1 Pavel şi Sila au trecut prin Amfipoli şi Apolonia şi au venit în Tesalonic, unde era o sinagogă a iudeilor.

Au trecut prin. Gr. diodeuo a-şi face drum, de la dia, prin, şi hodos, drum. În NT, verbul grec apare numai aici şi în Luca 8,1. Folosirea lui aduce dovezi în plus pentru obârşia comună de la acelaşi autor, a celor două cărţi.

Amfipoli. Cam la 39 de mile, la sud-vest de Filipi. În timpurile mai dinainte, cetatea aceasta era cunoscută ca Ennea Hodoi (Nouă Drumuri), ca recunoaştere a poziţiei ei strategice. Sub romani, Amfipoli a devenit capitala primei din cele patru secţiuni în care era împărţită provincia romană Macedonia.

Apolonia. Cam la 30 de mile la sud-vest de Amfipoli. Locul exact al cetăţii este incert. Cele două oraşe aici menţionate ar fi putut să fie opriri de peste noapte pentru călătorii din Filipi, deşi străbaterea unor distanţe de aproape 30 de mile ar fi cerut un mare efort de la oamenii care fuseseră de curând bătuţi cu nuiele. Misionarii n-au întârziat în cele două oraşe, poate pentru că nu vor fi avut decât puţini iudei sau poate deloc.

Tesalonic. Situat cam la 37 de mile puţin spre nord-vest de Apolonia. Cetatea fusese cunoscută mai înainte ca Tharma, dar fusese mărită de Filip din Macedonia şi numită din nou de Casandru, în onoarea lui Thessalonike, soţia lui şi fiica lui Filip. Era bine situată pentru comerţ, în Golful Tharmaic şi devenise un port de o oarecare importanţă. Sub numele de Salonic, el este încă un oraş important.

Sinagogă a iudeilor. Ca un centru comercial important, Tesalonicul a atras iudei în mare număr. Aceşti membri ai diasporei (vezi Vol. V, p. 59-61) se bucurau de libertate religioasă şi puteau să-şi construiască propriul lor locaş de cult. E posibil ca sinagoga din Tesalonic să fi servit şi oraşele învecinate, a căror populaţie iudaică nu era destul de numeroasă pentru a putea administra

o clădire proprie. Poze din Atena, Damasc şi Tars Poze din Corint şi Efes

2 Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi,

După obiceiul său. [Aşa cum îi era obiceiul, KJV.] Vezi Fapte 13,5,14, cf. cele de la Luca 4,16. A intrat. Ca de drept ca iudeu. Se poate să fi fost invitat să vorbească, aşa ca la Antiohia Pisidiei (vezi cap. 13,14).

Trei zile de Sabat. Gr. epi sabbata tria, literal în trei Sabate. RSV spune timp de trei săptămâni. Această traducere pare neîntemeiată. Aplicând regula că traducerea primă, directă şi evidentă e de preferat, în afară de cazul că forma sau contextul cer un sens adaptat, traducerea Sabate e corespunzătoare aici. Nu e nimic în versiunea greacă, lingvistic sau contextual sau în împrejurările descrise, care să ceară traducerea săptămâni. Din 68 de versiuni consultate asupra acestui pasaj, în 13 limbi, numai una dintre ele, în afară de RSV, şi anume cea germană, de Bohmer, dă expresia trei săptămâni. RSV dă sabate ca o exprimare marginală. Multe versiuni folosesc expresia zile de sabat sau sabate succesive, înlăturând orice idee de săptămâni. Putem deci trage concluzia că traducerea în trei Sabate e valabilă şi de preferat. În privinţa legăturii lui Pavel cu ţinerea Sabatului, vezi cap. 13,14; 16,13. În intervalele dintre Sabate, apostolul fără îndoială a lucrat la meseria lui de facere de corturi (vezi Fapte 18,3; 1 Tesaloniceni 2,9; 2 Tesaloniceni 3,8). Faptul că lui Pavel i s-a îngăduit să predice timp de trei Sabate succesive, arată respectul acordat lui ca învăţător al legii şi elocvenţa lui zeloasă.

A vorbit cu ei. [A raţionat, KJV.] Gr. dialegomai, a conva, a trata, a discuta, şi nu a disputa, aşa cum e tradus [KJV] la v. 17. Mărturia lui Pavel a fost tot atât de lipsită de teamă ca oricând. El a predicat Evanghelia lui Dumnezeu nu numai cu vorbe, ci şi cu putere şi cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală (1 Tesaloniceni 1,5). În acelaşi timp, el era blând ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii (1 Tesaloniceni 2,7). Drept urmare, nu numai iudei şi prozeliţi au fost mântuiţi, dar multe persoane dintre neamuri s-au întors de la idoli... la Dumnezeu, pentru a sluji Dumnezeului celui viu şi adevărat (1 Tesaloniceni 1,9).

Din Scripturi. Pavel scotea argumentele sale din Scripturi, aşa cum făceau Isus (Luca 24,25-27,44) şi Ştefan (Fapte 7) şi aşa cum el însuşi o făcuse în Antiohia din Pisidia (cap. 13,16-41).

3 dovedind şi lămurind că Hristosul trebuia să pătimească şi să învie din morţi. „Şi acest Isus pe care vi-L vestesc eu”, zicea el, „este Hristosul.”

Dovedind. [Deschizând, KJV.] Gr. dianoigo Acelaşi cuvânt e folosit de Luca pentru: (1) deschiderea de către Hristos sau explicarea Scripturilor faţă de ucenici, pe drumul către Emaus (Luca 24,32); (2) deschiderea de către Hristos a minţii celor unsprezece ca să înţeleagă Scripturile

(v. 45) şi (3) deschiderea de către Domnul a inimii Lidiei ca ea să poată înţelege învăţătura lui Pavel (Fapte 16,14). Aici Pavel urmează exemplul Domnului şi Învăţătorului său şi deschide Scriptura pentru ca mintea ascultătorilor săi să se deschidă ca să poată fi primită solia lui.

Lămurind. [Alegând, KJV.] Gr. paratithemi a pune de-a lungul, folosit pentru a pune hrană pe masă (cap. 16,34) sau, figurat, de a expune argumente. A alege, în sensul lui mai vechi, nu însemna a prezenta o susţinere îndoielnică, ci a cita. Pavel prezenta dovezi biblice pentru învăţătura lui şi, în mod convingător, le-a pus în faţa ascultătorilor săi din sinagogă.

Hristosul. Versiunea greacă are articolul, dând exprimarea Hristosul sau Mesia. Apostolul urmăreşte să corecteze concepţiile iudaice cu privire la Mesia (vezi Luca 24,26-27). Trebuia. Sau era necesar. Pavel arăta cum Mesia putea să biruiască păcatul numai dacă suferea. Suferinţa era esenţială pentru biruinţă (vezi Luca 24,26,27).

Să pătimească şi să învie. [Să fi suferit şi să fi înviat, KJV.] Pavel, în mod special, se ocupă cu două aspecte ale învăţăturii creştine pe care iudeii o găseau greu de acceptat – suferinţa lui Mesia şi învierea Lui. Capitolul 53 din Isaia urma să deţină un loc proeminent într-un astfel de studiu (vezi Luca 24,26,27; cf. cele de la Fapte 8,32-35; 13,26-33).

Şi acest Isus. [Că acest Isus, KJV.] Construcţia greacă îndreptăţeşte inserarea lui zicând înainte de . Expresia ar putea atunci spune: Zicând că acesta este Mesia, Isus, pe care eu vi-l vestesc public (cf. cele de la cap. 9,22).

4 Unii din ei şi o mare mulţime de greci temători de Dumnezeu şi multe femei de frunte au crezut şi au trecut de partea lui Pavel şi a lui Sila.

Unii din ei. Adică dintre iudeii din sinagogă (cf. cap. 13,43). Aceştia erau probabil în minoritate, în comparaţie cu iudeii care nu credeau (cap. 17,5). O mare mulţime. Aceste persoane dintre neamuri nu erau stânjenite de prejudecăţile care se ţineau scai de cei născuţi iudei.

Greci temători de Dumnezeu. Există oarecare dovezi textuale (cf. p. 10) pentru exprimarea persoane evlavioase şi greci. Unii dintre aceştia erau prozeliţi (vezi cap. 10,2). Dar biserica tesaloniceană pare să fi fost predominant dintre neamuri şi unii dintre membrii ei au fost câştigaţi de la idolatrie fără a trece prin iudaism (1 Tesaloniceni 1,9; 2,14).

Femei de frunte. Acestea s-ar fi putut să fie economic sau social independente, ca Lidia (cap. 16,14) sau soţiile bărbaţilor de seamă din oraş. Nu se poate şti dacă ele erau iudeice sau dintre neamuri. Femeile se bucurau de o mare măsură de libertate în Macedonia. Pare probabil că versetul acesta (cap. 7,4) cuprinde mai mult decât cele trei Sabate menţionate în v. 2. Nota principală a naraţiunii, cu tabloul ei de lucrare prosperă la Tesalonic şi epistola lui Pavel (1 Tesaloniceni), sugerează o şedere de mai mult de trei săptămâni.

5 Dar iudeii care nu crezuseră, de pizmă, au luat cu ei nişte oameni fără căpătâi din mulţime, au făcut gloată şi au întărâtat cetatea. S-au năpustit asupra casei lui Iason şi căutau pe Pavel şi pe Sila, ca să-i aducă afară la norod.

Care nu crezuseră. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte. Indiferent dacă propoziţia aceasta este omisă, n-are nici o însemnătate, deoarece v. 4 afirmă că unii iudei au crezut şi este evident că acei iudei care au format gloata împotriva lui Pavel şi a lui Sila nu crezuseră. Predicarea Evangheliei în sinagogă aproape totdeauna producea dezacorduri grave printre cei care o ascultau (vezi cap. 13,14, 43–45; 14,1, 2; 19,8, 9).

De pizmă. [Stăpâniţi de invidie, KJV.] Gr. zeloo, a fi înfierbântaţi de invidie, adică a fi geloşi (cf. cele de la cap. 13,45).

Oameni fără căpătâi din mulţime. [Oameni de dispreţ de cea mai josnică speţă, KJV; Bărbaţi răi, din cei de rând, Nitz.] Expresia poate fi tradusă mai exact oameni netrebnici din gloată (RV). Cuvântul se aplică la oameni fără ocupaţie care lenevesc prin piaţă, se mulţumesc cu o întreţinere nesigură, gata pentru orice rău sau bine ce s-ar ivi. Iudeii geloşi erau gata să folosească o astfel de pleavă ticăloasă, ca să o organizeze ca gloată şi să o folosească pentru a da naştere la tulburări contra misionarilor şi a convertiţilor lor.

Au întărâtat. [Au făcut zarvă, KJV; Tulburare, Nitz.] Gr. thorubeo, a tulbura, a arunca în confuzie. Tehnica provocării de dezordine folosită de iudei a fost copiată de vrăjmaşii creştinismului, în decursul veacurilor următoare. Potrivnicii bisericii produceau zarvă şi apoi adesea acuzau pe creştini că pricinuiseră tulburarea.

Cetatea. [Toată cetatea, KJV.] Cuvântul pentru toată nu apar în greceşte. Omiterea lui nu slăbeşte forţa naraţiunii.

S-au năpustit. [Au asaltat, KJV.] Gr. ephistemi a veni asupra [cuiva sau a ceva] deodată (cf. Luca 20.1; Fapte 22,13; 23,27). Acest atac neprovocat era un act de dezordine publică, obligând autorităţile să tragă la răspundere pe iudei şi nu să pedepsească pe Iason sau pe Pavel.

Iason. Un nume grec adesea adoptat de iudei, al cărui corespondent ebraic era Iosua (2 Macabei 4,7; vezi Josephus, Antiquities xii. 5. 1 [239]). Numele se află şi în lista de rude ale lui Pavel (Romani 16,21), dar nu există dovezi care să sugereze că acesta se referă la prietenul tesalonicean al lui Pavel. Faptul că Pavel locuise la el ar arăta că el era iudeu. Fapta lui de ospitalitate a atras asupra lui mânia fanatică a concetăţenilor săi necredincioşi.

Pe Pavel şi pe Sila. [Pe ei, KJV.] Pavel şi Sila.

Norod. Gr. demos, poate adunare populară, în contrast cu laos, care de obicei reprezintă poporul ca trib, naţiune. Întrucât Tesalonicul era o cetate grecească liberă, iudeii poate vor fi plănuit să aducă chestiunea înaintea demos-lui ca tribunal popular. Ei poate vor mai fi nădăjduit ca gloata aţâţată să-i linşeze pe misionari, fără a mai avea parte de judecată.

6 Fiindcă nu i-au găsit, au târât pe Iason şi pe vreo câţiva fraţi înaintea dregătorilor cetăţii şi strigau: „Oamenii aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici,

Nu i-au găsit. Câţiva prieteni îndemânatici i-au luat pe Pavel şi pe Sila din casă şi-i ţineau ascunşi până când puteau fi scoşi în siguranţă din Tesalonic (v. 10). Când au rămas păgubaşi de prada lor nădăjduită, scandalagii au pus mâna pe victime locale, dar s-au purtat legal cu ei.

Au târât. Gr. suro, a târî, a trage. În cap. 8,3, cuvântul e folosit cu privire la aruncarea de bărbaţi şi de femei în închisoare.

Câţiva fraţi. Fraţii aceştia nu sunt numiţi, dar nu sunt nicidecum trecuţi cu vederea.

Dregătorii cetăţii. Gr. politarchai, de la polis (cetate) şi archon, (dregător). În literatura cunoscută, cuvântul pare să fi fost folosit numai de Luca, dar arheologia a arătat că el l-a folosit corect. Au fost descoperite 19 inscripţii în care e folosit cuvântul politarches. În majoritatea cazurilor, referirea e la dregători din cetăţi macedonene şi cinci inscripţii se referă faptic la Tesalonic, aşa că acurateţea detaliată a lui Luca e confirmată. El a descris corect pe slujbaşii din Filipi, o colonie romană, ca strategoi, (vezi cap. 16,20); dar Tesalonicul era o cetate liberă macedoneană şi dregătorii lui neromani, dintre care acum erau cinci sau şase, erau recunoscuţi oficial ca politarchai. În faţa acestor dregători au fost târâţi Iason şi prietenii lui.

Au răscolit lumea. [Au întors totul cu susul în jos, KJV; Au întărâtat la răscoală, Nitz.] Sau au aţâţat lumea, ca şi în Fapte 21,38; Galateni 5,12. în ce priveşte comentariul la cuvântul lume (gr. oicoumene), vezi Matei 24,14; Luca 2,1. Acuzaţii asemănătoare de producere de tulburare au fost aduse împotriva lui Ilie (1 Regi 18,17) şi a creştinilor sec. al III-lea (Tertulian, Apologie 40; Ad Nationes 9). Acuzaţii similare vor fi aduse împotriva poporului lui Dumnezeu, în zilele de pe urmă (GC 614,615).

În cazul de faţă, acuzaţia era fără îndoială exagerată, în înfierbinţeala momentului, dar importanţa lui era serioasă. Romanii se făleau cu a lor Pax Romana (Pacea romană) şi erau gata să procedeze cu severitate faţă de aceia care o tulburau. Dar, indiferent de cât de exagerată ar fi fost acuzaţia, ea arăta că reputaţia misionarilor de a câştiga convertiţi îi precedase la Tesalonic şi mărturiseşte despre rapida răspândire a creştinismului.

7 şi Iason i-a găzduit. Ei toţi lucrează împotriva poruncilor cezarului şi spun că este un alt Împărat: Isus.”

I-a găzduit. [I-a primit, KJV.] Gr. hupodechomai, a primi [ca oaspete], a găzdui, ca în Luca 10,38; 19,6; Iacov 2,25. Apostolii erau oaspeţii lui Iason şi, în consecinţă, el era considerat un simpatizant al învăţăturii lor.

Ei toţi. [Aceştia toţi, KJV.] Adică Iason şi anumiţi fraţi, Pavel şi Sila, pe care acuzatorii nu-i găsiseră, ar fi fost şi ei cuprinşi în acuzaţie, dacă erau prinşi. Într-un sens chiar şi mai larg, acuzaţia s-ar fi putut să fie contra întregii biserici creştine.

Poruncilor. [Decretelor, KJV.] Gr. dogmata (vezi cap. 16,4). Referirea e probabil la legile romane contra învăţăturilor care îndeamnă la răzvrătire. Totuşi, e posibil ca decretele de aici să se refere la termenii edictului emis de împăratul Claudiu, pe temeiul căruia iudeii au fost expulzaţi din Roma, dacă edictul acela a fost inspirat de creşterea creştinismului (vezi Vol. V, p. 71; vezi cap. 18,2). De fapt, edictul acesta era obligatoriu numai în Roma şi în coloniae ei (ca Filipi), dar ar fi influenţat toate părţile Imperiului Roman. În felul acesta, Tesalonicul, deşi o cetate liberă, era sub cârmuire romană şi şi-ar fi armonizat legislaţia cu punctul de vedere al politicii romane imperiale.

Alt împărat. Gr. basileus heteros, adică, un alt fel de rege (vezi Matei6,24). Pe această expresie acuzatorii îşi bazau acuzaţia principală. Ei pretindeau că creştinii proclamau un rege sau împărat rival. O acuzaţie mai serioasă cu greu putea fi adusă împotriva acestui grup (vezi Marcu 12.14; vezi Luca 23,2) şi, deşi nu era adevărată, avea destul temei pentru a părea plauzibilă. Creştinii pretutindeni susţineau superioritatea calităţii lui Hristos de împărat (vezi Matei3,2,3; Ioan 18,36) şi cuvintele lor puteau uşor fi interpretate ca sentimente de răzvrătire şi de critici ostile. E clar din scrisorile către tesaloniceni, că Pavel accentuase împărăţia în predica lui şi subliniase a doua venire ca Împărat a lui Hristos (1 Tesaloniceni 1,9, 10; 2,12; 4,14-17; 5,2, 23; 2 Tesaloniceni 1,5-8; 2,8). În ochii slujbaşilor romani, o asemenea învăţătură era suficientă pentru a dovedi acuzaţia pe care o aduceau iudeii furioşi împreună cu acoliţii.

8 Prin aceste vorbe, iudeii au tulburat norodul şi pe dregătorii cetăţii,

Au tulburat. Gr. tarasso, a agita, a aţâţa. Veştile relatate de iudei au tulburat pe locuitorii Tesalonicului. Publicul se temea de o insurecţie, cu grozăviile ei însoţitoare, în timp ce dregătorii se temeau de răspunderea de a nu fi putut să menţină ordinea şi de a fi permis activităţi împotriva statului.

Norodul. Gr. ochlos, gloata, mulţimea, poporul de rând – un cuvânt deosebit de acela tradus popor (demos) în v. 5.

9 care au dat drumul lui Iason şi celorlalţi, numai după ce au căpătat de la ei un zălog.

Zălog. Gr. hikanos, literal, îndestulător, dar aici folosit ca un termen tehnic, echivalent cu cauţiune. Iason probabil a trebuit să depună o sumă de bani în loc de a preda pe Pavel şi pe Sila, în persoană, sau ca o garanţie că evangheliştii nu se vor întoarce pentru a tulbura cetatea sau ca un zălog pentru propria sa bună purtare. Creştinii locali au trecut printr-un mare risc din cauza misionarilor, dar ei au întâmpinat bucuros primejdia de dragul Evangheliei (cf.1 Tesaloniceni 1,6; 2,14). E lucru clar că dregătorii refuzau să se lase intimidaţi şi să treacă la acţiuni ilegale şi meritau să fie lăudaţi pentru decizia lor cumpănită. Probabil au considerat că nu aveau dovezi suficiente pentru condamnare.

10 Fraţii au trimis îndată, noaptea, pe Pavel şi pe Sila la Bereea. Când au sosit, au intrat în sinagoga iudeilor.

Au trimis îndată. Fie din cauza poruncii dregătorilor, fie din cauza primejdiei iminente (cf. cap. 9,25), Pavel şi Sila fuseseră binefăcătorii noilor credincioşi, dar acum rolurile se schimbaseră şi creştinii tesaloniceni se îngrijeau cu eficienţă de misionari. Pavel n-a uitat niciodată bunătatea lor şi, adesea, dorea să-i revadă. Cel puţin în două alte ocazii, el a încercat să viziteze din nou biserica din Tesalonic, dar a trebuit să fie mulţumit să trimită pe Timotei în locul său (vezi 1 Tesaloniceni 2,18; 3,1,2).

Berea. O mică cetate macedoneană, cam la 50 de mile la sud-vest de Tesalonic. Cetatea era de o mult mai mică însemnătate comercială decât Tesalonic. Oraşul încă îşi mai păstrează numele în modernul Varia. Forma biblică a numelui ar putea fi mai exact redată Beroea. Vezi harta p. 316.

În sinagoga. Populaţia iudaică era destul de numeroasă pentru a-şi întreţine propriul ei locaş de cult. Era obiceiul lui Pavel să-şi înceapă lucrarea în sinagogă (cf. cele de la v. 1,2), dar, în cazul acesta, îndată după necazul de la Tesalonic, o astfel de purtare cerea un curaj neobişnuit.

11 Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa.

Inimă mai aleasă. [Mai nobili, KJV.] Literal, de neam ales (cf. 1 Corinteni 1,26). Aici cuvântul înfăţişează temperamentul generos, loial, care se considera că ar caracteriza pe cei de viţă aristocratică. Tocmai această calitate de bunătate şi lipsă de prejudecăţi e ceea ce au admirat apostolul şi Luca la iudeii bereeni. În contrast cu cei din sinagoga din Tesalonic, ei nu erau sclavii prejudecăţilor, ci, cu vederi largi, erau gata să studieze adevărurile pe care le prezenta Pavel.

Au primit cuvântul. Adică, Cuvântul lui Dumnezeu. Pavel le-a dat aceeaşi învăţătură biblică pe

care o dăduse iudeilor din Tesalonic (v. 3).

Cu toată râvna. [Promptitudine, KJV.] Sau însetare. Ei doreau cu însetare să fie luminaţi.

Cercetau. Gr. anakrino, a cerceta, a examina, a examina amănunţit dovezile, îndeosebi

în cazuri juridice, ca în cap. 4,9; 12,19. Bereenii au folosit inteligenţa sfinţită la studierea Scripturilor şi au descoperit că învăţăturile ei inspirate vorbeau de un Mesia care avea să sufere şi să învie. După ce au cercetat dovezile şi au descoperit care era adevărul, ei au dovedit sinceritate, acceptând noua învăţătură. Convertiţii bereeni au fost totdeauna priviţi, mai ales de aceia care scot în evidenţă dreptul la judecată particulară, ca reprezentanţii acelora care dau pe faţă o legătură dreaptă între raţiune şi credinţă, evitând credulitatea, pe de o parte, şi scepticismul, pe de altă parte. În promptitudinea lor de a cerceta ceea ce era prezentat ca adevăr şi de a-l compara cu autoritatea onorată, Scripturile, în cele din urmă, această formă de acceptare adevărului, aşa cum l-au găsit ei, constituie un bun exemplu de urmat.

În fiecare zi. Folosirea acestui cuvânt sugerează că şederea lui Pavel cu bereenii a fost cel puţin destul de lungă ca el să îndrepte pe cercetători la studiu extins al Cuvântului.

12 Mulţi dintre ei şi din femeile cu vază ale grecilor şi mulţi bărbaţi au crezut.

[De aceea, KJV; Deci, Nitz.] Ca rezultat al cercetării sârguincioase zilnice a Scripturilor, mulţi au crezut solia evanghelică. Biblia aduce convingere şi convertire acelora care cu sinceritate cercetează paginile ei pentru a găsi adevărul.

Mulţi dintre ei... au crezut. În contrast cu unii... au crezut (v. 4).

Din femeile cu vază. [Femei onorabile, KJV.] Adică femei de rang, cu poziţie distinsă, cu vază pentru influenţa şi bogăţia lor (cf. cele de la cap. 13,50).

Ale grecilor. [Care erau greci, KJV.] Expresia se referă mai ales la femei, dar probabil că erau cuprinşi şi bărbaţi (vezi v. 4).

13 Dar iudeii din Tesalonic, când au aflat că Pavel vestea Cuvântul lui Dumnezeu şi în Bereea, au venit acolo, ca să tulbure şi să aţâţe noroadele.

Iudeii din Tesalonic. Aceştia nu erau mulţumiţi cu alungarea misionarilor din propriul oraş; ura lor a urmărit pe creştini la Berea (cf. cele de la cap. 14,19).

Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este termenul folosit de Luca. Iudeii tesaloniceni care nu au acceptat solia lui Pavel nu ar fi descris-o ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Prejudecata şi îndelunga instruire în învăţătura iudaică le orbiseră ochii (cf. cele de la 2Cor. 3,14,15).

Să aţâţe. Gr. saleuo, să agite, să zguduie deplin. Figura sugerează o furtună pe mare când toţi sunt tulburaţi, o potrivită descriere a confuziei pe care iudeii din Tesalonic căutau să o creeze. Dovezi textuale importante (cf. p. 10) pot fi citate pentru exprimarea ei au venit şi acolo, aţâţând şi tulburând poporul (vezi mai jos la gloatele). Iudeii probabil au adus acuzaţii asemănătoare cu acelea pe care le aduseseră contra creştinilor, la Tesalonic, acuzând pe credincioşi că aţâţă la tulburări politice.

Gloatele. [Poporul, KJV.] Gr. hoi ochloi, gloatele. Pare că iudeii tesaloniceni au încercat să producă aceeaşi acţiune a gloatei contra apostolilor, şi aici la Berea, cum procedaseră cu succes în propria lor cetate (v. 5-10).

14 Atunci fraţii au pornit îndată pe Pavel spre mare; Sila şi Timotei au rămas în Bereea.

Îndată. Ca şi din Tesalonic (v. 10), la fel şi din Berea, plecarea apostolilor s-a făcut cu toată graba. Încă o dată, creştinii locali, noi în credinţă şi cu risc personal, au luat măsuri pentru siguranţa învăţătorilor lor.

Spre mare. [Cam la mare, KJV; Până spre mare, Nitz.] Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea până la mare. Această acţiune bruscă era pregătitoare pentru luarea unei corăbii spre o destinaţie care nu fusese încă decisă. Deoarece nu există menţionare de locuri de oprire între Berea şi Atena (aşa cum Amfipoli şi Apolonia au fost menţionate între Filipi şi Tesalonic, în v.1) se presupune că Pavel a călătorit pe apă. Ocolind promontoriul Sunium, el va fi intrat în Atena pe calea portului Pireu (vezi v. 16). El a fost însoţit până aici de unii care merseseră cu el din Berea (v. 15), dar ei s-au înapoiat şi el a fost lăsat singur. Dorinţa lui pentru părtăşie şi sfat este exprimată în solia pe care a trimis-o cu bereenii care se întorceau, ca Sila şi Timotei să vină la el cât mai curând [cu toată viteza] (v. 15). Din 1 Tesaloniceni 3,1-3, ar reieşi că Timotei a venit la Atena, probabil după incidentul de la Areopag şi a fost trimis înapoi, la scurt timp după aceea, cu cuvinte de sfat şi de mângâiere pentru cei din Tesalonic, despre care i se relatase că au suferit mult necaz.

Lui Sila şi Timotei. Timotei nu mai fusese menţionat pe nume de când fusese introdus în naraţiune la Listra (vezi cap. 16,1), dar reiese că, după circumciziunea lui (v. 3), el fusese stăruitor alături de Pavel. Acum, Timotei şi Sila aveau să lucreze fără sprijinul experimentat al evanghelistului mai vârstnic. Iudeii persecutori însetau după sângele lui Pavel şi nu părea că vor molesta pe lucrătorii mai puţin importanţi, dacă rămâneau în Berea. În felul acesta, Sila şi Timotei urma să fie liberi pentru a întări pe noii credincioşi din Berea şi Tesalonic.

15 Cei ce însoţeau pe Pavel l-au dus până la Atena. Apoi s-au întors, cu însărcinarea să ducă lui Sila şi lui Timotei porunca să vină cât mai curând la el.

Au dus. [Au condus, KJV.] Pe cât se pare, întreaga grijă şi îndrumare a călătoriei lui Pavel era în mâinile bereenilor şi nu ale sale. Ei personal l-au însoţit în călătorie, asigurând în felul acesta securitatea lui.

La Atena. Apostolul probabil plănuise să meargă pe jos, prin Macedonia, în Grecia, dar criza neaşteptată a făcut ca planul său să fie abandonat şi el a întreprins trecerea directă la Atena (vezi harta p. 316; vezi cele de la v. 16). Acolo putea să aştepte în siguranţă pe colegii săi misionari. Se poate ca el să fi plănuit să aştepte fără să predice, dar spiritul lui evanghelistic înflăcărat a fost trezit de priveliştile pe care le-a văzut în Atena.

Cât mai curând. [Cu toată graba, KJV.] Sau cât mai curând cu putinţă. Cei care conduseseră pe Pavel la Atena au fost trimişi înapoi la Berea, cu instrucţiunea ca Timotei şi Sila să se alăture apostolului de îndată. Este un motiv de a gândi că Pavel nu putea să călătorească sau să lucreze uşor singur, din cauza infirmităţii sale (cf. cap. 9,18). El dorea după prezenţa asociaţilor săi credincioşi ca să se poată consacra prompt lucrării sale. În 1 Tesaloniceni 3,1,2 e o informaţie că Timotei cel puţin să fi venit la Atena. Pare că la scurt timp după aceea l-a trimis înapoi pentru a se îngrijii de convertiţii tesaloniceni. De la Atena, Pavel s-a dus la Corint (Fapte 18,1), unde mai târziu i s-au alăturat şi Sila şi Timotei (v. 5).

S-au întors. Adică bereenii care îl duseseră pe Pavel la Atena. Pentru întâia dată în călătoriile lui misionare mai mari, apostolul e lăsat fără tovărăşia colegilor săi lucrători.

16 Pe când îi aştepta Pavel în Atena, i se întărâta duhul la vederea acestei cetăţi pline de idoli.

Atena. Capitala vechii Atici şi a Greciei moderne, situată în extremitatea de nord-est a provinciei romane Ahaia (vezi harta p. 33). Se găseşte la 4 mile şi jumătate de mare şi era legată cu portul Pireu printr-un coridor lat apărat de ziduri. Tradiţia îi descrie istoria în trecut, la anul 1581 î.Hr., dar cetatea nu a devenit proeminentă decât pe la 300 î.Hr. În cursul următorilor 200 de ani, Atena a urcat la culmea puterii ei şi a ajuns la Epoca ei de Aur, sub Pericle (461-430 î.Hr.). Fiii ei iluştri cuprindeau pe Sofocle, Platon, Aristotel şi Demostene. În 338 î.Hr., însă, cetatea a fost zdrobită de puterea ascendentă a Macedoniei, şi în sec. al II-lea î.Hr. a fost inclusă în provincia romană Ahaia. Pe vremea lui Pavel nu mai poseda putere politică efectivă, dar era încă centrul intelectual recunoscut al lumii şi era privită ca cetate universitară a Imperiului Roman. Populaţia probabil număra 250.000 de suflete, la data aceea. Vezi harta p. 316.

Punctul central al Atenei era Acropole (oraşul de sus, înalt). Aceasta era o înălţime de vreo 500 de picioare şi era locul unde se aflau mai multe temple vestite, dintre care principalele şi cele mai frumoase erau Partenonul, Erecteumul şi Templul Victoriei Înaripate (vezi ilustraţii în faţa

p. 352). Pe o înălţime mai joasă, la est de Acropole, era Areopagul (Dealul lui Marte, vezi v. 19), o ridicătură stearpă de stâncă, întinzându-se în direcţia nord-vest spre sud-est. Acesta era mediul în care s-a găsit Pavel, în timp ce aştepta pe Sila şi Timotei, din Berea.

I se întărâta. Gr. paroxuno, a irita, a provoca, a se întărâta la mânie (cf. cele de la cap. 15,39). Aparent, Pavel nu intenţionase să predice la Atena, dar priveliştile pe care el le-a văzut, l-au provocat la acţiune şi el s-a simţit constrâns să vorbească înainte ca Timotei şi Sila să fi sosit.

Duhul. Adică mintea, sufletul lui, adâncimile lui lăuntrice spirituale.

Pline de idoli. [Cu totul dedată la idolatrie, KJV.] Mai degrabă plină de idoli. Josephus descrie pe atenieni ca fiind cei mai evlavioşi dintre greci (Contra Apion ii. 12 [130]; ed. Loeb, p. 345). În acord cu o relatare veche, erau peste 3000 de statui în Atena, pe vremea lui Pavel. Una din străzile era împodobită cu un bust al zeului crainic Hermes, în faţa cărei case. Temple, porticuri, colonade şi curţi erau pline de lucrări de artă, meşteşugit sculptate, care proclamau din belşug dragostea de frumos a grecilor. Pavel, cu fundalul său elenistic, nu a putut fi indiferent faţă de apelul estetic al unei astfel de bogăţii artistice, dar oricare ar fi fost plăcerea pe care a simţit-o, ar fi fost copleşită de implicaţiile spirituale a ceea ce vedea. În cea mai mare parte, statuile erau legate de cultul păgân şi puteau pe bună dreptate fi descrise ca idoli. Pentru un iudeu, o astfel de expunere ar fi fost o călcare evidentă a poruncii a doua. Pentru un creştin, priveliştea ar fi adus o întristare şi mai mare prin darea la iveală a prăpastiei dintre păgânismul grec şi descoperirea Evangheliei lui Dumnezeu în Hristos. Totuşi, atât de deplin împărtăşea Pavel dorinţa Mântuitorului de a răscumpăra pe oameni din nebuniile lor, încât reacţia lui finală a fost evanghelistică. El nu putea pierde ocazia de a proclama Evanghelia, celor din Atena.

17 În sinagogă stătea deci de vorbă cu iudeii şi cu oamenii temători de Dumnezeu, iar în piaţă stătea de vorbă în fiecare zi cu aceia pe care-i întâlnea.

În sinagogă. Nu există nici o dovadă că o mare colonie de iudei exista la Atena, dar au fost găsite în cetate, inscripţii iudaice timpurii. Pavel, aşa cum îi era obiceiul (vezi Fapte 9,15; 13,5, 14; cf. cele de la Luca 4,16), s-a dus mai întâi la iudei, aşteptând în mod natural de la ei, sprijin în lupta împotriva idolatriei. Naraţiunea nu dă nici o indicaţie cu privire la reacţia lui printre compatrioţii săi şi nu lasă nici o relatare cu privire la rezultatele tangibile din lucrarea lui printre ei.

Stătea de vorbă. [Disputa, KJV.] Vezi v. 2.

Deci. Mânia lui îndreptăţită împotriva idolatriei agresive nu şi-a găsit rostul în simple reacţii de nemulţumire, ci l-au determinat să încerce să evanghelizeze cetatea păgână.

Oamenii temători de Dumnezeu. Vezi cap. 10,2.

În piaţă. Gr. agora (vezi Matei 11,16; Fapte 16,19). În Atena erau două agore, una fiind locul târgului comercial, în timp ce cealaltă, la care se face referire aici, era centrul social al cetăţii. Pe vremea lui Pavel ea era împodobită cu o oştire de statui, chipuri ale eroilor naţionali, ca şi ale celor mai mulţi zei din panteonul grec. Această agora era arena unde cele mai multe discuţii politice şi filosofice aveau loc în Atena. Aici Pavel urma să audă filosofi profesionişti şi amatori, disputând între ei şi cu ascultătorii lor. Apostolul urma să fie liber să participe la discuţii şi să-şi expună propria filosofie de viaţă.

Aceia pe care îi întâlnea. Mai degrabă persoane care veneau din întâmplare, adică trecători ocazionali, un teren dificil în care să se semene sămânţa Evangheliei.

18 Unii din filosofii epicurieni şi stoici au intrat în vorbă cu el. Şi unii ziceau: „Ce vrea să spună palavragiul acesta?” Alţii, când l-au auzit că vesteşte pe Isus şi învierea, ziceau: „Pare că vesteşte nişte dumnezei străini.”

Filosofii. Literal iubitori de înţelepciune, un termen folosit de aceia care se consacrau căutării înţelepciunii sau ştiinţei.

Epicurieni. Cele două şcoli filosofice, epicurianismul şi stoicismul, erau la data aceasta marile reprezentante ale gândirii greceşti. Epicurianismul şi-a luat numele de la întemeietorul lui, Epicur, care a trăit o viaţă lungă şi liniştită, la Atena, cam de la 342 î.Hr. până la 270 î.Hr. În armonie cu voia întemeietorului lui, adunările erau ţinute într-o grădină şi din această cauză, epicurienii erau uneori cunoscuţi drept Şcoala Grădinii. Speculaţiile lui Epicur cuprindeau atât o soluţie fizică, cât şi una etică a problemelor universului. În tovărăşia cu cei mai mulţi gânditori ai vremii, el respingea politeismul popular, la care îndrăznea să renunţe pe faţă şi gândea că zeii, în serenitatea lor, erau prea depărtaţi de oameni pentru a fi preocupaţi de întristările sau păcatele oamenilor. Ei nu aveau nevoie nici de sacrificii, nici de rugăciuni. Marele rău al lumii era superstiţia care robea mintea celor mai mulţi oameni şi era sursa celor mai multe crime şi a celei mai mari părţi din mizerie. Scopul omului era ajungerea la fericire şi cel dintâi pas către ea era emanciparea cu privire la ideea pedepsei viitoare. Experienţa arăta că ceea ce oamenii numesc fericire este adesea mai mult decât echilibrat de durerea ce urmează; în consecinţă, el gândea că trebuie să se evite excesele senzuale. Viaţa lui Epicur însuşi pare să fi fost marcată de stăpânire de sine, bunătate, generozitate, evlavie şi patriotism (Diogene, Laertius x. 10). Dar el privea legile omeneşti ca simple aranjamente convenţionale şi nu găsea nici un loc pentru o lege morală superioară. De aceea fiecare om era lăsat să arbitreze asupra legalităţii propriilor sale plăceri, iar cei mai mulţi oameni alegeau o viaţă de tihnă şi mulţumire de sine. Uneori, dar mult prea rar, gândirea îngrijită echilibra o tendinţă epicuriană de a cădea în animalism. Mai adesea, cei care se devotau lăsării în voia simţului apetitului, pe de o parte şi a libertăţii sexuale, pe de altă parte, procurau triste expuneri ale adâncimii degradării la care o astfel de filosofie îngăduia oamenilor să se afunde.

Lui Epicur i s-a pus în seamă prevederea unora din aşa numitele descoperiri ale ştiinţei moderne, în domeniul fizicii. El excludea atât ideea de creaţiune, cât şi pe aceea de control. El gândea că materia a existat din totdeauna şi că atomii infiniţi, din care era compusă materia, intraseră printr-un proces de atracţie şi respingere, în multiple combinaţii din care a ieşit lumea naturii, aşa cum o văd oamenii. Poemul lui Lucreţiu, De Rerum Natura, e probabil expresia cea mai înălţătoare a acestui sistem negativ şi într-adevăr ateist, deoarece posedă o oarecare nobleţe de protest plin de indignare la adresa superstiţiei care ţinea în stăpânire, lumea păgână.

Poezia epicuriană dă exemple caracteristice de învăţătura etică a acestui sistem. Horaţiu spune: Încetează a întreba ce va aduce ziua de mâine şi socoteşte ca un câştig ceea ce acordă Fortuna în fiecare zi. (Odes i. 9; ed. Loeb, 29).

Dă pe faţă înţelepciune. Limpezeşte vinul şi, întrucât viaţa e scurtă, scurtează nădejdile care se întind departe! Chiar şi în timp ce vorbim, timpul invidios a trecut cu repeziciune. Strânge roadele de astăzi, punând cât mai puţină încredere în ceea ce e mâine! (Ibid. 11; ed. Loeb, p. 33).

Acum Pavel era adus faţă în faţă cu filosofia aceasta. În v. 22-31, aflăm cum a tratat-o. El a afirmat personalitatea lui Dumnezeu drept Creator, Cârmuitor, Părinte; forţa obligatorie a legii divine scrise în inimă, nobleţea unei vieţi înălţate mai presus de o frenetică umblare după plăceri şi cheltuială nu pentru sine, ci pentru alţii şi Dumnezeu. În cele din urmă, el a atras atenţia la răspunderea morală a omului, în lumina învierii şi judecăţii. O astfel de învăţătură aşeza pe apostol separat de susţinătorii filosofiei superioare.

Stoici. Această şcoală de filosofie şi-a luat numele nu de la fondatorul ei, Zenon (c. 340 – c. 260 î.Hr.) din Citium, în Cipru, ci de la Stoa Poikile, porticul pictat din Agora din Atena, unde Zenon obişnuia să înveţe. Josephus (Viaţa 2 [12]) afirmă că sunt puncte de asemănare între stoici şi farisei. Într-adevăr se poate spune că atitudinea lor faţă de viaţa morală a păgânismului la data aceasta prezenta mulţi factori similari cu aceia ai fariseismului. Ei învăţau că adevărata înţelepciune constă din a fi stăpânul, şi nu sclavul, împrejurărilor. Lucrurile care nu sunt în puterea noastră nu trebuie să fie nici poftite, nici evitate, ci trebuie să fie acceptate cu calm. Căutătorul de înţelepciune era învăţat să fie indiferent la plăcere, ca şi la durere şi să păstreze o neutralitate intelectuală. Teologia stoică era mai nobilă decât aceea a epicurienilor. Stoicii concepeau o minte divină care străbătea universul şi orânduia treburile lui. Ei recunoşteau autoritatea ei în treburile naţiunilor şi în viaţa oamenilor, în parte, totuşi deţineau o credinţă practică în libertatea voinţei omului. Manualul de etică, o relatare a filosofiei lui Epictet, fostul sclav, şi Meditaţiile lui Marc Antoniu, împăratul, arată cum sclavul şi împăratul sunt, într-un anumit sens, consideraţi egali, în acord cu acest sistem filosofic. Scrierile lui Seneca arată că etica stoicilor era similară cu aceea a creştinilor. Mulţi dintre stoici au devenit tutori pentru fiii unor familii nobile şi au exercitat o influenţă comparabilă cu aceea a confesorilor iezuiţi, în Europa sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea.

Erau mai multe inconveniente pentru eficienţa filosofiei lor: 1) ţintind la o lipsă de interes pentru ei înşişi, au pierdut simpatia şi pentru alţii; 2) aspirând la o perfecţiune etică prin acţiunea propriei lor voinţe, susţineau în mod greşit că oamenii erau în stare să-şi lucreze propria lor mântuire; 3) accentuând viaţa perfectă, idealul superior – ca şi fariseii – făceau din ea o mască pentru o viaţă egoistă şi coruptă. Asemenea fariseilor, ei erau prea adesea făţarnici (sau cabotini), jucând un rol în faţa lumii, la care caracterul lor lăuntric nu corespundea. În limbajul satiricului, oamenii care maimuţăresc Curiile şi trăiesc ca Bacanalele îndrăznesc să vorbească despre morală. (Juvenal, Satire ii. 2, 3; Loeb ed., p. 17).

Evident erau numeroase puncte de asemănare între reprezentanţii mai buni ai acestei şcoli şi Pavel. Totuşi, chiar şi pentru ei principiile fundamentale pe care el le reprezenta ar fi părut un vis zadarnic. Când Pavel a vorbit despre Isus şi despre înviere, despre judecata viitoare, stoicii s-au sustras de la gândul că aveau nevoie de iertare şi răscumpărare.

Intrat în vorbă. [Întâmpinat, KJV.] Gr. sumballo, a aduce laolaltă, nu neapărat cu intenţia rea, ci ca o întâlnire ocazională.

Palavragiul. [Flecar, KJV; Vorbăreţ, Nitz.] Gr. spermologos, literal, culegător de seminţe, adesea folosit cu privire la păsări care ciugulesc seminţe împrăştiate. Aici, filosofii aplicau termenul la Pavel, ca unul care, după ce a ciugulit frânturi împrăştiate de ştiinţă, era sârguincios să instruiască pe cei care erau mai bine informaţi.

Isus. Mântuitorul era tema constantă a predicii apostolice (cf. cap. 2,22; 3,13; 5,30, 42; 8,5, 35; 9,20; 11,20; 13,23 etc.). Pavel proclamă curajos pe acelaşi Isus, intelectualilor sceptici ai Atenei.

Învierea. Aceasta era de asemenea predicarea bisericii timpurii (cf. cap. 2,24; 3,15; 4,2, 10; 10,40; etc.). Pavel avea experienţa personală pentru a dovedi învierea lui Hristos, deoarece el conversase cu Domnul înviat (cap. 9,4-6). Dar apostolul învăţa şi învierea finală a tuturor oamenilor (cf. la Fapte 17,32; 1 Corinteni 15,51; 1 Tesaloniceni 4,14-16) şi aceasta este ceea ce a pus în uimire pe filosofii Atenei. Ei deja credeau în nemurirea sufletului, dar erau uimiţi să audă pe cineva că învaţă învierea literală a trupului. În 1 Corinteni 15,35-44, vedem natura obiecţiunilor ridicate împotriva acestei doctrine şi felul în care Pavel a răspuns la ele.

Dumnezei străini. Cuvântul grec tradus aici dumnezeu (daimonia) e folosit de scriitorii NT pentru demoni sau draci (vezi Mar. 1,23), fiinţe supranaturale rele, nevrednice de închinarea omului. Dar scriitorii păgâni foloseau daimonia pentru un ordin inferior de fiinţe divine, nu în mod necesar rele, care pretindeau adorarea oamenilor. Era una dintre acuzaţiile aduse împotriva lui Socrate, acuzaţie pe temeiul căreia a fost condamnat, că introducea noi daimonia (Xenofon, Memorabilia i. 1. 1, 2). Dar atmosfera intelectuală de la Atena se schimbase de la moartea lui Socrate, deoarece ceea ce agita pe oponenţii lui Pavel nu era mânia, ci curiozitatea. Ei nu atacau pe Pavel pentru învăţătura lui; în mijlocul abundenţei idolilor, ei probabil nu simţeau nici o dificultate în a îngădui un loc lui Isus, cu condiţia ca El să nu caute să doboare propriile lor divinităţi.

S-a socotit de unii că atenienii, folosind cuvântul plural dumnezei, înţelegeau că Isus era o divinitate nouă şi Anastasis (cuvântul grec pentru înviere), o alta. Atenienii dedicaseră temple şi altare Concordiei şi Epimenide îi îndemnase să înalţe altare Insolenţei şi Dizgraţiei (Cicero De Legibus ii. 11), cei doi demoni pe care ei îi învinovăţeau că au adus cetatea lor la ruină. Ar fi fost natural pentru greci să-şi închipuie pe predicatorul creştin ca un prezentator de divinităţi noi. Ei de asemenea au văzut că el avea mai multe de spus decât auziseră ei până aici.

19 Atunci l-au luat, l-au dus la Areopag şi au zis: „Putem să ştim care este această învăţătură nouă pe care o vesteşti tu?

L-au luat. Gr. epilambano, a apuca. Nu e de presupus că s-a folosit sau intenţionat vreo violenţă. Pavel era singur şi dacă este adevărat că vederea sa era o problemă pentru el (vezi cap. 9,18), ar fi depins oarecum de alţii de a-l aduce uşor dintr-un loc în altul. Epilambano e folosit adesea pentru luarea de mână pentru a ajuta sau proteja (vezi Marcu 8,23; Fapte 23,19) şi e folosit de Luca pentru a descrie acţiunea lui Barnaba când a luat pe Pavel şi l-a dus la apostoli (cap. 9,27). În plus, întregul context arată că acţiunea mulţimii nu era nicidecum o arestare, deoarece atunci când s-a terminat, Pavel a ieşit din mijlocul lor (cap. 17,33), evident fără să fi fost supus la vreo brutalitate.

Areopag. Gr. Areios Pagos dealul lui Ares, Ares fiind echivalentul grecesc al latinescului zeul Warului, de aceea Areios Pagos e tradus dealul lui Marte în v. 22 [KJV]. În ce priveşte aşezarea lui, vezi v. 16. locul era vestit ca loc de adunare al consiliului atenian al Areopagului care şi-a luat numele de la dealul unde se aduna. Consiliul acesta, care pretindea că-şi datorează originea Atenei, zeiţa ocrotitoare a cetăţii, era tribunalul cel mai vechi şi cel mai respectat din Atena. El număra printre membrii ei bărbaţi de cel mai înalt rang oficial. La origine, acest consiliu era format numai din aceia care serviseră în serviciul înalt de arhon şi ajunseseră la vârsta de 60 de ani. Pericle, într-o oarecare măsură, limitase întinsa lui autoritate (sec. al V-lea î.Hr.) şi, tocmai în calitatea de purtător de cuvânt al partidei care s-a opus ideilor de progres ale lui Pericle, Eschil a scris tragedia Eumenides, care sublinia autoritatea divină a consiliului. Ce fel de autoritate a exercitat acest consiliu pe vremea lui Pavel, nu se ştie.

Opiniile sunt împărţite asupra faptului dacă Pavel va fi fost dus pe deal sau înaintea consiliului. Textul grecesc are articolul definit înainte de Areios Pagos, dând traducerea Areopagul, care s-ar putea referi atât la deal, cât şi la consiliul Areopagului, care de multă vreme era numit Areopagul. Dealul însuşi era relativ mic şi aglomerat cu altare, aşa că, de obicei, consiliul se întruna în Stoa Basileios, Porticul Împăratului şi se întrunea pe Dealul lui Marte, numai pentru a-şi preda sentinţa. Dacă Pavel a fost dus în faţa consiliului, e cu totul improbabil că vor fi avut loc acolo proceduri judiciare. Prezentarea lui avea să fie mai degrabă pentru expunerea învăţăturii înaintea corpului intelectual suprem al cetăţii universitare. Dacă, pe de altă parte, el ar fi fost numai la deal, el putea totuşi să fie auzit de un grup select de filosofi epicurieni şi stoici, care doreau să decidă asupra valorii învăţăturii sale stranii. Acolo, departe de îmbulzeala agorei (vezi v. 17), apostolul ar fi fost liber să-şi expună doctrina. Unii presupun că tribunalul era în şedinţă când Pavel a fost adus pe deal, mai ales datorită faptului că un membru al tribunalului era convertit de predica lui Pavel (vezi

v. 34). Dar nu există nici o dovadă în privinţa acestui punct.

Putem să ştim? O expresie idiomatică care poate fi redată: E cu putinţă ca noi să ştim? – o întrebare care ar putea fi curtenitoare, sarcastică sau ironică. Epicurienii şi stoicii nu aveau îndoieli cu privire la propria lor capacitate de a înţelege tot ceea ce Pavel ar fi putut să le spună, dar erau evident doritori de a auzi despre învăţătura lui curioasă.

Învăţătură nouă. Gr. kainos, nouă, în calitate; de unde aici, prin implicaţie, ceva diferite de filosofiile seci, uscate, colportate de atenieni. O eventuală noutate avea să fie foarte binevenită.

20 Fiindcă tu ne aduci ceva ciudat la auz. Am vrea, dar, să ştim ce vrea să zică aceasta.”

Ceva ciudat. [Lucruri curioase, KJV.] Propoziţia poate fi redată, căci lucruri surprinzătoare ne aduci la urechile noastre. Niciodată mai înainte, ascultătorii săi nu auziseră vreo învăţătură ca aceea pe care Pavel le-o aducea. Solia lui le trezise atenţia prin curiozitatea conţinutului ei.

Am vrea să ştim. Adică, dorim să aflăm (cf. cele de la v. 19). Pasiunea lor arzătoare era de a şti, de a achiziţiona cunoştinţe.

21 Căci toţi atenienii şi străinii care stăteau în Atena nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou.

Toţi atenienii. Versetul acesta este o paranteză pentru a explica pe cele care preced. Această neobosită tendinţă spre cercetare a minţii ateniene era proverbială. În cuvinte aproape identice cu acelea pe care Luca le foloseşte aici, Demostene reproşa mai înainte concetăţenilor săi irosirea timpului în agora, căutând veşti cu privire la mişcările lui Filip în Macedonia sau cu privire la acţiunile propriilor lor ambasadori, când, de fapt, ei ar fi trebuit să-şi devoteze eforturile pregătirii pentru War (First Philippic 10–13 [43]).

Străinii. Adică, rezidenţi străini, dintre care erau mulţi la Atena. Viaţa intelectuală a cetăţii atrăgea un grup foarte amestecat – tineri romani, trimişi ca să-şi definitiveze învăţătura, artişti, excursionişti, filosofi şi căutători de curiozităţi, din orice provincie a imperiului şi mulţi alţii.

Îşi petreceau vremea. Mai literal, aveau timp liber pentru. Timpul verbului în greacă lasă a se înţelege că aceasta era starea lor mentală continuă. Dacă tot timpul cuiva e folosit cu o anumită ocupaţie nu mai rămâne timp liber pentru altceva. Atenienii puteau găsi timp pentru căutarea de noutăţi, dar nu prea găseau pentru altceva.

Ceva nou. Literal, ceva mai nou sau, cum am spune noi, veştile cele mai proaspete. Această tendinţă a populaţiei ateniene e confirmată de afirmaţii ale autorilor clasici. Tudicidide reprezintă pe Cleon ca plângându-se de concetăţenii săi că aveau obiceiul de a juca rolul de spectatori ai cuvintelor şi ascultători de fapte (Istoria iii. 38. 4; ed. Loeb, Thucydides, vol. 2, p. 63). S-a făcut deja referire la o învinuire asemănătoare adusă de Demostene.

22 Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului şi a zis: „Bărbaţi atenieni! În toate privinţele vă găsesc foarte religioşi.

Areopagului. [Dealul lui Marte, KJV.] Mai degrabă, Areopagul (vezi v.19). Dacă apostolul stătea pe vârful dealului stâncos, privea în jos la templul lui Hefaistos, spre nord-vest, şi în sus, spre Partenon, care se înălţa mai sus de el, pe Acropole. Pe înălţimea acelei coline mai mari, se găsea statuia colosală de bronz a Atenei, care era considerată zeiţa protectoare a iubitei ei, Atena. Mai jos de apostol se întindea cetatea însăşi, care era veritabil plină de idoli. Vezi ilustraţia, p. 352.

Bărbaţi atenieni. Deşi aceasta este o introducere respectuoasă, cuvântarea care urmează nu este aceea a unui om chemat la judecată (cf. cu v.19), ci a unui apărător înflăcărat al unor doctrine deosebite, îndrăgite. Pavel adoptă vorbirea oratorilor atenieni. Aceasta era în conformitate cu obiceiul său de a se adapta la ascultătorii săi (vezi 1 Corinteni 9,13-22). Faptul că Pavel putea să facă lucrul acesta îi onorează mult capacitatea. Luca comprimă cuvântarea apostolului în zece versete (Fapte 17,22-31), dar e probabil că Pavel a vorbit mult mai pe larg, mai ales în faţa unui auditoriu atât de distins.

Vă găsesc. [Vă privesc, KJV.] Gr. theoreo, a privi, a se uita la, sugerând că Pavel îşi întemeia observaţiile pe ceea ce văzuse.

Foarte religioşi. [Prea superstiţioşi, KJV; Mai temători de Dumnezeu, KJV.] Gr. deisidaimonesteroi, un adjectiv comparativ din deido (a se teme daimon (divinitate). Cuvântul grecesc (deisdaimon) era folosit atât într-un sens bun, cât şi într-unul rău. Un deisdaimon era un consultant şi ghicitor şi un prevestitor credincios. El urma, de pildă, să evite a face o călătorie, dacă vedea pe drum o nevăstuică. Un exemplu remarcabil al acestei supra-religiozităţi în locuri înalte este acela al lui Nicias, generalul atenian, care era întotdeauna apăsat de un simţ al geloziei zeilor şi de aceea a contramandat importante mişcări strategice, pentru că era o eclipsă de lună (Tucidide, History vii. 504). Împăratul Marc Aureliu, stoic (Meditaţii i. 16) se felicita că nu e un deisdaimon ci, din devoţiunea mamei sale, un theosebes,un om evlavios (ibid., i.3). Pavel nu putea să folosească un cuvânt într-un sens denigrator chiar de la începutul cuvântării sale. Mai degrabă ar fi căutata să comenteze asupra felului scrupulos în care atenienii căutau să recunoască toate formele de divinitate. O astfel de introducere ar fi câştigat atenţia filosofilor şi a atenienilor, în general.

23 Căci, pe când străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei bine, ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.

Străbăteam. [Treceam pe alături, KJV.] Mai degrabă, treceam prin, adică cetate, fie în plimbare pe îndelete, fie când a intrat în cetate şi a pătruns către centrul ei. Mă uitam. Gr. anatheoreo a privi cu atenţie, a observa cu băgare de seamă.

Lucrurile la care vă închinaţi. [Devoţionale, KJV.] Gr. sebasmata, obiecte de cult, mai degrabă, decât acte de cult. Pavel văzuse şi studiase multe din numeroasele lor statui şi inscripţii. Cu politeţe, el identifică aceste sculpturi ale zeităţilor atenienilor, ca obiectele lor de cult. În felul acesta, el a căutat să creeze bunăvoinţă de la început, ca să poată obţine o ascultare continuă. El era atent la câştigarea şi menţinerea interesului ascultătorilor lui.

Am descoperit chiar şi un altar. Greaca are o conjuncţie emfatică între cuvintele descoperit şi un altar, aşa încât expresia ar trebui să spună, am găsit chiar şi un altar, adică pe lângă mulţimea obiectelor deja notate. Cuvântul grecesc pentru altar (bomos) e folosit numai aici, în NT, dar apare în LXX, unde uneori se referă la altare păgâneşti (Exod 34,13; Num. 23,1; Deuteronom 7,5).

Pe care este scris. [Cu această inscripţie, KJV.] Literal pe care fusese scris.

Unui Dumnezeu necunoscut. Gr. agnosto theo unui Dumnezeu necunoscut. Această atribuire neobişnuită a fost în centrul multor discuţii. Unii s-au îndoit de existenţa unui altar cu o astfel de inscripţie, iar alţii au gândit că Pavel sau Luca se refereau la o inscripţie scrisă la singular care a fost găsită scrisă la plural, adică dumnezeilor necunoscuţi. O soluţionare logică a problemei poate fi găsită într-o considerare a unor vechi referiri la altare, purtând aceeaşi inscripţie. Patru din acestea pot fi menţionate, (1) Pausanius (c. anul 150 d.Hr.) spune că pe drumul de la Phaleron, unul din porturile Atenei, erau altare pentru dumnezei care erau numiţi necunoscuţi (i. 1. 4); (2) acelaşi scriitor relatează că la Olimpia era un altar pentru dumnezei necunoscuţi (i. 14. 8); (3) Diogene Laërtius (i. 110.) un scriitor de pe la începutul sec. al III-lea, spune cum Epimenides din Creta fusese invitat să ajute Atena pe vremea marii ciume. Cretanul a dus câteva oi negre şi câteva albe la Areopag şi le-a dat drumul să umble libere prin cetate. Oriunde o oaie se aşeza, se aducea o jertfă şi se ridica chiar pe locul acela un altar. Momentele amintitoare ale acelei ispăşiri nu purtau nume. (4) Philostratus (c. 200 î.Hr.), în Viaţa lui Apollonius din Tyana (vi. 3), menţionează în mod deosebit Atena, unde, spune el, erau altare chiar şi pentru divinităţi necunoscute. Astfel de referiri sunt suficiente pentru a stabili faptul că grecii ridicau cu adevărat altare unor dumnezei al căror nume nu-l cunoşteau. Deşi, în afară de NT, nu e nici o relatare cunoscută, cu privire la o inscripţie la singular, unui dumnezeu necunoscut, dovezile citate mai sus demonstrează posibilitatea ca un astfel de altar să fi existat pe vremea lui Pavel. Prezenţa unui astfel de altar ar fi fost în armonie cu ceea ce se ştie despre filozofia religioasă ateniană. Locuitorii cetăţii erau râvnitori să mijlocească la toţi dumnezeii şi înălţau altare unui dumnezeu necunoscut sau unor dumnezei necunoscuţi, pentru ca nici unul să nu fie neglijat. O astfel de practică reprezintă mărturisirea oamenilor de ştiinţă moderni, cu privire la neputinţa omului de a rezolva problemele universului. O contraparte latină a inscripţiilor greceşti se găseşte pe un altar descoperit la Ostia, portul maritim al Romei, şi acum în Muzeul Vatican. Altarul acesta prezintă un grup de preoţi ai lui Mitras şi poartă inscripţia: Simbolul Dumnezeului ce nu poate fi descoperit. S-a găsit un altar şi la Pergam, cu o inscripţie în greceşte, frântă, pe cât se pare dedicată unui dumnezeu necunoscut.

Ceea ce. [Pe care, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) exprimarea ceea ce şi acesta, în loc de pe care sau pe el. Pavel, fără îndoială, a folosit pronumele neutre, deşi se referea la divinitate, întrucât atenienii erau încă necunoscători în ceea ce priveşte persoana viului Dumnezeu. Se poate iarăşi ca el să fi avut în gând Dumnezeirea, ca în v. 29, unde cuvântul grec pentru dumnezeire (theion) e neutru.

Fără să cunoaşteţi. [Ignorant, KJV.] Gr. agnoountes, un participiu însemnând necunoscând. Aici Pavel face un joc de cuvinte în greceşte. El declară că necunoscutul [agnostos] dumnezeu este Acela la care voi care sunteţi necunoscători [agnoountes] vă închinaţi.

Vă vestesc. [Declar, KJV.] Gr. kataggello, a anunţa, a proclama. În v. 18, filosofii folosiseră virtual acelaşi cuvânt (kataggeleus, un vestitor, un proclamator) pentru a descrie pe Pavel ca prezentator de dumnezei străini. Pavel nu se preocupă cu tăgăduirea acuzaţiei, dar ia cuvântul (kataggello) şi îl foloseşte pentru a-şi îndreptăţi propria sa procedură. În felul acesta era în stare să prezinte pe adevăratul Dumnezeu, pe care Îl iubea şi-L servea.

24 Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini.

Dumnezeu. Acum, când Pavel vorbeşte despre adevăratul Dumnezeu, renunţă la forma neutră a v. 23 şi foloseşte genul masculin. Aceasta aşează pe Acela căruia el I se închină pe un plan mai înalt decât dumnezeii atenienilor.

Care a făcut lumea. Aici apostolul dă ultima identificare a Dumnezeului la care se referă – El este Creatorul. Aceasta Îl distinge de toţi dumnezeii mincinoşi (vezi Ieremia 10,10-12). Creaţiunea de către un Dumnezeu personal era o învăţătură opusă atât filosofiei epicuriene, cât şi celei stoice, totuşi Pavel o exprimă în aşa fel încât trezeşte uimirea şi interesul ascultătorilor săi şi i se îngăduie să continue. Cuvântul tradus lumea (kosmos) era folosit de greci cu referire la universul organizat şi putea cuprinde atât cerul, cât şi pământul (cf. cele de la Matei 4,8).

Tot ce este în ea. Vorbitorul curajos nu lasă nici un loc pentru răstălmăcirea cuvintelor sale sau pentru introducerea de idei sceptice – Dumnezeu nu numai că a făcut universul, ci a creat şi toate lucrurile din el. Astfel de învăţături trăgeau clopotul de moarte pentru mitologia păgână.

Este Domnul. Mai degrabă, El fiind Domnul. Aceasta pune pe Dumnezeul lui Pavel nemăsurat mai presus de toţi ceilalţi presupuşi dumnezei şi-L face posesorul şi cârmuitorul întregului Univers.

Nu locuieşte în temple. Vezi Fapte 7,48; cf. Ioan 4,21-24. În timp ce vorbea despre temple, Pavel probabil arăta spre exemplele magnifice ale iscusinţei arhitectonice greceşti de care era înconjurat în Atena. Învăţătura lui cu privire la omniprezenţa şi transcendenţa lui Dumnezeu a făcut ca închinarea păgână să pară zadarnică şi lipsită de înaltele calităţi spirituale pe care el le proclama acum.

25 El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.

Slujit. [Închinat, KJV.] Gr. therapeuo, a trata, a vindeca, într-un sens medical dar aici folosit cu semnificaţie religioasă şi însemnând a servi. Pavel scoate în evidenţă natura spirituală a serviciului pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la oameni, în contrast cu adoraţia materialistă pe care oamenii nerenăscuţi tind să o aducă.

Ar avea trebuinţă de ceva. Literal, [ca şi cum] ar mai avea nevoie de ceva. Religiile păgâne prezentau pe zeii lor ca depinzând de darurile oamenilor şi fiind lacomi după ele. Pavel explică faptul că adevăratul Dumnezeu e diferit. Oamenii ar trebui să gândească despre Dumnezeu că e supremul Dătător, necerând nimic din mâinile lor, decât dreptate, îndurare şi umilinţă (Mica 6,8). Alţi scriitori iudei şi păgâni mărturisesc cu privire la acelaşi adevăr. David spusese: Ţie nu-Ţi plac jertfele, altfel ţi le-aş fi adus. (Psalmi 51,169 şi poetul latin epicurian Lucreţiu (De Rerum Natura ii. 649–651; ed. Loeb, p. 131) scrisese despre natura divină, spunând că era fără primejdie, ea însăşi puternică prin propriile ei resurse, neavând deloc nevoie de noi, nu e nici împăcată prin slujbe şi nici atinsă de mânie.

Dă tuturor. Prin cuvintele acestea, Pavel cuprindea pe ascultătorii săi şi afirmă că şi ei depindeau de Dumnezeul despre care el vorbeşte.

Viaţa, suflarea. Aceste două substantive pot fi luate drept cuprinzând existenţa muritoare a omului. Dumnezeu dă omului suflare fizică. În acest fel, Pavel scoate în evidenţă deplina dependenţă a omului de singurul Dumnezeu adevărat.

26 El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor,

Dintr-unul singur. [Un singur sânge, KJV; Dintr-un singur sânge, Nitz.] Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru omiterea lui sânge, cuvânt care poate mai târziu a fost adăugat pentru a clarifica ideea. Pavel afirmă adevărul istoric că toţi oamenii şi, în consecinţă, toate naţiunile au odrăslit dintr-un singur strămoş comun, Adam. Credinţa aceasta era una pe care nici un grec şi, îndeosebi, nici un atenian nu era dispus să o accepte. Pentru unii ca aceştia, distincţia dintre greci şi barbari era radicală şi esenţială. Una era intenţionată de la natură să fie sclavă celeilalte (Aristotel, Politica 1. 2. 6). Dar nu era loc în teologia lui Pavel pentru o rasă superioară. El credea raportul Genezei cu privire la crearea omului. El vedea unitatea structurii fizice, a dezvoltării potenţiale sau actuale, care interzicea oricărei rase sau naţiuni – ebraică, elină, latină sau teutonică

– să pretindă că ea era crema sau floarea umanităţii. Compară Galateni 3,28; Coloseni 3,11, unde Pavel accentuează unitatea realizată prin credinţa în Hristos. Creştinul este de două ori obligat să recunoască unitatea oamenilor – prin creaţiune şi prin mântuire.

Toată faţa pământului. O nouă verigă în lanţul raţionamentului lui Pavel. Creatorul a intenţionat ca oamenii să populeze toate părţile pământului, fără a atribui superioritate locuitorilor unei anumite părţi.

Le-a aşezat. [A determinat, KJV; Întocmind, Nitz.] Gr. horizo, a trasa hotarele, a numi, a determina. Forma cuvântului folosit aici este un participiu şi poate fi tradus întrucât a determinat.

Anumite vremi. [Timpuri mai dinainte hotărâte, KJV; Timpuri hotărâte, Nitz.] Gr. prostetagmenoi kairoi, a rânduit timpuri [sau sezoane]. Sensul este mai uşor priceput dacă cuvântul lor este inserat aşa ca expresia să spună întrucât a determinat timpurile lor hotărâte. Cuvântul timpuri (kairoi) se referă la epocile istorice şi nu la sezoanele anuale. Referirea este cu privire la cunoaşterea de către Dumnezeu a treburilor oamenilor.

Hotare. Adică, Dumnezeu, prin providenţa Sa, a fixat hotare naturale sau limite pentru naţiuni (vezi Daniel 4,17; cf. Deuteronom 32,8).

27 ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi.

Să-L caute pe Dumnezeu. [Caute pe Domnul, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea caute pe Dumnezeu şi oarecare dovezi ar putea de asemenea fi citate pentru exprimarea caute dumnezeirea. Dar înţelesul e clar, Dumnezeu aşa a plănuit creaţiunea Sa încât toţi cei care doreau puteau să-L caute şi să-L găsească.

Să se silească. [Doar cel puţin, KJV.] Gr. ei ara ge, dacă atunci într-adevăr sau ca atunci într-adevăr. Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să-L caute. Unica îndoială cuprinsă derivă din faptul că adesea oamenii nu aleg să facă aşa.

Să-L găsească. Altarul pentru necunoscutul Dumnezeu era o mărturie a faptului că ei nu l-au găsit. Lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu (1 Corinteni 1,21). Dar Pavel a adus asigurarea că adevăratul cercetător Îl putea cunoaşte. Dumnezeu doreşte să fie găsit. El răsplăteşte pe cei ce-L caută (Evrei 11,6).

Bâjbâind. [L-ar pipăi, Nitz.] Gr. pselaphao a mânui, a pipăi, a simţi, folosit în LXX pentru actul bâjbâirii în întuneric (Deuteronom 28,29; Iov 5,14 etc.). Aceasta descrie corespunzător bâjbâirea oarbă a oamenilor pentru cunoaşterea Fiinţei Supreme.

Nu este departe. Întreaga propoziţie este foarte emfatică şi spune literal, Şi totuşi El nu este departe de fiecare dintre noi. Nici o îndoială nu este exprimată în cuvintele lui Pavel; el mai degrabă face o declaraţie pozitivă a faptelor. Domnul este aproape de oameni, chiar şi atunci când nu-L recunosc. Lucrul acesta face din găsirea lui Dumnezeu de către oameni o chestiune simplă, deoarece El este alături de ei, aşteptând trezirea lor şi ajutând strădaniile lor de a-L descoperi. Domnul poate să Se descopere şi Se descoperă pe măsura zelului şi stăruinţei depuse de aceia care-L caută. La punctul acesta, stoicii ar fi văzut paralele între propria lor învăţătură şi gândirea lui Pavel, dar epicurienii s-ar fi împotrivit, deoarece cuvintele apostolului constituiau un atac la ateismul de bază al sistemului lor.

28 Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem din neamul Lui…”

În El avem viaţa. [În El trăim, KJV.] Întreaga propoziţie spune literal, În [sau prin] El trăim şi suntem mişcaţi şi existăm. Cuvintele apostolului exprimă ideea că nu numai dependenţa noastră iniţială este de Creatorul, dar şi că toate activităţile noastre – fizice, mentale şi spirituale – sunt derivate de la El. În învăţătura lui Pavel, persoana atotputernicului şi atotştiutorului Dumnezeu nu e contopită, aşa cum e dumnezeul panteismului, în sufletul impersonal al lumii, ci se proiectează în afară, în înfricoşătoare distincţie, în caracterul Creatorului şi Susţinătorului vieţii. Prin mijlocirea naturii, Dumnezeu lucrează zi după zi, oră după oră, clipă după clipă, pentru a ne ţine vii, pentru a ne creşte şi a ne reface... Puterea care lucrează prin mijloacele acestea este puterea lui Dumnezeu. (MH 112, 113).

Poeţii voştri. E cu putinţă ca această expresie să se refere înapoi, la prima afirmaţie a acestui verset, ca şi înainte, la citatul care urmează. Cuvintele căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa sunt

o citare aproape exactă dintr-o strofă ce pare să fie scrisă de Epimenide Cretanul (sec. al VI-lea

î.Hr.) şi e relatată de comentatorul din sec. al IX-lea Isho’dad:

Ei au alcătuit un mormânt pentru Tine, o, Tu, Cel Sfânt şi Înalt –

Cretanii, pururi mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe!

Dar Tu nu eşti mort; Tu trăieşti şi dăinuieşti veşnic;

Căci în Tine trăim şi ne mişcăm şi avem fiinţa!

(citat în F. F. Bruce, The Book af the Acts [The New International Commentary on The New Testament], p. 359).

Pasajul acesta este interesant nu numai din punct de vedere al posibilei legături a lui Epimenide cu altarul Necunoscutului Dumnezeu (vezi v. 23), dar, mai ales, deoarece conţine citatul pe care Pavel îl foloseşte cu privire la cretani, în Tit 1,12. Faptul că Pavel cita pe Epimenide, în ultimul caz, sporeşte probabilitatea că a avut în minte versul lui şi aici.

A doua expresie, din El ne tragem obârşia [căci de asemenea suntem odrăsliţi din El], e clar un citat dintr-un poet grec şi a fost în mod deliberat folosit ca atare, de Pavel. El provine din Aratus (c. 270 î.Hr.) care fusese prieten al lui Zeno, fondatorul stoicismului. La fel ca Pavel, Aratus era din Cilicia. Poemul lui didactic, Phaenomena, ocupându-se cu faptele principale ale ştiinţei astronomice şi meteorologice, începe cu o invocare a lui Zeus şi conţine cuvintele pe care le citează Pavel.

De la Zeus, hai să începem; pe el noi, muritorii, nu-l lăsăm niciodată nenumit; pline de Zeus sunt toate uliţele şi toate pieţele oamenilor; plină e marea, cerurile lui; pururi avem toţi nevoie de Zeus Căci toţi suntem odrasla lui.

(Phaenomena 1-5; ed. Loeb, p. 381)

Citatul urma să capteze de îndată atenţia ascultătorilor lui Pavel. Citând din propria lor literatură, Pavel ilustra metoda lui de a se face tuturor totul (1 Corinteni 9,22). Ei urmau să recunoască faptul că nu aveau de-a face cu un iudeu incult, ca negustorii şi exorciştii atât de obişnuiţi prin târgurile greceşti, ci cu un om care poseda o cultură ca a lor şi cunoscător al ideilor propriilor lor poeţi. Nu e nevoie de a exagera cultura clasică a lui Pavel, dar e clar din referirile aici menţionate şi din citatul din 1 Corinteni 15,32, că apostolul era familiarizat cu autorii greci şi putea să introducă citate potrivite din lucrurile cunoscute lor, atunci când situaţia o cerea. Făcând aşa, el nu aprobă în chip necesar sentimentele descoperite în contextele cuvintelor pe care le foloseşte, ci numai foloseşte pe scriitorii greci pentru a ilustra învăţătura superioară pe care el o prezintă.

Abordarea psihologică folosită de Pavel în împrejurarea aceasta este instructivă. Apostolul nu le spune de la început că ei au o părere prea înaltă despre ei înşişi, că sunt numai făpturi din ţărână, fii ai diavolului. În schimb le arată că au subapreciat prea mult poziţia lor. Ei uitaseră că sunt odrasla lui Dumnezeu şi se socotiseră la fel ca iudeii care nu credeau, nevrednici de viaţa veşnică (Fapte 13,41).

29 Astfel, dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului.

Ne tragem obârşia din Dumnezeu. [Suntem odraslele lui Dumnezeu, KJV.] Apostolul foloseşte imediat cuvintele poetului grec (vezi v. 28) pentru a combate idolatria. Dacă suntem cu adevărat odraslele lui Dumnezeu, concepţia noastră despre El ar trebui să urce în sus, şi nu să coboare către idoli care, fiind făcuţi de oameni, sunt mai jos decât ei. Deşi subscrie la acelaşi adevăr care e rostit de profeţii VT (1 Regi 18,27; Psalmi 135,15-18; Isaia 44,9-20), tonul lui Pavel, când vorbeşte despre idolatrie este foarte diferit de al lor. El studiase începutul idolatriei şi, în loc de a vorbi despre ea cu dispreţ, ură şi derâdere, vorbeşte despre ea cu milă faţă de aceia care sunt victimele ei.

Nu trebuie să credem. [Nu ar trebui să gândim, KJV.] Aşa cum omul este de mai multă cinste decât cele materiale, cu atât mai presus ar trebui să fie Dumnezeu.

Dumnezeirea. Gr. theion, divinitate, dumnezeire. Theion e folosit de Josephus (Antiquities

viii. 4. 2 [107]) şi Philo (The Unchangeableness of God, xxiii [105]) pentru singurul Dumnezeu adevărat şi e folosit aici de Pavel ca un termen acceptabil pentru auditoriul său grec.

Asemenea aurului sau argintului sau pietrei. Cuvântul dintâi ar fi amintit atenienilor de risipitoarea folosire a aurului în statuia colosală a Atenei, de către Phidias, statuie care stătea în Partenon. Argintul nu era în chip obişnuit folosit, dar altarele zeiţei Artemis (Diana) la Efes (vezi cap. 19,28) sunt exemple de folosire a lui. Piatra era termenul de obicei aplicat la marmura Mt. Pentelicus, care era atât de larg folosită la frumoasele lucrări de sculptură şi arhitectură ale Atenei.

Cioplit cu meşteşug. Mai degrabă, lucrare de artă sculptată.

Iscusinţa omului. [Născocirea omului, KJV.] Mai degrabă, gândul [sau imaginaţia] omului. Expresia aceasta şi cea precedentă dau la iveală înţelegerea dimensiunii reale cu privire la arta de care Pavel era înconjurat în Atena.

30 Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască;

Nu ţine seama. [Închide ochii la, KJV; Trecând cu vederea, Nitz.] Gr. hupereidon, a trece cu vederea. Expresia engleză aşa cum este folosită acum, sugerează nu numai toleranţă, ci şi o închidere a ochilor la rău, dar şi trecerea lui cu vederea. Pavel scotea oarecare mângâiere din gândul că ignoranţa reducea vina lumii păgâne şi, în felul acesta, pedeapsa cuvenită ei. În veacurile trecute ale lumii, fusese o trecere cu vederea (paresis) a păcatelor oamenilor, prin aceea că nu căzuse asupra păcătoşilor o răsplată deplină. Lucrul acesta era datorat răbdării lui Dumnezeu (vezi Romani 3,25). În marea Lui îndurare, Domnul acordase iertare oamenilor, cu condiţia pocăinţei, datorită jertfei ispăşitoare a lui Hristos.

Vremurile de neştiinţă. Propoziţia spune literalmente, timpurile de neştiinţă deci. Cuvântul folosit aici pentru neştiinţă (agnoia) şi cuvintele pentru necunoscut şi fără să cunoaşteţi din v. 23 provin din aceeaşi rădăcină şi ilustrează textura densă a cuvântării lui Pavel. El caracterizează şi, în parte, scuză întreaga perioadă precreştină ca fiind întemeiată pe lipsa de cunoştinţă, îndeosebi de cele divine.

Porunceşte. Sau proclamă, anunţă, declară.

Acum. [Dar acum, KJV.] Nu există cuvânt pentru dar în original. Totuşi, expresia greacă scoate în evidenţă contrastul dintre vremile trecute de neştiinţă şi timpul prezent de iluminare, introdus de predica de felul celei a lui Pavel.

Tuturor oamenilor de pretutindeni. O expresie cuprinzătoare care include fiecare fiinţă omenească şi se armonizează cu natura universală a însărcinării evanghelice (cf. Matei 24,14; Marcu 16,15).

Să se pocăiască. Dumnezeu a scos în evidenţă păcătoşenia omului, dar îndurarea Lui bogată a făcut cu putinţă iertarea lui, cu condiţia pocăinţei.

La punctul acesta din cuvântarea lui Pavel, reacţia atât a stoicilor, cât şi a epicurienilor care urmăriseră gândul lui Pavel urma să sufere o schimbare. Epicurianul putea să regrete greşelile pe care le făcuse în alergarea lui după plăcere. Dar o schimbare, aşa cum o cerea pocăinţa – o schimbare a minţii şi o scârbă faţă de trecutul personal, o hotărâre de a trăi la un nivel superior în viitor – era cu totul străină de gândurile sale. Stoicii, pe de altă parte, acceptau consecinţele acţiunilor lor cu senină apatie. Ei mulţumeau că nu erau ca alţi oameni, că fuseseră în stare ca, prin propriile lor eforturi, să ajungă la perfecţiune etică. Dar ideea pocăinţei încă nu răsărise asupra gândurilor lor (cf. Marcus Aurelius Meditaţii i. 1-16).

31 pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…”

Pentru că. Sau întrucât. Pavel deduce chemarea la pocăinţă din faptul judecăţii viitoare.

O zi. Adică, un timp anumit, nu în mod necesar o zi literală.

Va judeca. Gr. melloo krinein, a fi pe punctul de a judeca sau, simplu ca un viitor, va judeca, a intenţiona să judece [Va să judece, Nitz.]. Pavel, citând Psalmi 9,8, scoate în evidenţă certitudinea şi poate apropierea judecăţii (cf. Fapte 24,25; Romani 2,5.6.16). Proclamarea unei judecăţi viitoare este o parte integrantă a doctrinei pauline şi creştine (vezi Apocalipsa 14,6.7). Creştinismul nu lasă pe oameni în necunoştinţă de ceea ce îi aşteaptă, ci dă o privire generală cuprinzătoare, dar scurtă, a evenimentelor viitoare. Dar ideea unei judecăţi rareori e salutată cu plăcere de omenire. Oamenilor nu le place perspectiva venirii înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Grecii nu făceau excepţie în această privinţă şi e probabil că, de la împrejurarea aceasta, înainte, epicurienii şi stoicii s-au opus cu putere expunerii lui Pavel.

Lumea. Gr. oikoumene, lumea locuită (vezi Matei 24,14; Luca 2,1). Cuvântul era de asemenea în mod obişnuit folosit pentru a desemna lumea romană sau lumea civilizată, în contrast cu ţinuturile barbare.

După dreptate. [În dreptate, KJV.] Adică, într-o atmosferă dreaptă, cu dreptate (cf. Psalmi 9,8; 96,13; 2 Timotei 4,8).

Prin Omul. [Prin Omul Acela, KJV.] Literal, printr-un om. Din ceea ce urmează, e clar pentru creştini că Pavel se referă la Isus, dar relatarea cuvântării nu arată că apostolul a avut prilejul de a identifica public omul (vezi v. 32).

Pe care L-a rânduit. Adică, rânduit, îndeosebi pentru lucrarea de judecată. Compară cu cele de la Fapte 10,42; Romani 2,16. A dat... o dovadă. [A dat asigurare, KJV; A dat credinţă, Nitz.] Adică a furnizat temeiuri pentru încredere.

L-a înviat. Învierea lui Isus e introdusă aici ca o garanţie a intenţiilor faţă de omenire, cu privire la judecată şi, prin implicaţie, la acordarea din partea Lui a vieţii veşnice, prin Hristos Isus. Lui Pavel nu i s-a dat prilejul de a dezvolta tema sa, pentru că amintirea învierii a trezit dispreţul ascultătorilor săi şi a pus brusc capăt cuvântării sale. Dacă cuvântarea ar fi fost completă, Pavel probabil ar fi vorbit într-un mod mai precis cu privire la viaţa şi lucrarea lui Isus şi poziţia Lui cheie în planul lui Dumnezeu pentru omenire. Notaţi cum progresează argumentaţia lui Pavel, mai întâi vorbeşte despre Dumnezeu ca Creator al lumii şi al omului şi despre reglementările pe care El le-a făcut pentru sălăşluirea omului pe pământ. Apoi raţionează că toate acestea ar trebui să inspire pe oameni de a cunoaşte că Dumnezeu e mult înălţat deasupra oamenilor. Aceasta ar trebui să-i determine să-L caute, cunoscând că un astfel de Creator nu e niciodată departe şi aşteaptă căutările făpturilor Sale. Dar, acum, zilele când oamenii neluminaţi trebuiau să depindă de descoperirea lui Dumnezeu prin natură, s-au sfârşit. El a vorbit prin Fiul omului, pe care L-a dovedit că e Fiul lui Dumnezeu. Prin Fiul Său, Dumnezeu va judeca lumea, şi pentru această judecată oamenii ar trebui să se pregătească prin pocăinţă.

32 Când au auzit ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, iar alţii au zis: „Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată.”

Când au auzit ei. Apostolului pare să i se fi acordat ascultare respectuoasă până când a abordat subiectul învierii din morţi. Că morţii urmează să fi înviaţi, apărea de necrezut epicurienilor şi stoicilor, ca şi grecilor, în general, şi chiar şi saducheilor (cf. Fapte 23,8; 26,8; 1Corinteni 15,35). Lumea atunci, ca şi acum, era pregătită să creadă în nemurirea sufletului, dar nu era dispusă să accepte doctrina învierii trupului.

Unii îşi băteau joc. Timpul, în limba greacă, lasă a se înţelege că ei au început să batjocorească şi anume, la acest punct al cuvântării lui Pavel. Cuvântul unii poate cuprinde atât epicurieni, cât şi stoici.

Te vom asculta altădată. Unii se poate să fi avut cu adevărat o dorinţă să asculte mai mult cu privire la un subiect atât de vital, dar nu reiese că au mai auzit ceva de la Apostolul neamurilor. Compară atitudinea lui Felix (cap. 24,25).

33 Astfel, Pavel a ieşit din mijlocul lor.

Verset ce nu a fost comentat.

34 Totuşi unii au trecut de partea lui şi au crezut; între aceştia era Dionisie areopagitul, o femeie numită Damaris şi alţii împreună cu ei.

Totuşi. Adică, pe de altă parte, în fericit contrast cu aceia care respinseseră solia lui Pavel.

Au trecut de partea lui. [Alăturându-se pe lângă dânsul, KJV.] Gr. kallao (vezi cap. 5,13; 9,26). Era o putere atrăgătoare în caracterul şi cuvintele apostolului, care atrăgeau pe oameni la el. Unii au considerat cuvântarea lui Pavel din Atena un eşec, dar o astfel de judecată nu e dreaptă, văzând convertiţii pe care i-a câştigat.

Dionisie Areopagitul. Adică un membru al consiliului Areopagului (vezi v. 19). În primele timpuri, cel puţin, constituţia consiliului cerea ca membrii ei să fi împlinit o funcţie de conducere superioară, ca aceea de arhon, şi să fie în vârstă de peste 60 de ani. Probabil, deci, convertitul acesta era un om de oarecare însemnătate. Potrivit cu o tradiţie atribuită de Eusebiu (Istoria Bisericească iii. 4. 9, 10; iv. 4. 23) unui episcop din Corint, acest Dionysius a devenit primul episcop de Atena. Un tratat dezvoltat asupra Ierarhiei cereşti există sub numele acestui om, dar e de o dată mult mai târzie, probabil din sec. al IV-lea sau al V-lea. Legenda celor Şapte apărători ai creştinătăţii a transformat pe Dionisie în Sfântul Denis al Franţei.

Damaris. Posibil, Damalis, juncană, un nume grec destul de obişnuit. Nu există identificare a acestei convertite. Crisostom şi alţii credeau că ea era soţia lui Dionisie, dar lucrul acesta nu are temei în nici un fapt cunoscut.

Alţii împreună cu ei. Contrastul dintre aceştia şi marea mulţime din Tesalonic (v. 4) şi mulţi din Berea (v. 12) e semnificativ. Nu mai puţin impresionantă este lipsa oricărei menţionări a Atenei în epistolele lui Pavel. Cea mai apropiată menţionare este includerea probabilă a creştinilor atenieni printre sfinţii care sunt în toată Ahaia (2 Corinteni 1,1). Când Pavel a venit în Corint a găsit ascultători de un nivel intelectual mai coborât şi le-a putut predica pe măsura lor. El n-a avut de gând să ştie între ei altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit (1 Corinteni 2,2). El a concentrat solia sa asupra lui Hristos şi Spiritul lui Dumnezeu i-a dat un remarcabil succes. Dar la Atena, el a fost condus de acelaşi Spirit pentru a vorbi filosofilor şi şi-a adaptat vorbirea la deprinderile lor mentale. El n-a câştigat mulţi convertiţi, aşa cum s-a notat mai sus, dar s-a înfiinţat

o biserică, rămasă constantă şi onorabilă ca un monument aducător aminte cu privire la puterea Evangheliei de a salva pe oameni din sclavia păcatului şi a ispitei şi de a-i face liberi în Isus Hristos. Compară AA 240, 241.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1–52T 695

1–34AA 221–242

2–5AA 229

3 GC 405; SR 373

6, 7, 10 AA 230

11 CSW 84; 1T 49; 2T 343

11, 12 AA 231; 2T 696

13 AA 232

14, 15 AA 233

16 AA 234

16–31MH 214

17, 18 AA 235

19, 20 AA 236

21 6T 70

22, 23 AA 237

23 Ed 67; 8T 257

23–26SR 312

24–28AA 238; PK 49, 50

25 ML 137; PP 525; SR 312

26, 27 AA 20; DA 403; Ed 67, 174; SR 313

27 DA 69; FE 440; TM 460

28 CS 17; MH 417; MM 9; PP 115; 8T 260

29–32 AA 239

30 FE 111

31 DA 633; GC 548; 1T 54

32–346T 142

34 AA 240