1 Dar un om, numit Anania, a vândut o moşioară, cu nevasta sa Safira,

Dar. E un contrast viu între amabila generozitate a lui Barnaba (cap. 4,36.37) şi lăcomia lui Anania şi a Safirei (cap. 5,1-11).

Un om. [Un anumit om, KJV; Un bărbat, Nitz]. Numai un narator sincer ar povesti istorisirea cu Anania şi Safira exprimându-se astfel. Dar exact aşa cum a fost un Iuda între cei doisprezece ucenici, tot aşa în biserica primară, aşa curată şi zeloasă cum era, s-au găsit doi care au preferat meschinăria în loc de generozitate şi făţărnicia în loc de onestitate. Cu toate acestea naraţiunea e povestită calm şi fără pasiune şi cititorul este instruit şi mişcat de o relatare a faptelor simple.

Anania. Însemnând, Iehova este îndurător. Acesta e un nume obişnuit, aparţinând şi omului care s-a apropiat cu prietenie de Saul din Tars când s-a convertit (cap. 9,10-17), şi unui mare preot (cap. 23,2; 24,1). El corespunde ebraicului Hananiah din Ier. 28,1; Dan. 1,6.7.

Moşioară. [Posesiune, KJV]. Vezi cap. 2,45. Proprietatea era un teren (vezi cap. 5,3).

Safira. Numele acesta probabil reprezintă aramaicul shappira’, frumos, deşi unii îl deduc de la Gr. sappheiros, safir.

2 şi a oprit o parte din preţ, cu ştirea nevestei lui; apoi a adus partea cealaltă şi a pus-o la picioarele apostolilor.

A oprit. Gr. nosphizo, în forma folosită aici, a pus deoparte pentru sine. În Tit 2,10 verbul acesta e tradus fure. E folosit în LXX (Iosua 7,1) pentru păcatul lui Acan. Simpla reţinere din partea lui Anania a unei părţi din preţul de vânzare al moşioarei nu era un păcat în sine. De fapt el nu avea nici o obligaţie de a da ceva. El mărturisise o bunăvoinţă de a da, dar nu era obligat să dea

o sumă fixă. Banii erau ai lui, putea să dea totul sau parţial. Dar partea a fost adusă ca şi cum era totul. Aceasta era înşelăciune. Era de fapt o minciună.

Aprobarea cu care Luca povesteşte fapta de sacrificiu de sine a lui Barnaba trebuie să fi reflectat aprecierea bisericii. Anania pare că îşi închipuise că va câştiga aceeaşi aprobare, dar cu mai puţin sacrificiu din partea sa. Dorinţa de a plăcea era destul de puternică pentru a câştiga o biruinţă parţială asupra lăcomiei. Dar lăcomia era destul de puternică pentru a birui asupra onestităţii. Îndemnul de a vinde venea de la Duhul lui Dumnezeu; îndemnul de a reţine o parte din preţ era rău. Fapta era o încercare de a servi atât lui Dumnezeu, cât şi lui mamona. Păcatul era în oarecare măsură asemenea cu acela al lui Ghehazi (vezi 2 Regi 5,20-27), dar privit pe fundalul minunilor Zilei Cincizecimii şi al progresului extraordinar al bisericii sub călăuzirea Duhului, el era mai urâcios şi a fost lovit cu o pedeapsă mai aspră.

Nevestei lui. Safira era evident o complice de bunăvoie. Fapta lor era o delincvenţă cu premeditare.

3 Petru i-a zis: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?

Petru. Purtătorul de cuvânt al bisericii.

Pentru ce? Dacă Anania ar fi dorit ar fi putut să reziste la ispită. Dacă ar fi rezistat, ispititorul ar fi fugit de la el (Iacov 4,7).

Ţi-a umplut Satana inima. Pentru a urmărit răul la obârşia lui. Cunoaşterea din partea lui a ceea ce făceau Anania şi Safira venea prin darul discernământului (1 Cor. 2,14; 12,10). În trist contrast cu acesta, Anania îşi deschisese inima lui Satana până când mintea lui a fost plină de gânduri de lăcomie şi de înşelăciune.

Duhul Sfânt. Duhul fusese dat pentru a conduce pe credincioşi la tot adevărul (Ioan 16,13), dar Anania încercase, în zadar, să înşele Duhul adevărului (vezi Ioan 14,17.26; 16,13).

4 Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Şi, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum s-a putut naşte un astfel de gând în inima ta? N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.”

Rămânea. Anania nu fusese constrâns să vândă moşioara; era de aşteptat numai ca el să aducă în mod cinstit din veniturile vânzării ceea ce el se angajase să dea. Implicaţia este că biserica nu constrângea pe nimeni să dea la fondul comun, dar dacă cineva făgăduise să dea, el ar fi trebuit să dea ceea ce făgăduise. La fiecare stadiu Anania era liber să procedeze aşa cum gândea mai bine. Partea pe care el a încercat să o reţină s-ar fi putut să nu fie mare; el ar fi putut să reţină chiar şi mai mult decât atât, dar cu sinceritate şi recunoaştere deschisă a lucrurilor. Dar prin încercarea de a căpăta o reputaţie de generozitate fără ca sacrificiul să fie pe măsură, l-a făcut vinovat de sacrilegiu.

S-a putut naşte un astfel de gând. [S-a conceput lucrul acesta, KJV; Ţi-ai pus în inima ta acest lucru, Nitz]. Literal, ai pus acest lucru. Aceasta implică un plan premeditat din partea lui Anania. Nu era o chestiune de a ceda la o ispită, ci de a accepta în inima sa un plan care s-a dezvoltat într-o faptă rea. Satana pătrunsese în inima sa în termenii unui plan premeditat şi nu fusese dat afară.

Minţit… pe Dumnezeu. [Minţit… lui Dumnezeu, KJV; Nitz]. Aceasta nu înseamnă că Anania nu minţise deloc faţă de oameni, dar că vinovăţia sa se găsea în primul rând în faptul că îndrăznise să înşele pe Dumnezeu. Orice păcat este în cel din urmă împotriva lui Dumnezeu, deşi el afectează grav şi pe oameni. David recunoscuse lucrul acesta, deoarece el spunea: Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit (Psalmi 51,4). Anania fie că ignorase pe Dumnezeu, fie că gândise că putea să-L înşele aşa cum nădăjduise să înşele pe semenii săi. Oricum, el păcătuia împotriva lui Dumnezeu, şi Petru pe bună dreptate face această menţiune.

Folosirea cuvântului Dumnezeu revarsă lumină asupra învăţăturii biblice cu privire la Duhul Sfânt. În Fapte 5,3, păcatul lui Anania e identificat ca minciună împotriva Duhului Sfânt şi aici e descris ca minciună împotriva lui Dumnezeu. Aceasta sugerează unitatea care există între Duhul şi Tatăl şi serveşte pentru a avertiza pe creştin cu privire la atrocitatea minciunii şi ipocriziei pioase (vezi Matei 12,31).

5 Anania, când a auzit cuvintele acestea, a căzut jos şi şi-a dat sufletul. O mare frică a apucat pe toţi cei ce ascultau aceste lucruri.

A murit. [Şi-a dat duhul, KJV; Muri, Nitz]. Gr. ekpsucho, a expira, un termen care e găsit în literatura medicală. Moartea nu era o coincidenţă. Era o strânsă legătură între denunţarea păcatului şi moartea păcătosului. Orice îndoială în privinţa aceasta e înlăturată atunci când se ia în consideraţie moartea Safirei (v. 7-10) care a fost prezisă de Petru după darea la iveală a înşelăciunii. Compară judecata lui Nadab şi Abihu (Lev. 10,2), şi a lui Acan (Iosua 7,20-26); vezi 2 Cron. 22,8. Compară cu Matei 27,50.

Aceasta a fost o judecată îngrozitoare, dar nu trebuie să ne mirăm de ea. Anania şi Safira erau membri ai bisericii nou-născute. Ei se apropiaseră de Dumnezeu. Fără îndoială gustaseră din darurile cereşti ale mântuirii. Poate că primiseră unele din darurile Duhului. Dar printr-un duh fals săvârşiseră un act de sacrilegiu. Dacă nu ar fi fost pedepsite prompt şi vizibil în acele zile timpurii ale bisericii, asemenea fapte ar fi putut submina lucrarea apostolilor. Dumnezeu S-a impus aici pentru a scăpa biserica de primejdii şi de rele mai mari. Experienţa aceasta cuprinde o învăţătură pentru noi: Dacă un om ia parte la o adunare sau la un serviciu religios şi cântă cu înfocare: Tot ce am se află pe altar când de fapt nu e, săvârşeşte păcatul lui Anania şi Safira. – G. Campbell Morgan.

O mare frică. Luca leagă adesea minunile cu frică în inima privitorilor (vezi Luca 1,12.65;

5,26; 7,16; 8,37; Fapte 2,43; 19,17). Dar aici este mai mult decât teama sfântă plină de respect din Fapte 2,43. Într-o mare mulţime de oameni s-ar fi putut prea bine să fie alte persoane necinstite, asupra cărora să cadă un fel de groază. Pentru restul ar fi putut să vină un respect mai adânc pentru Dumnezeu care în felul acesta Şi-a apărat dreptatea. Frica a fost neîntârziată. Ea s-a întins printre credincioşi înainte ca Safira să fi auzit de moartea soţului ei. Frica de felul acesta urma să fie

o piedică pentru aceia care nu erau pe deplin sinceri în mărturisirea creştinismului. Aceste lucruri. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) omiterea acestor cuvinte.

6 Flăcăii s-au sculat, l-au învelit, l-au scos afară şi l-au îngropat.

Flăcăii. [Tineri, KJV]. Literal, mai tineri.

L-au învelit. [L-au înfăşurat, KJV]. Sau, l-au învelit, probabil în halatul pe care îl purtau în momentul acela. Se obişnuia să se învelească trupul într-o fâşie care era înfăşurată, urmată de o îngropare imediată în afara zidurilor cetăţii. La iudei atingerea de un cadavru avea ca urmare întinarea ceremonială (vezi Num.19,11). Lucrul acesta, împreună cu dorinţa de a evita metode costisitoare de îmbălsămare, cerea o îngropare rapidă.

L-au îngropat. După cum se vede din înmormântarea lui Lazăr (vezi Ioan 11,38) şi a lui Isus (vezi Matei 27,60), morţii erau depuşi în peşteri sau morminte, care erau închise cu pietre mari. În felul acesta era necesar puţin timp pentru înmormântarea lui Anania. În ce priveşte atenţia iudeilor faţă de ritualurile funerare, vezi Fapte.8,2.

7 Cam după trei ceasuri, a intrat şi nevasta sa, fără să ştie ce se întâmplase.

Cam după trei ceasuri. Literar, un interval de aproape trei ceasuri, poate până la următoarea oră de rugăciune. Acesta dădea timp îndestulător pentru îngrijirea şi înmormântarea lui Anania, dar vestea încă nu ajunsese la Safira.

A intrat. În odaia unde Petru şi restul adunării tocmai fuseseră martori la moartea şi ducerea soţului ei.

8 Petru i-a zis: „Spune-mi, cu atât aţi vândut moşioara?” „Da”, a răspuns ea, „cu atâta.”

I-a zis: [I-a răspuns, KJV; Zise către dânsa, Nitz]. Poate, i s-a adresat. Întrebarea lui Petru nu a fost pentru a prinde în cursă un conspirator, ci pentru a da Safirei prilej de a da pe faţă pocăinţa. Ea ar fi putut împiedica fapta rea a soţului ei, dar nu o făcuse. Ea avea acum prilejul de a-şi libera propria ei conştiinţă prin mărturisire. Ea scăpase ocazia anterioară, acum a dat din nou greş.

Spune-mi. Întrebarea directă a lui Petru ar fi putut înştiinţa pe Safira că uneltirea lor era cunoscută, dar ea a susţinut mai departe minciuna la care ea şi soţul ei se învoiseră. Ea răspunsese volubil: Da, cu atâta. Poate că Petru va fi pomenit suma pe care o adusese Anania.

9 Atunci Petru i-a zis: „Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor lua şi pe tine.”

V-aţi înţeles. Vinovăţia era deosebit de mare din cauză că avea în ea înşelăciune premeditată.

Ispitiţi pe Duhul. Adică, a încerca, sau a pune la probă, dacă Duhul Sfânt era într-adevăr un cunoscător al tainelor inimii oamenilor. Expresia Duhul Domnului e probabil folosită în sensul ei VT, ca Duhul lui Iehova (cf. 2 Regi 2,16; Isaia 61,1 etc.). Combinaţia este rară în NT, apărând numai aici şi în 2 Cor. 3,17.

Te vor lua şi pe tine. [Te vor scote şi pe tine, KJV; Te vor duce afară, Nitz]. Petru vorbeşte nu ca judecător ci ca profet. Duhul Sfânt îi condamnase deja. În cazul acesta e prezisă judecata viitoare, şi vestirea numai cu puţin a precedat executarea ei. Lui Petru duhul lui de discernământ îi arăta că tinerii a căror paşi îi auzea înapoindu-se de la înmormântarea lui Anania urma ca foarte curând să aibă o nouă sarcină de aceeaşi natură.

10 Ea a căzut îndată la picioarele lui şi şi-a dat sufletul. Când au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au scos-o afară şi au îngropat-o lângă bărbatul ei.

Îndată. Moartea ei a fost pe loc, ca şi a soţului ei.

A murit. [Şi-a dat duhul, KJV; Muri, Nitz]. Vezi vers.5.

Au găsit-o moartă. Ca împlinire a profeţiei lui Petru.

Au îngropat-o. Ceremonia de înmormântare n-a avut loc cu prilejul acestei duble tragedii, indiferent de grija care se poate să fi fost acordată morţilor cu o altfel de ocazie (cf. Luca 23,55.56).

11 O mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce au auzit aceste lucruri.

Mare frică. Vezi vers.5.

Adunarea. [Biserica, KJB; Adunarea credincioşilor, Nitz]. Cu excepţia exprimării îndoielnice din cap. 2,47, aceasta este cea prima apariţie a cuvântului în Faptele Apostolilor. Prezenţa lui arată

o dezvoltare a organizaţiei. Vezi Matei 18,17. Moartea impresionantă a lui Anania şi a Safirei urma să dea o nouă semnificaţie acestei organizaţii şi conducătorilor ei.

Toţi cei ce au auzit. Aceştia erau în afară de biserică, dar au auzit de puterea care se exercita printre membrii ei.

12 Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon

Prin mâinile. Aceasta ar putea să fie numai felul ebraic de a exprima mijlocirea (cf. Exo.35,29; Lev.8,36; etc.). Dar în NT mâinile lui Hristos sunt adesea arătate ca instrumentul minunilor sale (vezi Marcu 6,2.5; Luca 4,40 etc.). Făgăduinţa dată urmaşilor lui Hristos era: Vor pune mâinile pe bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi (Marcu 16,18. De aceea, expresia aici ar putea fi literală, deşi Fapte 5,15 arată că oamenii credeau şi că s-ar fi putut face vindecări fără folosirea mâinilor apostolilor.

Se făceau. Mai de grabă, Se făceau mereu, în alte cuvinte, iarăşi şi iarăşi, la repetate ocazii.

Semne şi minuni. Vezi Mar.16,17.18; Ioan 14,12; Fapte 2,22. La fel ca şi lucrarea lui Hristos, biserica primară s-a născut însoţită de semne şi minuni. Tragedia cu Anania şi Safira a fost urmată de minuni de vindecare şi binecuvântare.

Împreună. [Cu un gând, KJV; Într-un gând, Nitz]. Vezi cap.1,14; 4,24. Luca are o mare satisfacţie în a scoate în evidenţă unitatea ucenicilor. Întrucât e pomenit pridvorul lui Solomon, descrierea aceasta s-ar putea referi la adunări conduse de apostoli la orele obişnuite de rugăciune, cam pe la orele 9.00 şi 15.00.

Pridvorul lui Solomon. Vezi Ioan 10,23 şi Fapte.3,2.11. Acesta era un loc favorit pentru învăţători de a se aduna cu ascultătorii lor. Totuşi nu e nici dovadă că creştinii preluaseră pridvorul acesta ca un loc obişnuit pentru cultul lor exclusiv (cf. cap. 3,11).

13 şi niciunul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare.

Şi. Sau, dar, subliniind contrastul dintre credincioşi în vers.12 şi cei care nu credeau, din vers.13.

Ceilalţi. Comentatorii au sugerat diferite explicaţii la acest pasaj. Contrastul aparent cu norodul din ultima parte a versetului sugerează că se poate să se aibă în vedere clasa superioară, conducătoare.

Nu cuteza. [Nu întârzia, KJV]. Teama de a nu avea parte de soarta lui Anania şi a Safirei împiedica pe aceia care nu erau dispuşi să urmeze din toată inima pe Hristos.

Lipească. [Alăture, Nitz]. Gr. kollao, a lipi, a se prinde puternic laolaltă. Compară cu cele de la cap.9,26.

Dar. Adică, pe de altă parte, scoţând în evidenţă reacţiunea favorabilă a norodului.

Lăuda. [Preamărea, KJV]. Tradus mai exact îi preţuia foarte mult [pe apostoli].

14 Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult;

Numărul… se mărea. [Se adăugau. KJV; Nitz]. Mai de grabă mereu se adăugau. Convertiri aveau loc aproape zilnic. În Domnul. [La Domnul, KJV]. Gramatical, în versiunea greacă, cuvintele acestea pot fi ataşate la mereu se adăugau, sau la credincioşi, dând credincioşi în Domnul.

Bărbaţi şi femei. Amintirea aparte a femeilor sugerează că un mare număr dintre ele veneau în biserică. În ce priveşte locul de frunte al femeilor în naraţiunile lui Luca, vezi Luca 8,2. El mai aminteşte pe femei ca suferind din cauza persecuţiei care s-a ivit după uciderea lui Ştefan (Fapte 8,3).

15 până acolo că scoteau pe bolnavi chiar pe uliţe şi îi puneau pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei.

Până acolo că. [Astfel că, Nitz]. Ideea este continuată de la prima parte a v. 12, propoziţiile intermediare fiind parantetice.

Scoteau pe bolnavi. Compară Marcu 1,32-34. Nu era de ajuns pentru ucenici să vindece în locuri publice sau prin case; rudele bolnavilor îi aduceau pe uliţe, pentru ca să li se dea mai repede atenţie. Întreaga lucrare uimitoare de vindecare era săvârşită în public. Nu numai prin tot oraşul Ierusalim, dar şi prin târgurile învecinate (Fapte 5,10) s-au răspândit veştile privitoare la lucrările extraordinare ale apostolilor şi ale acelor împreună cu ei, şi mare era recolta de suflete.

Umbra lui. [Umbra lui Petru, KJV]. Numai Petru este menţionat aici, şi poate că el a făcut cea mai mare parte din lucrarea de vindecare. În v. 12 tuturor apostolilor li se pune în seamă în mod distinct participarea la săvârşirea minunilor. Oamenii vindecaţi aveau credinţă, nu în Petru şi tovarăşii lui, ci în Domnul, pe care apostolii Îl prezentau.

16 Mulţimea, de asemenea, alerga la Ierusalim, din cetăţile vecine, şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate: şi toţi se vindecau.

La Ierusalim. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea lui la. Locuitorii târgurilor învecinate îşi scoteau bolnavii, dar nu-i aduceau în chip necesar în Ierusalim. Versetul poate cuprinde o perioadă de timp destul de lungă în cursul căreia apostolii au putut vizita un mare număr din cetăţile vecine cu Ierusalimul.

Chinuiţi. Verbul grec tradus aici chinuiţi e găsit în NT numai aici şi în Luca 6,18, dar e folosit adesea în lucrările medicale greceşti. Este deci exact cuvântul pe care cineva ar fi putut să se aştepte ca medicul Luca să-l folosească.

Duhuri necurate. Vezi Matei 12,43.44. Hristos dăduse ucenicilor săi puterea de a scoate duhurile rele (vezi Matei 10,1). Cei Şaptezeci deja folosiseră puterea aceea (Luca 10,17) şi cei doisprezece fără îndoială săvârşiseră minuni asemănătoare. Dar acum în deplina putere a Duhului Sfânt, ei făceau acele lucrări mai mari pe care le făgăduise Isus (Ioan 14,12; Marcu 16,17).

Toţi se vindecau. Compară Matei 8,16; 12,15; DA 241 cu privire la rezultate asemănătoare pe urma lucrării medicale a lui Hristos. Cât de extraordinar trebuie să fi fost de a vedea familii întregi şi poate sate întregi, eliberate de boală. Faima bisericii şi a conducătorilor ei s-a răspândit în lung şi în lat.

17 Însă marele preot şi toţi cei ce erau împreună cu el, adică partida saducheilor, s-au sculat plini de pizmă,

Însă. [Atunci, KJV]. Mai bine, însă, scoţând în evidenţă contrastul dintre mulţimile care alergau la ucenici pentru vindecare şi marele preot pregătindu-se să supună pe ucenici la a doua persecuţie.

Marele Preot. Ana (vezi cap. 4,6)

Cei ce erau împreună cu el. Poate o expresie mai cuprinzătoare deci aceea folosită în cap. 4,6: cei ce se trăgeau din neamul marilor preoţi (vezi cap. 4,6). Opoziţia avusese timp să adune forţe mai mari.

Partida. [Secta, KJV; Nitz]. Gr. hainesis, alegare, de unde, părea, prin extensie, partidă, sau fracţiune. Cuvântul a ajuns la noi ca erezie, dar la început nu avea sensul negativ, atribuit astăzi. În cap. 15,5; 26,5 hainesis e aplicat, într-un sens neutru, la farisei. În cap. 24,5; 28,22 e aplicat la nazarinieni (creştini) în sens depreciativ.

Saducheilor. Vezi cap.1,1

Pizmă. [Indignare, KJV]. Gr. zelos, zel, şi într-un sens rău, ca aici, gelozie, sau invidie. Aici poate fi aplicat oricare din înţelesuri. Aici era un puternic sentiment de partidă. Era nelinişte cu privire la ceea ce ar fi putut face urmaşii Nazarineanului. S-ar putea ca atât fariseii, cât şi saducheii să fi avut acelaşi sentiment. Era un anume resentiment că apostolii neşcoliţi îndrăzneau să înveţe norodul. Atât fariseii, cât şi saducheii s-au împărtăşit de acest resentiment. Dar saducheii simţeau o aversiune aparte, deoarece apostolii învăţau despre o viaţă viitoare – o doctrină pe care saducheii o respingeau. Faptul că fariseii erau de acord cu apostolii în punctul acesta nu plăcea saducheilor (vezi Vol. V, p.51-53).

18 au pus mâinile pe apostoli şi i-au aruncat în temniţa de obşte.

Au pus mâinile pe. Autorităţile saduchee au fost înfuriate şi apostolii – posibil toţi cei doisprezece – au fost arestaţi. Lucrul acesta lămureşte faptul că deşi Luca a menţionat în general numai cuvântările lui Petru şi mai puţin din activitatea lui Ioan, şi restul apostolilor fuseseră activi în lucrarea publică.

Temniţa de obşte. Gr. en teresei demosia, care poate fi tradusă sau în închisoare publică sau în închisoare publică. Ulterior, folosirea rabinică a lui demosia ca închisoare favorizează a doua variantă de traducere.

19 Dar un înger al Domnului a deschis uşile temniţei, noaptea, i-a scos afară şi le-a zis:

Dar. Scoţând în evidenţă contrastul cu v. 18, autorităţile au pus în închisoare pe apostoli, în timp ce îngerul i-a liberat.. ar părea ca şi cum acesta era un protest divin contra acţiunilor saducheilor care învăţau că nu era nici înger, nici duh (cap. 23,8).

Înger. Luca relatează evident ceea ce el consideră o întâmplare supranaturală. Aceia care nu acceptă vederea acesta şi care totuşi doresc să menţină istoricitatea naraţiunii, sunt mânaţi să sugereze că îngerul era un discipol zelos şi curajos şi că apostolii, în întunericul nopţii şi sub excitarea eliberării lor, au pus în mod greşit salvarea lor pe seama intervenţiei unui înger. Dar nu e cu putinţă de a explica în mod corespunzător cuvintele lui Luca în orice alţi termeni decât de o eliberare miraculoasă. Ajutorul omenesc al lui Gamaliel, la o oră mai târzie, e relatată sincer şi pe faţă (v. 34-39). Dar aici ajutorul pentru eliberare este sincer descris ca supranatural. Deşi apostolii au fost arestaţi din nou numai la câteva ore după aceea (v. 26), Dumnezeu Şi-a demonstrat puterea. Apostolii au avut mângâierea intervenţiei cereşti în favoarea lor şi saducheilor li s-a dat un prilej de a cunoaşte că se luptau contra unor puteri supranaturale. Cu adevărat îngerii sunt duhuri slujitoare trimise să împlinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea (Evrei 1,14).

A deschis uşile temniţei. Uşile, chiar uşile înţepenite ale închisorilor, nu sunt o problemă pentru îngerii lui Dumnezeu. Apostolii au fost scoşi chiar de sub ochii paznicilor, fie sub acoperitoarea unui întuneric adânc sau că ochii paznicilor au fost ţintuiţi (cf. cap.12,6.7). Uşile au fost lăsate înţepenite, sau au fost încuiate din nou, lăsând totul aşa cum fusese înainte ca îngerul să fi venit (cf. cp.5,23).

Noaptea. Mai de grabă, în cursul nopţii.

I-a scos afară. Compară cap.12,10.

20 „Duceţi-vă, staţi în Templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.”

Staţi. Ideea este că ei urmau să se prezinte public şi îndrăzneţ, deoarece templul era un loc public. Acolo fuseseră ei arestaţi prima dată (cap. 3,1.11; 4,1-3).

Cuvintele vieţii acesteia. Adjectivul acesteia este semnificativ. Se referă la viaţa pe care o susţineau apostolii – viaţa în Hristos. Viaţa aceasta începe în lumea prezentă şi continuă în veşnicie (cf. Ioan 17,3). Învăţătura aceasta era în deosebi neacceptabilă pentru saduchei din cauza necredinţei lor în viaţa următoare. Vezi Vol. V, p.53.

21 Când au auzit ei aceste vorbe, au intrat dis-de-dimineaţă în Templu şi au început să înveţe pe norod. Marele preot şi cei ce erau cu el au venit pe neaşteptate, au adunat soborul şi pe toată bătrânimea fiilor lui Israel şi au trimis la temniţă să aducă pe apostoli.

Când au auzit ei. Notaţi ascultarea imediată a apostolilor.

Dis de dimineaţă. [Dimineaţa devreme, KJV; Din revărsat de zori, Nitz]. Mai de grabă, în zori. Mişna arată că sacrificiile începeau să fie aduse în templu dimineaţa de îndată ce cerul era luminat (Yoma 3.1, ed. Soncio a Talmudului, p.131; Tamid 3.2, ed. Soncio al Talmudului, p.18).

Înveţe. Lucrul acesta este tocmai ceea ce saducheii din consiliu interziseseră apostolilor să facă (cap. 4,17.18). Aceşti conducători îngâmfaţi au fost înfuriaţi de faptul că galileeni neinstruiţi şi neautorizaţi învăţau poporul despre înviere şi dădeau mărturie despre Isus Hristos ca Unul care fiind crucificat, înviase din morţi. Dar apostolii erau sub poruncă divină. Biserica are de îndeplinit o misiune de învăţătură – misiunea de a prezenta Evanghelia Domnului Isus Hristos unei lumi bolnave de păcat. Sarcina aceasta nu trebuie să fie niciodată neglijată.

Marele Preot. Adică în sala de consiliu, pentru a decide ce ar trebui să se facă cu apostolii

deţinuţi la închisoare. Consiliul încă nu aflase de misterioasa lor eliberare.

Cei ce. În ce priveşte comentariul, vezi vers.17.

Sinedriul. [Consiliul, KJV]. Adică, sinedriul (vezi Vol. V, p.67). Evident, cazul care era în faţa

lor era considerat atât de important că n-a fost cruţat nici un efort pentru a strânge laolaltă un număr cât mai mare de membri. Prezenţa lui Gamaliel arată că nu numai saducheii, dar şi fariseii şi alţii, au fost chemaţi la această adunare (vezi vers.34).

Bătrânimea. [Senatul, KJV]. Gr. gerousia, numele adunării din Sparta a bătrânilor sau prezbiterilor. Cuvântul era folosit pentru sinedriul din Iersualim (vezi Vol. C, p.67). Aici e un grup oficial de bătrâni, calificaţi prin vârstă şi experienţă să dea sfat la anumite ocazii. S-ar putea să fi fost o adunare corespunzătoare cu tot soborul bătrânilor din cap. 22,5).

Temniţă Gr. desmoterion, un loc unde sunt ţinuţi oameni legaţi. Acesta e un cuvânt deosebit de acela folosit în v. 18, poate sugerând că apostolii fuseseră legaţi la scurt timp după arestarea lor.

22 Aprozii, la venirea lor, nu i-au găsit în temniţă. S-au întors şi au spus astfel:

Aprozii. [Slujbaşii, KJV; Slujitorii, Nitz]. Gr. huperetai, literar, vâslaşi pe o galeră; mai târziu, slujitori, şi apoi, slujbaşi servind sub comanda sinedriului. Vezi şi Luca 4,20; Fapte 4,1. Nu i-au găsit. Nu era nici o dovadă externă a scăpării lor din temniţă (vezi v. 19.23).

23 „Temniţa am găsit-o încuiată cu toată grija, şi pe păzitori stând în picioare la uşi; dar, când am deschis, n-am găsit pe nimeni înăuntru.”

Am găsit-o încuiată. Dacă îngerul a descuiat uşile, el le-a încuiat după eliberarea apostolilor. Păzitorii de la uşi pare să nu-şi fi dat seama că deţinuţii scăpaseră. Compară eliberarea lui Petru (cap. 12,6-10), dar contrastează frenezia şi drama experienţei lui Pavel şi Sila în Filipi (cap.16,25-30).

24 Când au auzit aceste vorbe, căpitanul Templului şi preoţii cei mai de seamă au rămas înmărmuriţi şi nu ştiau ce să creadă despre apostoli şi despre urmările acestei întâmplări.

[Marele preot, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestei expresii.

Aceste cuvinte. [Aceste lucruri, KJV]. Mai de grabă, aceste cuvinte, referindu-se la relatarea pe care o adusese poliţia.

Căpitanul. Vezi Luc.22,4; Fapte.4,1.

Preoţii cei mai de seamă. Probabil căpeteniile celor 24 de cete preoţeşti care nu trebuie să fie

confundaţi cu marele preot.

Înmărmuriţi. [S-au îndoit, KJV; În nedumerirea, Nitz]. Mai de grabă, încurcaţi, în dificultate, şi nu fără motiv. Eforturile represive ale conducătorilor iudei dăduseră greş. Un miracol eliberase victimele lor şi calea credinţei creştine câştiga teren.

25 Cineva a venit şi le-a spus: „Iată că oamenii pe care i-aţi băgat în temniţă stau în Templu şi învaţă pe norod.”

Cineva a venit. La această ora de dimineaţă sinedriul fusese convocat şi era adunat, dar încă nu cunoştea nimic cu privire la cele întâmplate cu apostolii. Între timp, veştile despre activităţile apostolilor se răspândiseră şi acum era relatate sinedriului.

Pe care i-aţi băgat la temniţă. Lucrul acesta a ajuns aproape ca o ironie la adresa mai marilor iudei: Voi i-aţi pus la închisoare, dar ei lucrează de zor în templu, făcând ceea ce voi i-aţi oprit să facă oriunde.

Stau. [Stând, KJV]. Expresia spune literal: În templu stând şi învăţând, referindu-se la porunca îngerului (vers.20). Ei lucrau ca nişte oameni care ştiu ce lucrare au de făcut, o lucrare care fusese temporar împiedicată, dar la care ei au revenit cât mai curând cu putinţă. Învăţarea poporului era răul care irita atât de mult pe saduchei. Dacă apostolii doar s-ar fi închinat, păstrând pentru sine noua lor credinţă, poate că ar fi fost lăsaţi netulburaţi. Dar ei primiseră o însărcinare şi erau constrânşi să o aducă la împlinire. Ei trebuiau să-şi mărturisească credinţa. Suferirea persecuţiei pentru împărtăşirea cu alţii a comorii credinţei e ceva mult mai bine decât de a suferi de

o conştiinţă vinovată pentru ascunderea ei sub o baniţă (Matei 5,15).

26 Atunci căpitanul Templului a plecat cu aprozii şi i-au adus; dar nu cu sila, căci se temeau să nu fie ucişi cu pietre de norod.

Căpitanul Templului… cu aprozii. Vezi cap. 4,1; 5,22.

Nu cu sila. [Fără violenţă, KJV]. Apostolii au dat un exemplu de supunere fără împotrivire, deşi având valul sentimentului evident în favoarea lor ar fi putut uşor să dea naştere la o zarvă populară. Minunile săvârşite prin ei de curând şi viaţa lor ideală, îi ajutase să câştige bunăvoinţa pentru noua credinţă. În atitudinea lor de non-rezistenţă, ei au urmat exemplul de a proclama Evanghelia la urechi care altminteri niciodată nu ar fi auzit solia mântuitoare.

Se temeau… de norod. Compară Matei 21,25.46. Era dovada abundentă a favorii pe care poporul o arăta de astă dată faţă de credincioşi.

Ucişi cu pietre. Pare că poporul era tot atât de gata de a ucide cu pietre pe aprozi, pe cât preoţii erau gata de a ucide cu pietre pe apostoli.

27 După ce i-au adus, i-au pus înaintea soborului. Şi marele preot i-a întrebat astfel:

Marele preot i-a întrebat. Atât cât arată raportul, sinedriul a evitat subiectul eliberării apostolilor. Ei nu credeau că a fost o intervenţie supranaturală în cazul acesta, sau ezitau de a se referi la ea. Atitudinea lor nu e surprinzătoare, deoarece ei deja refuzaseră de a crede într-o minune mai mare – învierea Celui pe care ei Îl crucificaseră.

28 „Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta? Şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acelui Om.”

V-am poruncit cu tot dinadinsul. Dovezile textuale favorizează (cf. p.10) exprimarea, v-am poruncit cu poruncă. Expresia aceasta este un ecou al unui idiom obişnuit ebraic şi sugerează că Luca se poate să dea o traducere literară a unei întrebări pusă în aramaică. Însărcinarea fusese dată numai lui Petru şi lui Ioan (cap. 4,18), dar vestea despre ea ajunsese la toţi cei doisprezece. Apostolii declaraseră că nu se vor ţine de poruncă şi continuaseră predicarea cu îndrăzneală (cap. 4,19.20.31). Ei ascultau de o autoritate mai înaltă – Domnul lor (Matei 28,19.20; Fapte 1,8).

Să nu învăţaţi… în numele acesta. Compară cap. 3,16; 4,17. Acesta era marea vină a apostolilor. Iudeii porunciseră ca numele nici să nu fie măcar pomenit. Era numele Aceluia pe care ei ştiau că-L răstigniseră, care acum era proclamat ca viu şi ai cărui urmaşi făceau fapte mari care nu puteau fi tăgăduite. Numele acesta şi activitatea care se concentra în jurul lui era punctul atacului saducheilor.

Umplut Ierusalimul. Aici era o mărturie inconştientă chiar din partea vrăjmaşilor lor că apostolii lucraseră cu credincioşie şi cu succes pentru a împlini prima parte a poruncii lui Hristos (cf. cap. 1,8), proclamând Evanghelia în Ierusalim.

Învăţătura. [Doctrina, KJV]. Mai de grabă, învăţătura, acelaşi cuvânt în original care e tradus doctrină în Matei 7,28. Dar învăţătura în general lua rapid calitatea şi înţelesul de doctrină în sensul modern, aşa cum e ilustrat în 1 Tim. 4,16.

Căutaţi. [Intenţionaţi, KJV; Voiţi să aduceţi, Nitz]. Mai de grabă, doriţi. Lucrul acesta nu era adevărat. Petru dorea mântuirea lor, nu osândirea lor.

Sângele acestui om. Ei evitau pomenirea numelui lui Isus. Lucru acesta s-ar fi putut să fie datorită dispreţului faţă de Galileanul crucificat sau datorită vinovăţiei, deoarece cunoşteau răspunderea lor pentru moartea Lui, sau datorită fricii, deoarece ştiau cât de puternic se dovedise a fi Numele acesta. Petru îi acuzase mai înainte şi fără ezitare de crucificarea acestui Isus (cap. 2,36; 3,13-15; 4,10), făcând fără conţinut dispreţul lor şi temerea lor îndreptăţită. Dacă poziţia lor ar fi fost dreaptă, aceşti preoţi judecători ar fi aplicat pedepsele prevăzute, dar ei se găseau în poziţia de acuzaţi care presimţeau vinovăţia. În urechile lor trebuie să fi răsunat strigătul îngrozitor pe care-l scoseseră în sala de judecată a lui Pilat: Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri (Matei 27,25). Ei deja aduseseră sângele acestui om asupra lor.

29 Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!

Petru şi apostolii ceilalţi. Literar, Petru şi apostolii. Formularea: Petru şi apostolii, nu lasă a se înţelege nici că Petru era exclus dintre apostoli, nici că le era superior. Fără îndoială, el a fost cel mai activ în toate scenele anterioare, şi numele şi persoana lui sunt în mod natural proeminente în naraţiune.

Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu. [Ar trebui să ascultăm de Dumnezeu, KJV]. Mai de grabă, Trebuie, cu un sens de constrângere morală (cf. cap.1,16). Aceasta este o afirmare chiar mai lămurită a argumentului folosit mai înainte de Petru şi Ioan (cap. 4,19), cu o subliniere şi mai mare a faptului că ei nu puteau face astfel decât să aleagă să asculte de Dumnezeu, indiferent cât ar costa a fi martori pentru El (cap. 1,8) şi a asculta atât de marea trimitere, cât şi de porunca explicită a îngerului (cap. 5,20). Isus stabilise principiul că atât cezarul, cât şi Dumnezeu trebuiau să fie ascultaţi. Cezarul trebuia să fie ascultat cu privire la cele convenite lui şi Dumnezeu cu privire la cele cuvenite Lui (Matei 22,21). Dar creştinul nu poate servi la doi stăpâni (Matei 6,24; Luca 16,13). Întrucât numai un stăpân poate primi supunerea finală, acel stăpân trebuie să fie Dumnezeu. Acest principiu fundamental îl lămureşte Petru cât se poate de clar. La fel cum mai marii Sinedriului nu au binevoit să pomenească numele lui Isus, tot aşa Petru nu pune numele lor în formularea acestui principiu. El spune simplu oameni, chiar şi oameni din autoritate ca aceia în faţa cărora el stă. El priveşte pe membrii Sinedriului ca oameni care cândva fuseseră agenţi ai lui Dumnezeu, dar care acum pierduseră din vedere datoria lor faţă de Dumnezeu.

Luther a declarat la conciliul din Worms: Conştiinţa mea a fost luată roabă de cuvântul lui Dumnezeu şi eu nu sunt nici în stare, şi nici dispus să retractez, întrucât nu e nici bine şi nici drept să acţionez contra conştiinţei. Dumnezeu să-mi ajute. Amin (citat în E. G. Schwiebert, Luther and His Time, p.505). Acestea sunt cuvinte nobile, ilustrând un principiu nobil, dând la iveală o experienţă nobilă. Fie ca creştinii de azi să-l imite.

30 Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus pe care voi L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn.

Dumnezeul părinţilor noştri. Apostolii nu s-au disociat de Israel. Ei serveau pe acelaşi Dumnezeu pe care şi Sinedriul pretindea că-l serveşte (cf. cap.3,13).

A înviat. [A ridicat, KJV]. Sunt două interpretări posibile ale acestor cuvinte. Ele se pot referi la darul pe care l-a făcut Dumnezeu în favoarea lui Hristos în întrupare (cf. cap.3,22), sau se pot referi la actul lui Dumnezeu de a ridica pe Hristos dintre cei morţi (cf. cap.10,40; 13,37). Ambele interpretări sunt admisibile.

Voi L-aţi omorât. În versiunea greacă voi este emfatic contrastând acţiunea lor cu ceea ce făcuse Domnul. Cuvântul omorât lasă a se înţelege că vina crucificării era tot atât de mare asupra iudeilor ca şi cum ei înşişi ar fi săvârşit fapta.

Atârnându-L. [Spânzurat, KJV]. Expresia de fapt zice: l-aţi omorât, întrucât l-aţi spânzurat pe un copac. Expresia descrie modul roman de execuţie, nu cel iudaic. Formularea aceasta se găseşte în LXX la Deuteronom 21,23, unde este folosită într-un sens mai cuprinzător, cuprinzând forme de pedeapsă ca spânzurarea sau tragerea în ţeapă. Totuşi, iudeii spânzurau numai pe cei care erau deja morţi (Deuteronom 21,22.23; Iosua 10,26). Expresia atârnându-L pe lemn, folosită încă o dată de Petru (Fapte 10,39), nu mai apare din nou în NT. Totuşi, în descrierea pe care el o face ispăşirii locţiitoare (1 Petru 2,24) Petru foloseşte cuvântul lemn în loc de cruce: El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn. Vezi Fapte 16,24; cf. Gal. 3,13.

Dar păcătosul, venind la Domnul său, ştie că ocara nu poate fi pusă nici în seama iudeului, nici a romanului, ci mai de grabă păcatele sale au fost acelea care au omorât pe Domnul său. Hristos, care n-a cunoscut păcat, S-a făcut păcat pentru noi ca printr-un schimb nepreţuit de mare din har să putem primi neprihănirea lui Dumnezeu prin El (2 Cor. 5,20).

31 Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.

L-a înălţat. Gr. hupsoo, un cuvânt folosit în Ioan 3,14; 12,32 în sensul de înălţare [aşezare la înălţime] şi în Filip.2,9 şi în LXX la Isa.52,13 cu înţelesul de înălţat. Petru s-a referit la aceste două definiţii (cf. Fapte 2,33) şi acum caută să se ocupe de a doua.

Cu puterea Lui. [Cu dreapta Lui, KJV; Prin a sa dreaptă, Nitz]. Sau, la dreapta Lui (vezi cap. 2,33). Dreapta [mâna dreaptă] este o figură biblică obişnuită pentru autoritate şi tărie (cf. Exod 15,6).

Domn. [Principe, KJV; Începător, Nitz]. Vezi cap.3,15. Titlul de suveranitate e strâns unit cu titlul care garantează mântuirea. Hristos doreşte să domnească peste oameni ca să poată fi Mântuitorul lor. Noi nu-L putem avea ca Mântuitor al nostru decât dacă domneşte peste noi, şi dacă ne cârmuieşte viaţa ne va mântui. Cele două slujbe ale Lui sunt de nedespărţit.

Mântuitor. În ce priveşte înţelesul acestui titlu vezi Matei 1,21.

Ca să dea… pocăinţa. Notaţi unitatea fundamentală a învăţăturii apostolilor cu aceea a lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus (vezi Matei 3,2; 4,17). Raportul învăţăturii apostolice prezintă o descoperire mai deplină a felului în care a fost procurată iertarea – prin moartea locţiitoare a Mântuitorului.

Iertarea păcatelor. Mai de grabă, înlăturarea păcatelor (vezi cap. 2,38). Pocăinţa este un dar comun de la Tatăl şi de la Fiul (vezi Marcu 2,7-11). Un Dumnezeu drept şi just nu poate accepta un păcătos în faţa Sa decât dacă păcătosul cunoaşte prin credinţă pe Isus Hristos ca purtător de păcat (1 Petru 2,24) şi-L acceptă ca Mântuitor al său personal (Rom. 3,23-26). Prin lucrarea Sa, păcatele mărturisite şi părăsite ale celui pocăit sunt îndepărtate (vezi Ioan 1,29), şi păcătosul stă înaintea Lui ca îndreptăţit.

32 Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.”

Martori ai acestor lucruri. [Martori ai Lui, KJV; Martori de aceste lucruri, Nitz]. Se pot cita dovezi textuale (cf. p.10) pentru a omite pe Lui, cum şi pentru adăugirea lui în El sau Lui. Vezi cap.1,8. Aceste lucruri, se referă la marile realităţi ale mântuirii – moartea, îngroparea şi învierea lui Isus aşa cum sunt menţionate în cap. 5,30.31.

Ca şi Duhul Sfânt. Dovezi textuale (cf. p.10) favorizează omiterea lui ca şi. Hristos declarase pe când era pe pământ că Duhul Sfânt va mărturisi despre Mine (Ioan 15,26; vezi Ioan 16,13.14). Duhul Sfânt a făcut lucrul acesta pentru apostoli, aducându-le aminte tot (Ioan 14,26), şi dându-le lumină cu privire la felul cum experienţa lui Hristos pe pământ împlinise profeţiile. Totuşi, Duhul Sfânt mărturisea pentru Hristos prin puterile care luaseră în stăpânire pe apostoli după revărsarea Sa din Ziua Cincizecimii. De asemenea Duhul dădea mărturie lăuntrică cu privire la înviere, în inima credincioşilor. Vezi Fapte.4,33.

L-a dat Dumnezeu. Apostolii înţelegeau că Duhul venea de la Tatăl (vezi Ioan 14,26; 15,26; Fapte.1,4).

Celor ce ascultă de El. Nu numai apostolilor, ci şi tuturor celor ce urmează cu sinceritate călăuzirea lui Dumnezeu, şi deci ascultă de El. Ascultarea de Creator este temelia şi esenţa relaţiilor corecte cu Dumnezeu. Îngerii ascultă de Dumnezeu (Psalmi 103,20.21), dar în iubire, nu în formalism rece şi legalist (MB 109). Oamenii trebuie să asculte (Psalmi 103,17.18; Ecl. 12,13), dar în iubire (Ioan 14,15). Ascultarea e mai bună decât orice sacrificiu (1 Samuel 15,22). Adevărul (Rom. 2,8), dreapta învăţătură (Rom. 6,17) şi Evanghelia (2 Tes. 1,8; 1 Petru 4,17) trebuie să fie ascultate. Mântuirea veşnică, oferită prin har şi primită prin credinţă (Ef. 2,5.8), e la îndemâna celor care ascultă, care sunt supuşi voinţei lui Dumnezeu (Evrei 5,9). Compară Fapte 5,29. Adevărata ascultare e descoperită în ascultarea cu iubire faţă de sfintele porunci ale lui Dumnezeu (1Ioan 5,3).

33 Când au auzit ei aceste vorbe, îi tăia la inimă, şi s-au sfătuit să-i omoare.

Îi tăia la inimă. Gr. diaprio, A tăia cu fierăstrăul în două, adică, cu furie, ca în cap. 7,54, singurul loc în afară de acesta din NT unde se mai găseşte verbul. Furia lor dădea mărturie elocventă cu privire la adevărul acuzaţiilor îndrăzneţe ale apostolilor.

S-au sfătuit. Dovezile textuale sunt împărţite (cf.p.10) între exprimarea aceasta şi exprimarea doreau. Deja răspunzători de sângele lui Isus, acum doreau să ia viaţa celor doisprezece urmaşi principali ai Săi.

Să-i omoare. Ei doreau să dea pe apostoli la moarte pentru faptul că nu ascultau de Sinedriu şi pentru că îl acuzau de moartea lui Hristos.

34 Dar un fariseu, numit Gamaliel, un învăţător al Legii preţuit de tot norodul, s-a sculat în picioare în sobor şi a poruncit să scoată puţin afară pe apostoli.

Dar. [Atunci, KJV]. Mai de grabă, dar (cf. cele de la vers.13).

Fariseu. În contrast cu partida marelui preot care era saducheu (vers.17), cele două grupe religioase erau în opoziţie una cu alta.

Gamaliel. Derivat de la ebr. Gamli’el, răsplătirea mea e Dumnezeu. Gamaliel era nepotul vestitului Hillel (vezi Vol. V, p.97) şi un învăţător de seamă şi un distins fariseu în propriul său domeniu. Mantia lui Hillel pare să fi căzut pe umerii lui şi el a exercitat conducerea în partida lui cam de la anul 25 la anul 50 d.Hr. Pare să fie un temei minor pentru susţinerea că el a fost unul din cei patru preşedinţi ai Marelui Sinedriu din Ierusalim, întrucât oficiul suprem era deţinut de marele preot în timpul său, în vremurile dinainte de anul 70 d.Hr. (vezi vers.27). Dar nu e nici o îndoială că era un om cu influenţă şi foarte mult onorat de iudei. El a fost primul care a primit titlul de Rabban. Aceasta arată stima concetăţenilor săi faţă de el. Tradiţia iudaică îl descoperă ca fariseul ideal, un vrednic reprezentant al şcolii lui Hillel, care era mai tolerantă şi mai puţin legalistă ca şcoala oponentă a lui Şomai. Pavel a avut privilegiul de a studia pe lângă el (cap. 22,3). Pe seama influenţei învăţătorului s-ar putea pune dezvoltarea vestitului său elev. Acel Gamaliel era cunoscut ca Haz-Zagan, Cel Bătrân, pentru a-l distinge de nepotul său, cel Tânăr, care a devenit celebru pe la anul 90 d.Hr.

Învăţător. [Doctor, KJV]. Adică, învăţător.

Apostoli. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) între exprimarea aceasta şi exprimarea bărbaţi care s-ar acorda mai exact cu cuvintele lui Gamaliel. El a dorit ca ei să fie scoşi din sala de consiliu în timp ce el şi colegii său discutau liber cu privire la ce aveau de făcut. Practica deliberării în felul acesta, în absenţa acuzatului, pare să fi fost obişnuită (cf. cap. 4,15). Relatarea cu privire la ceea ce s-a petrecut pe când apostolii erau afară din sală s-ar putea să fi ajuns la Luca de la vreunul din membrii consiliului, ca de pildă Nicodim (AA 104,105), sau direct prin inspiraţie.

35 Apoi le-a zis: „Bărbaţi israeliţi, luaţi seama bine ce aveţi de gând să faceţi oamenilor acestora.

Bărbaţi Israeliţi. [Bărbaţi ai lui Israel]. O formă familiară şi persuasivă de adresare, folosită pentru cei care se considerau a fi egali (cf. cap.2,22). Contrastaţi adresarea lui Petru când vorbea aceloraşi grupări de oameni (cap.4,8).

Luaţi seama. [Luaţi seama la voi înşivă, KJV; Luaţi bine seama, Nitz]. Sau, fiţi atenţi. Nu pentru a avertiza cu privire la o primejdie imediată, ci pentru a indica nevoia de gândire înainte de acţiune. Dar comparaţi folosirea de către Domnul a aceleiaşi forme (Matei 6,1; 7,15; 10,17) şi de către Pavel (1 Tim. 1,4; 4,13; Tit. 1,14).

36 Căci nu demult s-a ivit Teuda, care zicea că el este ceva, şi la care s-au alipit aproape patru sute de bărbaţi. El a fost omorât, şi toţi cei ce îl urmaseră au fost risipiţi şi nimiciţi.

Teuda. Poate o contracţie a numelui grec Theodorus, darul lui Dumnezeu. Unica referire nebiblică la un om cu acest nume vine de la Iosif. El povesteşte despre o insurecţie condusă de un Teuda care, pretinzând că e profet, a convins o mare parte din popor să-l urmeze. El a făgăduit să despartă Iordanul şi să le dea o trecere uşoară - procuratorul, Cuspius, Fadus (anul 44 sau 45 d.Hr.) repede a reprimat revolta, a prins şi a executat pe conducătorul ei şi a trimis capul lui la Ierusalim (Antiquities xx.5.1).

Acum, potrivit cu Gamalilel, care e citat de Luca, Teuda a venit înainte de Iuda din Galileea (vers.37), care s-a răzvrătit în vremea înscrierii [în vremea impunerii], adică în anul 6 sau 7 d.Hr. Nu e cu putinţă, deci, de a face relatările lui Luca şi Iosif să se refere la acelaşi eveniment. Puţini învăţaţi ar considera ca fiind o eroare din partea lui Iosif în punctul acesta şi nu e motiv temeinic de a acuza pe Luca de o eroare faptică aici. Luca, citând pe Gamaliel, vorbeşte de 400 de oameni care s-au ataşat lui Teuda, în timp ce Iosif menţionează distinct că o mare parte a poporului a urmat pe profetul mincinos. Unii au văzut în aceasta o sugestie ca cei doi scriitori se referă la evenimente diferite.

37 După el s-a ivit Iuda galileeanul, pe vremea înscrierii, şi a tras mult norod de partea lui: a pierit şi el, şi toţi cei ce-l urmaseră au fost risipiţi.

După el. [După omul acesta, KJV]. Adică după rebeliunea lui Teuda.

Iuda Galileanul. A fost un astfel de rebel, pe care Iosif (Antiquities, xviii.1.1) îl numeşte Gaulonitul, adică, din ţinutul de la est de Galileea. Dar în alte pasagii (ibid. xx.5.2; War ii.8.1 [118]) el e numit Galileean, aşa că nu e conflict între Luca şi Iosif aici. Insurecţia lui Iuda, care ţinea la o completă independenţă a lui Israel de Roma, a fost serioasă. Mişcarea interzicea orice plătire de impozite către Cezar. Orice armă putea fi folosită în apărarea libertăţii. Războiul era descris ca religios. Iuda şi urmaşii săi erau afiliaţi cu fariseii şi mişcarea lui, deşi înfrântă şi conducătorul ucis, a dat naştere sectei sau partidei, zeloţilor (vezi Vol. V, p. 54.55).

Înscrierii. [Impunerii, KJV]. Mai bine, înscrierii, sau recensământului. Vezi Luca 2,1. Aceasta nu era aceea amintită în Luca 2,2. Revolta lui Iuda a avut loc cam la şapte ani mai târziu (Iosif, Antiquities xviii.1.1; cf. Vol. V, p.241). Iuda declara că această impunere [înscriere] era începutul sclaviei şi chema întreaga naţiune să-şi afirme libertatea.

Mult norod. Dovezile textuale sunt împărţite (cf.p.10) între mult popor, mulţi oameni, şi simplu popor.

A pierit. Iosif nu relatează soarta lui Iuda şi a partidei lui, dar Gamaliel ar fi putut cunoaşte sfârşitul lui şi era calificat de a da amănuntele păstrate în versetul acesta.

38 Şi acum eu vă spun: „Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia, şi lăsaţi-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici;

Nu mai necăjiţi. [Reţineţi-vă, KJV; Staţi departe, Nitz]. Literal, staţi departe. Argumentaţia lui Gamaliel era destul de logică. Împotrivirea faţă de mişcarea reprezentată de apostoli sau inutilă sau fără nădejde. Dacă era inutilă, de ce să se mai irosească timpul cu ea? Dacă era fără nădejde, de ce să se mai asume riscul?

Se va nimici. Mai de grabă, va fi răsturnată. Aceasta de asemenea serveşte să se scoată în evidenţă repetarea aceluiaşi verb în expresia următoare în v. 39.

39 dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu.”

De la Dumnezeu. Sfatul tipic rabinic al lui Gamaliel cel puţin lasă loc pentru originea divină a lucrării apostolilor. Luptaţi împotriva lui Dumnezeu. Gr. theomachoi, luptători cu Dumnezeu.

40 Ei au ascultat de el. Şi, după ce au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele, i-au oprit să vorbească în Numele lui Isus şi le-au dat drumul.

Ei au ascultat. [Ei au fost de acord, KJV; Ei îi ascultară, Nitz]. Saducheii probabil ar fi preferat un procedeu mai viguros, dar erau mulţi farisei în Sinedriu, şi calea de mijloc, pe care Gamaliel o recomandase, a fost adoptată.

Au chemat pe apostoli. Adică, înapoi în sala de judecată.

Au pus să-i bată. Probabil cu 39 de lovituri (vezi Deut. 25,1-3; 2 Cor. 11,24), o soartă dureroasă. Sinedriul evident a judecat pe apostoli vrednici de pedeapsă, fie pentru că n-au ascultat porunca din Fapte 4.18, fie pentru tulburarea păcii prin predicarea în Templu (cap.5,25), fie pentru că au scăpat din închisoare – sau pentru toate motivele acestea. Aceasta pare să fie prima persecuţie marcată şi de suferinţă fizică care a venit peste biserică.

Oprit să vorbească. [Să nu vorbească, KJV; Nitz]. Aceeaşi oprelişte ca în cap. 4,18, cu adăugarea suplimentară a bătăii cu nuiele. În numele. Vezi cap. 2,38; 3.6.16; 4,12. Mai marii iudeilor începeau să înveţe să se teamă de puterea care însoţea numele acesta.

41 Ei au plecat dinaintea soborului şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Lui.

Au plecat. Nu înapoi la închisoare, ci în libertate.

S-au bucurat. În felul acesta, dând pe faţă fericirea finală, Matei 5,11.12. În contrast cu emoţia obişnuită, erau bucuroşi să sufere; într-adevăr ei se simţeau onoraţi să sufere în lucrarea lui Hristos. Duhul acesta a însufleţit pe nenumăraţii martiri cari i-au urmat. Cei doisprezece nu erau nepregătiţi pentru un aşa tratament. Ei trebuie să-şi fi amintit avertizarea Domnului lor relatată în Matei 10,17-20.

Numele Lui. Mai de grabă, numele (vezi cap.4,12).

42 Şi, în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.

În fiecare zi. [Zilnic, KJV]. Literal, în fiecare zi. În Templu. Notaţi îndrăzneala lor. Ei s-au reîntors la locul de unde fuseseră arestaţi în două ocazii (cap.3,11; 4,3; 5,26). Acasă. [În fiecare casă, KJV]. Gr. kat’oikon, casă cu casă, sau acasă, în particular. Aceasta probabil se referă la adunările creştine ţinute în case particulare. Nu încetau. Ei nu aveau nevoie de îndemn în lucrarea lor de mărturisire.

Să înveţe pe oameni şi să propovăduiască. [Să înveţe şi să predice, KJV]. Mai de grabă, învăţând şi predicând, cu accentul pe continuitate. Cuvântul pentru propovăduiască este, literal, evanghelizare, ca în Fapte 8,4.12.25; Rom. 10,15.

Isus Hristos. Literal, Hristosul Isus. Ei învăţau şi propovăduiau că Mesia venise în persoana lui Isus din Nazaret. Acesta era conţinutul constant al soliei date de biserica primară.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1, 22T 128; 4T 462

1–3 GC 44

1–4 AA 72

1–11 CS 312; SR 255; 1T 529

1–42 AA 71–86

34T 470; 5T 103

3, 44T 463

4, 5, 7–11 AA 73

81T 221

12AA 78

14TM 68

14–18 AA 78

16MH 139

17, 18TM 68

17–205 T 713

18SL 62

18, 19EW 194

19AA 79

19, 20TM 69

19–21 SR 255

20SL 62; TM 268; 6T 434

20, 21AA 80

20–23 EW 195

20–26 TM 71

22, 23AA 81

25–28 AA 81; EW 195; SR 256

27–34 TM 72

28DA 672; GW 284

28–33 TM 268

29AH 293; GC 204, 594; 1T 201, 361

29–32 EW 195; SR 257

29–34 AA 82

31COL 120, 264; DA 175; SC 26; TM 20

35–39 SR 257

35–41 AA 83

38–40 TM 72

38–42 EW 196

40–42 SR 258; TM 73