei să fi cunoscut pe Domnul lor ca Mesia. Prin El ei ajunseseră să cunoască pe Dumnezeul Templului. Curţile Templului erau deschise tuturor Israeliţilor care nu-i tulburau pacea, parţial, poate, pentru că erau în Sinedriu persoane ca Nicodim, Iosif din Arimatea, şi Gamaliel, care erau la hotarul credinţei. În plus, biserica se poate să fi căpătat o anumită popularitate prin sfinţenia ei de viaţă şi prin dăruirea din partea ei de milostenii bogate. Cât priveşte ucenicii ei nu considerau religia lor ca o abatere de la Iudaism, ci mai de grabă ca împlinirea a lui. Creştinii deci se închinau împreună cu fraţii lor iudei de sânge (Fapte.3,1), nu numai din deprindere şi dorinţă, dar şi în nădejdea de a-i vedea câştigaţi la Evanghelie. Vezi şi la cap.3,1.

Frângeau pâinea. [Frângând pâinea, KJV]. Vezi v. 42.

Acasă. [Din casă în casă, KJV; Nitz]. Sau, acasă. Creştinii se închinau la Templu, dar părţile particulare ale vieţii lor de comunitate, frângerea pâinii, şi luarea mesei împreună avea loc în casele lor.

Îşi luau hrana. Este evident că frângerea pâinii era strâns legată de viaţa zilnică a creştinilor (vezi Fapte.2,42; 1Cor.11,20-22).

Bucurie. Gr. agalliasis, bucurie, bucurie nemărginită. Ei se bucurau de privilegiul de a fi creştini.

Curăţie de inimă. [Sinceritate, KJV; Firească nevinovăţie a inimii, Nitz]. Gr. aphelotes, literal, liber de pietre referindu-se la teren neted, dar aici însemnând simplitate de caracter, binefacere neamestecată, generozitate. Emoţiile acestea ar fi fost în chip natural evidente la creştinii primari.

47 Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.

Lăudau pe Dumnezeu. [Lăudând pe Dumnezeu, KJV; Nitz]. O expresie deseori folosită de Luca (cf. Luc.2,13.20; 19,37; Fapte 7,8.9). Bucuria în credinţa lor de curând găsită în chip firesc îi determina să laude pe Tatăl. Adevăratul copil al lui Dumnezeu găseşte totdeauna motive îndestulătoare pentru a lăuda pe Domnul.

Plăcuţi. [Având favoare, KJV]. Isus fusese plăcut înainte poporului; biserica se bucura acum de o favoare asemănătoare, poate pentru că lăudau pe Dumnezeu şi erau binefăcători. Domnul. Biserica recunoştea că marile momente de strălucire ale credinţei erau datorate Domnului şi nu lor înşişi. Adăuga. Mai de grabă, stăruia să adauge, dând ideea de continuitate dincolo de Ziua Cincizecimii. Acesta este întărită de folosirea cuvântului zilnic, [în fiecare zi]. La numărul lor. [La biserică, KJV; La un loc, Nitz]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestor cuvinte.

Pe cei ce erau mântuiţi. [Pe cei care urma să fie mântuiţi, KJV; Pe cei mântuiţi, Nitz]. Gr. hoi sozomenoi, cei care erau mântuiţi. Exprimarea urma să fie mântuiţi probabil reflecta inconştient credinţa teologică a traducătorilor, dar nu are suport în versiunea greacă.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1DA 827; Ed 95; ML 58; MM 201; 8T 191

1, 2AA 37, 39; COL 120; Ed 95; Ev 697; TM 170; 5T 252

1–4GC ix; SR 242; TM 66; 7T 31

1–47AA 35–46; SR 241–247; 9T 196

27T 213

2–4ML 60; 8T 15

3–5AA 39

4DA 821; EW 24; 7T 213; 8T 26

5AA 87

5–8SR 243

6–8, 13AA 40

13–16TM 66

14–18AA 41 17EW 78; GC 611 19PP 110 21GC 611; ML 62 22–25AA 41 23FE 535 25–27SR 244 26, 27, 29AA 42 29GC 546 301T 203 31, 32AA 42 34GC 546 36AA 165 37, 38SR 245 37–39AA 43 38SC 23 38, 39GC ix 398T 57 41AA 22, 44; COL 120; DA 275, 770, 827; Ev 35, 699; ML 61; SR 245; 8T 15, 21, 26 41–47WM 271 43Ev 35 46AA 45 46, 47MB 137; 5T 239