1 Apostolii şi fraţii care erau în Iudeea, au auzit că şi Neamurile au primit Cuvântul lui Dumnezeu.

În Iudeea. Sau, din toată Iudeea. Contextul lasă a se înţelege că în timp ce Petru a rămas la Cezareea veştile despre contactul lui cu Corneliu s-au extins până departe, mai întâi probabil la Iope şi Lida şi apoi la Ierusalim.

Neamurile. Acestea trebuie să fi fost veşti impresionante pentru biserica din Ierusalim. Pe cât se ştie, aceasta a fost prima dată când persoane dintre neamuri necircumcise fuseseră botezate şi primite în biserică.

2 Şi, când s-a suit Petru la Ierusalim, îl mustrau cei tăiaţi împrejur

La Ierusalim. Care era încă centrul (vezi cap. 8,14).

Cei tăiaţi împrejur. Nu e nici o indicaţie că expresia aceasta descrie o anumită categorie de iudeo-creştini, deoarece toţi creştinii erau sau iudei, sau prozeliţi la data când aveau loc evenimentele acestea. Prin urmare, protestul trebuie să fi venit de la întreaga biserică. Totuşi, naraţiunea lui Luca a fost scrisă la o dată mai târzie, când cei care erau tăiaţi împrejur deveniseră

o partidă distinctă şi când influenţa lor producea o separare hotărâtă în adunările creştine. De aceea folosirea de către Luca a expresiei trebuie să fie luată ca având însemnătate. Vezi v. 3

Cei care fuseseră născuţi iudei şi care nici nu auziseră de vedenia lui Petru şi nici nu văzuseră darul Duhului Sfânt revărsat asupra lui Corneliu şi asupra casei lui, trebuie să fie iertaţi dacă scrupulele lor i-au împins să pună în discuţie puterea lui Petru. După ce aceştia au auzit istorisirea au fost mulţumiţi (vezi v. 18), dar mulţi iudeo-creştini din alte locuri au continuat să facă din aceasta un subiect de ceartă (vezi Fapte 15,1; Galateni 1,11-14).

Îl mustrau. (Discutau în contradictoriu, KJV, Se întrebau între dânşii împotriva lui, Nitz). Gr. diakrino, a separa, a pune la îndoială, a ezita, a face o deosebire, a discrimina, a se opune, a discuta în contradictoriu cu (vezi cap. 10, 20; 11,12; 15,9). Aici însemnează că ei s-au separat de Petru într-un sens ostil şi s-au împotrivit, au avut discuţie cu el. Potrivnicii susţineau că deosebirea dintre iudei şi neamuri trebuia încă să fie păstrată. Şi anume, creştinii să primească în tovărăşie numai pe aceia care deveniseră prozeliţi la iudaism şi care se supuneau în mod consecvent legii ceremoniale. Corneliu nu fusese primit în comuniunea iudeilor din Cezareea (vezi cap. 10,2) şi un sentimental iudaizant din biserică ar fi tins să prevină acceptarea lui în comunitatea creştină. Prejudecata care se dezvoltase printre iudei, în decursul generaţiilor de practică ceremonială, face lucrul acesta de înţeles. O naţiune întreagă nu e adusă la o radicală schimbare a sentimentelor într-o scurtă perioadă de timp.

Incidental, faptul că Petru putea fi tras la socoteală în mod aspru demonstrează că el nu era considerat căpetenia bisericii şi nici căpetenia apostolilor şi cu certitudine nu era socotit infailibil.

3 şi ziceau: „Ai intrat în casă la nişte oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei.”

Ai intrat. Vezi cap. 10,28

Oameni netăiaţi împrejur. (Oameni necircumcişi, KJV). Expresia aceasta folosită de un iudeu era esenţa batjocurii. Într-adevăr, ea arată puterea sentimentului care se dezvoltase împotriva lui Petru. Oamenii cu care el se amestecase nu sunt numiţi neamuri, ci netăiaţi împrejur, cuvinte de ocară în gura unui iudeu evlavios.

Ai mâncat. Petru mâncase cu oamenii la care de obicei nu se lua seama la felul de alimente şi la felul cum erau pregătite – lucruri foarte importante pentru iudei. Acuzaţia aceasta era adevărata problemă. Compară acuzaţiile fariseilor împotriva lui Hristos (Luca 5,30; 15,1.2; etc.). Atitudinea iudaică cu privire la mâncarea împreună cu neamurile a fost impresionant descoperită de un pasaj din cartea Jubileelor, probabil de la sfârşitul secolului al III-lea î. Hr.:

Şi tu, fiul meu Iacob, aminteşte-ţi cuvintele mele,

Şi ia aminte la poruncile lui Avraam, tatăl tău:

Desparte-te de naţiuni

Şi nu mânca cu ele.

(Jubilee 22,16, în R.H. Charles, Apocrifele şi Pseudepigrafele Vechiului Testament, vol. 2, p. 46).

4 Petru a început să le spună pe rând cele întâmplate. El a zis:

Petru a început să le spună pe rând. (Petru a repovestit lucrurile, KJV). Mai degrabă a început şi a expus lucrurile. Repetarea aproape cuvânt cu cuvânt a naraţiunii din cap. 10 în cap. 11 apare la început inconsistentă cu talentul lui Luca în compunerea literară. Unii comentatori oferă explicaţia că Luca a obţinut prima relatare de la discipolii pe care i-a întâlnit la Cezareea, iar a doua de la cei din Ierusalim şi şi-a dat seama că similaritatea lor confirmă incidentul. Luca face acelaşi lucru cu naraţiunea experienţei lui Pavel la Damasc (cap. 9, 22.26), lăsând micile variaţiuni ca dovadă a relatărilor independente şi ca mărturie a diferiţilor martori.

Pentru un comentariu mai deplin al povestirii care urmează în v. 5-17, vezi cap. 10,9-48. În comentariul la cap. 11,5-17 se va da atenţie numai acelor puncte care nu sunt discutate la cap. 10. Variaţiunile din naraţiune, aşa cum sunt date în cap. 10,11, sunt puţine şi de mică însemnătate.

5 „Eram în cetatea Iope; şi, pe când mă rugam, am căzut într-o răpire sufletească şi am avut o vedenie: un vas ca o faţă de masă mare, legată cu cele patru colţuri, se cobora din cer şi a venit până la mine.

A venit până la mine. (A venit chiar la mine, KJV). E o trăsătură vie de amintire personală în descrierea feţei de masă venind chiar la mine, adică spre mine; ea nu numai cobora, dar se şi mişca spre Petru.

6 Când m-am uitat în ea, am văzut dobitoacele cu patru picioare de pe pământ, fiarele, târâtoarele şi păsările cerului.

Când m-am uitat. (Luam seama, KJV; Deosebeam cu mintea, Nitz). Sau reflectam. Un alt amănunt viu. Apostolul îşi aminteşte privirea intensă, aţintită cu care se uitase la vedenia stranie.

7 Şi am auzit un glas care mi-a zis: „Petre, scoală-te, taie şi mănâncă.”

Verset ce nu a fost comentat.

8 Dar eu am răspuns: „Nicidecum, Doamne, căci nimic spurcat sau necurat n-a intrat vreodată în gura mea.”

Verset ce nu a fost comentat.

9 Şi glasul mi-a zis a doua oară din cer: „Ce a curăţat Dumnezeu, să nu numeşti spurcat.”

Să nu numeşti spurcat. (Să nu numeşti de rând, KJV). Îndemnul este cu privire la felul cum judeca Petru pe oameni, nu dobitoacele (vezi cap. 10,28).

10 Lucrul acesta s-a făcut de trei ori; apoi toate au fost ridicate iarăşi în cer.

Ridicaţi iarăşi. O descriere ceva mai vie decât aceea din relatarea paralelă din cap. 10,16.

11 Şi iată că îndată, trei oameni trimişi din Cezareea la mine, au stat la poarta casei în care eram.

În care eram. (Unde eu eram; KJV). Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi unde noi eram, cuprinzând şi pe cei şase însoţitori în afirmaţie.

12 Duhul mi-a spus să plec cu ei, fără să fac vreo deosebire. Aceşti şase fraţi m-au însoţit şi ei şi am intrat în casa omului.

Duhul mi-a spus. (Duhul m-a îndemnat, KJV). Călăuzit de Duhul, Petru nu ridicase nici o obiecţie, cum făceau acum aceia dintre cei tăiaţi împrejur. Aceştia contestau ceea ce Duhul mânase pe Petru să facă.

Fără să fac vreo deosebire. (Fără să mă îndoiesc de ceva, KJV; Nitz). Pot fi citite dovezi textuale (cf. p. 10) pentru omiterea acestor cuvinte.

Aceşti şase fraţi. Ei fuseseră însoţitorii lui în călătoria la Cezareea, şi Petru îi adusese la Ierusalim, pentru ca afirmaţia lor să poată sprijini raportul său şi pentru ca ei să poată declara bisericii ceea ce văzuseră.

13 El ne-a istorisit cum a văzut în casa lui pe înger stând înaintea lui şi zicându-i: „Trimite la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru,

Verset ce nu a fost comentat.

14 care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta.”

Vei fi mântuit. Cuvintele nu se găseau în relatarea vorbirii îngerului din cap. 10,4-6, dar sunt subînţelese în ea. Corneliu dorea mântuirea şi când i s-a spus, ca răspuns la rugăciune să trimită după cineva care-i putea vorbi, ştia că va auzi despre calea mântuirii.

15 Şi, cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt S-a coborât peste ei ca şi peste noi la început.

Am început. Duhul Sfânt era gata să lucreze asupra lui Corneliu şi asupra familiei lui îndată ce vreunul în cauză ar fi fost pregătit psihologic şi spiritual să aprecieze ceea ce urma să se întâmple. Începutul cuvintelor lui Petru (cap. 10,34-43) fără îndoială a adus pe ascultătorii săi la punctul acesta. Duhul e totdeauna gata să binecuvânteze, când oamenii sunt gata să-L primească.

La început. Adică, la Sărbătoarea Cincizecimi. Cuvintele acestea de apărare erau rostite faţă de colegi apostoli şi credincioşi care se împărtăşiseră de darul din Ziua Cincizecimii. Petru mărturisea că ceea ce trăise el la Cezareea era sigur lucrarea Duhului la fel cu ceea ce trăiseră ucenicii de la început.

16 Şi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: „Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.”

Mi-am adus aminte. Ce experienţă minunată trebuie să fi fost ca Duhul să readucă în mintea lor cele ce-i învăţase Isus Hristos! Aceasta e ceea ce Hristos făgăduise că se va întâmpla (vezi Ioan 14,2-6).

Vorba Domnului. Făgăduinţa specială la care se face referire este relatată în cap. 1,5 cu privire la botezul Duhului Sfânt. Când fusese dată, făgăduinţa păruse ucenicilor că se referea numai la ei. Acum Petru a văzut darul Duhului într-o perspectivă mai cuprinzătoare, ca unul care urma să fie acordat şi celor care nu făceau parte din Israel. Întrucât botezul Duhului le fusese dat şi lor, deci, ce este mai mare cuprinde în sine şi ce este mai mic, era admisibil şi botezul cu apă.

17 Deci dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă, care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?”

Acelaşi. Literal, egal. Ei erau egali cu iudeii creştini, primitori ai Duhului Sfânt.

Am crezut. Literal, întrucât am crezut precis şi final. Cuvintele se referă atât la ei, cât şi la noi. În felul acesta cele două cazuri sunt făcute paralele, ca în v. 15. Deoarece la fel cum credinţa lui Petru şi a apostolilor a existat înainte de darul Spiritului, tot aşa cu Corneliu şi însoţitorii săi exista înainte de dar o măsură de credinţă (vezi cap. 10,35). Măsura de credinţă era îndestulătoare în cazul lor pentru a-i califica pentru daruri mai mari şi acceptabilitatea lor pentru botez şi pentru comuniunea cu biserica a devenit evidentă.

Cine eram eu? (Ce eram eu?, KJV; Ce putere aveam, Nitz). Propoziţia spune literal: Eu, cine eram? Eram eu în stare să mă împotrivesc lui Dumnezeu? Adică: Cum eram eu, fiind unul aşa cum sunt, în stare să mă împotrivesc lui Dumnezeu?

18 După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu şi au zis: „Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa.”

S-au potolit, au slăvit. Sau, s-au liniştit şi au început să slăvească. Deosebirea în timp a celor două verbe greceşti arată că ei mai întâi s-au potolit şi apoi au început o continuă exprimare de laudă. Totuşi, pot fi citite dovezi textuale importante (cf. p. 10) pentru exprimarea au slăvit cu acelaşi timp ca şi s-au potolit. Faptul că sutaşul Corneliu şi familia lui primiseră Duhul lui Dumnezeu era evident şi de o imensă importanţă ca având legături cu chestiunea care trebuia să apară în curând între Pavel şi iudaizanţi (vezi Fapte 15; Galateni 2). Duhul a condus la primul pas în admiterea neamurilor în biserică prin mâinile lui Petru şi a fost adăugată aprobarea oficială a apostolilor şi a celorlalţi creştini iudei la Ierusalim.

Neamurilor. Iudeii se apreciau foarte mult pe ei înşişi ca şi cum binecuvântările lui Dumnezeu fuseseră intenţionate numai pentru ei şi dispreţuiau celelalte naţiuni. Tu ai făcut lumea pentru noi, zice cartea Esdras. Cât despre ceilalţi oameni… tu ai spus că sunt nimic şi că sunt la fel cu scuipatul… Aceşti păgâni… au fost totdeauna socotiţi ca nimic (2 Esdras 6, 55-57). Mesia cel aşteptat urma să salveze pe iudei şi să-i facă un popor glorios, dar trebuia să distrugă pe toate celelalte naţiuni sau să le facă roabe iudeilor. Pentru a elibera biserica creştină în creştere de acest exclusivism arogant, Domnul a dat această manifestare aparte a Duhului Său asupra lui Corneliu şi a celor care erau cu el.

Lecţiunea pe care biserica a învăţat-o din experienţa cu Corneliu era că Dumnezeu intenţiona ca zidul de la mijloc, care-i despărţea (Efeseni 2,14) pe iudei de neamuri să fie surpat. Ceremoniilor simbolice li s-a pus capăt prin moartea lui Hristos. Harul lui mântuitor şi puterea Lui divină împărtăşite credinciosului şi făcându-l în stare să ţină legea îndepărtează osândirea legii de la păcătos (Romani 8,1-4). Întrucât atât iudeii, cât şi neamurile beneficiază de aceasta, nu e nici o deosebire; toţi sunt osândiţi; toţi sunt mântuiţi câţi cred (Galateni 3,27-29; Coloseni 3,10.11). Ambele grupe sunt împăcate cu Dumnezeu şi aduse în armonie cu Tatăl ceresc (Efeseni 2,11-22).

Aceasta este taina descoperită acum (Efeseni 3,1-12). Harul lui Dumnezeu a odihnit asupra lui Israel în trup. Ei nu recunoscuseră că El intenţiona să o facă cunoscut şi neamurilor. Acum în Hristos totul e făcut pe înţeles. Neamurile pot intra în isprăvnicia (comuniunea) acestei taine (Efeseni 3,9) a neprihănirii, care cuprinde pe toţi în acelaşi plan al mântuirii.

A dat… pocăinţa. Dumnezeu dă pocăinţa. Credinţa este darul lui Dumnezeu (Romani 12,3) şi tot aşa e cu pocăinţa care o urmează (Romani 2,4; 2 Timotei 2,25). Prin Duhul Său, Dumnezeu dăduse acestor oameni dintre neamuri nu numai prilejul pentru pocăinţă, dar şi experienţa ei. Schimbaţi în inimă (cf. Ieremia 24,7; Ezechia 11,19; 36,26), căiţi şi iertaţi, ei erau primiţi de Dumnezeu. Într-adevăr, cum ar fi putut Petru să se împotrivească lui Dumnezeu?

19 Cei ce se împrăştiaseră, din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor.

Cei ce se împrăştiaseră. (Cei împrăştiaţi, KJV; Nitz) Ceea ce urmează acum este o continuare a celor de la cap 8,1-4. Se făcuse o digresiune pentru a prezenta descrierea lucrării lui Filip cu samaritenii şi etiopianul, a lui Saul cu Cilicienii şi a lui Petru cu Corneliu şi familia lui. Această digresiune pregăteşte pe cititor pentru naraţiunea care urmează acum despre convertirea grecilor la Evanghelie.

Prigonirii. (Persecuţiei, KJV; Strâmtorării, Nitz) Sau necazului. Referirea este la persecuţia la care Pavel avusese o parte activă (vezi cap. 8,1; 9, 1.2).

Cu prilejul lui Ştefan. (Pentru Ştefan, KJV; În timpul lui Ştefan, Nitz). Moartea martirului fusese urmată, aşa cum arată cap. 8,1-4, de o fanatică izbucnire contra creştinilor din Ierusalim. Aceasta a avut ca urmare o împrăştiere a multor credincioşi. Filip a lucrat în Samaria şi Cezareea. Alţii s-au dus în Fenicia, în cetăţile Tir, Sidon şi Ptolemaida, şi au fost probabil de ajutor la întemeierea bisericii lor amintite în cap. 21,3-7; 27,3. În Cipru calea a fost pregătită pentru lucrarea ulterioară a lui Barnaba şi a lui Saul (vezi cap. 13,4-13). Vezi harta de la pag. 264.

Până în Fenicia. Aceasta e Fenicia, districtul în care erau cetăţile importante Tirul şi Sidonul (vezi vol. II, p. 67-69).

Cipru. Vezi cap. 13,4.

Antiohia. Aici este primul contact între biserica tânără creştină şi capitala Siriei.

Venind. După Roma, Alexandria şi Efes, Antiohia era cea mai mare cetate a Imperiului Roman şi multă vreme un centru important creştin. Poate Nicolae, prozelitul din Antiohia (cap. 6,5), se întorsese ca să proclame noua lui credinţă. Pătrunderea creştinismului acolo era de mare importanţă. Aşezată pe Râul Orontes, cam la 15 mile în interior de la portul Seleucia, Antiohia, întemeiată de Seleucus Nicator cam pe la 300 î. Hr. şi numită după regescul său tată Antioh, crescuse în bogăţie şi importanţă până la a ajunge cetatea principală a Asiei. Lumea proslăvea pe oamenii ei de litere şi de literatura ei. Unuia din ei, Archias, Cicero i-a făcut o vestită oraţiune. Juvenal recunoştea influenţa Antiohiei asupra vieţii şi gustului roman, declarând: Care parte din sedimentele noastre vin din Grecia? Sirianul Orontes de multă vreme s-a revărsat în Tibru, aducând cu el graiul lui şi obiceiurile lui, flautele lui şi coardele înclinate de apă ale lui (Satire, III, 62-64; ed. Loeb, p. 37).

Antiohia avea o mare colonie de iudei, în onoarea căruia Irod cel Mare a construit o colonadă de marmură care se întinde de-a lungul cetăţii. Antiohia era reşedinţa prefectului roman, sau propraetor, al Siriei. Creştinismul s-a găsit aici la Antiohia în contact mai strâns cu cultura greacă decât la Ierusalim sau Cezareea. Tot aici a întâmpinat păgânismul în formele lui cele mai ispititoare şi mai înjositoare. Dumbrăvile lui de la Daphne erau vestite pentru cultul lor idolatru, voluptos. Era o biruinţă uluitoare faptul că biserica a izbutit să facă din Antiohia unul din centrele ei importante.

Numai Iudeilor. (Nevorbind nimănui cuvântul decât numai Iudeilor, Nitz) Lucrul acesta, natural, era de aşteptat din partea acelora care părăsiseră Ierusalimul înainte de a fi avut loc convertirea lui Corneliu, care să fi devenit general cunoscută. Ei nu fuseseră informaţi ca Petru că venise timpul de a aduce porunca profetică a lui Hristos până la deplina ei extindere (cap. 1,8). Distingerea iudeilor pare că e notată în contrast cu naraţiunea precedentă cu privire la Petru şi Corneliu şi cu expunerea ulterioară a lucrării misionare.

20 Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirena care au venit în Antiohia, au vorbit şi grecilor şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus.

Oamenii din Cipru şi din Cirene. În cazul acestor oameni, cu obârşia lor mai cosmopolită, era probabil mai puţină ezitare în ce priveşte amestecarea cu neamurile de cum era printre iudeii din Palestina – căminul, patria naţiunii iudaice şi cetăţuia prejudecăţilor lor. Cine erau oamenii aceia se poate doar presupune: poate Luciu din Cirene, care apare în lista profeţilor în cap. 13,1, poate Simon din Cirene, care, s-ar putea crede că era un discipol al lui Hristos (vezi Matei 27,32; vezi Marcu 15,22). Întemeietorii bisericii din Antiohia trebuie să rămână necunoscuţi.

La Antiohia. Vezi v. 19.

Au vorbit. Timpul verbului grecesc folosit aici lasă a se înţelege că ei au început să vorbească şi încă mai continuau să vorbească.

Grecilor. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între două exprimări: Hellenistai, iudeii care vorbeau greceşte sau mai larg, vorbitori de greacă şi Hellenai, greci prin descendenţă – sau, mai liber în NT, neamuri – ponderea dovezilor înclinând uşor în favoarea celei dintâi. Dacă acceptăm pe Hellenistai, aşa cum face KJV, atunci trebuie să presupunem că accentul este pe faptul că evangheliştii, în loc de a vorbi iudeilor în general (dintre care mulţi fiind sirieni ar fi vorbit aramaica), au predicat mai ales iudeilor care vorbeau greceşte şi prozeliţilor. În cazul acesta ei ar fi mers pe urmele lui Ştefan şi indirect au pregătit calea pentru Pavel; deoarece Hellenistai erau, ca grupare veriga de legătură dintre iudei, ca neam şi Hellenai, care erau dintre neamuri.

În general, însă, alte dovezi apasă platanul cântarului în favoarea exprimării, Hellenai, greci (neamuri). Mai multe motive sprijină exprimarea aceasta:

1) Întrucât Hellenistei erau iudei, Luca în mod natural i-ar fi inclus între iudeii din v. 19 şi în felul acesta nu ar fi fost un contrast prin menţionarea lor în v. 20. Luca nu ar fi avut ocazia de a atrage atenţia la faptul că predicarea la Antiohia era la Hellenistai, iudeo-greci, deoarece era deja un mare număr dintre ei la Ierusalim (vezi cap. 6,1) şi probabil aceşti învăţători greci şi ciprioţi erau ei înşişi iudeo-greci.

2) Dar menţionarea specială de către Luca e nimerită dacă ei începeau să predice la Hellenei este un contrast cu totul natural (vezi cap. 14,1; 18,4) şi dacă cuvântul Hellenai este adevărata exprimare, aici e o notă necesară de progres. Referiri ulterioare lasă clar a se înţelege prezenţa creştinilor dintre neamuri în Antiohia Siriei (cap. 15,1.28-31; AA 155-161.188)

3) Iarăşi, dacă aceştia erau Hellenai, se poate ca ei să nu fi fost cu totul păgâni idolatri când au fost convertiţi. Poate, ca şi Corneliu, unii dintre ei deja se temeau de Dumnezeu (vezi cap. 10,2) şi luau parte la serviciile sinagogii (cf. Corinteni, Fapte 18,4).

Dacă convertirea de la Hellenai din acest capitol a precedat sau a urmat convertirii lui Corneliu nu se poate şti – datele sunt insuficiente pentru a procura un răspuns. Pare probabil că lucrarea a înaintat timp de luni de zile şi că semeni din Cipru şi Cirena au sosit după ce experienţa cu Corneliu pusese în mişcare forţe care au contribuit la înlăturarea restricţiilor faţă de neiudei.

Propovăduit. Vezi cap. 10,36

21 Mâna Domnului era cu ei, şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul.

Mâna Domnului. Expresia este obişnuită în VT pentru intervenţia directă a lui Dumnezeu în treburile lumii. Vezi Geneza 14,31: Israel a văzut mâna (ebraicul yad, mână) puternică, pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Compară cuvintele vrăjmaşilor egipteni: Aici este degetul lui Dumnezeu (Geneza 8,19). Expresia aceasta dă viaţă adevărului despre un Dumnezeu foarte personal.

Un mare număr de oameni au crezut. Aici este o relatare a creşterii fenomenale în biserică. Vezi cap. 2,47; 4,4; 5,14; 6,7; 8,6.12; vezi cap. 9,31; 11,24).

22 Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia.

Vestea despre ei. (Veşti despre aceste lucruri, KJV; Vorba despre dânşii Nitz). Sau vestea despre ei, adică, despre aceşti convertiţi din Antiohia. Dacă, aşa cum e probabil, noii convertiţi erau dintre neamuri, primirea aparent favorabilă pe care vestea despre convertirea lor a avut-o la Ierusalim era fără îndoială datorită acceptării care probabil deja fusese acordată lui Corneliu.

Bisericii din Ierusalim. Vezi cap. 8,14.

Au trimis pe Barnaba. Pentru a întări lucrarea din Antiohia şi pentru a da aprobarea şi îndrumarea bisericii din Ierusalim, tot aşa cum Petru şi Ioan fuseseră trimişi în Samaria (cap. 8,14). Poate că alegerea a căzut pe Barnaba deoarece era cunoscut că simpatizează cu lucrarea care se făcea în Antiohia. El era un prieten al lui Saul, pe care-l recomandase la anumiţi ucenici din Ierusalim (cap. 9,27) şi trebuie să fi cunoscut convingerile şi speranţele lui Saul cu privire la neamuri. De aceea el ar fi salutat cu plăcere ocazia de a lucra în acelaşi fel. Faptul că era din aceeaşi ţară din care erau unii din misionari care lucrau în Antiohia ar fi fost o calificare în plus.

Ca el să meargă, KJV. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestei expresii.

Până la Antiohia. S-ar putea ca Barnaba să fi vizitat şi alte adunări pe drumul spre Antiohia.

23 Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul.

Harul lui Dumnezeu. Pentru comentariu, vezi Romani 3,24

S-a bucurat. Barnaba a văzut în noua sa lucrare doar ceea ce îi aducea satisfacţie şi faptul că noii membri erau adăugaţi la biserică era o sursă de adâncă bucurie pentru el. De fapt, întreaga experienţă creştină şi întregul program creştin ar trebui să fie o bucurie continuă.

I-a îndemnat. Sau a început să-i îndemne. Timpul ar putea fi înţeles ca începutul unei acţiuni continue. Cu inimă hotărâtă. (Cu hotărâre a inimii, KJV) Barnaba dorea ca ei să fie în stare să zică, ca psalmistul Inima mea este tare (hotărâtă) (Psalmi 6,57; 7,108.1)

Alipiţi de Domnul. Supunerea trebuie să fie faţă de Isus Hristos Însuşi şi trebuie să se vină la el cu inimă hotărâtă, aşa cum e arătat în expresia anterioară. Barnaba văzuse rezultatul lucrării harului lui Dumnezeu asupra celor din Antiohia, dar ştia aşa cum ştie orice pastor adevărat că voia omului sau lipsa ei poate face nelucrător harul acela. Zicala, (odată mântuit pentru totdeauna mântuit, nu e adevărată; oamenii dau înapoi şi apostaziază şi conlucrarea voinţei omului e necesară pentru a duce la desăvârşire lucrarea de sfinţire.

24 Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adăugat la Domnul.

Bun. Ori cinstit (vezi Luca 18,18.19). Aplicată la Barnaba, aceasta era o laudă distinsă şi fără îndoială exprima părerea personală a lui Luca cu privire la om. El poate a avut grijă să înscrie recomandaţia aceasta deoarece în curând avea să redea neînţelegerea care avea să despartă pe Barnaba de propriul prieten şi conlucrător al lui Luca, Saul din Tars (Fapte 15,39).

Plin de Duhul Sfânt. Un om cu un caracter ca al lui Barnaba, eminent printre iudeii greci din Antiohia, urma să aibă o mare influenţă atât printre iudei, cât şi printre grecii din cetate. Aceeaşi calificaţie este arătată şi la Ştefan (cap. 6,5). În urma persecuţiei pornită cu uciderea lui Ştefan, predicatorii s-au retras la Antiohia. Unii dintre ei se poate să fi fost greci care avuseseră o parte activă în lucrarea pentru care Ştefan fusese martirizat.

Mult norod. Literal, o mare mulţime lăsând a se înţelege o mare creştere faţă de lucrarea relatată în v. 21. Aprobarea bisericii din Ierusalim cu privire la ceea ce se făcea, aşa cum era exprimată în bucuria şi încurajarea lui Barnaba, fiul mângâierii, urma să sporească zelul acestor lucrători zeloşi pentru Hristos.

25 Barnaba s-a dus apoi la Tars, ca să caute pe Saul;

Barnaba s-a dus apoi la Tars. Lucrul acesta este însemnat. Presupune că Saul urma să aprobe lucrarea care se săvârşea la Antiohia şi arată încrederea lui Barnaba că Saul era persoana potrivită pentru a ajuta în lucrarea de acolo. Acesta mai lasă să se înţeleagă că se păstrează nişte legături cu Saul prin scrisoare sau prin sol, după plecarea lui la Ierusalim. Se poate deduce că Saul a rămas în Tars şi în împrejurimile lui, predicând Evanghelia acolo şi în oraşele învecinate ale Ciliciei (vezi p. 101,102�

; vezi cap. 15,41).

Să caute pe Saul. Literal, să vâneze pe Saul. Acela căruia Domnul i Se arătase şi care fusese desemnat ca un vas ales (cap. 9,15) să ducă numele lui Hristos la neamuri, era solicitat acum să se alăture lui Barnaba în această nouă lucrare pentru neamuri la Antiohia. Fără îndoială după ce a auzit de lucrarea puterii lui Dumnezeu acolo, Saul a acceptat invitaţia.

26 şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg au luat parte la adunările bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.

Un an întreg. Spre deosebire de alte cazuri, aici lungimea timpului e dată cu exactitate. Saul predicase la Damasc şi la Ierusalim, dovedindu-şi noua sa vocaţie. În biserica din Antiohia el a găsit linişte şi un prilej corespunzător râvnei lui.

Adunările bisericii. Sau, în biserică Nu în clădirea bisericii – în posesia bisericii n-au fost clădiri decât începând din secolul al treilea – dar în adunări. Cei interesaţi se adunau cu credincioşii şi erau încorporaţi în organizaţia bisericii de îndată ce acceptau pe deplin solia Evangheliei.

Au învăţat pe mulţi oameni. Vezi v. 21.24.

Li s-a dar numele de Creştini. (Au fost numiţi creştini, KJV). Mai bine, au primit numele de Creştini. Împăratul roman Iulian, numit Apostatul (anii 361-363 d. Hr) nota că tendinţa de a inventa porecle ca o formă de satiră caracteriza populaţia Antiohiei pe vremea sa. Aceeaşi tendinţă fără îndoială predomina pe vremea ivirii creştinismului. Prima silabă de la cuvântul creştin de la Gr. Christos, Hristos, în timp ce finalul este esenţial latin şi comparabil cu cuvinte ca Pompeiani, urmaşii lui Pompei şi alte nume de partide. La fel în Evanghelii apare un termen analog, Irodiani (Herodianai, Matei 22,16), care aparent reflectă asociaţie romană. Poate iarăşi numele va fi fost dat în batjocură creştinilor de către păgâni, cam la fel cum termenul Lutherani a fost folosit în derâdere 15 secole mai târziu de către vrăjmaşii urmaşilor lui Luther. Pare că ucenicii lui Hristos nu şi-au dat singuri numele şi întrucât folosirea lui ar lăsa să se înţeleagă că aceia care îl purtau erau urmaşi ai lui Mesia, Hristosul, e lucru sigur că el nu le va fi fost dat de către iudei. Motivul noului termen e aparent. Când aceşti noi convertiţi dintre neamuri s-au ataşat bisericii din Antiohia, nici unul din numele de mai înainte nu ar fi cuprins întreaga grupare cosmopolită. Ei nu mai erau toţi nazarineni sau galileeni sau greco-iudei şi în faţa oamenilor din Antiohia ei trebuie să fi apărut ca un amestec curios. De aceea, termenul hibrid creştini

(cristiani), un cuvânt grec cu o terminaţie latină, ar fi părut corespunzătoare pentru ei. Ceva mai târziu ceea ce fusese la început o ironie a devenit un nume cu care cineva să se fălească: Dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine (1 Petru 4,16).

Tradiţia însă, atribuie originea numelui lui Euodius, primul episcop al Antiohiei. Ignaţiu, succesorul lui Euodius, ca conducător al bisericii de acolo, l-a folosit adesea.

27 În vremea aceea, s-au coborât nişte proroci din Ierusalim la Antiohia.

În vremea aceea. (În aceste zile, KJV). Vezi Nota Adiţională la Capitolul 12, Nota 2.

S-au pogorât nişte prooroci. (Au venit profeţi, KJV). O împlinire a profeţiei lui Ioel, la care făcuse referire Petru în predica lui din Ziua Cincizecimii (cap. 2,17) că nu vor fi profeţi în tânăra biserică (vezi Fapte 13,1.2; Efeseni 2,20). Totuşi, nu putem primi din relatările NT o descriere clară a ceea ce era slujba acestor prooroci. Ei erau oameni care posedau un dar al Duhului, care uneori erau ocupaţi cu predicarea şi explicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi uneori aveau puterea de a prezice evenimente viitoare, aşa cum a făcut Agab aici (vezi Fapte 13,1; 15, 32; 19,6; 21,9.10; Romani 12,6; 1 Corinteni 12,10.28.29; 13,2; 14,6.29-37) Minunea proorocilor trebuia evident să fie luată ca o aprobare în plus dată de biserica din Ierusalim lucrării pe care Saul şi Barnaba o făceau la Antiohia.

28 Unul din ei, numit Agab, s-a sculat şi a vestit, prin Duhul, că va fi o foamete mare în toată lumea. Şi a şi fost, în adevăr, în zilele împăratului Claudiu.

Agab. Acelaşi prooroc apare mai târziu în naraţiunea de la Cezareea (cap. 21,10.11)

A vestit prin Duhul. Compară afirmaţia din cap. 21,11.

O foamete mare. Foametea acesta e probabil aceea menţionată de Iosif (Antiquities, vol XX, 2,5) care spune cum Elena, regina din Adiabene de la răsărit de Tigru, pe când era în vizită la Ierusalim a ajutat poporul obţinând pentru el grâu din Alexandria şi smochine uscate din Cipru. Foametea acesta poate fi privită ca o împlinire parţială a profeţiei lui Isus din Matei 24,7. În privinţa legăturii ei cu cronologia NT vezi pag. 98,100. Nota Adiţională la cap. 12, Nota 1.

Lumea. Gr., oikumene, un cuvânt referindu-se la pământul locuit. În Luca 41,4.5 şi oriunde în altă parte în NT, este folosit pentru Imperiul Roman.

Împăratului Claudiu. (Claudius Caesar, KJV). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea lui Caesar. Domnia lui Claudiu a durat de la anul 41 la anul 54, d. Hr., perioadă care a fost memorabilă pentru mai multe perioade de foamete. (Suetoniu Claudius, XVIII,2; Tacit Anale XII; 43).

29 Ucenicii au hotărât să trimită, fiecare după puterea lui, un ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea,

Ucenicii. (Atunci ucenicii, KJV). Adică, biserica din Antiohia.

Fiecare după puterea lui. Literal, după prosperitatea fiecăruia. Se pare că această colectare a fost făcută ca urmare a profeţiei, înainte ca foametea propriu-zisă să fi venit. Fără îndoială Saul şi Barnaba au fost activi la înflăcărarea oamenilor dintre neamuri să sprijine această binefacere. A fost prima dintre acele strângeri de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii care sunt în Ierusalim (Romani 15,25.269 care au avut un loc însemnat în activitatea lui Pavel (cf. Fapte 24,17; 1 Corinteni 9; Galateni 2,10) şi pe care apostolul le considera ca o legătură de unire dintre iudei şi neamurile din biserică. Dărnicia convertiţilor din Ierusalim în înflăcărarea primei lor iubiri (Fapte 2,45), împreună cu persecuţiile lor următoare (cap. 8,1) probabil că i-a lăsat mai expuşi decât cei mai mulţi la presiunea sărăciei. Astfel, atunci când a venit foametea se poate să-i fi găsit în mare măsură dependenţi de ajutorul bisericilor aşezate în regiuni neafectate de foamete. Biserica din Antiohia a dat un valoros exemplu pentru alte biserici.

30 ceea ce au şi făcut; şi au trimis acest ajutor la prezbiteri, prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul.

Prezbiterii. Gr. presbiteros, bărbaţii mai bătrâni şi aşa bătrâni, prezbiteri. Aceasta este prima notare a unor astfel de slujbaşi în biserica creştină. Ei probabil nu erau apostolii, deoarece prezbiterii sunt menţionaţi separat de apostoli în cap. 15,2.4.6. De aici înainte, ei apar ca un element proeminent al organizaţiei bisericeşti. Termenul prezbiter şi în mare măsură oficiul din biserică la care se referea, avea fundaluri atât în viaţa neamurilor, cât şi a iudeilor. Papirusurile din Egipt arată că prezbiterii jucau un rol important în viaţa economică a sătenilor locali. Astfel s-au făcut apeluri la ei în ce priveşte chestiuni privitoare la închiriere de terenuri şi plătirea impozitelor (vezi J.H. Maulton şi G. Milligan, The Vocabulary of the Greek Testament, p. 535). În Asia Mică termenul era folosit pentru membrii unei corporaţii şi în Egipt pentru preoţii unui templu (vezi A Deismann, Bible Studies, p. 156,233). În viaţa iudaică, cuvântul bătrân (presbuteros) era folosit pentru a desemna pe conducătorul unei sinagogi locale, cum e arătat în Inscripţia Theodotus (vezi cap. 4,5). Termenul se află astfel la îndemână pentru a fi adoptat de biserica creştină pentru slujbaşii ei care deţineau răspunderile primare în congregaţiile lor locale. Pe lângă aceste răspunderi locale, prezbiterii din biserica din Ierusalim se poate să fi ocupat poziţia oarecum analogă cu aceea a zegenim-ilor din Sinedriul Iudaic, întrucât ei, împreună cu apostolii, sunt văzuţi în cap. 15 că au avut o oarecare autoritate dincolo de limitele propriei lor congregaţii. În cazul de faţă, lor, cei în nevoie, le-au fost trimise fondurile colectate la Antiohia, prin mijlocirea lui Barnaba şi a lui Saul. În biserica primară prezbiterul era cunoscut şi ca episkopos, însemnând supraveghetori, un cuvânt care a ajuns la noi ca episcop. Deşi istoric, cel puţin din secolul al 3-lea d. Hr., termenii prezbiter (bătrân) şi episcop au reprezentat doi slujbaşi diferiţi ai bisericii, dovezi din NT arată clar că în vremurile apostolice cei doi termeni se refereau la acelaşi slujbaş (cf. 1 Timotei 3,2-9 cu Tit 1,1). Clement din Roma (c. anul 96 d.Hr) pare să le egalizeze (Epistle to the Corinthians, 44) şi Chrisostom (m. anul 407 d. HR) declara: În vechime, prezbiterii erau chemaţi supraveghetori (sau episcopi) şi slujitori (sau diaconi) ai lui Hristos şi supraveghetori, prezbiterii (First Homily to the Corinthiens 1, în Migne, Patrologia Graeca, vol. 62, col 183).

Potrivit cu epistola lui Iacov una dintre datoriile unui prezbiter este vizitarea bolnavilor, rugăciune la Domnul pentru refacerea sănătăţii lor şi ungerea lor cu untdelemn pentru vindecare (cap. 5,14). În ce priveşte o discutare a dezvoltărilor ulterioare în funcţiile prezbiterului şi ale episcopului, vezi p. 26, 38-43.

COMENTARII ELLEN G. WHITE.

1-4 AA 141, SR 290

12 AA 137, SR 290

15-17 AA 141; SR 290

20 AA 166

17 AA 193

20-25 AA 156

18 AA 142; SR 291

21,24 SR 201

19 AA 155

26 AA 157; SR 302

27-30 6T 271