1 Marele preot a zis: „Aşa stau lucrurile?”

Aşa stau lucrurile? Întrebarea marelui preot a întrerupt uimirea privitorilor la vederea feţei lui Ştefan, dar era normală pentru deschiderea judecăţii oficiale şi asemănătoare cu întrebarea pusă Domnului (Matei 26,62). Acuzatul era invitat să se declare vinovat sau nevinovat şi apoi urmează apărarea lui Ştefan.

2 Ştefan a răspuns: „Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte ca să se aşeze în Haran.

A răspuns. [A zis, KJV]. Răspunsul lui Ştefan a fost o mărturisire de credinţă. Ea era în acelaşi timp şi o acuzare a acuzatorilor săi. Vezi Notele adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 1.

Fraţilor şi părinţilor. [Bărbaţilor, fraţilor şi părinţilor, KJV; Nitz]. Cuvântarea lui Ştefan este plină de demnitate, dar pe o bază mai familiară ca a lui Petru (cf. cap. 4,8). Bărbatul acuzat se adresează conducătorilor iudei numindu-i fraţi şi arătând respect bătrânilor. Pavel a folosit aceleaşi cuvinte când a vorbit mulţimii. (cap. 22,1).

Dumnezeul slavei. Literal, Dumnezeu al slavei, adică Dumnezeul lui Israel arătat în slava stâlpilor de nor şi de foc şi a Şechinei (Exod 13,21.22; 40,34.35). Slava lui Dumnezeu este caracterul Lui (vezi Exo.34,6). Lucrul acesta a fost în mod impresionant dat pe faţă în viaţa şi lucrarea lui Isus Hristos (vezi Isaia 40,5; Ioan 1,14; cf. Iacov 2,1). Expresia Dumnezeul slavei alcătuieşte o înţeleaptă introducere la cuvântarea lui Ştefan. Ea respinge acuzaţia de hulă şi pregăteşte calea pentru o proaspătă concepţie despre Dumnezeul căruia iudeii pretindeau că I se închină.

S-a arătat. Precizând că Dumnezeu S-a arătat înainte ca Templul să fi existat. Geneza prezintă cinci manifestări faţă de Avraam, în afară de acelea legate de chemările de a-şi lăsa familia şi patria (cap. 12,1-3; 15,7), făgăduinţa (cap. 12,7), legământul (cap. 13,14-17), legământul sigilat (cap. 15), legământul circumciziunii (cap. 17,10), legământul reînnoit la Mamre (cap.18,1).

Mesopotamia. Literal, între râuri, numele folosit pentru ţara dintre râurile Tigru şi Eufrat (cf. cu Gen. 24,10). Ştefan pare să limiteze numele la regiunea sudică, deasupra Golfului Persic. Patria ancestrală a lui Avraam este numită Ur din Haldea (Gen. 11,31; vezi Fapte 7,4), şi de cealaltă parte a Râului (Iosua 24,2.3), adică, dincolo de Eufrat. Locul unde a fost Ur a fost identificat şi scos la iveală prin săpături (vezi Gen. 11,28).

Haran. Forma greacă a VT Haran (vezi Gen.11,31). Ştefan pare să separe Haranul de Mesopotamia, deşi cetatea era de fapt în partea de nord-vest a ceea ce e numit liber Mesopotamia.

3 Şi i-a zis: „Ieşi din ţara ta şi din familia ta şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta.”

Ieşi. Ştefan citează din Gen. 12,1, dar omite pe din casa tatălui tău, probabil pentru că aplică pasajul la plecarea lui Avraam din casa tatălui său din Ur, întrucât Geneza se referă la părăsirea de către Avraam a rudelor sale din Haran.

4 El a ieşit atunci din ţara haldeilor şi s-a aşezat în Haran. De acolo, după moartea tatălui său, Dumnezeu l-a strămutat în ţara aceasta, în care locuiţi voi acum.

Ţara Haldeilor. Aproximativ ţara Babiloniei (vezi Gen.10,22).

După moartea tatălui său. În ce priveşte o tratare a legăturii dintre declaraţia aceasta şi Gen. 11,26.32; 12,1 vezi Gen. 11,26. Terah a murit la vârsta de 205 ani; Avraam era pe atunci de 75 de ani.

L-a strămutat. Adică, Dumnezeu l-a mutat sau l-a făcut să migreze. Versiunea greacă e mai puţin vagă decât cea engleză. Schimbarea subiectului (cf. cap. 6,6) poate fi notată ca mai naturală la un vorbitor decât la un scriitor. Aceasta susţine că naraţiunea din capitolul 7 este o relatare faptică a cuvântării lui Ştefan.

5 Din ţara aceea nu i-a dat nimic în stăpânire, nici măcar o palmă de loc, ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire lui şi seminţei lui după el, măcar că n-avea niciun copil.

Palmă de loc. [Să-şi pună piciorul, KJV; Urmă de picior, Nitz]. Expresia zice literal, nici cât lăţimea unui picior.

Ci i-a făgăduit. [Totuşi i-a făgăduit, KJV; Dar… făgădui, Nitz]. Mai de grabă, dar i-a

făgăduit. Gen.12,7; 13,15.16.

În stăpânire. [Ca stăpânire, KJV]. Mai de grabă, în stăpânire.

Nici un copil. Avraam era în vârstă de 75 de ani când a părăsit Haranul (Gen. 12,4), şi era de

100 de ani când s-a născut Isac (Gen. 21,5).

6 Dumnezeu i-a spus că sămânţa lui va locui într-o ţară străină, va fi robită şi va fi chinuită patru sute de ani.

Dumnezeu i-a spus. [Dumnezeu a vorbit, KJV; Dumnezeu vorbit, Nitz]. Cuvintele sunt în

mod substanţial citate din LXX la Gen.15,13.14

Ţara străină. Referindu-se atât la Canaan cât şi la Egipt (vezi Gen.15,13; Exo.12,40).

Patru sute de ani. Vezi Gen. 15,13; Exod 12,40.

7 „Dar neamul căruia îi vor fi robi, îl voi judeca Eu”, a zis Dumnezeu. „După aceea vor ieşi şi-Mi vor sluji în locul acesta.”

Vor ieşi. Cu libertatea naturală a unei naraţiuni, Ştefan contopeşte făgăduinţa dată lui Avraam cu o redare liberă a făgăduinţei dată lui Moise (Exod 3,12).

8 Apoi i-a dat legământul tăierii împrejur; şi astfel Avraam, când a născut pe Isaac, l-a tăiat împrejur în ziua a opta; Isaac a născut şi a tăiat împrejur pe Iacov, şi Iacov pe cei doisprezece patriarhi.

Legământul tăierii împrejur. [Legământul circumciziunii, KJV; Legământul de tăiere împrejur, Nitz]. Adică, un legământ la care tăierea împrejur era semnul (vezi Gen. 17,10-14).

A născut pe Isaac. Naşterea lui Isaac a constituit o dovadă obiectivă că Dumnezeu cu adevărat va împlini legământul Său cu Avraam. Prin tăierea împrejur a lui Isaac, Avraam şi-a împlinit răspunderile care-i reveneau sub acelaşi legământ.

Patriarhi. În ce priveşte termenul, vezi cap. 2,29. Aici expresia este aplicată la cei doisprezece fii ai lui Iacov, fiecare dintre ei devenit întemeietorul unei familii.

9 Iar patriarhii, care pizmuiau pe Iosif, l-au vândut, ca să fie dus în Egipt. Dar Dumnezeu a fost cu el

Pizmuiau. [Mânaţi de invidie, KJV; Pizmuind, Nitz]. Relatarea e că fraţii lui îl urau (Gen. 37,4.5) şi au început să-l pizmuiască (vers.11). Acesta este primul pas în argumentaţia lui Ştefan că solii lui Dumnezeu au avut totdeauna de întâmpinat împotrivire din partea acelora care au fost pentru un timp reprezentaţi ai naţiunii ebraice.

L-au vândut să fie dus în Egipt. [Au vândut pe Iosif în Egipt, KJV; Pe Iosif îl vândură spre Egipt, Nitz]. De fapt Iosif a fost vândut madianiţilor şi ismaeliţilor (Gen. 37,25.28), dar întrucât rezultatul a fost vinderea ca rob al lui Iosif în Egipt, obiecţiunea la expresia lui Ştefan e de mică însemnătate. Iosif însuşi a spus fraţilor săi: M-aţi vândut ca să fiu adus aici (Gen. 45,5).

Dar Dumnezeu. Mai de grabă, şi Dumnezeu. Acesta reflectă relatarea din Gen. 39, 2.21.23. Prezenţa lui Dumnezeu nu e limitată, deoarece Domnul a fost cu Iosif chiar şi în Egiptul păgân. Amintirea lucrului acestuia trebuie să fi adus mângâiere lui Ştefan în timpul judecării lui.

10 şi l-a izbăvit din toate necazurile lui; i-a dat înţelepciune şi trecere înaintea lui faraon, împăratul Egiptului, care l-a pus dregător peste Egipt şi peste toată casa lui.

L-a izbăvit. Gr. exaireo, a scoate smulgând, a scoate prin alegere, a salva. Eliberarea lui Iosif nu era din Egipt, ci din necazurile lui în Egipt. La fel este eliberat şi poporul său de Dumnezeu care îi dă tărie să biruiască necazurile şi suferinţele.

Dregător. [Guvernator, KJV; Mai mare, Nitz]. Vezi Gen.41,38-45.

11 A venit o foamete în tot Egiptul şi Canaanul. Nevoia era mare, şi părinţii noştri nu găseau merinde.

Nu găseau merinde. [Nu găseau alimente, KJV]. Mai de grabă, nu puteau găsi alimente. Cuvântul tradus merinde [alimente] e în general folosit pentru nutreţul vitelor (vezi LXX la Gen. 24,25.32). Dar, mai mult decât nutreţul pentru vite, au fost atinşi şi oamenii de foamete, de aceea termenul trebuie să fie aplicat atât la hrana pentru om, cât şi pentru vite.

12 Iacov a auzit că în Egipt era grâu şi a trimis pe părinţii noştri întâia dată acolo.

Grâu. [Grâne, KJV; Nitz]. Gr. sitia, hrana, merinde. Grâne sau o cereală cu bobul mic, de pildă grâul (sitos). Aceasta nu poate fi porumbul originar din America de Nord.

Părinţii noştri. Adică, cei zece fii pe care Iacov i-a trimis în Egipt (Gen. 42,1-3). Dacă Ştefan face aici ceva mai mult decât să dezvolte o succesiune istorică, el caută să arate că chiar aceia cari au mâhnit pe Iosif au ajuns să fie dependenţi de belşugul rezultând de pe urma înţelepciunii sale. La fel iudeii de pe vremea lui Ştefan trebuiau să se întoarcă pentru hrana lor spirituală la Isus Hristos, pe care ei Îl mâhniseră.

13 Şi, când au venit a doua oară, Iosif a fost cunoscut de fraţii săi, şi faraon a aflat din ce neam era Iosif.

A doua oară. Vezi Gen. 45,1-4.

A fost cunoscut. [A fost făcut cunoscut, KJV]. Expresia aceasta apare de două ori în versetul acesta în KJV. În al doilea caz, originalul grec diferă şi ar trebui să fie tradus a devenit vădit.

Neam. Gr. genos, neam. Iosif nu căutase să ascundă obârşia lui ebraică (Gen. 41,12), dar până la criza aceasta lucrul nu era general cunoscut. Acum Faraon însuşi s-a lămurit în privinţa aceasta (Gen. 45,16).

14 Apoi Iosif a trimis să cheme pe tatăl său, Iacov, şi pe toată familia lui, şaptezeci şi cinci de suflete.

Familia. [Neamul, KJV; Rudenia, Nitz]. Gr. suggeneia, neam, sau familie, folosit şi în

v. 3 şi Luca 4,61.

Şaptezeci şi cinci de suflete. Vezi Gen. 46,26.27. Sunt multe tradiţii iudaice cu privire la numărul celor care au coborât în Egipt (vezi Talmud, Baba Bathra 123a, 123b, ed. Soncio, p.511,512).

15 Iacov s-a coborât în Egipt, unde a murit el şi părinţii noştri.

Iacov s-a pogorât. Acum începe şederea evreilor în Egipt timp de 215 ani (vezi Gen. 15,13; Exod 12,40), departe de Ţara Făgăduită.

A murit el. Mai de grabă şi a murit el însuşi. Unii comentatori iau aceasta ca referindu-se mai de grabă la Iosif decât la Iacov.

16 Şi au fost strămutaţi la Sihem şi puşi în mormântul pe care îl cumpărase Avraam cu o sumă de bani de la fiii lui Emor în Sihem.

Au fost strămutaţi. În afară de îngroparea oaselor lui Iosif în Sihem (Gen. 50,25; Exod 13,19; Iosua 24,32) nu e nici o relatare în Scriptură cu privire la strămutarea trupurilor patriarhilor în Canaan. Iosif spune: Trupurile lor au fost duse ceva mai târziu de către descendenţii lor [şi fii lor] la Hebron şi înmormântate acolo (Antiquities, ii.8.2 [199]; ed. Loeb, Vol. 4, p. 251). O tradiţie veche iudaică spune că trupurile patriarhilor au fost scoase din Egipt o dată cu plecarea israeliţilor.

La Sihem. Acest Sihem este Sihemul din VT (vezi Gen. 12,6).

Îl cumpărase Avraam. Cumpărarea de către Avraam a peşterii de la Macpela, la răsărit de Mamre, aproape de Hebron, este unica tranzacţie de felul acesta relatată (vezi Gen. 23,3-20). Aici au fost înmormântaţi Avraam, Isaac, Rebeca şi Lea. Totuşi, regiunea Sihemului a fost locul primei aşezări a lui Avraam la intrarea lui în Canaan şi acolo a construit el un altar (Gen. 12,6.7). S-ar putea ca el să fi cumpărat teren pentru scopul acesta, deşi nu e nici o relatare despre cumpărare.

Cumpărarea de către Iacov a ogorului din Sihem este unica tranzacţie relatată în care fiii lui Hamor apar ca vânzători (Gen. 33,19). Aici a fost înălţat un altar (Gen. 33,20) şi au fost înmormântare oasele lui Iosif, dar nu e nici o relatare că acolo a fost un loc de înmormântare pentru fraţii săi (părinţii noştri, Fapte 7,15). Ieronim, un scriitor creştin din secolul al IV-lea, afirmă (Epistola a 86-a, ed. Benedictină) că mormintele celor 12 patriarhi erau arătate la Sihem pe vremea

lui şi corespunde cu o tradiţie samariteană păstrată timp de multe secole. Lucrul acesta ar coincide cu informaţii puse la dispoziţia lui Ştefan, dar necunoscute pentru noi astăzi. Emor. Forma greacă a VT Hamor. În Sihem. [Tatăl lui Sihem, KJV; în Sihem, Nitz]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) exprimarea în Sihem [Şechem].

17 Se apropia vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam. Norodul a crescut şi s-a înmulţit în Egipt,

[Dar când, KJV; Şi cu cât, Nitz]. Mai de grabă, şi întrucât, sugerând că timpul se apropia şi nu că se apropiase. Se apropia. [S-a apropiat, KJV]. Mai de grabă, şi întrucât, armonizându-se cu şi întrucât.

Vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa. [Vremea făgăduinţei, KJV; Timpul făgăduinţei, Nitz]. Adică, timpul împlinirii ei, prin ieşirea israeliţilor din Egipt (vezi Gen. 15,13.44; Exod 12,40; vezi Vol. I, p. 188-195). Părinţii în credinţă au murit toţi…, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe (Evrei 11,13).

O făcuse Dumnezeu. [Dumnezeu jurase, KJV; Dumnezeu o dete prin jurământ, Nitz]. Mai de grabă, binevoise să acorde.

A crescut şi s-a înmulţit. Vezi Exod 1,7; 13,37.

18 până când s-a ridicat un alt împărat, care nu cunoştea pe Iosif.

S-a ridicat un alt împărat. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p.10) pentru adăugarea cuvintelor peste Egipt. Nu doar un împărat în plus, ci un fel deosebit de împărat (vezi Exod 1,8) şi, cu siguranţă, având o atitudine diferită faţă de evrei.

Nu cunoştea. Mai de grabă, nu cunoscuse. Acesta ar putea să însemne că noul cârmuitor ignora marile servicii pe care Iosif le făcuse Egiptului sau că în mod deliberat le ignora (cf. folosirea lui a cunoaşte în Matei 7,23; 25,12).

19 Împăratul acesta a uneltit împotriva neamului nostru şi a chinuit pe părinţii noştri, până acolo ca să-şi lepede pruncii, ca să nu trăiască.

A uneltit. [A lucrat dibaci, KJV; Întrebuinţând meşteşugire, Nitz]. Sau, lucrând cu vicleşug (vezi Exod 1,10). A chinuit. [A tratat rău, KJV; Necăji, Nitz]. Iosif, (Antiquities ii.9.1 [203]) spune că egiptenii au pus pe israeliţi să sape canale şi îndiguiri pentru Nil.

Să-şi lepede. [Şi-au lepădat, KJV; A face lepădaţi, Nitz]. Mai de grabă, făcând ca pruncii lor să fie lepădaţi. Expresia se referă la ce a făcut faraon faţă de evreii pe care îi ura (vezi Exod 1,22).

20 Pe vremea aceasta s-a născut Moise, care era frumos înaintea lui Dumnezeu. El a fost hrănit trei luni în casa tatălui său.

Pe vremea aceasta. [În acest timp, KJV; În acel timp, Nitz]. Pe când pruncii erau abandonaţi.

Frumos. [Peste măsură de frumos, KJV; Plăcut, Nitz]. Literal, Frumos [plăcut] lui Dumnezeu (vezi Exod 2,2). Iosif (ibid. 9.6 [231]) descrie frumuseţea pruncului Moise în aşa fel că aceia care îl întâlneau priveau la el cu admiraţie.

21 Şi, când a fost lepădat, l-a luat fiica lui faraon şi l-a crescut ca pe copilul ei.

Lepădat. Iochebed, mama lui Moise, a împlinit porunca împăratului şi, în acelaşi timp, a pus în aplicare propriului ei plan (vezi Exod 2,3).

L-a luat. [L-a luat sus, KJV; Îl ridică, Nitz]. Literal, l-a ridicat, referindu-se fie la faptul că Moise a fost scos din Nil sau mai precis că a fost adoptat de fiica lui Faraon. Forma de rădăcină a verbului înseamnă a alege şi e folosit în felul acesta în Filipeni 1,22. Forţa lui este clarificată în expresia următoare.

Ca pe copilul ei. [Însuşi fiul ei, KJV; Ca fiu al ei, Nitz]. Vezi Exod 2,5.10. Iosif (ibid. ii.9.7 [232-237]) declară că potrivit cu tradiţia iudaică, faraonul care domnea pe atunci nu avea fiu şi Moise a fost ales pentru a fi moştenitorul.

22 Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvinte şi în fapte.

A învăţat. [A fost învăţat, KJV; Fu învăţat, Nitz]. Mai de grabă, educat, sau instruit. VT nu afirmă lucrul acesta în chip precis, dar e subînţeles din legăturile lui Moise cu casa lui Faraon.

Înţelepciunea Egiptenilor. Vezi Exod 2,11; 1 Regi 4,30. Sunt multe legende cu privire la primii 40 de ani ai vieţii lui Moise. Filo (Viaţa lui Moise 1.5) pretinde că dă câteva amănunte cu privire la planul de studii pe care l-a urmat Moise, dar Biblia tace asupra acestui subiect.

Puternic în cuvinte. Lucrul acesta se aplică în primul rând la timpul în care marele conducător era la curtea egipteană şi nu este în conflict cu afirmaţia lui de mai târziu: Eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară [elocvent]… căci vorba şi limba mi-este încurcată (vezi Exod 4,10), care a fost rostită după 40 de ani petrecuţi în Madian.

În fapte. Nu există nici o relatare biblică a faptelor sale, dar ar fi curios ca un om care s-a dovedit atât de capabil în viaţa de mai târziu să nu fi fost capabil de fapte mari în timpul primei sale tinereţi (vezi Exod 2,11).

23 El avea patruzeci de ani, când i-a venit în inimă dorinţa să cerceteze pe fraţii săi, pe fiii lui Israel.

Patruzeci de ani. [De patruzeci de ani împliniţi, KJV; I se împlini într-un timp de patruzeci de ani, Nitz]. Literal, când se împlinea un timp de patruzeci de ani pentru el, adică când era aproape de patruzeci de ani. VT nu dă informaţii cu privire la vârsta lui în momentul respectiv. Se arată doar că Moise era de 80 de ani când a fost trimis la Faraon (Exod 7,7), şi că era de 120 de ani când a murit (Deut. 34,7). Tradiţia veche iudaică împarte viaţa lui Moise în trei perioade de câte 40 de ani (Midraş Rabah, la Gen. 50,22, ed. Soncio, p. 1001), şi Ştefan urmează o împărţire similară; 1) cei 40 de ani în Egipt, 2) cei 40 de ani ca păstor în pustie, 3) cei 40 de ani în care a condus poporul său din Egipt până la hotarul Canaanului.

Să cerceteze. [Să viziteze, KJV]. Gr. episkeptomai, să privească asupra, pentru a vedea cum o duce o persoană, a inspecta (cf. Exod 4,31; Luca 7,16; Iacov 1,27). Moise era înclinat să ajute pe compatrioţii săi (vezi Exod 2,11).

24 A văzut pe unul din ei suferind nedreptate; i-a luat apărarea, a răzbunat pe cel asuprit şi a omorât pe egiptean.

Suferind nedreptate. Prin lovituri şi bătăi (cf. Exod 2,11).

A răzbunat. [L-a răzbunat, KJV; Şi răzbună, Nitz]. Literal, A săvârşit o răzbunare şi prin aceasta a întreprins ceea ce ar fi trebuit să fie lăsat în seama Domnului.

A omorât pe egiptean. [A lovit pe egiptean, KJV; A omorât pe egiptean, Nitz]. Adică, l-a omorât (vezi Exod 2,12).

25 Credea că fraţii lui vor pricepe că Dumnezeu prin mâna lui le va da izbăvirea; dar n-au priceput.

Credea. [Căci el presupunea, KJV; Gândea, Nitz]. Mai de grabă, dar el presupunea, chiar atunci când a omorât pe egiptean. El lua ca de la sine înţeles că evreii urmau să înţeleagă fapta sa şi motivele ei. El a fost repede deziluzionat. Această pătrundere în mintea şi sufletul lui Moise nu e scoasă din VT, dar putea să-i fi fost dată lui Ştefan de Duhul Sfânt. Vorbitorul s-ar putea de asemenea să sugereze o comparaţie între Moise şi Isus, care au fost, şi unul şi celălalt, respinşi de poporul pe care căutau să-l ajute.

Prin mâna lui. Pare că fusese descoperit lui Moise că el urma să elibereze pe Israel, dar el era sub o impresie greşită că lucrarea avea să fie împlinită prin acelaşi fel de mijloace pe care egiptenii în totalitate obişnuiau să-şi impună puterea.

Dar n-au priceput. O expresie concisă dar efectivă, subliniind lipsa de apreciere a poporului ales. Poporul lui Dumnezeu prea adesea nu înţelege şi nu e pregătit pentru actele lui Dumnezeu de eliberare (cf. atitudinea iudeilor faţă de Hristos, Ioan 1,11).

26 A doua zi, când se băteau ei, Moise a venit în mijlocul lor şi i-a îndemnat la pace. „Oamenilor”, a zis el, „voi sunteţi fraţi; de ce vă nedreptăţiţi unul pe altul?”

Când se băteau. Adică, doi bărbaţi dintre evrei (Exod 2,13).

Îndemnat la pace. [Îi unea, KJV]. Literar, îi aducea la pace, adică, îi împăca.

Oamenilor. [Domnilor, KJV; Bărbaţi, Nitz]. Mai de grabă, bărbaţi. Sentimentul lui fratern proaspăt trezit e atât de puternic, încât Moise pare neînstare să tolereze orice mai puţin decât unirea frăţească printre evrei, când suferă împreună.

27 Dar cel ce nedreptăţea pe aproapele său, l-a îmbrâncit şi i-a zis: „Cine te-a pus pe tine stăpânitor şi judecător peste noi?

Cine te-a pus pe tine stăpânitor? Aşa cum e arătat în v. 35, Ştefan subliniază această constatare timpurie a autorităţii lui Moise pentru a arăta că întreaga istorie a lui Israel fusese marcată de respingerea solilor lui Dumnezeu, care fuseseră trimişi pentru binele naţiunii. Lepădarea lui Isus a fost lepădarea culminantă.

28 Vrei să mă omori şi pe mine cum ai omorât ieri pe egiptean?”

Vrei? Compară Exod 2,14.

29 La auzul acestor vorbe, Moise a fugit şi s-a dus de a locuit ca străin în pământul Madian, unde a născut doi fii.

Moise a fugit. Privirea rapidă şi generală a lui Ştefan a trecut peste faptul că faraon a aflat de cele ce se petrecuseră şi-l căuta pe Moise. Iosif (Antiquities ii.11.1 [254-256]) pune fuga lui Moise pe seama geloziei egiptenilor, care se temeau că el va conduce o revoltă.

Ca străin. Literal, a devenit un pelerin, adică un străin.

Madian. Gr. Madiam, pentru ebr. Midyan, Madian (vezi Exod 2,15.16).

A născut doi fii. Gherşom şi Eliezer. Mama lor era Sefora, fiica lui Ietro (vezi Exo.4,20; 18,2-4).

30 Peste patruzeci de ani, i s-a arătat un înger în pustiul muntelui Sinai, în para focului unui rug.

Patruzeci de ani. Împreună cu cei 40 de ani menţionaţi în v. 23, Moise împlineşte de 80 de ani când a fost chemat să izbăvească pe Israel (vezi Exod 7,7).

Un înger. [Un înger al Domnului, KJV; Îngerul Domnului, Nitz]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea cuvintelor al Domnului. Referirea lui Ştefan la experienţa lui Moise la rugul ce ardea era un răspuns indirect la acuzaţia că ar fi vorbit contra lui Moise, deoarece aici îi dă deplină

onoare ca unul care avusese experienţă personală cu Dumnezeu. În ce priveşte identificarea îngerului ca fiind Domnul, vezi Exod 3,2. Para focului. [O flacără de foc, KJV; Nitz]. Vezi Exod 3,2. Rug. [Tufiş, KJV]. Gr. batos, o tufă de mărăcini, rug de mure. Nu e cu putinţă de a identifica exact acest tufiş.

31 Moise, când l-a văzut, s-a mirat de arătarea aceasta; şi, pe când se apropia să vadă ce este, a auzit glasul Domnului,

Să vadă. Compară Exod 3,5.

Glasul Domnului. Vezi Exod 3,2.

32 care i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” Şi Moise, tremurând, n-a îndrăznit să se uite.

Dumnezeul lui Avraam. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea cuvintelor Dumnezeul lui înaintea numelor Isaac şi Iacov. Dacă, aşa cum declară tradiţia, Ştefan fusese unul din cei şaptezeci (vezi cap. 6,5), fără îndoială auzise cuvintele acestea citite de Domnul când mărturisea împotriva necredinţei saducheilor cu privire la înviere (Matei 22,32). Dacă vreunii din saduchei se aflau în conciliu, cu siguranţă că aveau să-şi aducă aminte multă vreme după aceea de citatele folosite de Ştefan special pentru ei. Măreţele cuvinte le-ar fi reamintit făgăduinţa învierii şi demonstrarea ei în învierea lui Isus dintre cei morţi.

33 Domnul i-a zis: „Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este un pământ sfânt.

Scoate-ţi încălţămintea. În Exod 3 porunca este destul de logică înainte ca Dumnezeu să i Se facă cunoscut lui Moise, care nu ar fi avut nevoie de îndrumare când a recunoscut prezenţa lui Dumnezeu. Folosirea de către Ştefan a acestei experienţe ar fi subliniat adevăratul lui respect faţă de locurile sfinte şi arată că prezenţa lui Dumnezeu nu era mărginită la curţile Templului din Ierusalim (vezi Exod 3,5).

34 Am văzut suferinţa poporului Meu care este în Egipt, le-am auzit gemetele şi M-am coborât să-i izbăvesc. Acum, du-te, te voi trimite în Egipt.”

Am văzut. Repetarea acestei expresii este o reflectare, în greceşte, a unei construcţii emfatice ebraice şi este bine redată prin: Sigur am văzut în Exod 3,7. [KJV]. Versetul acesta este un citat prescurtat şi compus luat din Exod 3,7.8.10.

Te voi trimite. S-ar putea ca Ştefan să fi folosit versetul acesta pentru a sugera ascultătorilor săi felul în care Hristos, ca şi Moise, fusese trimis ca răspuns la rugăciunea de a alina suferinţa şi de a elibera pe poporul Său (vezi v. 35).

35 Pe acest Moise, de care se lepădaseră ei, când au zis: „Cine te-a pus pe tine stăpânitor şi judecător?”, Dumnezeu l-a trimis ca stăpânitor şi izbăvitor, cu ajutorul îngerului care i se arătase în rug.

Acest Moise. Pasajul acesta e în aşa fel alcătuit, încât scoate în evidenţă faptul că Moise era cel onorat căruia Domnul i Se arătase.

De care se lepădaseră. [Pe care l-au refuzat, KJV; Pe care-l tăgăduiseră, Nitz]. Aici din nou se pune accentul pe respingerea lui Moise de către poporul evreu, deşi era atât de bine adeverit ca sol al lui Dumnezeu. Poate că Ştefan lăsa să se înţeleagă că ascultătorii săi se purtau la fel, lepădând pe Isus Hristos.

Izbăvitor. [Eliberator, KJV; Răscumpărător, Nitz]. Gr. lutrotes, liberator, răscumpărător. Cuvântul acesta nu e găsit în altă parte în NT, dar apare în LXX ca traducere a ebraicului go’el (vezi Psalmi 19,14; cf. cu Rut 2,20). Astfel, în timp ce are sensul fundamental de liberator, în uzul biblic are supraînţelesul asociat cu ideea de rudenie-răscumpărătoare. Moise a eliberat, şi în felul acesta a răscumpărat, poporul său din Egipt, dar Hristos eliberează, răscumpără, poporul Său din păcat şi moarte.

Cu ajutorul îngerului. [Prin mâna îngerului, KJV; Împreună cu îngerul, Nitz]. Literar, cu mâna unui înger. Cuvântul cu subliniază faptul că lucrarea lui Moise a fost făcută în conlucrare cu puterile cereşti. În ce priveşte identitatea îngerului, vezi Exod 3,2; cf. cu Fapte 7,30.

36 El i-a scos din Egipt şi a făcut minuni şi semne în Egipt, la Marea Roşie şi în pustiu, patruzeci de ani.

I-a scos. Moise a fost în stare să facă lucrul acesta, având cu el puterea lui Dumnezeu (vezi Exod 3,12). Minuni şi semne. Vezi cap. 2,19.22; 6,8; cf. Vol. V, p. 208. Marea Roşie. Aceasta este numele dat de greci întinderii de apă pe care evreii o numeau Marea Trestiilor (vezi Exod 10,19). Nu poate fi precizat motivul care a determinat acest nume. Patruzeci de ani. Vezi Num. 14,33; Deut. 29,5.

37 Acest Moise a zis fiilor lui Israel: „Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un Proroc ca mine: de El să ascultaţi.”

Un prooroc. Ştefan, ca şi Petru (vezi cap. 3,22), se referă la profeţia dată în Deut. 18,15-18. Ca şi Petru, el o vede împlinită în Isus. El e hotărât acum să confrunte Sinedriul cu acest Profet în persoana lui Isus pe care ei Îl răstigniseră.

De El să ascultaţi. [Pe El să-L ascultaţi, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p.10) pentru omiterea acestor cuvinte. Totuşi, ele sunt bine atestate în citatul aceluiaşi pasaj din cap. 3,22.

38 El este acela care, în adunarea israeliţilor din pustiu, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă.

El este acela. Referirea este încă la Moise.

Adunarea. [Biserica, KJV; Adunarea, Nitz]. Gr. ekklesia, adunare sau congregaţie (vezi Matei 18,17).

Din pustie. Ştefan are în minte adunarea poporului Israel la Muntele Sinai, înainte de darea Legii (Exod 19).

Cu îngerul. În v. 35, îngerul este Domnul Însuşi, la fel cum este în v. 31, întrucât glasul care a vorbit e numit glasul Domnului.

A primit. Adică, Moise.

Cuvinte vii. Gr. logia zonta. cuvinte vii. Logia e diminutivul de la logos, cuvânt. În LXX este folosit pentru cuvintele lui Dumnezeu (Num. 24,4.16), şi în Filo (vezi Vol. V, p. 93) pentru Decalog. În KJV, logia e tradus oracole (Rom. 3,2; Evrei 5,12; 1 Petru 4,11). Aici, referirea este la legea primită de Moise şi transmisă generaţiilor următoare. Aceste oracole sunt descrise ca vii, în sensul că ele rămân şi dăinuiesc din generaţie în generaţie (cf. Evrei 4,12; 1 Petru 1,23).

39 Părinţii noştri n-au vrut să-l asculte, ci l-au nesocotit: şi, în inimile lor, s-au întors spre Egipt;

N-au vrut să-l asculte. Literal, n-au fost binevoitori să devină ascultători. Această răzvrătire a copiilor lui Israel a izbucnit la o lună după eliberarea lor de la Marea Roşie şi înainte de a ajunge la Sinai (Exod 16,2.3). În timpul cât Moise a fost pe munte, nemulţumirea lor i-a dus la apostazie (Exod 32,1), aşa cum e schiţat de Ştefan în versetele următoare. Prin implicaţie, el prezintă o paralelă între atitudinea israeliţilor faţă de Moise şi atitudinea iudeilor faţă de Hristos. Oamenii din amândouă epocile au fost neascultători faţă de pretinsul lor răscumpărător. În ce priveşte ascultarea, vezi Fapte 5,32.

În inimile lor. Ei nu s-au întors de fapt, ci au dorit după aşa-zisele bunătăţi de care se bucuraseră în ţara captivităţii lor (vezi Exod 16,3; cf. cele de la Num. 11,4-6). Aşa şi soţia lui Lot a privit înapoi spre Sodoma şi a murit (Gen. 19,26). Domnul osândeşte pe omul care, după ce a pus mâna pe plug, priveşte înapoi (Luca 9,62).

S-au întors. [S-au întors înapoi iarăşi, KJV]. Sau simplu, s-au întors. Referirea imediată a cuvintelor lui Ştefan este la experienţele relatate în Exod 16,23; 32,1-6, dar au mai fost şi multe altele (Exod 17,1-3; Num. 11,1-5; 14,1-4 etc.).

40 şi au zis lui Aaron: „Fă-ne nişte dumnezei care să meargă înaintea noastră; căci acest Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut.”

Fă-ne nişte dumnezei. Vezi Exod 32,1. Ştefan arată cum lipsa lor de credinţă în conducerea lui Moise a condus pe israeliţi la una dintre formele cele mai rele de păcat – idolatria.

41 Şi, în zilele acelea, au făcut un viţel, au adus jertfă idolului şi s-au bucurat de lucrul mâinilor lor.

Au făcut un viţel. Vezi Exod 32,4.5. Evreii probabil văzuseră pe egipteni închinându-se la boul Mnevis la Heliopolis sau la boul Apis la Memfis şi doreau să facă un chip asemănător care să reprezinte pe marele Dumnezeu al universului.

Idolului. Evreii pretindeau că viţelul de aur era un dumnezeu (vezi Exod 32,4), dar Ştefan, pe bună dreptate, îl numeşte un idol.

S-au bucurat. Mai de grabă, se bucurau, adică, stăruiau în a se bucura în cultul lor idolatru şi în orgiile lui care îl însoţeau. Verbul în deosebi exprimă bucuria unei petreceri, ca în Luca 15,23.24.29 (cf. cele de la Exod 32,5.6). Moise a auzit nu strigăte de luptă, ci glasul unor oameni care cântă (Exod 32,18).

Lucrul mâinilor lor. Nu numai că închinarea la un chip este identică cu tăgăduirea lui Dumnezeu, dar ceea ce este mai rău, pune un lucru făcut de om în locul Lui. Idolatrul îşi întoarce spatele faţă de Făcătorul său şi se închină până la pământ în faţa a ceea ce el însuşi a făcut. Vezi Osea 6,6.

42 Atunci Dumnezeu S-a întors de la ei şi i-a dat să se închine oştirii cerului, după cum este scris în cartea Prorocilor: „Mi-aţi adus voi vite înjunghiate şi jertfe timp de patruzeci de ani în pustiu, casă a lui Israel?…

Atunci Dumnezeu S-a întors. [Atunci Dumnezeu S-a întors, KJV; Dar Dumnezeu Se întoarse, Nitz]. Mai de grabă, Dar Dumnezeu S-a întors. Israel se întorsese de la Moise, reprezentantul lui Dumnezeu şi acum Dumnezeu Se întoarce de la ei (cf. Ios. 24,20). Oamenii trebuie să fi ajuns la o stare îngrozitoare când Dumnezeu trebuia să-i părăsească (vezi Osea 4,17; 5,6). Tocmai această stare îngrozitoare o descrie Pavel în Rom. 1,24.26.28.

Să se închine. Gr. latreuo, a servi pentru plată, şi, prin extensie, a aduce slujbă religioasă, a se închina.

Oştirii cerului. Vezi Deut. 4,19; Ţef. 1,5. Israel fusese înştiinţat să fugă de un astfel de cult, ca fiind o formă de idolatrie (Deut. 4,19; 17,3). Dar atât istoricii (2 Regi 17,16; 23,5; 2 Cron. 33,3.5), cât şi profeţii (Ier. 8,2; 19,13; Ţef. 1,5) relatează că avertizarea a fost în zadar. Cultul acesta al corpurilor cereşti este cunoscut ca sabaism. Se face aluzie în NT la astrologie.

Cartea proorocilor. Adică, proorocii VT (vezi Luca 24,44). Iudeii, în general, considerau scrierile celor doisprezece aşa-numiţi profeţi mici o singură carte. Ştefan, ţinându-se de deprinderea generală, nu identifică pe autorul citatului său.

Mi-aţi adus voi? [Nu cumva Mi-aţi adus? Nitz]. Mai de grabă, cu accentul ordinei cuvintelor din greceşte: Mi-aţi jertfit vite junghiate şi sacrificii patruzeci de ani în pustie, o casă a lui Israel? Citatul este, cu mici schimbări, din LXX la Amos 5,25.26. În termenii faptului istoric, la această întrebare trebuie să se răspundă afirmativ, deoarece I s-au adus lui Dumnezeu jertfe în timpul pribegiei prin pustie. Dar spiritual, răspunsul e negativ, deoarece mulţi din popor, deşi aduceau jertfele, se închinau şi la dumnezei mincinoşi şi Domnul a refuzat închinarea lor împărţită.

43 Aţi purtat cortul lui Moloh şi chipul stelei zeului Remfan, chipurile acelea pe care le-aţi făcut ca să vă închinaţi lor! De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon.”

Aţi purtat. Mai de grabă, Aţi ridicat. Versetul acesta e un citat, cu puţine variaţiuni, de la Amos 5,26 aşa cum apare în LXX, dar acest pasaj e cu totul diferit de textul ebraic masoretic. Pasajul face referire la închinarea inacceptabilă a lui Israel şi închinarea lor la idoli. În peregrinările lui Israel ar trebui să fi purtat [ridicat] numai cortul Domnului, dar prea adesea ei au purtat [ridicat] tabernacolul, sau cortul, care adăpostea un chip păgân.

Moloh. Forma greacă a numelui dumnezeului cunoscut sub felurite nume în VT ca Moloh, Milcom, Malcham (vezi Lev. 18,21; 20,2; Ier. 7,31). În textele acestea cultul lui Moloh este categoric interzis. Dar prohibiţia a fost în zadar (vezi 2 Regi 16,2.3; 23,10; Ier. 7,31; 32,35; Ezechiel 23,37 etc).

Remfan. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) între exprimările Remfan, Ramfan, Remfam, Remfa, Romfa, Raifan, şi Refan. LXX la Amos 5,26, de unde e luat versetul, are Caivan, care pare să fi fost luat ca echivalent al ebraicului Kewan sau Kiyyun [Chiun, KJV; Nitz], presupus de mulţi învăţaţi a fi termenul ebraic pentru planeta Saturn pentru care Caivan era numele coptic sau egiptean. Dar lucrurile acesta nu pot fi precis probate. Totuşi, e clar că Amos, pe care îl citează Ştefan, condamnă închinarea la stele. De aici Ştefan este pe deplin îndreptăţit când condamnă pe vechii iudei ca idolatrii.

Dincolo de Babilon. În Amos 5,2, din care e citat prezentul verset atât versiunea ebraică, cât şi LXX dau Damasc. Până pe vremea lui Amos, Siria, reprezentată de Damasc, fusese un vrăjmaş serios atât pentru Israel, cât şi pentru Iuda. Captivitatea babiloniană nu avusese încă loc pe atunci, dar când Ştefan priveşte înapoi, Babilonul este cel care stă ca arhivrăjmaş al iudeilor şi fără îndoială pentru motivul acela el, prin inspiraţie, a pus Babilonul în locul Damascului. În v. 37-43, Ştefan a scos în evidenţă apostaziile evreilor, care s-au împotrivit lui Dumnezeu, ridicându-se împotriva lui Moise, şi chiar pe vremea lui Ştefan s-au împotrivit lui Dumnezeu, ridicându-se împotriva lui Isus.

44 Părinţii noştri aveau în pustiu Cortul întâlnirii, aşa cum îl rânduise Cel ce a spus lui Moise să-l facă după chipul pe care-l văzuse.

Cortul întâlnirii. [Cortul mărturiei, KJV; Nitz]. Vezi Exod 25,8; Num. 9,15.

Îl rânduise. [Rânduit, KJV; Nitz]. Expresia spune literal, chiar aşa cum e rânduit cel care a vorbit lui Moise. Vezi Exod 25,8.9.

După chipul. [După felul, KJV; După chipul, Nitz]. Mai de grabă, după tiparul, ca în Evrei 8,5 [KJV] (vezi Exod 25,9). Argumentaţia lui Ştefan lasă a se înţelege că Sanctuarul ceresc este instituţia importantă şi centrală, şi în felul acesta scoate în evidenţă natura temporară a cortului, ca punct central în închinarea [cultul] lui Dumnezeu.

45 Şi părinţii noştri l-au adus, la rândul lor, sub povăţuirea lui Iosua, când au intrat în ţara stăpânită de neamurile pe care Dumnezeu le-a izgonit dinaintea părinţilor noştri; şi a rămas acolo până în zilele lui David.

La rândul lor. [Care a venit după, KJV; După ce l-au luat în primire, Nitz]. Gr. diadechomai, a primi la rând, adică au moştenit cortul de la părinţii lor. Generaţia care a urmat după cea a Exodului a dus cortul în Canaan, deoarece toţi cei care ieşiseră din Egipt, cu excepţia lui

Caleb şi Iosua, muriseră în pustie. Iosua. [Isus, KJV; Iosua, Nitz]. Gr. Jesous, echivalent cu ebraicul Yehoshua, Iosua (vezi Matei 1,1). Aici referirea este evident la Iosua, care a dus pe israeliţi şi cortul întâlnirii în Canaan. Stăpânită de. [În posesiunea, KJV; Luaseră în stăpânire neamurile, Nitz]. Literar, în

luarea proprietăţii.

Neamurile. Adică, naţiunile, sau păgânii, cu referire în deosebi la canaaniţi.

Pe care Dumnezeu le-a izgonit. [Pe care le fugări Dumnezeu, Nitz]. Vezi Deut. 9,3; Psalmi 44,2.

Zilele lui David. Această expresie poate avea două aplicaţii: 1) populaţia originală canaanită a Palestinei n-a fost pe deplin supusă decât pe vremea lui David; 2) tabernacolul [cortul] era punctul central al cultului israelit până la, şi inclusiv, domnia lui David. După aceasta Templul a luat locul cortului.

46 David a căpătat milă înaintea lui Dumnezeu şi a cerut să ridice o locuinţă pentru Dumnezeul lui Iacov.

A căpătat milă. [A aflat favoare, KJV; Află dar, Nitz]. David, favorizat de Dumnezeu, a dorit să zidească Templul, dar Dumnezeu nu i-a îngăduit să facă lucrul acesta (vezi 2 Samuel 7,1-17; 1 Cron. 22,6-10).

A cerut. [A dorit, KJV; Se rugă, Nitz]. Mai de grabă, a cerut.

Să ridice o locuinţă. [Să găsească un cort, KJV; Nitz]. Cuvintele acestea, care apar neobişnuite în contextul de faţă, sunt extrase din LXX la Psalmi 132,5. Aici cuvântul grecesc tradus tabernacol [cort] (skenoma) este mai bine redat locuinţă, întrucât cortul (skene) existase de pe vremea lui Moise şi David dorea să zidească un templu permanent.

Dumnezeul lui Iacov. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) între exprimările Dumnezeul lui Iacov şi casa lui Iacov, dar contextul favorizează textul aşa cum există în KJV. LXX la Psalmi 132,5, de unde sunt extrase cuvintele acestea, zice Dumnezeul lui Iacov.

47 Şi Solomon a fost acela care I-a zidit o casă.

Solomon… a zidit. Vezi 1 Regi 6,1.

48 Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti, cum zice prorocul:

Dar. Dar, pe de altă parte, aceasta arată contrastul dintre versetele imediat precedente, care vorbesc despre tabernacol şi Templu ca loc de întâlnire al lui Dumnezeu cu oamenii şi versetele 48,49 care scot în evidenţă că Dumnezeu nu locuieşte în clădiri făcute de om.

Cel Preaînalt. Întrucât, în afară de articol e numai un cuvânt în limba greacă, cuvântul prea trebuie scris cu literă mare. În ce priveşte comentariul la titlul acesta vezi Gen. 14,18.

Nu locuieşte. Expresia poate fi tradusă, nu locuieşte în lucruri făcute de mâini (cf. cu Evrei 9,11.24). Deoarece în original nu e nici un cuvânt pentru locaşuri [templu]. Iudeii n-ar fi avut nevoie de această reamintire despre atotprezenţa lui Dumnezeu, deoarece ei fuseseră bine instruiţi cu privire la acest aspect al naturii Sale (vezi 1 Regi 8,27; Psalmi 139,7-13). Dar ei se concentraseră la adevărul că El făgăduise să favorizeze Templul cu prezenţa Sa până când gândul lor L-a restrâns la limitele lui. Şi mai rău, ei ajunseseră să aibă un mai mare respect pentru clădire decât pentru Acela pentru care fusese edificată clădirea. Făcând aşa, ei se descalificaseră de a fi în stare să recunoască şi să primească pe Dumnezeu arătat în trup (1Tim. 3,16) când S-a arătat şi a locuit între ei.

Pavel, care auzise apărarea lui Ştefan, a folosit un argument similar în vorbirea către filozofii din Atena (Fapte 17,24.25). Zice proorocul. Citatul e din proorocul evanghelist, Isaia (cap. 66,1.2), care a văzut pe Dumnezeu în templul Său ceresc (cap. 6,1-7).

49 „Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele. Ce fel de Casă Îmi veţi zidi voi Mie, zice Domnul, sau care va fi locul Meu de odihnă?

Cerul este scaunul Meu de domnie. Ştefan citează LXX aproape cuvânt cu cuvânt. Pentru comentariul la v. 49. 50 vezi Isaia 66,1.2. Isaia atrage atenţia la faptul că Cel Preaînalt nu poate fi mărginit la limitări omeneşti, dar va locui cu cel ce suferă şi are duhul mâhnit. Aceste cuvinte erau

o mustrare pentru iudeii care le auzeau. Având cultul concentrat la Templul pământesc, ei erau departe de a fi săraci şi cu duhul mâhnit [KJV]. Apelul nerostit al lui Ştefan e de a primi pe Cel Divin, care umblase atât de smerit printre ei şi le arătase caracterul atât de plăcut al Tatălui ceresc. Mulţi preoţi deja primiseră Evanghelia (vezi Fapte 6,7); şi mai mulţi urmau să facă lucrul acesta. Aceşti convertiţi de la vechiul sistem al simbolurilor construiau un templu spiritual în propriile inimi.

50 N-a făcut mâna Mea toate aceste lucruri?…”

Verset ce nu a fost comentat.

51 …Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.

Oameni tari la cerbice. [Cerbicoşilor, KJV; Nitz]. Schimbarea bruscă în tonul cuvântării lui Ştefan e fără îndoială explicat prin creşterea tensiunii în Sinedriu şi prin resentimentul trezit de cuvintele sale (cf. AA 100; Matei 26,65). Părând că îşi dă seama că sfârşitul lui era aproape şi că nici

o continuare a expunerii nu ar influenţa deznodământul, Ştefan a izbucnit într-o aspră mustrare. Adjectivele pe care el le foloseşte fuseseră aplicate la păcatele vechiului Israel: încăpăţânat [tare la cerbice, Nitz] în Exod 33,3.5; 34,9 şi necircumcişi în Lev. 24,41. Cerbicoşi este aplicat la boi încăpăţânaţi (vezi Exod 32,8). Expresia faptică necircumcişi cu inima fusese folosită de Ezechiel (cap. 44,7) cu privire la străini. Acum chiar în momentul când Ştefan le spusese că venerarea din partea lor a Templului era excesivă şi zadarnică, el i-a pus în categoria neamurilor. Nici o insultă mai rea nu putea să fie adresată acestor oameni furioşi.

Totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Un rezumat istoric precis, deoarece din zilele lui Moise, faţă de care părinţii lor fuseseră neascultători, până în zilele lui Isus Hristos, pe care ei Îl răstigniseră, poporul Israel se împotrivea Duhului Sfânt. Cuvântul grecesc pentru a se împotrivi (antipipto) implică opoziţie activă, energică.

52 Pe care din proroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât.

Pe care din prooroci? Aici este un ecou al cuvintelor proprii ale lui Hristos (Matei 5,12; Luca 11,47; 13,34). În ce priveşte un comentariu la istoria unei asemenea prescurtări a profeţilor, vezi Matei 5,12; 23,37 (cf. 1 Tes. 2,15; cf. cele de la 2 Cron. 36,16).

Vesteau. [Arătau, KJV; Au vestit, Nitz].

Celui Neprihănit. [Cel Drept, KJV; Celui Drept, Nitz]. Sau, Cel Drept. Acest înalt titlu este folosit de asemenea cu privire la Domnul în cap. 3,14; 22,14. Numele fusese deja aplicat în literatura iudaică, la Mesia cel aşteptat (Enoh 38,2) şi ar fi putut să fie sugerat de Isaia 11,4.5. Soţia lui Pilat a folosit descrierea aceasta cu privire la Isus (Matei 27,19). Biserica primară pare să-l fi acceptat şi un exemplu de aplicare a lui poate fi văzut în 1 Ioan 2,1, unde cuvântul grecesc pentru drept [neprihănit] este acelaşi ca cel folosit aici pentru Cel Neprihănit [Cel Drept]. Hristosul care fusese condamnat ca un răufăcător era distins faţă de toţi oamenii ca Cel Neprihănit [Cel Drept]. Printr-o acordare a acestei neprihăniri, Ştefan ieşea în evidenţă, în contrast cu oamenii care erau pe punctul de a-l executa în furie nelegiuită.

L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât. [Aţi fost acum trădători şi omorâtori, LKV; Ai cărui trădători şi omorâtori v-aţi făcut voi acum, Nitz]. Citind pe faţa chinuitorilor săi soarta pe care urma să o aibă curând, Ştefan le reaminteşte acţiunile lor anterioare faţă de Hristos.

53 Voi, care aţi primit Legea dată prin îngeri, şi n-aţi păzit-o!…”

Care aţi primit. O formă emfatică: Voi care aţi primit.

Dată prin îngeri. [Prin rânduieli de îngeri, KJV; Nitz]. Mai literal, ca rânduieli ale îngerilor. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, e Cel care a dat Legea pe Muntele Sinai (vezi Exod 20,2). El era şi Îngerul legământului (vezi Exod 23,20). Dar o oaste îngerească era cu Domnul pe Muntele Sinai (cf. cele de la Deut. 33,2; Psalmi 68,17; Gal. 3,19; Evrei 2,2). LXX la Deut. 33,2 zice la dreapta lui îngeri erau cu el, iar Iosif (Antiquities XV.5.3) prezintă aceeaşi idee.

N-aţi păzit-o. Mai de grabă, Voi cu adevărat nu aţi păzit-o. Lucrul acesta se spune în contrast dramatic cu expresia de mai înainte aţi primit Legea, şi trebuie să fi dat o lovitură puternică celor care au auzit-o. Ei nu păziseră nici litera legii, şi nici scopul ei. Legea dată de îngeri ar fi putut să fie slava lor; pervertirea ei precipita ocara şi nimicirea lor.

54 Când au auzit ei aceste vorbe, îi tăia pe inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui.

Când au auzit. Mai de grabă: Acum în timp ce auzeam.

Îi tăia pe inimă. Vezi cap.5,33. Cuvântul folosit descrie un chin mai viu decât străpunşi în inimă de la cap. 2,37 şi a produs nu pocăinţă, ci mânie furioasă.

Scrâşneau din dinţi împotriva lui. [Scrâşneau la el, KJV; Scrâşneau cu dinţii împotriva lui, Nitz]. Literal, îşi scrâşneau dinţii la el. Expresia figurată nu e neobişnuită (Matei 8,12; 13,42 etc.). Aici însă este o manifestare literală de mânie. Iudeii îngăduiseră ca furia lor să treacă de puterea de stăpânire. Rămaşi fără grai de furie, ei doreau să-l sfâşie aşa cum fiarele sălbatice şi-ar sfâşia prada cu dinţii.

55 Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu;

Dar Ştefan. [Dar el, KJV; Iar el, Nitz]. Arătând contrastul simplu şi deplin, cu împotrivitorii lui deliranţi.

Plin. [Fiind plin, KJV]. Implicând nu o inspiraţie de moment, ci o experienţă continuă. Ca şi la început (cap. 6,5), tot aşa şi la sfârşit, Ştefan este plin de Duhul Sfânt.

Şi-a pironit ochii. [A privit în sus, fix, KJV]. Vezi cap. 1,10.

Spre cer. Ştefan a văzut cerurile deschise (Fapte 7,56; cf. cu Isaia 6,1). Nimeni dintre privitori nu a văzut slava cerurilor deschise în felul acesta, şi susţinerea că Ştefan vedea slava aceasta părea pentru el să-i agraveze vinovăţia. Dar numai profeţii ne pot spune dacă ceea ce ei văd este cu ochiul spiritual lăuntric sau printr-o extindere a simţului fizic (cf. Matei 3,16; 2 Cor.12,1-6).

A văzut slava lui Dumnezeu. Compară cu Gen. 3,24; Exod 13,21; Ioan 1,14; Fapte 7,2. Vorbirea lui Ştefan începe cu o referire la Dumnezeul slavei şi se termină relatând o viziune a slavei dumnezeieşti care străluceşte asupra minţii sale. Cu ce expresie de încântare trebuie să fi privit el slava aceea! El a uitat primejdia mortală a momentului şi s-a devotat cu totul viziunii cereşti.

Isus stând în picioare. Despre Hristos se vorbeşte de obicei ca şezând la dreapta lui Dumnezeu. La dreapta lui Dumnezeu. Vezi Matei 26,64. Această privelişte a Tatălui şi a Fiului a întărit pe servul credincios suferind.

56 şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”

Fiul Omului. Singura dată când titlul acesta e folosit în NT în afară de Evanghelii. S-ar putea ca Ştefan să-l fi auzit chiar de pe buzele Domnului său, sau poate să-l fi deprins biserica primară, întrucât cuvântarea lui a fost ţinută înainte de a fi fost scrisă oricare Evanghelie. Membrii Sinedriului probabil îşi aminteau că Hristos Însuşi folosise expresia aceasta la data judecării Lui înaintea lor (Matei 26,64). Atunci ei osândiseră pretenţiile Domnului ca fiind hulitoare. În ce priveşte comentariul la acest titlu, vezi Marcu 2,10; cf. Vol. V, p. 917.

57 Ei au început atunci să răcnească, şi-au astupat urechile şi s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui.

Ei au început atunci să răcnească. [Atunci au strigat, KJV; Strigând cu glas tare, Nitz]. Mai de grabă, Dar ei au strigat, adică, într-o încercare de a aduce la tăcere pe Ştefan, în loc de a-l asculta şi de a se lăsa convinşi în prezenţa slavei lui Dumnezeu.

Astupat. Gr. sunecho, a comprima, a ţine laolaltă. Ei socoteau cuvintele lui Ştefan ca hulitoare şi nu doreau să le mai asculte. În felul acesta au dovedit că meritau descrierea dată în v.

51. Ei, şi nu Ştefan, erau hulitori.

S-au năpustit toţi într-un gând asupra lui. Satana a adus în Sinedriu felul de unitate cerută de Lege (Deut. 13,9.10) când un om urma să fie executat. Nu au aşteptat un verdict oficial; ei erau unanimi în dorinţa şi decizia lor. În ce priveşte aspectele juridice ale unor asemenea procedee sumare, compară Matei 26,59.

58 L-au târât afară din cetate şi l-au ucis cu pietre. Martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul.

L-au târât afară. [L-au aruncat afară, KJV; Şi scoţându-l afară din oraş, Nitz]. Potrivit cu Lev. 24,14 cel care urma să fie ucis cu pietre trebuia să fie scos afară din tabără care, pe vremea lui Ştefan, însemna în afară de zidurile Ierusalimului.

L-au ucis cu pietre. Literal, îl ucideau cu pietre, ca şi cum actul execuţiei continua în timp ce martirul se ruga (v. 59,60). Uciderea cu pietre era pedeapsa pentru hulă sub legea mozaică (Lev. 24,14-16; vezi Ioan 8,7). Dar oricât de scrupulos s-ar fi ţinut Sinedriul de legea aceasta, sub romani ei nu aveau dreptul să ia viaţa, mai ales dacă Ştefan ar fi fost cetăţean roman (vezi Fapte 6,5). Dar slujbaşii romani puteau fi mituiţi pentru a ajunge la o tăcere convenabilă (AA 98,101). Pilat, care era încă procuror (vezi Vol. V. p. 67,68), s-ar putea să fi fost plecat din cetate la data aceea, dar nu ar fi fost sigur că el s-ar fi amestecat în actul asupra lui Ştefan, după experienţa lui umilitoare la judecata lui Isus.

Şi-au pus hainele. Legea cerea ca acuzatul să fie cel dintâi care să folosească pietrele ucigătoare (Deut. 17,7; cf. cele de la Ioan 8,7). Hainele largi şi lungi până în pământ ar fi împiedicat libera mişcare a braţelor executoare, şi deci au fost puse la o parte (cf. Fapte 22,20).

Unui tânăr. Gr. neanias, tânăr, e folosit cu multă latitudine pentru bărbaţi între 20 şi 40 de ani. Termenul acesta nu poate ajuta prea mult la determinarea cronologiei vieţii lui Pavel (cf. cu Filimon 9). Pentru o posibilă datare a martirajului lui Ştefan vezi p. 99.

Saul. Pentru înţelesul numelui, vezi 1 Samuel 9,2. Pentru comentariu la viaţa din trecut a lui Saul, prezenţa lui la execuţia lui Ştefan şi schimbarea ulterioară a numelui lui în Pavel, vezi Nota Adiţională nr. 2 la finele capitolului.

59 Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!”

Şi aruncau cu pietre. Mai de grabă, pe când ei îl loveau cu pietre. Ştefan se ruga pe când era împroşcat cu pietre.

Se ruga. [Chemând pe Dumnezeu, KJV]. Aşa cum e arătat prin litere cursive în KJV, cuvântul Dumnezeu nu e în original. Rugăciunea însăşi arată că Ştefan s-a rugat la Domnul Isus, pe care Îl văzuse mai înainte stând la dreapta lui Dumnezeu (v. 56).

Primeşte duhul meu. Vezi Matei 27,50; Luca 8,55; Fapte 7,60. Notează cum Luca relatează la fel o rugăciune asemănătoare din partea lui Isus când a murit (Luca 23,46).

60 Apoi a îngenuncheat şi a strigat cu glas tare: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” Şi, după aceste vorbe, a adormit.

A îngenuncheat. În rugăciune şi în adorare a Aceluia pe care îl văzuse la dreapta lui Dumnezeu, deşi era fără îndoială forţat de împroşcarea cu pietre să cadă în genunchi.

Nu le ţine în seamă păcatul acesta. Literal, nu le pune în socoteală păcatul acesta. Ştefan nu putea face nimic cu privire la păcatele anterioare ale persecutorilor săi, dar avea un drept personal de a cere iertare pentru abaterea lor prezentă. Mijlocind pentru ei în rugăciune, el a dat pe faţă cât de deplin îşi însuşise spiritul iertător care caracterizase pe Domnul şi Învăţătorul său (cf. Luca 23,34).

A adormit. Vezi Marcu 5,36; Ioan 11,11. În tot cursul apărării sale, puterea lui Ştefan era în contrast remarcabil cu aceea a acuzatorilor săi. Ei sunt plini de furie răzbunătoare, dar el păstrează un calm ca acela care-L stăpânea pe Hristos în sala de judecată. Acum Luca, încheindu-şi relatarea despre lucrarea martirului, păstrează acea atmosferă sfântă în expresia lui finală, a adormit. Lupta s-a sfârşit, victoria e câştigată; luptătorul credincios al lui Dumnezeu părăseşte tumultul şi adoarme liniştit până la ziua învierii. Capitolele următoare arată că moartea lui nu a fost în zadar. NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 7

Vorbirea lui Ştefan prezintă unele dificultăţi în ce priveşte scopul ei, lucrurile pe care le prezintă şi întrebări cu privire la faptele enumerate. La abordarea acestor probleme trebuie să se reţină anumite consideraţiuni: 1) Cuvântarea este relatată, nu aşa cum Luca ar fi înţeles conţinutul şi importanţa ei cu 30 de ani mai târziu, când a scris Faptele Apostolilor, ci probabil aşa cum îi fusese prezentată de unul sau mai mulţi din ascultătorii lui, ca de pildă Saul (Pavel) sau unul din preoţii convertiţi (cap. 6,7). Natural, trebuie să se reamintească faptul că Dumnezeu i-ar fi putut da

o cunoaştere a predicii direct lui Luca. 2) Cuvântarea n-a fost terminată, pentru că ascultătorii lui au năvălit asupra lui plini de furie, l-au târât afară din oraş şi l-au ucis cu pietre. 3) Cuvântarea lui Ştefan era istorică, aşa cum fuseseră cuvântările lui Petru înainte de el (cap. 2 şi 3) şi ale lui Pavel după el (cap. 13; 22; 26), şi în măsura aceasta relatează puţin din gândirea lui teologică. Teologia lui Ştefan, aşa cum se dezvoltase până la data aceasta, trebuie să fie văzută în implicaţiile istorice urmărite şi în acuzaţiile vrăjmaşilor săi. 4) Cuvântarea lui fără îndoială era o continuare a soliei evanghelice dată de cei şapte, după hirotonirea lor (cap. 6,7-10) şi după prezentarea Evangheliei pe care Ştefan o făcuse în sinagoga eleniştilor (vezi v. 9). De aceea apărarea lui oferă ea însăşi o mare parte din ceea ce ar fi de ajutor pentru cercetătorul de astăzi la analizarea şi aprecierea ei. 5) Unele dintre dificultăţile istorice şi exegetice pe care pare să le prezinte această cuvântare – ca de pildă chestiunea că Avraam nu a părăsit Haranul decât după moartea lui Terah (cap. 7,4); cele 75 de persoane ca total al tribului evreiesc cu Iosif în Egipt (v. 14); parcela de teren de care se spune că a fost cumpărată în Sihem de Avraam (v. 16); înmormântarea lui Iacov în acea bucată de pământ (v. 15,16); citatul din Amos 5,26.27, în care Ştefan pune Babilonul în locul Damascului; şi numele zeităţilor păgâne menţionate (Fapte 7,43) – pot fi văzute ca apărând, în parte sau în total, din lipsa noastră de informaţie care ar fi putut să fie totuşi la îndemâna lui Ştefan.

Trei obiective destul de evidente pot fi deduse din cuvântarea lui Ştefan:

1. 1. Să câştige aprobarea sau cel puţin să tempereze dezaprobarea, arătând Sinedriului că el era familiarizat cu istoria poporului evreu şi să procure temei pentru a dovedi ortodoxia lui.

2. 2. Pentru a arăta istoria cum Dumnezeu a căutat să conducă şi cum ei în mod persistent lepădaseră acea conducere aşa cum fusese dată prin Moise, profeţi şi Mesia Cel prezis.

3. 3. Să arate natura şi înţelesul cultului pe care Dumnezeu îl prescrisese pentru patriarhi şi pentru poporul Său ales în legătură cu lucrarea inaugurată de Hristos la dreapta lui Dumnezeu. Acesta poate fi considerat ca obiectivul cel mai important, dar cel mai puţin clar expus. Patru fapte trebuie să fie observate în legătură cu aceasta:

a) Când diaconii, dintre care apare Ştefan ca un evanghelist de frunte, au început lucrarea lor publică, o mare mulţime de preoţi, pentru prima dată,, veneau la credinţă (cap. 6,7). Rezultatul acesta se poate să fi apărut dintr-un accent particular în prezentarea Evangheliei de către Ştefan şi ceilalţi diaconi.

b) S-a adus serioasa acuzaţie contra lui Ştefan că el învăţa ceea ce era contrar acestui locaş sfânt, adică, Templul; împotriva Legii; şi contra obiceiurilor (cap. 6,13.14).

c) Ştefan a subliniat chemarea lui Avraam şi purtarea de grijă providenţială a lui Dumnezeu pentru Iacov şi descendenţii lui (cap. 7,2-17); eliberarea evreilor din Egipt sub conducerea lui Moise

(v. 18-36); mărturia lui Moise despre un prooroc viitor pentru biserică (v. 37,38); cultul fals şi sacrificiile nelegiuite ale evreilor (v. 39-43); tabernacolul din pustie construit după modelul arătat lui Moie (v. 44,45); Templul lui Solomon (v. 46,47); şi faptul că Dumnezeu nu are nevoie de temple făcute de om (v. 48-50). Acest accent asupra cultului ar sugera că Ştefan conducea la subiectul principal al lucrării lui Hristos în cer.

d) Experienţa lui Ştefan are o legătură vădită cu profeţia celor 70 de săptămâni (Dan. 9,24-27), care au început în anul 457 î.Hr., în ultima săptămână în mijlocul căreia Mesia urma să fie stârpit, dar nu va avea nimic [nu pentru sine] şi sistemul tipic, pământesc, sacrificial urma să înceteze de a fi un mijloc efectiv de mijlocire care însemna şi sfârşitul preoţiei pământeşti. Comentariul acesta acceptă ideea că răstignirea pe cruce a avut loc în anul 31 d.Hr. (vezi Vol. V, p.251-256), la mijlocul săptămânii. Prin urmare, ultima din cele 70 de săptămâni profetice trebuia să se termine în anul 34 d.Hr. În felul acesta lucrare a lui Ştefan poate fi privită ca simbolizând dramatic apelul lui Dumnezeu către poporul Său ales în cursul ultimei săptămâni profetice, înainte ca Evanghelia să fie oferită neamurilor. În acord cu aceasta, pare rezonabil să se dateze martirajul lui Ştefan în anul 34 d.Hr., deoarece uciderea lui Ştefan poate fi privită ca un act final de lepădare a Evangheliei de către iudei ca naţiune.

Când cuvântarea lui Ştefan e privită pe fundalul acesta, se vede că e un episod dramatic, vital într-o perioadă critică a istoriei bisericii primare.

Tânărul, Saul, introdus în cap. 7,58, joacă un rol atât de important pe scena NT încât este îndreptăţită atenţia deosebită care i se acordă de la prima menţionare a numelui său. Amănunte biografice directe sunt puţine, dar referiri indirecte permit o reconstruire rezonabilă a vieţii sale timpurii.

În afară de o menţionare indirectă a mamei sale (Gal. 1,15) şi referiri generale la strămoşii săi evrei (Fapte. 24,14; Gal. 1,14; 2 Tim. 1,3), Scripturile nu dau nici o cheie în privinţa neamului lui Saul. Că el nu era un fiu unic reiese din Fapte 23,16, unde e introdus fiul sorei lui Pavel. E posibil ca familia lui privindu-l ca apostaziat când a devenit creştin, să se fi înstrăinat şi să fi rupt orice legătură cu el (vezi Fil. 3,8), iar lucrul acesta să fi devenit o sursă de durere pentru el, deşi este clar că înainte de convertirea lui unele din rudele lui deja deveniseră creştini (Rom. 16,7).

O tradiţie din sec al 2-lea, relatată de Ieronim, afirmă că părinţii lui Saul trăiseră în Girchala, din Galileea. Pe la anul 4 î.Hr, se presupune că au fost luaţi prizonieri şi duşi ca sclavi în Tars, cetatea principală a Ciliciei, în Asia Mică, unde cu timpul au câştigat libertatea, au prosperat şi au devenit cetăţeni romani. Mai târziu li s-a născut un fiu, Saul.

Viaţa lui Saul a început la Tars (Fapte 22,3) unde, în ziua a opta a fost circumcis (Filipeni 3,5) şi, în acord cu obiceiul, i s-a dat numele (vezi Luca 1,50). Întrucât era din seminţia lui Beniamin (Rom. 11,1; Filip. 3,5), se poate să fi fost numit după întâiul rege al lui Israel, care descindea din aceeaşi casă.

De la naştere poseda anumite privilegii de invidiat. Era născut ca cetăţean roman (Fapte 22,28). În secolul I d.Hr., cetăţenia romană era considerată de mare valoare şi probabil că familia lui Saul a fost de o oarecare distincţie şi de bogăţie mai mult decât medie. Deţinătorul unei astfel de cetăţenii avea orice motiv să fie mândru şi în mod natural să fie favorabil înclinat către Roma imperială. Dar, pe lângă aceasta, Saul avea o loialitate locală faţă de propria sa cetate. Era cetăţean al cetăţii Tars (cap. 21,39). Lucrul acesta însemnează nu numai că locuia acolo, dar şi că poseda drepturi cetăţeneşti. Probabil se bucura de privilegiul acesta, datorită serviciilor aduse cetăţii de familia lui.

Mai pe sus de aceste privilegii sociale, Saul îşi afirma moştenirea sa rasială şi religioasă. El se mândrea cu descrierea evreu din evrei (Fil. 3,5; cf.2 Cron. 11,22) şi era mândru de tradiţiile sale strămoşeşti. Lucrul acesta se potrivea destul de bine şi cu dreptul său de a avea cetăţenia romană şi tarsiană, deoarece până la anul 70 d.Hr., când Vespasian a desfiinţat drepturile legale ale iudeilor, acestora li se îngăduise să-şi păstreze naţionalitatea lor distinctivă, chiar în cadrul roman păgân. La aceste avantaje cu fond religios, el adăuga o mândrie deosebită faţă de fariseismul său. El trăise ca fariseu după cea mai îngustă partidă [iudaică] a religiei sale (Fapte 26,5; cf. cap. 23,6; Fil. 3,5). Unii comentatori sugerează că acest fariseism fusese moştenit de la tatăl său, dar este la fel de mult posibil că a devenit fariseu datorită educaţiei sale sub Gamaliel (cf. cu Fapte 5,34).

La o vârstă fragedă, probabil când era de 12 ani, Saul a fost trimis la Ierusalim (cap. 26,4), unde a fost educat de vestitul Gamaliel I (cap. 22,3; vezi cap. 5,34). El a fost instruit să cunoască cu de-amănuntul Legea [felul desăvârşit al legii, KJV], crezând tot ce este scris în Lege şi Prooroci, formându-se să fie plin de râvnă pentru Dumnezeu şi însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti ale părinţilor săi (Fapte 22,3; 24,14; Gal. 1,14). Pare că a devenit un suporter mai fanatic al sectei sale decât fusese învăţătorul său (cf. cele de la Fapte 5,34). În felul acesta a pus bazele viitoarei sale cruciade împotriva bisericii creştine (cap. 8,1.3; 22,4.5; 26,9-12). Cu această zestre şi pe fondul acesta, Saul intră în naraţiunea cărţii Faptelor (cap. 7,58). Ca un membru zelos al partidei celei mai stricte a iudaismului, el participă la moartea lui Ştefan care pare să fie un critic al iudaismului. Prezenţa lui sugerează că a continuat să locuiască la Ierusalim. De aceea pare să fi cunoscut bine lucrarea şi moartea lui Hristos şi mărturia apostolică tot mai puternică aflată în plină dezvoltare. Dar, întrucât el menţionează numai întâlnirea supranaturală cu Isus pe drumul spre Damasc (Fapte 22,4.9; 26,14.15; 1Cor. 15,8), nu pare probabil că L-a întâlnit în trup. Cu toate acestea, Saul era bine echipat ca persecutor anticreştin şi nu e nimic anormal în participarea lui la moartea primului martir.

O discuţie considerabilă s-a purtat cu privire la schimbarea de nume care apare pe la mijlocul cărţii Faptelor Apostolilor. Capitolul 13,9 vorbeşte despre Saul, care se mai numeşte şi Pavel, sau, pentru a da o traducere variantă, Saul, altminteri Pavel. Pentru ce să se introducă aici un al doilea nume când Saul fusese deja folosit de 18 ori între cap. 7,58 şi 13,9? Din vremea lui Ieronim noul nume introdus a fost legat cu acela al lui Sergius Paul (proconsulul) delegat [dregător] al Ciprului. S-a sugerat că Saul a luat numele de Paul [Pavel] pentru a onora convertirea delegatului [dregătorului] la credinţa creştină. O astfel de explicaţie pare imposibilă, deoarece sunt motive puternice de a crede că Saul trebuie să fi avut mai multe nume încă din primii săi ani.

Saul se născuse într-o lume multilingvă. O populaţie eterogenă care vorbea o mulţime de limbi diferite, dar fiecare grup avea propriul său grai natal. Suprapuse pe baza aceasta erau greaca, lingua franca a lumii civilizate (vezi Vol. V, p.103) şi latina, limba oficială a Imperiului Roman. Prin urmare, mulţi oameni vorbeau nu numai limba lor natală, dar şi greaca şi latina. Din cauza aceasta, mulţi din ei au ajuns să aibă mai mult decât un singur nume, sau diferite forme ale aceluiaşi nume după limba sau societatea în care era folosit. În alte cazuri ei purtau nume care nu aveau nici o legătură între ele – adică, nu erau traduceri dintr-o limbă în alta. În cazul lui Saul, procesul poate să fi acţionat în felul următor: La circumcizie i s-a dat un nume iudaic, Saul, dar întrucât locuia într-o comunitate păgână, purta şi un nume latin obişnuit, Paulus. Se pot cita multe exemple de nume duble: Belşaţar-Daniel, Estera-Hadasa, Ioan Marcu (cf. Fapte 1,23; 13,1; Col. 4,11). Luca arată cunoaşterea din partea sa a celor două nume, Saul şi Paul [Pavel]. Înainte de Fapte 13,9, el l-a descris într-un mediu predominant ebraic şi de aceea a folosit numele ebraic, Saul. Acum, în cap.13,9, Luca îl vede faţă în faţă cu un slujbaş roman, care desigur l-a întrebat: Care este numele tău? De unde eşti? La asemenea întrebări, cetăţeanul roman nu ar fi răspuns Saul, fariseu din Ierusalim, ci Paul, cetăţean roman din Tars. În felul acesta reiese că darea pe faţă de către Luca a celuilalt nume al eroului său e deosebit de fericită – corespunde împrejurărilor şi nu prea are nevoie de altă explicaţie. Începând de la punctul acesta, Luca foloseşte numele păgân, în afară de trei referiri reminiscente la Saul (cap. 22,7.13; 26,14), care arată cât de exact a relatat Luca cuvintele lui Pavel. Lucrul acesta este cu totul corespunzător, deoarece lucrarea lui Pavel în decursul celei de a doua jumătăţi a Faptelor este aproape cu totul pentru neiudei. În felul acesta numele Pavel este întreţesut cu lucrarea sa pentru neamuri. Lucrul acesta vine în sprijinul folosirii invariabile chiar de către apostol a lui Pavel în epistolele sale (Rom. 1,1; 1 Cor. 10,1; Gal. 5,2; Col. 4,18 etc.).

O altă interpretare merită consideraţie. Cuvântul latin paulus (echivalentul lui grec este pauros) însemnează, mic sau scund, şi a fost luat ca o descriere a staturii lui Saul. Ideea primeşte oarecare sprijin din apocrifa Faptele lui Paul şi Thecla, care datează din anii 160-180 d.Hr., şi deşi nu e cu totul de încredere, ar putea totuşi să reflecte o tradiţie autentică de înfăţişarea personală a marelui apostol. Pasajul în cauză zice: Un om de talie mică, chel, crăcănat, bine clădit, cu sprâncene îmbibate, nas cam lung, plin de farmec, deoarece uneori seamănă cu un om, şi uneori avea înfăţişarea unui înger (ANF, Vol. 8, p.487). Trebuie, totuşi, să fie recunoscut, că o atare explicaţie cuprinde acceptarea unei date mai târzii pentru numele Pavel, întrucât n-ar fi putut fi dat până nu s-au pronunţat caracteristicile fizice.

Indiferent care ar fi originea celuilalt nume al lui Saul, numele însuşi era roman şi era cu totul corespunzător pentru scopul final al apostolului de a duce Evanghelia în capitala imperială (cf. cele de la Fapte 19,21; Rom. 1,15).

În plus, când Luca intră în subiectul principal al cărţii sale, lucrarea pentru neamuri a lui Pavel, foloseşte în mod statornic numai numele roman al apostolului. În ce priveşte o cronologie ipotetică a vieţii lui Saul, sau Pavel, cum era mai bine cunoscut,

vezi p.97-102. COMENTARII ELLEN G. WHITE 1–60 AA 99–102; SR 264–267 4PP 127 5PP 169 68T 207 22CT 406, 417; Ed 62; FE 342, 360, 393; MH 474; PP 245; SR 108; 4T 343 23–25CT 407 25PP 246 29, 30FE 360, 423; MH 508 37AA 99 44PP 357 48EW 198 48–50 AA 99; SR 264 51, 52EW 198 51–55 AA 100 51–56 SR 265 55AA 115 55, 56EW 198, 208; SL 91 56AA 116; ML 67; MYP 113; SR 270 56–60 AA 101 57, 58EW 199 58–60 PK 699 59AA 575, 597; 4T 525 59, 60ML 67; SR 206 60 EW 199; MB 332