Iconia. Călătoria lui Pavel şi a lui Barnaba la Iconia este trecută repede cu vederea de Luca şi concluzia că e pe drum nu prea a fost o ocazie de lucrare misionară. Cetatea se găseşte cam la 90 de mile spre sud-est de Antiohia la o răscruce a mai multor căi importante. Unii scriitori mai vechi o atribuiau Frigiei, alţii, Licaoniei. Cetatea era de o mărime şi de o demnitate suficientă pentru a fi numită Damascul Licaoniei şi a ajuns vestită în tradiţia de mai târziu creştină ca fiind cadrul istorisirii cu Pavel şi convertirea lui Tecla. În Evul Mediu, Iconia a ajuns o cetate importantă, fiind capitala sultanilor Selgiucizi, şi sub numele prescurtat şi modificat de Konya, este încă un oraş înfloritor al Turciei de astăzi. Vezi hărţile de la pag. 280 şi 33.

(Împreună, KJV; În acelaşi timp, Nitz). Evident, aceasta nu descria o singură vizită specială la sinagogă, ci ocazii repetate la care Pavel şi Barnaba au mers împreună pentru a întâlnii pe iudei.

În sinagogă. Ca de obicei, Pavel şi-a început lucrarea printre iudeii şi neamurile temătoare de Dumnezeu. Evident, vizitele acestea la sinagogi aveau loc în zilele de Sabat (vezi cap. 13,14.44).

Au vorbit astfel. Ei au vorbit în mai multe ocazii, în cursul unora din ele păreau că erau de faţă nu numai iudei, dar şi neamuri (vezi mai jos la greci).

O mare mulţime. Ca şi predicarea din Antiohia din Siria (vezi cap. 11,21-24), tot aşa şi aici a fost un remarcabil succes în urma predicării Evangheliei.

Greci. Gr. hellenes, un cuvânt folosit de Luca pentru a denumi pe cineva dintre neamuri şi diferit faţă de hellenistai, prin care el vrea să spună iudei care vorbeau greceşte (vezi cap. 11,20). Pe cât se pare, aici ca şi la Antiohia, erau în sinagogă persoane dintre neamuri care credeau (cf. cap. 13,16). În plus apostolii au fost la Iconia un timp îndelungat (vezi cap. 14,3) şi fără îndoială ei au vorbit în alte locuri în afară de sinagogă.

Iudeii care n-au crezut. (Iudeii necredincioşi, KJV). Sau, Iudei care nu se convingeau. Cuvântul tradus necredincioşi are ideea unei necredinţe care dă în rebeliune şi în felul acesta descrie bine caracterul acestor iudei care au persecutat pe Pavel şi pe Barnaba.

Au întărâtat… sufletele Neamurilor. (Au întărâtat Neamurile, KJV). În cea mai mare parte persecuţiile relatate în cartea Faptelor au fost prilejuite de vrăjmăşia iudeilor. Cazul lui Dimitrie (cap. 19,24) e aproape unica excepţie şi chiar şi acolo iudeii pare să fi fost responsabili pentru dârza reacţie a meseriaşului grec. La o dată considerabil mai târzie, după jumătatea secolului al doilea, iudeii au fost foarte activi în a determina moartea lui Policarp din Smirna (Martirdom of Polycarp 13; Eusebiu, The Ecclesiastical History, IV, 15,29). La începutul secolului al III-lea, Tertulian numea sinagogile iudaice ale timpului său, fântâni ale persecuţiei (Scorpiace 10).

Au răzvrătit. (Au afectat rău, KJV; Înrăutăţiră, Nitz). Cuvântul folosit aici implică nu numai accesul de mânie trezit împotriva fraţilor, dar şi lezarea pricinuită sufletelor acelora în care a fost stârnit sentimentul.

Împotriva fraţilor. Şi anume, noii convertiţi, în contrast cu Iudeii care n-au crezut (necredincioşi).

Multă vreme. Probabil mai multe luni. Din cauză că noii credincioşi erau atât de mulţi, era necesară o lungă perioadă de timp pentru a întări credinţa lor.

Vorbeau cu îndrăzneală. Îndrăzneala lor consta dintr-o deplină desfăşurare a Evangheliei harului divin, pe care ei îl prezentau în contrast viu cu iudaismul îngust cu care până aici fuseseră făcuţi familiari prozeliţii dintre neamuri la iudaism. Vezi cap. 9,27-29. O atare îndrăzneală era strâns legată cu fapte miraculoase şi cu alte semne şi minuni făcute în numele lui Isus Hristos.

Care adeverea. (Care dădea mărturie, KJV). Adică, Domnul. Prin minunile pe care le făcea în stare pe Pavel şi pe Barnaba să le săvârşească, dădea mărturie cu privire la faptul că ei erau oamenii Lui, vorbind adevărul.

Cuvântul privitor la harul Său. (Cuvântul harului Sau, KJV). Adică, solia cu privire la harul mântuitor al lui Dumnezeu, vestea cea bună a Evangheliei. Predica lui Pavel era totdeauna cu privire la favoarea nemeritată a lui Dumnezeu, spre mântuire (vezi Efeseni 2,5.8; Romani 5,1.2).

Semne şi minuni. Acestea erau nu atât de mult temeiul credinţei cât o dovadă a credinţei. Raportul nu specifică, semnele săvârşite.

S-a dezbinat. (Era dezbinată, KJV). Creştinii şi necreştinii au devenit partide distincte în populaţie, cu o amară înverşunare a spiritului din partea celor din urmă. Natural, Luca se referă la masa populaţiei păgâne. Convertiţii la creştinism erau fără îndoială în minoritate şi probabil proveneau din clasele mai de jos ale societăţii aşa cum era de obicei cazul în primele zile ale bisericii (vezi 1 Corinteni 1,26-28). Ca şi la Antiohia din Pisidia bărbaţii şi femeile cu vază erau împotriva lor (vezi Fapte 13,50).

Unii erau cu Iudeii. (O parte ţinea cu Iudeii, KJV). Ca şi mai târziu la Tesalonic (cap. 17, 4.5). Isus prezisese că astfel de dezbinări vor rezulta din predicarea cuvântului Său (Luca 12,51-53).

Mai marii lor. (Cârmuitorii, KJV). Adică, mai marii sinagogii iudaice, unde Pavel şi Barnaba începuseră să predice când ajunseseră la Iconia.

S-au pus în mişcare. (Un asalt; KJV; Se făcu o pornire, Nitz). Gr. horme, un asalt, sau o încercare. Cuvântul nu arată un atac direct aici, deoarece aşa ceva nu a avut loc (vezi v. 6). Iudeii au întărâtat şi au răzvrătit pe concetăţenii lor păgâni, cu nădejdea că va avea loc tulburare.

Să-i batjocorească. (Să se poarte dispreţuitor cu ei, KJV; Să-i înfrunte ruşinos, Nitz). Ei au suferit ruşinoasa insultă şi batjocură. Ea marchează ceea ce era plănuit prin acţiunea de aţâţare a mulţimii. Pavel foloseşte un cuvânt aproape înrudit pentru a descrie propria sa purtare ca persecutor. (1 Timotei 1,13).

Să-i ucidă cu pietre. Uciderea cu pietre era metoda iudeilor de pedepsire pentru blasfemie (Levitic 24, 14-16) şi, aparent, ei credeau că învăţătura apostolilor era chiar aşa ceva. Probabil nu fusese un proces legal pentru a se ajunge la acest plan; ei au decis simplu să-i batjocorească (vezi Fapte 7,58; cf. Ioan 10,31).

Au înţeles lucrul acesta. (Şi-au dat seama de aceasta; KJV). Fără îndoială erau unii care, fiind de partea apostolilor, aveau contact suficient cu grupul potrivnic pentru a cunoaşte complotul. Luca nu face nici o încercare de a exagera suferinţele evangheliştilor creştini. Această scăpare ca prin urechile acului de uciderea cu pietre este povestită într-o vorbire simplă, fără o prelucrare îngrijită.

Au fugit. Acţiunea apostolilor era în ascultare de porunca lui Isus de a fugi de persecuţie. (vezi Matei 10,23).

Listra. Până la 1885 aşezarea Listrei era necunoscută. În anul acela a fost descoperită o inscripţie identificând ca Listra fiind un loc cunoscut ca Zoldera. Se găseşte cam la şase ore de drum spre sud-vest de Iconia. Mergând pe drumul de la Iconia, apostolii trebuie să fi urcat un şir de dealuri până la platoul pe care se află Listra. Deşi Licaonia e notată în literatura clasică drept o ţară sălbatică, necivilizată, dovezi din inscripţii arată că Listra fusese făcută o colonie romană de către August şi în felul acesta fără îndoială s-a bucurat de o cultură superioară faţă de ţinutul înconjurător. Ca centru roman comercial, Listra trebuie să fi avut iudei în populaţia ei, dar raportul din Faptele nu dă nici o indicaţie că cetatea avea o sinagogă şi legăturile lui Pavel acolo pare să fi fost în cea mai mare măsură cu neamurile. Chiar şi Timotei, copilul unei mame iudaice evlavioase, probabil din Listra, crescuse necircumcis (vezi cap. 16,1.3). Vezi harta pag. 280.

Derbe. Locul de aşezare al Derbei nu e cunoscut cu precizie, dar învăţaţii sunt în general de acord că ea se găsea la câteva mile la sud-est de Listra în apropiere de hotarul dintre provincia romană Galatia şi regatul lui Antiohus de Commagene. Faptul acesta vrednic de notat poate explica de ce Pavel şi Barnaba au luat-o înapoi de la Derbe în loc să continue mai departe în teritoriu nou. Gaius, mai târziu unul din tovarăşii de călătorie ai lui Pavel, era din Derbe (cap. 20,4). Vezi harta p. 280.

Licaonia. Licaonia nu era o provincie romană, ci o arie etnică, a cărei parte de vest se găsea în provincia Galatia şi a cărei parte de est era în regatul lui Antioh de Commagene. Pavel şi Barnaba pare să fi rămas în hotarele provinciei Galatia. În timpurile NT, Iconia era recunoscută ca aparţinând Frigiei, aşa că mergând la Listra şi Derbe, apostolii au pătruns în aria ce nouă.

De primprejur. Aceasta sugerează că cetăţile Listra şi Derbe erau mici şi că Pavel şi Barnaba le-au evanghelizat într-un timp scurt. În măsura în care au lucrat prin satele de la ţară, ei trebuie să fie întâlnit aproape numai oameni dintre neamuri.

Au propovăduit Evanghelia. Gr. euaggelizo (vezi cap. 13,32).

Din naştere. (Din pântecele mamei sale; KJV). Un exemplu de grija lui Luca în calitate de medic să relateze amănuntele cazului (vezi cap. 3,7; 9,33).

Asculta. Sau, obişnuia să asculte.

S-a uitat ţintă. (Privind hotărât, KJV). Gr. atenizo (vezi cap. 13,9; 23,1). Fără îndoială, credinţa ologului strălucea pe faţa lui şi Pavel a recunoscut aici un om pregătit ca prin vindecarea lui, să devină un semn pentru oamenii din Listra.

Are credinţă. (Avea credinţă, KJV). Credinţa este o condiţie prealabilă pentru vindecarea miraculoasă (vezi Matei 9,22; Marcu 9,23).

Glas tare. (Glas mare, Nitz). Pavel şi-a ridicat tonul mai presus de acela cu care vorbise oamenilor.

Scoală-te drept în picioare. Porunca aceasta ar fi fost o batjocură pentru oricine nu era pregătit prin credinţă să treacă de limitele experienţei omeneşti obişnuite. Ologul a voit să acţioneze ca răspuns la credinţă. Aceasta este o categorie de minuni în care se încadrează vindecarea slăbănogului (Matei 9,6.7), a slăbănogului de la Betesda (Ioan 5,11.14) şi a ologului de la Poarta Frumoasă (Fapte 3,6-8). În fiecare din aceste cazuri refacerea spirituală a însoţit vindecarea fizică. Paralela dintre vindecarea ologului de către Petru la Poarta Frumoasă a Templului (cap. 3,1-11) şi a ologului din Listra de către Pavel, este evidentă.

Dintr-o săritură şi a început să umble. (A sărit şi a umblat, KJV). Sau, a sărit şi a început să umble (vezi cap. 3,8).

În limba licaoniană. Deşi Pavel declară că el vorbea în limbi (1 Corinteni 14,18) totuşi destul de aparent darul acesta nu includea capacitatea de a înţelege graiul din Licaonia. Singurul punct de vedere consistent este că el şi Barnaba nu ştiau că oamenii din Listra erau pe punctul de a le aduce închinare. Este o incriminare a caracterului lor presupunerea că ei au îngăduit cu bună ştiinţă ca oamenii să pună în aplicare un plan de a le aduce închinare, pentru ca să se producă un efect dramatic prin respingerea unei asemenea închinări. Oamenii din Listra erau fără îndoială bilingvi şi puteau înţelege ceea ce spuneau Pavel şi Barnaba în limba greacă, dar misionarii nu puteau înţelege ce spuneau oamenii când au făcut planul pentru sacrificiul păgân. Nu se ştie nimic cu privire la limba licaoniană.

Zeii. În timpurile NT credinţa că zeii s-ar arăta printre oameni era susţinută nu numai de licaonienii simpli, dar în general de păgâni, atât în oraşe, cât şi la ţară. În Licaonia era o legendă veche care oferea temei pentru ceea ce încerca să facă acum poporul pentru Barnaba şi Pavel. Potrivit cu mitul acesta, Zeus şi Hermes (Jupiter şi Mercur) veniseră în chip omenesc şi fuseseră primiţi de perechea bătrână Filemon şi Baucis, cărora ei le-au adus daruri (Metamorphoses, VIII, 626-724). Legenda arată că locul unde se presupune că zeii să fi locuit mai târziu a devenit un loc de închinare pentru închinătorii evlavioşi, care făceau pelerinaje la locul acela şi aduceau daruri acolo.

Jupiter… Mercur. Gr. Zeus … Hermes, Zeus, mai marele zeilor şi fiul său Hermes, crainicul şi solul zeilor, şi patronul elocvenţei. În Panteonul roman, corespondenţii acestor zei erau Jupiter şi Mercur şi numele lor sunt ca atare folosite în KJV. Cultul lui Zeus şi al lui Hermes pare să fi fost popular în regiunea Listra. În apropiere de Listra s-a găsit o inscripţie spunând că anumiţi oameni, ale căror nume sunt licaoniene, dedicaseră o statuie lui Zeus. Un altar de piatră la fel descoperit în apropiere de Listra dedicat Ascultătorului Rugăciunii, care era probabil Zeus, şi lui Hermes. Populaţia din Listra în mod natural urma să creadă că dacă o zeitate urma să vină printre ei cu un scop bun, urma să fie Jupiter, pentru care fusese înălţat un templu la intrarea în cetatea lor (vezi v. 13) şi căruia i se aducea cea mai de seamă închinare. Mercur era socotit ca principalul slujitor al lui Jupiter. Barnaba s-ar putea să fi avut o înfăţişare mai impunătoare decât Pavel şi aşa i s-a atribuit titlul de Jupiter. Întrucât Pavel ţinuse cea mai mare parte din cuvântare, a fost identificat ca Mercur.

Preotul lui Jupiter. Sensul acestui pasaj pare să fie, preotul lui Zeus al locului (aşezat) în faţa cetăţii. Astfel Zeus era divinitatea protectoare a cetăţii Listra şi templul lui pare că se afla în apropiere de poarta cetăţii, pentru a oferi protecţie. Poporul a alergat la preotul lui Zeus şi l-au adus cu toate pregătirile pentru o jertfă, la intrarea casei unde erau găzduiţi apostolii.

Cununi. Astfel de cununi sunt cunoscute din sculpturi din antichitate. De obicei din lână albă, ele erau uneori împodobite cu frunze şi flori. Preoţii, slujitorii, porţile şi altarele ca şi animalele de jertfă erau adesea împodobite în felul acesta.

Înaintea porţilor. Gr. pulones, un cuvânt care se poate referi fie la porţile unei case (vezi cap. 12,14) sau ale unei alte clădiri, sau ale unei cetăţi (vezi Apocalipsa 22,14). În cazul de faţă cuvântul a fost interpretat de unii ca însemnând poarta casei unde erau găzduiţi Pavel şi Barnaba. Totuşi, e probabil mai bine de a se referi cuvântul fie la porţile cetăţii sau poate la intrarea templului local al lui Zeus (vezi mai sus, la preotul lui Jupiter).

Aducă jertfă. Actul jertfei probabil ar fi constat din tăierea gâtului boilor şi turnarea unei părţi din sângele lor pe altar.

Apostolii. Pregătirile complicate pentru jertfă, natural, au trezit bănuielile apostolilor.

Şi-au rupt hainele. La iudei lucrul acesta era o expresie de nemărginită oroare, folosit mai ales ca un protest împotriva hulei (vezi Matei 26,65) pe care Pavel şi Barnaba şi-au dat acum seama că oamenii păgâni din Listra erau pe punctul de a o comite din neştiinţă. Cât de mult va fi înţeles populaţia din Listra actul acesta nu se ştie, dar însăşi violenţa lui trebuie să-i fi înfiorat şi să-i fi oprit.

Au sărit. (Au alergat, KJV; Se repeziră, Nitz). Gr. ekpedao, a sări înainte, a se repezi. Probabil ucenicii s-au repezit afară pe poarta cetăţii acolo unde oamenii erau adunaţi pentru aducerea de sacrificii, poate la templul dedicat lui Zeus, care era la intrarea cetăţii (vezi v. 13).

De aceeaşi fire. (Cu aceleaşi pasiuni KJV; Aceeaşi fire şi simţiri, Nitz). Cuvântul cuprinde simţămintele mai pasive ale vieţii omeneşti ca şi acelea care în mod obişnuit sunt cunoscute ca pasiuni (vezi Iacov 5,17). O asemănare izbitoare poate fi notată între limbajul lui Pavel şi Barnaba de aici şi aceea a lui Petru şi Corneliu (Fapte 10,26).

Vă aducem o veste bună. (Vă predicam, KJV). Literal, vă aducem veşti bune (vezi cap. 13,32). La idolatri, un mesaj care prezintă pe viul Dumnezeu în locul idolilor muţi trebuie să fie veşti bune şi îndeosebi lucrurile stau aşa întrucât Isus Hristos este Dumnezeu întrupat, Mântuitorul oamenilor.

Aceste lucruri deşarte. Adică, sacrificiul păgân care era pe punctul de a fi adus şi tot ceea ce el însemna. Vorbirea de felul acesta este adesea folosită pentru a descrie lipsa de conţinut şi de valoare a cultului păgân (Efeseni 4,17; 1 Petru 1,18).

Dumnezeul cel viu. În contrast cu idolatria lor, apostolii cheamă pe oamenii din Listra să se întoarcă la un Dumnezeu care trăieşte şi lucrează, care a făcut cerurile şi pământul, care este Dătătorul oricăror daruri bune şi care va judeca pe toţi oamenii. Isaia în mod dramatic face contrastul acesta (Isaia 40, 6-31; 41, 18-29; 44, 6-28).

Cerul, pământul şi marea. Aceasta contrastează viu cu religiile păgâne populare, care atribuiau cerul, pământul şi marea diferitelor zeităţi. Pavel proclamă că un singur Dumnezeu a făcut toate acestea şi le cârmuieşte.

Apelul la calitatea de creator a lui Dumnezeu este un apel făcut de repetate ori în Scriptură. El se găseşte la începutul întregii istorii a legăturii lui Dumnezeu cu universul (Geneza 1) şi e baza soliei evanghelice de avertizare pentru lume (Apoc. 14,7).

Neamurile. (Naţiunilor, KJV). Gr. ethne, un cuvânt obişnuit NT devenind neamuri. Aici este cea dintâi indicaţie cu privire la ceea ce poate fi numită filozofia istoriei lui Pavel. O idee similară apare în cuvântarea de la Atena (cap. 17,30), unde Pavel declara că Dumnezeu, trecuse cu vederea timpurile neştiinţei. Aceia care trăiseră prin ele vor fi trataţi cinstit şi judecaţi după cunoştinţa lor limitată. El dezvoltă această filozofie în Romani 1,2. Ignoranţa şi păcatul neamurilor fuseseră îngăduite să-şi facă drumul ca o parte, ca să zicem aşa, dintr-o dramă divină, pentru a face neamurile să simtă nevoia de răscumpărare şi a-i pregăti în vederea primirii ei.

Fără mărturie. Dumnezeu nu e lăsat fără mărturie printre păgâni, ca cei din Listra. Aici e din nou o schemă de ceea ce Pavel a dezvoltat mai târziu în Romani 1,19.20, deşi acolo subiectul său este că păgânii în consecinţă sunt fără scuză. În cazul de faţă, Pavel a subliniat dovada bunătăţii divine aşa cum e arătată în natură, pe care ascultătorii săi o priveau fără încetare. Ulterior, adresându-se filozofilor din Atena, Pavel declara că în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa (Fapte 17,28; cf. Romani 2,14.15)-

V-a făcut bine. Aceasta implică manifestarea continuă a voiei Lui milostive în favoarea oamenilor (vezi Matei 5,45). Pavel includea trimiterea din cer a ploii, în felul acesta făcând un contrast cu Jupiter, presupusul zeu al ploii.

V-a. (Noastre, KJV; Nitz). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea voastre.

Abia, au putut să împiedice. (Abia opriră, Nitz). Atât de stăruitor era poporul de a face acest act de închinare. Unii dintre cei care au fost împiedicaţi, fără îndoială s-au întors de la aceste lucruri deşarte la Dumnezeul cel viu. În orice caz, Pavel a lucrat la Listra destul de mult timp pentru a permite înfiinţarea unei biserici acolo. Iudeica Lois, împreună cu fiica ei Eunice şi cu nepotul ei Timotei, făceau parte dintre primii convertiţi (2 Timotei 1,5; vezi Fapte 16,1).

Să le aducă jertfe. (Să nu le aducă jertfă, KJV).

Din Antiohia… nişte iudei. Lămurit Antiohia Pisidiei, aşa cum evidenţiază contextul (vezi cap. 13,14). Forţa vrăjmăşiei iudeilor antiohieni reiese din faptul că iudeii din Antiohia şi Iconia lucrau de comun acord şi că iudeii din Antiohia au făcut un drum de peste 100 de mile pentru a împiedica lucrarea apostolilor.

Că o strânsă legătură exista între populaţia Antiohiei şi aceea din Listra e sugerată de o inscripţie descoperită pe o statuie la Antiohia, afirmând că monumentul fusese ridicat în onoarea acelei cetăţi de populaţia din Listra.

Iudeii aceştia ştiau că Pavel şi Barnaba erau din neamul lor şi mânia lor a fost trezită contra lor, probabil din cauză că ei gândeau că apostolii respingeau cererile legii atât de scumpe lor. La Listra, aceşti iudei acuzatori urmau să prezinte o altă acuzaţie, pentru a întărâta pe păgâni împotriva apostolilor. Miracolul de vindecare a ologului dovedise realitatea puterii apostolilor, dar nu sursa ei şi acum iudeii se poate să o fi atribuit unei forţe rele pentru a influenţa pe păgâni (compară experienţa similară a lui Isus, Matei 12, 24-27).

Au aţâţat noroadele. Schimbarea bruscă a atitudinii din partea populaţiei din Listra aminteşte pe aceea care a transformat osanalele mulţimii din Ierusalim în strigătul: Să fie răstignit (Matei 21,9; 27,22) Astfel de valuri de emoţie nu sunt greu de înţeles în cazul unor oameni superstiţioşi, ca licaonienii, care în mod tradiţional sunt descrişi ca nedemni de încredere. O schimbare comparabilă, în direcţia inversă, a apărut în mijlocul populaţiei păgâne din Malta (Fapte 28, 3-6). Oamenii din Listra probabil îşi ziceau că dacă Pavel şi Barnaba posedau astfel de puteri misterioase şi dacă nu erau dumnezei în chip de oameni, trebuia să fie vrăjitori, poate demoni. Iudeii se poate să fi sporit aceste sentimente şi să fi aţâţat poporul la o acţiune duşmănoasă.

Pavel împroşcat cu pietre. Un atare fel de pedeapsă era caracteristic iudaic, şi iudeii, ajutaţi de locuitorii păgâni din Listra, erau fără îndoială instigatorii ei. Acesta este unicul caz relatat din viaţa lui Pavel când a suferit o asemenea persecuţie (vezi 2 Corinteni 11,25). La Iconia, Pavel de abia scăpase de împroşcarea cu pietre (Fapte 14, 56). Ambele ocazii sunt menţionate de Luca, dar apostolul menţionează numai suferinţa însăşi. Experienţa aceasta de la Listra s-a păstrat vie şi distinct în amintirea lui Pavel până la sfârşitul vieţii sale (2 Timotei 3,11.12)

Afară din cetate. Legea iudaică prevedea ca împroşcarea cu pietre să aibă loc afară din tabără (Levitic 24,14) sau din cetate. În cazul de faţă însă poate atât pentru faptul că Listra era o cetate păgână, cât şi pentru că împroşcarea era rezultatul acţiunii gloatei, ea pare să fi avut loc înăuntrul cetăţii. De aceea trupul lui Pavel a trebuit să fie târât afară din cetate.

Ucenicii. Adică, noii credincioşi. Evident ei fuseseră neînstare să prevină atacul, dar au mers până la locul unde Pavel a fost târât inconştient, cu gândurile triste probabil preocupate de felul cum să-i facă o înmormântare respectoasă. E logic de a crede că Timotei, pentru care aspra experienţă a lui Pavel urma să fie atât o somaţie la serviciu, cât şi un exemplu de devoţiune, a fost martor la împroşcare cu pietre (AA 184, 185). Poate că şi Lois şi Eunice au fost de faţă în grup, mai întâi jelind, dar mai apoi bucurându-se când au descoperit că iubitul lor învăţător nu era mort.

S-a sculat. Trezirea lui Pavel din leşin şi dovada lui imediată de vigoare şi îndrăzneală de a intra în cetate din nou, trebuie să fi fost privită ca un miracol. Faptul că cineva care fusese împroşcat cu pietre şi lăsat ca mort de o gloată sălbăticită să-şi revină şi să se mişte ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat, era o şi mai impresionantă dovadă de puterea lui Dumnezeu, de cum fusese vindecarea ologului.

A doua zi a plecat. Deşi scăpat în chip providenţial de la moarte, Pavel, fără îndoială, şi-a dat seama că dispoziţia populaţiei nu se schimbase faţă de el şi că, pentru un timp, lucrul cel mai bun era să părăsească cetatea. El a mai făcut cel mult încă două vizite la Listra (vezi v. 21; cap. 16,1).

Cu Barnaba. Barnaba nu fusese un astfel de subiect al geloziei din partea iudeilor. Deşi puterea lui era mare ca fiu al mângâierii, sau al îmbărbătării (vezi cap. 4,36), evident nu fusese atât de demonstrativ ca Pavel, colegul său.

La Derbe. Vezi v. 6.

Propovăduind Evanghelia. Gr. euaggelizo (vezi cap. 13,37).

Au făcut mulţi ucenici. (Au învăţat pe mulţi; KJV). Sau, au făcut mulţi ucenici. Poate că Gaius din Derbe, pe care Luca îl pomeneşte ca unul din însoţitorii lui Pavel în călătoria următoare (cap. 20,4), se poate să fi fost unul din aceşti convertiţi de data aceasta. Lucrarea săvârşită lasă a se înţelege o rămânere acolo care să fi durat câteva luni.

S-au întors. Ar fi fost un lucru mult mai simplu de a merge înainte spre est către Tars şi să se întoarcă la Antiohia din Siria cu corabia. Dar Pavel şi Barnaba au ales o cale lungă şi obositoare, făcând cu piciorul cam 250 de mile în călătoria lor de întoarcere la mare. Dar, trecând din nou prin locurile pe unde fuseseră, aveau prilej să mai semene sămânţa Cuvântului pe care o împrăştiaseră mai de timpuriu cu un aşa pericol personal. Vrăjmăşia iudeilor din Antiohia şi Iconia trebuie să fi scăzut, pentru a înlesni apostolilor să viziteze din nou cetăţile fără primejdie personală. Poate că în unele locuri slujbaşii cetăţilor îşi vor fi împlinit termenul de serviciu şi alţii să le fi urmat. Vezi harta de la pag. 280.

Întărind. (Confirmând, KJV). Mai degrabă întărind. Aceasta nu înseamnă ritualul eclesiastic al confirmării obişnuit în vremurile de mai târziu. Acţiunea lui Pavel aici este în armonie cu sarcina pe care Isus o dăduse lui Petru: Când te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi (Luca 22,32). Lucrul acesta, Pavel îl putea face prin înştiinţări şi prin îndemnuri scoase din propriile sale încercări şi eliberarea sa din ele.

Credinţă. Probabil a se înţelege aici ca exprimarea obiectivă a credinţei, adică, în ceea ce se credea şi se prezenta ca învăţătură. Acest sens al cuvântului credinţă însemnând un număr de dogme, apare în literatura apostolică mai târzie (vezi 2 Timotei 4,7; Iuda 3,20) şi e probabil folosit la fel aici.

Că noi. În greceşte cuvântul hoti că , adesea introduce o citare directă, semănând în mare măsură cu semnele citării noastre. În felul acesta cuvintele: în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri în aparenţă sunt o citare directă a ceea ce Pavel spunea bisericilor în vizita aceasta. Folosirea de către Luca a pronumelui noi a fost luată de către unii ca indicând că şi el era de faţă pentru a auzi aceste predici. Însă, întrucât el nu dă alte indicaţii care să arate că participa la călătoriile lui Pavel până la a doua Călătorie Misionară la Troia (cap. 16,10), e probabil lucrul cel mai bun de a înţelege prin cuvântul noi că acesta e o citare directă a cuvintelor lui Pavel şi că el se identifica cu ascultătorii săi când vorbea. Fără îndoială, el putea să arate la propriile sale necazuri ca ilustraţii ale adevărului soliei sale!

Împărăţia lui Dumnezeu. Vezi cap. 1,6. Expresia aceasta obişnuită în Evanghelii, apare de timpuriu şi adesea în învăţătura raportată a lui Pavel (Romani 14,17; 1 Corinteni 4,20; 6,9; Coloseni 4,11; 2 Tesaloniceni 1,5). Pentru Pavel aceasta este o împărăţie reală şi Hristos e Împărat.

Multe necazuri. (Mult necaz, KJV) Mai degrabă, multe necazuri. În a doua epistolă a lui Pavel către Timotei, ucenicul ales din Listra (vezi Fapte 16,1-3), e o referire mişcătoare la necaz. El se referă la persecuţia pe care a suferit-o în Antiohia, Iconia şi Listra şi exprimă axioma că toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi ( 2 Timotei 3,12; cf. Apoc, 1,9; 7,14).

Rânduit. (Ordinat, KJV; Alegându-le prin ridicare de mâini, Nitz). Gr. cheirotoneo, literal a întinde mâinile. Cuvântul acesta era folosit la greci pentru acţiunea de a alege slujbaşi prin ridicarea de mâini; de la aceasta a fost derivat înţelesul general a alege, fără a acorda o atenţie specială metodei folosite (vezi 2 Corinteni 8,19, unde cheirotoneo e tradus, ales); şi de la aceasta s-a dezvoltat mai departe înţelesul, a numi (într-un post), fie prin alegere, fie prin alte mijloace (vezi Fapte 10,41). Pe temeiul acestui verb, unii învăţaţi au sugerat că prezbiterii aleşi la Listra, Iconia şi Antiohia au fost aleşi prin vot al poporului. Deşi este probabil adevărat că vreun sistem oarecare de alegere era practicat în biserica apostolică (vezi Fapte 6,3; 2 Corinteni 8,19), trebuie să fie o serioasă îndoială cu privire la faptul că aceasta a fost metoda de alegere aici. Pasajul prezent arată că Pavel şi Barnaba, şi nu bisericile, au făcut alegerea, şi având în vedere lucrul acesta, pare că traducerea cea mai bună ar fi înţelesul mai cuprinzător de ales sau numit. Deşi hirotonirea oficială, fără îndoială a avut loc (vezi 1 Timotei 4,14; 5,22; 2 Timotei 1,6), ea nu este în mod necesar implicată de verbul folosit aici. Împrejurările locale erau probabil de aşa natură, încât apostolii au considerat un lucru mai înţelept de a numi slujbaşi direct în aceste biserici noi, decât să supună chestiunea unei alegeri generale. Pavel pare să fi recomandat lui Tit, un procedeu similar (Tit 1,5).

La o dată mai târzie, episcopii erau aleşi în mod regulat prin votul clerului şi al poporului. Astfel Fabian din Roma a fost ales de popor în anul 236 d. Hr. (Eusebiu, The Ecclesiastical History, VI, 29,2-4). Ciprian din Cartagina (m. 258 d. Hr.) vorbeşte despre sufragiul întregii frăţietăţi (Epistola LXVII. 5; ANF, vol. 5, p. 371). Constitutions of the Holy Apostles (probabil secolul al 4-lea) prevede ca viitorii conducători ai bisericii să fie aleşi de întregul popor (VIII, 2.4, ANF, vol. 7, p. 481). Începând din secolul al 4-lea a fost o practică stabilită ca un episcop nou să fie numit de episcopii învecinaţi, şi numele lui să fie aprobat de clerul şi laicii diocezei sale. În Evul Mediu, laicii însemnau, natural, aristocraţia, nu oamenii de rând.

Prezbiteri. Vezi cap. 11,30. Pe temeiul autorităţii învestită în ei ca misionari (vezi cap. 18,3), Pavel şi Barnaba au condus la alegerea prezbiterilor. În felul acesta, ei au instituit în bisericile dintre neamuri o formă de organizaţie deja adoptată de creştinii din Ierusalim. Ea era bazată mai degrabă pe sinagogă decât pe Templu (vezi vol. V, p. 57), Pavel a organizat aceste biserici la scurt timp după ce membrii lor deveniseră creştini, lucru care arată că organizaţia este esenţială pentru păstrarea vieţii spirituale şi pentru creşterea bisericii.

S-au rugat şi au postit. (Rugându-se şi postind, KJV) Aşa cum fusese procedeul când apostolii înşişi au fost trimişi din Antiohia (vezi cap. 13,3).

S-au încredinţat. Cuvântul acesta sugerează încrederea pe care o persoană o cultivă faţă de cel căruia i-a încredinţat păstrarea bunurilor sale strânse, ca o comoară. În cazul de faţă, ea implică absolută încredere în Dumnezeu.

Pisidia. Vezi cap. 13,14.

Pamfilia. Vezi cap. 13,13.

Perga. Cetatea de unde Marcu plecase înapoi (cap. 13,13). Nu există nici o menţiune că apostolii ar fi predicat mai înainte aici. Acum, la reîntoarcerea lor, ei fac ceea ce mai înainte pare că lăsaseră nefăcut.

Atalia. În calea lor spre interiorul provinciei, apostolii pare să fi mers drept de la Pafos la Perga în susul râului Cestrus (vezi cap. 13,13). La înapoierea lor au făcut un ocol care i-a adus la Atalia, un port la gura râului Catarrhactes. Cetatea aceasta a fost construită de Attalus II Filadelful, rege al Pergamului (159-138 î.Hr.) Nu e nici o relatare cu privire la vreo lucrare făcută la Atalia şi apostolii probabil au mers acolo doar pentru că era un port unde puteau să se îmbarce pe o corabie pentru Siria. Vezi harta p. 280.

Antiohia. În Siria, de unde apostolii plecaseră în călătoria lor. Corabia lor putea să treacă printre Cilicia şi Cipru şi, sau să acosteze la Seleucia, sau să intre pe râul Orontes şi să meargă până la Antiohia.

Încredinţaţi. (Recomandaţi, KJV; Daţi, Nitz). Adică predaţi. Trimiţând pe Pavel şi pe Barnaba, biserica din Antiohia îi predase harului lui Dumnezeu pentru călăuzire, ocrotire şi susţinere în lucrările lor. Harul acesta nu-i părăsise.

Pe care o săvârşiseră. Pavel şi Barnaba fuseseră trimişi de biserica din Antiohia pentru împlinirea unei însărcinări anumite – evanghelizarea neamurilor. Acum ei se puteau întoarce la adunarea lor de acasă cu satisfacţia că însărcinarea lor fusese împlinită. Deşi numai începuseră predicare lor la păgâni, totuşi ceea ce făcuseră era bine făcut.

Biserica. Adică, congregaţia creştină din Antiohia, care fusese mânată de Duhul (cap. 18,2) pentru a-i trimite pe apostoli în călătoria lor. Era ceva potrivit ca apostolii să raporteze acestei biserici rezultatele primei lor călătorii misionare.

Au istorisit tot. În răstimpul turneului misionar, creştinii probabil nu auziseră decât puţin sau poate chiar nimic de la apostoli şi ne putem prea bine închipui râvna cu care ei s-au adunat acum pentru a asculta raportul.

Ce făcuse Dumnezeu. Marile lucrări pe care le făcuseră erau de fapt lucrări ale lui Dumnezeu.

Deschise … uşa. Expresia aceasta plină de înţeles este o metaforă frecventă a lui Pavel ( vezi 1 Corinteni 16,9; 2 Corinteni 2,12; Coloseni 4,3) şi apare aici probabil ca un fragment din cuvântarea lui.

Neamurilor. Privilegiile Evangheliei fuseseră date oricui credea. Eliberarea aceasta fusese oferită mai întâi neamurilor din Antiohia, unde Pavel ajutase pe Barnaba şi pe alţii în lucrare (cap. 11, 20-26). Evanghelia fusese dusă acum la neamuri pe un teren mult mai mare. Pavel îşi îndeplinise însărcinarea de a merge la neamuri (cap. 22,21).

Multă vreme. Sau, nu puţin timp. Pavel, natural, era atras mai mult la Antiohia decât la Ierusalim, deoarece la Antiohia, neamurile alcătuiseră cea dintâi biserică şi tocmai biserica aceea îl însărcinase ca misionar. În cursul acestei perioade, cei doi apostoli, fără îndoială, au continuat să atragă mulţi convertiţi dintre neamuri, pe lângă cei care fuseseră câştigaţi mai înainte.

COMENTARII E. G. WHITE

1-3 AA 177

1-28 AA 177-188

5,6 AA 179

8-10 E W 203

14-18 AA 182

8-13 AA 181

13-15 EW 203

17 AA 598; ED 66

19 AA 183

19,20 AA 184; EW 208

21-23 AA 185

24-26 AA 187

27 AA 188