1 În urmă, Pavel s-a dus la Derbe şi la Listra. Şi iată că acolo era un ucenic, numit Timotei, fiul unei iudeice credincioase şi al unui tată grec.

A ajuns. Gr. katantao a sosi la, a ajunge la, un anumit loc. În ce priveşte folosire formei singulare, vezi cap. 15,41. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) cu privire la includerea lui de asemenea , şi, între a ajuns, şi la. Includerea lui poate servi la accentuarea continuităţii dintre cap. 15, 41 şi 16,1. Împărţire pe capitole ar fi mai bine plasată în cap. 15 între v. 35-36.

Derbe şi Listra. Vizitarea bisericilor propusă anterior (cap. 15,36). Vezi cap. 14,6, are loc în ordine invă în acord cu geografia. Astfel, Pavel şi Sila ar sosi mai întâi la Derbe (vezi harta de la p. 316). Pentru a ajunge în această regiune venind din Cilicia, Pavel şi tovarăşii săi ar fi trebuit să treacă prin vestita trecătoare din munţi, porţile Ciliciei, prin care treceau soldaţii lui Alexandru cel Mare.

Acolo era. E lucru incert dacă aceasta se referă la Listra sau la Derbe. Păreri informate favorizează Listra, deşi unii pe baza celor spuse în cap. 20,4 preferă Derbe. (vezi cap. 14,6). E cel puţin clar că Timotei provenea din districtul Derbe-Listra şi era cunoscut bisericilor din zona aceea drept un ucenic promiţător.

Timotei. Un nume grecesc, obişnuit, însemnând onorat de Dumnezeu. El a fost probabil convertit de Pavel în timpul vizitei sale la Listra şi Derbe, în Prima Călătorie Misionară (vezi cap. 14, 6). În felul acesta, Pavel, putea cu adevărat să-l numească copilul meu iubit (1 Corinteni 4,17) şi Fiul meu în credinţă (1 Timotei 1,2). Era tânăr (1 Timotei 4,12; vezi AA 203), probabil nu mai mare de 18 sau 20 de ani, întrucât peste vreo 12 ani încă se mai vorbeşte de tinereţea lui în 1 Timotei 4,12. Dar în cei aproape 2 ani care trecuseră de la plecarea lui Pavel din Listra (în ce priveşte cronologia, vezi pag 100,102). Timotei ajunsese să aibă un nume bun pentru evlavia şi credinţa lui neprefăcută(2 Timotei 1,5). El fusese educat să cunoască din pruncie VT (2 Timotei 3,15). Faptul că el era vorbit de bine de fraţii săi de credinţă din Iconia ca şi din Listra (Fapte 16,2) sugerează că se străduia să ţină legătura între cele două biserici. Pavel îi scrie lui şi despre el ca şi cum el n-ar fi fost destul de puternic din punct de vedere fizic, şi poate cu atât mai puţin în viaţa de mai târziu datorită faptului că urmase un riguros program misionar (1 Timotei 5,23). Pare să fi fost emotiv (2 Timotei 1,4), totuşi gata să înfrunte greutăţile şi să poarte răspunderile în puterea lui Hristos (1 Corinteni 16,10). Timotei e considerat un conlucrător al lui Pavel (Romani 16,21) şi a fost tovarăşul lui în lucrările celei de a doua şi a treia călătorii misionare, cel puţin până la Troa (Fapte 20,4.5). Din 1 Corinteni 4,17 aflăm că a fost solul lui Pavel la Corint şi în 2 Corinteni 1,1 este unit cu Pavel în salutarea către acea biserică. El a mai fost sol şi între Pavel şi biserica din Tesalonic (1 Tesaloniceni 3,2.6) şi trebuie să fi fost la Roma cu Pavel în cursul primei lui detenţii acolo, deoarece este menţionat în Epistola către Filipeni (cap 1,1 şi 2,19), către Coloseni (cap 1,1) şi către Filimon

(v. 1). Evrei 13,23 se referă la faptul că el fusese în închisoare, un eveniment care nu poate fi fixat în privinţa timpului şi a locului. Eusebiu (History Bisericească III 4,5 ) scrie despre el ca fiind cel dintâi episcop la Efes. Se spune despre el că ar fi suferit martiraj din partea populaţiei din Efes.

Unei iudeice. (unei femei KJV; unei femei iudeice Nitz). Literal unei femei, o credincioasă iudeică. Există slabe dovezi textuale (cf p 10) pentru adăugarea de o văduvă după femeie. Dacă tatăl lui Timotei era mort, aceasta împreună cu probabila diferenţă a ei în religie, ar explica locul de frunte al mamei în viaţa lui Timotei. Numele ei era Eunice (Eunike, biruind bine sau bună biruinţă). Pare că Lois şi Eunice să fi fost creştine evlavioase (2 Timotei 1,5 ) şi fuseseră atente spre a da lui Timotei o educaţie creştină bazată pe o personală cunoaştere a Scripturilor (2 Timotei 3,15).

Tată. Luca nu dă o informaţie clară cu privire la religia tatălui lui Timotei. Faptul că era grec poate să arate că era un păgân dintre neamuri, în acest caz căsătoria lui cu Eunice nu ar fi fost recunoscută de evrei; sau ar fi putut să fie o persoană dintre neamuri, temător de Dumnezeu( vezi cap 10,2). Oricum, el nu era un prozelit autentic deoarece fiul lui, Timotei, nu fusese circumcis.

2 Fraţii din Listra şi Iconia îl vorbeau de bine.

Fraţii. Adică membrii bisericilor creştine din regiune. În decursul celor trei sau patru ani care trecuseră de la vizita anterioară a lui Pavel (cap 14,6.7), noile biserici se dezvoltaseră şi caracterul unui membru atât de zelos cum era Timotei, era binecunoscut. Legătura dintre bisericile din Listra şi Iconia era lesnicioasă întrucât între ele erau numai 20 de mile.

Il vorbeau de bine. (era vorbit de bine,KJV) expresii asemănătoare sunt folosite cu privire la Corneliu (cap 10,22) şi cu privire la Anania ( cap 22,12). Un astfel de raport ar fi tins să încurajeze pe Pavel să aleagă pe acest tânăr ca însoţitor al său.

3 Pavel a vrut să-l ia cu el; şi, după ce l-a luat, l-a tăiat împrejur, din pricina iudeilor care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era grec.

Pavel a vrut să-l ia cu el. Se pare că Pavel ar fi dorit ca Timotei să ia locul care ar fi trebuit să fie ocupat de Ioan Marcu, spre a servi ca slujitor [asistent] (vezi cap. 13,5) şi, în felul acesta, să înceapă lucrul unui evanghelist (2 Timotei 4,5). Apostolul a văzut cât de folositor ar fi putut să fie Timotei, dar şi-a dat seama că, dacă nu era circumcis, ar fi dat naştere la încurcături, în loc să fie de ajutor.

L-a tăiat împrejur. [L-a circumcis, KJV.] Poate că însuşi Pavel va fi săvârşit ritualul. Fapta aceasta pare la prima vedere inconsistentă cu conduita lui Pavel cu privire la Tit, pe care a refuzat să-l circumcidă (vezi Galateni 2,3) şi cu învăţătura lui generală cu privire la circumcizie (vezi 1 Corinteni 7,18.19; Galateni 2,3). Dar e un contrast distinct între cazul lui Tit şi cel al lui Timotei. Tit era grec şi a-l circumcide ar fi însemnat să renunţe la un principiu pe care Pavel nu era pregătit să-l cedeze. Ascendenţa mixtă al lui Timotei făcea din el un iudeu, deoarece codul rabinic susţinea că un copil al unei mame iudeice era socotit iudeu (Talmud Yebamoth 45b, ed. Soncino, p. 297). Dacă ambii părinţi ar fi fost iudei credincioşi, el ar fi fost circumcis în ziua a opta (Levitic 12,3), dar diferenţele religioase între părinţii lui fără îndoială ar fi împiedicat aceasta.

Acum, însă, tânărul Timotei era pe punctul de a intra în lucrare publică şi a fi în strâns contact cu iudeii. Dacă ar fi fost necircumcis, el ar fi fost o sursă de dificultate pentru iudeii care ar fi gândit că un iudeu rău nu putea fi o bună călăuză creştină. Prin urmare, Pavel n-a văzut nici o inconsistenţă în opunerea la învăţătura că circumcizia era o necesitate spirituală, esenţială pentru mântuire, în timp ce făcea ca acest tânăr cu strămoşi iudei să fie circumcis pentru a nu da naştere la jignire. Lucrul acesta era în armonie cu filosofia lui declarată (vezi 1 Corinteni 9,20) şi este motivul relatat de Luca pentru această acţiune – din pricina iudeilor.

4 Pe când trecea prin cetăţi, învăţa pe fraţi să păzească hotărârile apostolilor şi prezbiterilor din Ierusalim.

Hotărârile. [Decretele, KJV.] Gr. dogmata, păreri, judecăţi, decrete, de la dokeo, a prezenta o opinie. Hotărârile de aici erau deciziile conciliului de la Ierusalim (vezi cap. 15,22-31). Deducţia este că Pavel a transmis copii ale deciziilor (numite epistolă în cap. 15,30) bisericilor pe care le înfiinţase mai înainte. Apostolii dădeau hotărârile creştinilor dintre neamuri, pentru călăuzire şi punere în practică. Nu era nimic în ele pe care iudeul creştin să le treacă cu vederea şi libertatea acordată neamurilor nu se aplica la creştinii iudei. Pentru neamuri însă, ele luau caracterul unui privilegiu, pe baza căruia neamurile puteau să ia poziţie faţă de iudaizanţi. Aceleaşi hotărâri mai trebuie să fi şi ajutat multora dintre neamuri să intre în biserica creştină, ştiind că nu vor fi împovăraţi cu un şir greu de ceremonii.

5 Bisericile se întăreau în credinţă şi sporeau la număr din zi în zi.

Se întăreau. Biserica, ieşind din pruncie, se pregăteşte să facă mari progrese, iar misionarii întăreau pe membrii ei pentru o asemenea desfăşurare de evenimente.

Sporeau la număr. O barieră foarte însemnată care sta în faţa primirii neamurilor fusese îndepărtată şi numărul creştinilor sporea zilnic. Dar aici, referirea se poate să fie nu numai la o sporirea numărului credincioşilor, dar şi la o creştere a numărului adunărilor. Nu se dau alte informaţii. Trei secole mai târziu, când creştinismul a fost legalizat, o biserică cuprindea pe toţi credincioşii dintr-o cetate, organizată într-un număr de adunări. Adunările din satele învecinate erau de asemenea incluse în biserica aceasta, după stilul satului-cetate grec sau roman. Prezbiterul adunării centrale la data aceea, devenise episcop care deţinea răspunderi grele atât în biserică, cât şi în stat. Pe vremea lui Pavel şi timp de peste două sute de ani după aceea, până când creştinismul a devenit religie de stat, creştinii n-au posedat clădiri de biserică. Vezi p. 26, 38.

6 Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei.

Au fost opriţi. Mai degrabă fiindcă erau opriţi, implicând că opreliştea de la Duhul a fost dată la scurt timp după ce grupul părăsise districtul Iconiei şi înainte de a intra în Frigia. Vezi Nota Adiţională la finele capitolului.

Duhul Sfânt. Cum a fost instruit Pavel de Duhul Sfânt, fie prin îndemnuri lăuntrice sau prin vedenii de noapte, ori prin profeţii date prin aceia care primiseră darul (cf. cap. 21,4), Luca nu spune (cf. cele de la cap. 2,4; 8,29.39; 13,2). Dar Pavel a ştiut hotărât, indiferent pe ce cale că Dumnezeu, prin Duhul, îi interzicea să intre în Asia şi apoi în Bitinia (cap. 16,17), iar el n-a intrat în nici una din aceste regiuni. Pentru un timp, el a fost ţinut în felul acesta, în afara Asiei, cu cetăţile ei mişunând de oameni, ca Efes, Smirna şi Sardes, care aveau comunităţi mari iudaice şi erau centre mari de cult idolatru. Astfel de cetăţi trebuie să fi atras cu putere pe Pavel, dar a fost complet ascultător de poruncile Duhului. În felul acesta, grupul misionar a fost condus către coasta de nordvest, neştiind unde vor fi lucrările lor următoare.

În Asia. [Acum când, KJV.] Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea dar ei au trecut prin în loc de acum când trecuseră prin. Construcţia greacă a v. 5 şi 6 lasă a se înţelege o diviziune în naraţiune la punctul acesta. Un episod e complet, altul începe. Aceasta are legătură cu interpretarea versetului următor.

Frigiei. O arie greu definită în Asia Mică de apus (vezi harta din faţa p. 33). Numele era folosit mai mult cu un sens etnologic decât politic, şi la data aceasta nu indica o provincie romană. Solia Evangheliei s-ar putea să fi fost deja dusă acolo de către locuitori ai ţinutului care fuseseră la Ierusalim, cu ocazia Cincizecimii. Frigia prezintă un interes pentru creştini deoarece, mai târziu, a cuprins bisericile din valea Lycus, Colose şi Laodiceea. Vezi Nota Adiţională de la finele capitolului.

Galatiei. Adică ţinutul galilor (gr. Galatai). O ramură însemnată a populaţiei galice emigrase spre vest, în Europa, şi a ocupat teritoriul care a ajuns să fie cunoscut sub numele de Galia, care, în general, corespunde cu Franţa modernă. În sec. al III-lea î.Hr., o altă ramură a aceluiaşi popor s-a revărsat spre sud, peste Grecia şi Asia Mică, unde s-au aşezat în partea centrală a ţării şi au absorbit o mare parte din populaţia frigiană. La rândul lor, galatenii au fost ulterior biruiţi de romani şi, în anul 25 î.Hr., pe vremea lui Cezar August, teritoriul lor a devenit provincie romană (vezi Vol. I,

p. 23). Locuitorii vorbeau un dialect celtic, similar cu acela folosit de galii din Europa de Vest, şi păstrau acea vioiciune şi tendinţă spre instabilitate emoţională ce caracterizau temperamentul celtic. Ei au adoptat uşor religia frigiană, cu cultul ei orgiastic al zeiţei pământului, Cybele, în ale cărei temple se găseau preoţi eunuci consacraţi slujbei ei (vezi Galateni 5,12). Sediul principal al acestui cult era oraşul Pessinus.

În Galateni 4,13-15 (vezi comentariul de acolo), Pavel se referă la vizita lui în Galatia, unde pare să fi fost reţinut de o boală serioasă, poate o afecţiune a ochilor. Mulţi comentatori au înţeles afirmaţia lui Pavel despre un ţepuş în carne (2 Corinteni 12,7; cf. cele de la Fapte 9,18) ca referindu-se la o maladie a ochilor. Probabil aceasta a dus la o mai îndelungată şedere a lui Pavel în această regiune, decât intenţionase Pavel la început. În decursul acestei boli, galatenii avuseseră prilej de a se arăta deosebit de devotaţi faţă de el. El declară că ei şi-ar fi scos până şi ochii, dacă ar fi fost cu putinţă să înlocuiască pe ai lui cu ai lor şi, în felul acesta, să-i aline suferinţa. Ei considerau că era cea mai mare fericire a lor să aibă pe cineva ca Pavel în mijlocul lor. Ei îl primiseră ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuşi Hristos Isus. Amintirea acelei primiri făcea întristarea lui cu atât mai amară când, mai târziu, a găsit pe galateni duşi în rătăcire de învăţătorii iudaizanţi, şi el i-a mustrat pentru faptul că-şi părăsiseră iubirea dintâi.

7 Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie.

Misia. Vezi Nota Adiţională de la finele capitolului.

Se pregăteau. [Încercau, KJV.] Vezi cap. 9,26.

Bitinia. Bitinia, aflându-se la nord de traseul urmat de Pavel, avea oraşe mari, ca de pildă Nicomedia şi Niceea, şi o considerabilă populaţie iudaică. Era natural ca Pavel şi grupa lui să dorească să lucreze acolo. Dar Domnul avea alte planuri cu privire la vreo lucrare pe care ei să o fi făcut la acest stadiu al călătoriei lor şi, probabil, au trecut numai prin câteva sate neînsemnate.

Duhul. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea Duhul lui Isus. Aceasta confirmă că Duhul se găseşte în aceeaşi relaţie faţă de Fiul ca şi faţă de Tatăl şi se poate vorbi de El tot atât de bine ca fiind Duhul lui Dumnezeu sau al lui Hristos sau al lui Isus (cf. cele de la Romani 8,9).

Nu le-a dat voie. E cu posibil ca Petru să fi lucrat în Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, deoarece convertiţilor din acele regiuni le-a scris prima sa epistolă (1 Petru 1,1). Un timp corespunzător pentru această lucrare a fost după prefăcătoria sa de la Antiohia (Galateni 2,11-16). De aceea, unii au sugerat posibilitatea ca, pe când Pavel lucra în Frigia, în drumul lui spre Europa, şi Barnaba, care fusese prins în lanţul făţărniciei (Galateni 2,13), predica în Cipru (Fapte 15,39), Petru ar fi putut foarte bine să fi lucrat chiar în regiunile acelea, incluzând Galatia de Nord, de la care Duhul îl îndepărtase acum pe Pavel. În ce măsură Pavel şi Petru îşi aplanaseră neînţelegerile, nu se ştie. Dar aceşti doi mari bărbaţi ai lui Dumnezeu au fost poate scutiţi de chinul unei alte neînţelegeri, fiind feriţi a se mai întâlni în câmpul misionar şi Pavel putea spune că se ferise a clădi pe temelia altui om (Romani 15,20). Indiferent de lucrul acesta, motivul principal pentru interzicerea de a lucra în Bitinia şi Asia pare să fi fost faptul că Evanghelia trebuia dusă în Europa, la data aceasta.

8 Au trecut atunci prin Misia şi s-au coborât la Troa.

Au trecut atunci prin Misia. [Trecând pe lângă Misia, KJV.] Adică au omis Misia. Misia era în general socotită ca o parte din Asia, unde li se interzisese de Duhul să predice (vezi Nota Adiţională de la finele capitolului).

S-au pogorât. Din interiorul muntos.

Troa. În cele din urmă, călătoriile lor îi aduseseră la ţărm şi ei au pornit spre apus, peste apele Mării Egee. Oraşul Alexandria Troa, numit aşa în cinstea lui Alexandru cel Mare, era socotit la data aceea, o colonie romană şi o cetate liberă. Locul vechii cetăţii Troia se afla la câteva mile spre nord de Troa. Dar Pavel, fără îndoială, nu avea interes de relatarea lui Homer a asedierii vechiului oraş grec. Întrebările care-i frământau gândurile erau cu privire la mijloacele cele mai bune de a proclama pe Hristos ca Mântuitor, pentru ca locuitorii oraşului Troa să poată găsi viaţa veşnică. Gânduri de felul acesta erau fără îndoială exprimate în rugăciunile lui Pavel şi, ca răspuns la rugăciunile acelea, a venit viziunea relatată în v. 9. Nu e nici o menţiune cu privire la vreo lucrare misionară făcută de Pavel la Troa la data aceasta, dar Scriptura dă ambele dovezi că, ulterior, s-a înfiinţat acolo o biserică (vezi Fapte 20,5-12; 2 Corinteni 2,12.13; 2 Timotei 4,13).

9 Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia stătea în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!”

Vedenia. Gr. horama, ceea ce e văzut, deci o vedenie. Horama e folosit de 11 ori de Luca în Fapte şi numai o dată, în altă parte (Matei17,9). În ce priveşte vedenii, vezi Fapte 2.17. Compară vedenia mai timpurie a lui Pavel, relatată în cap. 22,17-21.

Macedonia. Originar, o ţară la nord de Grecia clasică. A ajuns repede la putere, sub Filip (359-336 î.Hr. ) şi Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.). Totuşi, în anul 142 î.Hr., a devenit o provincie romană şi a păstrat situaţia aceea până pe vremea lui Pavel (vezi Vol. V, p. 23-28). Multe dintre oraşele lui înfloritoare deţineau mari comunităţi iudaice, care erau baze excelente pentru lucrarea creştină de evanghelizare. Unii s-au întrebat de unde ştia Pavel că omul pe care-l văzuse în viziune era un macedonean. Un răspuns apare chiar în propriile cuvinte ale omului – el se leagă de Macedonia. Un alt răspuns e că Luca nu a dat în mod necesar un raport complet al vedeniei, ci a relatat numai punctele ei principale, omiţându-le pe acelea care susţineau doar schiţa pe care el o relatase.

Rugăminte. [Se ruga, KJV.] Gr. parakaleo literal a chema la o parte, de unde a invita, a se adresa, a ruga. Cuvintele dau un sens de urgenţă apelului omului. Vezi Matei 5,4.

Treci. Gr.diabaino, literal a trece prin, a trava.

Ajută. Gr. boetheo, a alerga la strigătul [celor în primejdie], de unde a sprijini, a ajuta.

Ne. Omul vorbeşte pentru toţi conaţionalii săi din Macedonia. Dintr-un punct de vedere mai modern, apelului i se poate da chiar o şi mai largă interpretare, întrucât omul stă în Europa şi cheamă pe Pavel să intre cu solia Evangheliei în acest mare continent. Acesta este unul dintre momentele cruciale ale istoriei. Mare parte din viitorul Europei depinde de răspunsul lui Pavel la apel. Europa poate fi mulţumitoare că apostolul curajos nu a ezitat să răspundă la chemarea care i se făcea acum. Până aici fusese împiedicat să-şi împlinească marea dorinţă de a face lucrare de evanghelizare în Asia şi Bitinia (vezi v. 6,7); dar acum un întreg continent îi face semn cu mâna să vină, şi el nu poate greşi în a vedea motivele care se găseau în spatele interzicerilor de care el ascultase în chip atât de credincios.

Chemarea macedoneană, strigătul celor care nu cunosc nici un Hristos, au constrâns nenumărate mii de oameni să-şi părăsească patria şi să ducă Evanghelia în ţări străine, unde au lucrat sub încercări şi necazuri, în singurătate şi în umbra morţii. Un astfel de serviciu plin de jertfire de sine a adus tăria bisericii. Când creştinii îşi astupă urechile faţă de chemarea macedoneană, se furişează slăbiciunea spirituală. Chemarea poate fi neexprimată de către cei în nevoie, deoarece se poate ca ei să nu-şi dea seama de lipsa lor spirituală. Dar lipsa lor face un puternic apel la conştiinţa creştinilor şi ei se vor grăbi, ca şi Pavel, la salvarea acelora care nu-şi dau seama că sunt pierduţi.

10 După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia.

[Noi, KJV.] Începerea primului pasaj cu noi din Fapte (v. 10-17). Celelalte pasaje apar la cap. 20,5 la 21,18; 27,1 la 28,16. Cele mai multe se ocupă de călătorii şi fac să se înţeleagă că autorul lor era tovarăşul de călătorie al lui Pavel (vezi Vol. V, p. 663). Când o naraţiune este relatată la pers. a III-a şi persoana I-a se trage concluzia lămurită că autorul a devenit un actor în evenimentele relatate. Cei mai mulţi comentatori trag concluzia că Luca, autorul Faptelor (vezi Introducere), s-a alăturat grupului misionar la Troa. Este puţin probabil că el ar fi scris, reprezentând punctul de vedere al lui Sila sau al lui Timotei. Întrucât Luca nu menţionează propria sa convertire, e posibil de a presupune că ea avusese loc înainte de momentul unirii lui cu ceilalţi, la Troa. Întrucât se include pe sine în expresia Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia, Luca trebuie să fie şi el socotit ca unul dintre evanghelişti.

Am căutat. [Ne-am străduit, KJV.] Mai degrabă, am căutat. Căutarea urma să fie în ceea ce priveşte căile şi mijloacele de a trece peste Marea Egee, în Europa.

Îndată. Din cauza urgenţei chemării, Pavel a făcut de îndată pregătiri pentru a intra în Macedonia. Întrucât mai înainte fusese împiedicat de la predicare, fără îndoială că acum era mai mult decât în mod obişnuit, plin de râvnă să vorbească altora despre Hristos.

Să ne ducem. Literal, a ieşi, spre a trece din Asia în Macedonia, care până aici era necunoscută misionarilor. Ar trebui, totuşi, să fie înţeles că distincţia dintre Asia şi Europa nu exista pe vremea lui Pavel. Aceeaşi cultură greacă se întindea peste amândouă regiunile şi constituia un model cultural comun.

Înţelegeam. [Judecând, Nitz.] Gr. sumbibazo( vezi cap. 9,22). Aici, sumbibazo poate fi tradus deducând. Evangheliştii au folosit o raţiune sfinţită pentru a decide care era voia lui Dumnezeu pentru ei.

11 După ce am pornit din Troa, am mers cu corabia drept la Samotracia, şi a doua zi ne-am oprit la Neapolis.

Am pornit. [Slăbind, KJV.] Cuvântul slăbind are legături nautice, referindu-se la desfacerea odgoanelor care ţin o corabie la chei. În ce priveşte dovezi în plus cu privire la cunoştinţele nautice ale autorului, vezi Nota Adiţională la cap. 27.

Am mers cu corabia drept. Gr. euthudromeo, a merge pe un drum drept şi, ca termen nautic, a alerga înaintea vântului. Faptul că ei au ţinut un drum drept, lasă să se înţeleagă că Pavel şi tovarăşii săi aveau vântul în favoarea lor. Curentul trebuie să fi fost contra lor, deoarece ducea spre sud, de la Hellespont, şi la est, între Samotracia şi uscat. Voiajul de la Troa la Filipi, cam 125 mile, a ţinut cinci zile (cap. 20,6).

Samotracia. O insulă care se găseşte în partea de nord a Mării Egee, în faţa ţărmului Traciei, cam la jumătate de drum între Troa şi portul trac, Neapolis. Probabil, ei au petrecut fiecare noapte într-un port, aşa cum era obiceiul pe vremea aceea.

Neapolis. Numele, care înseamnă Oraşul Nou, era foarte obişnuit oriunde se vorbea limba greacă. El a supravieţuit în două cazuri evidente, Neapole, în Italia, şi în Nablus, Palestina. Oraşul cercetat aici era în Tracia, dar servea ca port pentru Filipi, care se găsea cam la 10 mile spre nordvest. Neapolis a fost identificat cu modernul Cavala, unde se află un apeduct roman, coloane şi inscripţii greceşti şi latine, care dau mărturie cu privire la vechea importanţă a cetăţii, acum ruinate. Era punctul terminus estic al Căii Egnaţiene, marele drum care lega Marea Egee cu Adriatica.

12 De acolo ne-am dus la Filipi, care este cea dintâi cetate dintr-un ţinut al Macedoniei şi o colonie romană. În cetatea aceasta am stat câteva zile.

De acolo. La Neapolis, probabil şi-au părăsit corabia şi au mers pe uscat spre ţinta lor imediată, Filipi.

Filipi. Numele vechi este Krenides, loc cu mici izvoare, cetatea a fost reclădită de Filip al Macedoniei (359-336 î.Hr.), tatăl lui Alexandru cel Mare, şi numit aşa spre cinstirea lui. Între Neapolis şi Filipi se întinde un şir de munţi, în care erau zăcăminte bogate de aur şi argint.

Cea dintâi cetate dintr-un ţinut. Expresia aceasta prezintă oarecare dificultăţi. Filipi n-a fost cetatea cea mai de seamă a nici uneia din cele patru subdiviziuni ale provinciei romane Macedonia (vezi v. 9), cetăţile principale fiind Amfipolis, Tesalonic, Pela şi Pelagonia. Totuşi, întrucât nu e articol hotărât în versiunea greacă, e probabil ca Luca să fi înţeles doar că era un oraş de seamă al provinciei, şi nu capitala ei. Adjectivul protos, întâi, tradus aici cea dintâi, a fost adesea găsit pe monedele unor cetăţi care nu erau capitale. E de asemenea cu putinţă ca el să fi fost folosit cuvântul meris, tradus parte sau ţinut, în sensul de zonă de frontieră şi că era cetatea cea dintâi a acelui district de frontieră, fie ca cea mai importantă, fie ca cea dintâi în care călătorii ar fi sosit din Tracia. Aceasta era precis poziţia cetăţii Filipi, care fusese dotată cu o garnizoană, ca un post înaintat roman, din cauza triburilor turbulente din Tracia.

Colonie. Filipi devenise o colonie romană, după înfrângerea lui Brutus şi Cassius, de către Octavian şi Antoniu, în 42 î.Hr. După bătălia de la Actium, de la 31 î.Hr., situaţia aceasta a fost întărită şi titlul dezvoltat al cetăţii, aşa cum e arătat de monedele descoperite, a ajuns să devină Colonia Augusta Julia Philippensis. O colonia romană avea o mică relaţie cu concepţia noastră modernă cu privire la colonie. Ea era o porţiune de teritoriu cucerit, atribuit cetăţenilor romani care erau adesea soldaţi veterani. Aceştia erau trimişi sub autoritatea Romei pentru a reproduce un echivalent al vieţii civile şi sociale romane. Aceste colonii erau adesea pe frontiere ca o protecţie şi ca o frână asupra slujbaşilor provinciali locali. Numele coloniştilor erau păstrate pe listele de treburi ale Romei. Ei duceau cu ei limba latină şi monedele lor romane. Adesea slujbaşii lor principali erau numiţi din cetatea mamă şi erau independenţi faţă de guvernatorii provinciei unde era fixată colonia. În acest fel, colonia era strâns unită cu Roma. Coloniile acestea erau adesea descrise ca fortăreţe ale unui imperiu (Cicero, De Lege Agraria ii. 27. 73; ed. Loeb, Cuvântări, vol. 3, p. 449) sau ca să zicem aşa, miniaturi şi în anumite sensuri, copii ale poporului Romei (Aulus Gellius Nopţi Atice xvi. 13. 9; ed. Loeb, vol. 3, p. 181). Spiritul unei colonii era, deci, intens roman. În felul acesta, în această cetate macedoneană, Pavel a venit direct în contact cu un exemplu înfloritor de organizaţie imperială romană.

Câteva zile. Vezi cap. 9,19. Aici, expresia pare să se refere la mai puţin de o săptămână, deoarece pare că Sabatul din cap. 16,13 a fost cel dintâi Sabat la Filipi.

13 În ziua Sabatului am ieşit afară pe poarta cetăţii, lângă un râu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am şezut jos şi am vorbit femeilor care erau adunate laolaltă.

În ziua Sabatului. Pavel, Sila, Timotei şi Luca se găseau într-o cetate străină, într-o ţară străină. Ei fuseseră acolo câteva zile, dar când Sabatul a venit, ei ar fi dorit în mod natural să fie cu semenii lor, iudei, împreună cu care puteau să se închine şi cărora ar fi putut să le aducă veştile lor bune cu privire la mântuire (vezi cap. 13,14).

Afară pe poarta cetăţii. [Afară din cetate, KJV.] Mai de grabă, afară de porţi. Ei poate au căutat prin cetate o sinagogă şi, negăsind niciuna, au mers să caute un loc permanent de cult, pe malul râului. Alternativ, ei poate vor fi ştiut că sinagoga sau locul de adunare se afla în afara zidului cetăţii.

Lângă un râu. Gr. para potamon, lângă un râu, adică, fără îndoială lângă râul Gangites, care se vărsa în râul Strymon.

Credeam că se află. [Era obiceiul să fie făcută, KJV; Era obicei să fie loc, Nitz.] Dovezi textuale importante (cf. p. 10) pot fi citate pentru exprimarea unde se presupunea să fie [un loc] de rugăciune (vezi mai jos, la rugăciune).

Rugăciune. Gr. proseuche, rugăciune sau, probabil aici, loc de rugăciune (vezi 3 Mac. 7,20; cf. cele de la Fapte 1,14; 16,16). Dacă nu erau sinagogi în Filipi, cei câţiva iudei se poate să fi stabilit un loc de adunare pe malul râului, unde ar fi putut săvârşi spălările lor ceremoniale (cf. Ezra 8,15, 21; Psalmi 137,1). Juvenal (Satires iii. 13, 14; ed. Loeb, p. 33) notează aceasta ca unul din cazurile de decădere a vechii religii a Romei, Sfintele izvoare, dumbrăvi şi altare sunt lăsate iudeilor. O aplicaţie oportună se vede într-un alt rând de acelaşi scriitor (Ibid., 296; ed. Loeb, p. 55), Spune, unde-ţi este locul de şedere la rugăciune? În ce loc de rugăciune [proseuche ] te pot găsi? Astfel de împrejmuiri sau oratorii erau adesea circulare şi fără acoperiş. Practica de a avea astfel de locuri a continuat până pe vremea lui Tertulian, care vorbeşte despre rugăciunile la malul apei (orationes litorales) ale iudeilor (Ad Nationes i. 13).

Am şezut jos. O deprindere obişnuită a învăţătorilor iudei (vezi Vol. I, p. 57,58).

Am vorbit. Sau am început vorbirea. Forma verbului în greacă sugerează că toţi cei patru apostoli s-au adresat grupului.

Femeilor care erau adunate laolaltă. [Femeilor care veniseră acolo, KJV.] Expresia ar putea fi tradusă mai bine femeilor care se adunaseră sau femeilor adunate. Cineva a observat că omul din Macedonia (v. 9) s-a dovedit a fi un grup de femei iudeice evlavioase. Unii predicatori ar fi găsit în aceasta o scuză pentru a-şi neglija însărcinarea, dar Pavel şi însoţitorii săi nu au fost aşa uşor convinşi să-şi neglijeze lucrarea. Faptul că erau numai femei adunate la locul de rugăciune arată că era o lipsă aproape totală de bărbaţi iudei în populaţia locală. Lucrul acesta ar explica lipsa probabilă a unei sinagogi, întrucât nu se putea înfiinţa nici una fără de un minimum de 10 bărbaţi. Unele dintre femeile pe care le-au găsit misionarii se poate să fi fost prozeliţi, ca Lidia (vezi v. 14). Astfel de femei, în mod natural, ar fi primit bine străinii iudei care veneau să le dea învăţătură. În Macedonia, femeile par să se fi bucurat de mai multă libertate decât era obişnuit pentru statutul lor, pe vremea aceea.

14 Una din ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu şi asculta. Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel.

o femeie temătoare de Dumnezeu, şi asculta. Domnul i-a deschis inima ca săia aminte la cele ce spunea Pavel.

Lidia. Un nume popular pentru o fată, în timpurile romane. Dar s-ar fi putut şi ca ea să fi luat numele, ca atât de multe sclave şi femei din clasa celor eliberaţi, de la ţara de origine, vechiul regat al Lidiei, care era o colonie macedoneană.

Vânzătoare de purpură. Adică stofă de purpură (vezi Luca 16,19). Faptul că ea şi nu soţul ei e numită ca vânzătoare de purpură, sugerează că ea îşi administra propriul ei negoţ şi era, probabil, o femeie cu oarecare avere.

Tiatira. O cetate lidiană din provincia Asia. Ea fusese întemeiată ca o colonie din Macedonia, o urmare a biruirii monarhiei persane de către Alexandru cel Mare. Numele ei este cuprins între cele şapte biserici din cartea Apocalipsei (cap. 1,11; 2,18-29). Cetatea, ca şi multe alte oraşe din Asia Mică, era vestită pentru lucrările ei de vopsitorie, care rivalizau cu cele din Tir şi Milet. Inscripţii găsite în această zonă arată că în Tiatira era o breaslă a vopsitorilor de purpură, la care Lidia se poate să fi aparţinut.

Temătoare de Dumnezeu. [Care se închina la Dumnezeu, KJV.] Vezi cap. 10,2.

Ascultă. Sau ascultă stăruitor, adică asculta un timp îndelungat.

Dumnezeu i-a deschis inima. [A cărei inimă Domnul a deschis-o, KJV.] Domnul chemase pe evanghelişti să predice Evanghelia în Macedonia şi ei nu pierduseră timpul pentru a împlini însărcinarea dată de El. Acum Domnul conlucrează cu eforturile lor, deschizând inima unui participant proeminent al adunării lor. Luca recunoaşte nevoia unei astfel de conlucrări; el ştie că predica lor e zadarnică fără lucrarea Duhului asupra inimii ascultătorului.

Ca să ia aminte. [Ca să fie atentă, KJV.] Literal a fi atent, a lua aminte. Domnul a deschis inima Lidiei pentru ca ea să poată lua aminte la solie. Contextul arată că ea a acceptat solia.

15 După ce a fost botezată, ea şi casa ei, ne-a rugat şi ne-a zis: „Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea.” Şi ne-a silit să intrăm.

A fost botezată. Probabil chiar în râul lângă care se găsea locul de rugăciune. Vezi Matei3,6; Fapte 8,38. Nu e nevoie de a presupune că botezul a avut loc în Sabatul acela. De fapt, expresia asculta (vezi v. 14) îngăduie timp pentru instruire şi permite ca botezul că fie plasat la câtva timp după întâia întâlnire dintre femeie şi grupul de misionari. Faptul că şi casa ei a fost botezată, nu e o dovadă pentru practica botezului copiilor, de către apostoli. Casa Lidiei se poate să fi constat din sclavi şi alţi oameni de serviciu (cf. cele de la cap. 10,2; 16,32.33). Aceştia ar fi putut să fie şi ei prozeliţi (vezi cap. 10,2). Pentru aceştia, iudaismul fusese un îndrumător, conducându-i la Hristos (vezi Galateni 3,24). Evodia şi Sintichia şi alte femei din Filipi, care au lucrat cu Pavel pentru Evanghelie (vezi Filpeni 4,2.3) se poate să fi fost printre femeile din v.

13. Grupul a alcătuit prima biserică din Europa, întemeiată de Pavel. Prin ospitalitatea ei iubitoare şi prin aderarea stăruitoare la credinţă, ea a câştigat un loc deosebit în afecţiunea lui Pavel. Ne-a rugat. [Ne-a implorat, KJV.] Gr. parakaleo, a ruga stăruitor (vezi v. 9). Timpul, în greacă, sugerează că ea a stăruit cu cererea ei până când Pavel a cedat.

Dacă mă socotiţi. [Dacă m-aţi judecat, KJV.] Construcţia greacă anticipează un răspuns afirmativ. Predicatorii apreciaseră calitatea credinţei ei şi o botezaseră. Dacă era calificată pentru acel binecuvântat ritual, nu era calificată şi pentru a fi gazda lor?

Rămâneţi. Ca şi cei doi ucenici care au urmat pe Isus (Ioan 1,37-39), Lidia era doritoare să reţină pe învăţătorii ale căror lecţii le găsise atât de folositoare pentru inima ei, de curând deschisă. Cei patru misionari poate se întreţinuseră prin muncă – Pavel, ca făcător de corturi (vezi Fapte 18,3; 1 Tesaloniceni 2,9; 2 Tesaloniceni 3,8; etc.); Luca, poate, ca medic. Acum, Lidia i-a solicitat să fie oaspeţii ei.

Ne-a silit. Gr. parabiazomai, a constrânge prin forţă, a constrânge prin stăruinţă. Ne sugerează că patria lui Luca nu era Filipi, aşa cum socotiseră unii.

16 Pe când ne duceam la locul de rugăciune, ne-a ieşit înainte o roabă care avea un duh de ghicire. Prin ghicire, ea aducea mult câştig stăpânilor ei.

Locul de rugăciune. [La rugăciune, KJV.] Dovezi textuale atestă (cf. p. 13) exprimarea la rugăciunea. Aceasta atunci ar putea fi interpretată la locul de rugăciune (vezi v. 13). Chiar şi fără articol, expresia poate fi comparată cu expresia noastă modernă, merg la biserică. Incidentul relatat mai apoi a avut loc probabil, într-un Sabat, la câtva timp după Sabatul menţionat în v. 14, după botezarea primilor convertiţi (v. 15) şi după ce lucrarea misionarilor ajunsese cunoscută în cetate.

Roabă. [Domnişoară, KJV; Slujnică, Nitz.] Gr. paidiske , tânără roabă.

Duh de ghicire. [Spirit de divinaţie, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea un duh Python. În mitologia greacă, Python era un balaur sau un şarpe despre care se credea că ar fi păzit oracolul de la Delphi şi că ar fi fost ucis de Apolo, care după aceea a fost cunoscut ca Apolo Pythianul. Python era adorat la Delphi ca simbol al înţelepciunii. Plutarh (m. c. Anul 120 î.Hr.), el însuşi preot al lui Apolo Pythianul, spune că numele Python era dat acelora care, practicând ventrilogia, erau socotiţi ca având puteri extraordinare (Despre încetarea oracolelor 9). Faptul că Luca foloseşte aici acest adjectiv neobişnuit lasă a se înţelege fie că acesta era felul în care oamenii din Filipi vorbeau despre fată sau că Luca însuşi recunoştea agitaţiile delirante ale corpului ei şi în ţipetele ei stridente, asemănare cu tehnicile preoteselor de la Dephi. E clar că populaţia locală credea că roaba poseda capacităţi extraordinare şi, fără îndoială, ţipetele ei delirante erau notate şi primite ca oracole. Stăpânii ei se foloseau de presupusa ei inspiraţie şi o făceau pe tânără să dea răspunsuri celor care-i puneau întrebări.

Mult câştig. Vezi v. 19.

Stăpânilor ei. Proprietarii ei comuni, oameni care descoperiseră puterea stranie a tinerei şi o exploatau pentru propriul lor câştig.

Ghicire. Gr. manteuomai, a ghici, a profetiza, folosit numai aici, în NT. În LXX, termenul este totdeauna folosit pentru cuvintele profeţilor mincinoşi (Deuteronom 18,10; 1 Samuel 28,8; Ezechiel 13,6 etc.). Aici poate fi luat în acelaşi sens, a pretinde că prezice viitorul.

17 Roaba aceasta s-a luat după Pavel şi după noi şi striga: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului celui Preaînalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.”

S-a luat după. [A urmat, KJV.] Gr. katakoloutheo a se ţine după, a urma de-aproape. Tânăra se ţinea îndeaproape de misionari şi striga fără încetare (cf. v. 18). Compară cu publicitatea făcută lui Isus de duhurile necurate sau demoni (Luca 4,33-37; 8,26-36).

Noi. Ultima apariţie a pronumelui inclusiv în această parte a naraţiunii. Nu mai e folosit până la cap. 20,5, unde Pavel se reîntoarce în Filipi. Pare de aceea probabil că Luca a rămas la Filipi, poate pentru a răspândi Evanghelia în districtul acela, şi a reluat legătura cu apostolii din nou, când Pavel a trecut prin cetatea aceea, în a treia lui călătorie misionară. Aceasta ar da lui Luca o şedere de vreo şapte ani în Filipi (vezi p. 102), deşi, natural, trebuie să se admită că el trebuie să fi făcut diferite călătorii în regiunile învecinate, în decursul acestui timp.

Dumnezeului Celui Prea Înalt. Gr. ho theos ho hupsistos, literal, Dumnezeul cel prea înalt. Pentru o corectă înţelegere a acestui titlu, e necesar să reţinem cadrul în care a fost folosit şi înţelesul cuvântului hupsistos. Cuvântul acesta era un termen poetic însemnând cel mai înalt sau cel prea înalt şi adesea cu referire la poziţie sau rang. Sensul lui în plan religios poate fi legat cu terminologia semitică. Canaaniţii aveau un dumnezeu al bolţii cerului, pe care îl numea Elyon, Prea Înaltul. Titlu acesta era aplicat şi lui Iehova, Dumnezeul israeliţilor (vezi Geneza 14,18). Grecii foloseau pe hupsistos ca un echivalent al lui Elyon şi-l foloseau pentru Zeus, căpetenia propriului lor panteon. Când au venit în contact cu religia iudaică, au folosit hupsistos pentru a reprezenta pe Iehova, Dumnezeul iudeilor. Aşa e folosit în LXX (Geneza 14,18-22; Numeri 24,16; Deuteronom 32,8; 2 Samuel 22,14 etc.). Titlul a devenit atât de bine cunoscut prin activitatea misionară a iudeilor din Diaspora, încât era folosit pentru Dumnezeire de romanii care dobândiseră oarecare învăţătură iudaică, fără să fi acceptat pe deplin religia lor. Inscripţii din regatul Bosforului, la nord de Marea Neagră, făcute în sec. I d.Hr. şi, deci, contemporane cu Pavel, mărturisesc amplu cu privire la folosirea lui hupsistos.

În cazul de faţă, titlul hupsistos era rostit de tânăra roabă. Întrucât se spune că fusese posedată de un duh al lui Python (vezi Fapte 16,16), cuvintele ei trebuie să fie considerate din punct de vedere al fundalului lor păgân. Când, deci, ea vorbea despre Dumnezeul cel Prea înalt, probabil că se referea la concepţia păgână comună a unei fiinţe divine vagi, despre care se presupunea că stăpânea peste binecunoscutul panteon grec. Cu toate acestea, cuvintele ei exprimau un mare adevăr. Creştinii după care se ţinea erau cu adevărat slujitori ai singurului Dumnezeu Prea Înalt. În ce priveşte cazuri oarecum similare, compară Marcu 1,24; 5,7.

Calea mântuirii. Vezi Ioan 14, 6; Fapte 4,12, unde Isus Hristos este descoperit ca singura cale de mântuire. Mintea întunecată a tinerei dorea după o participare la calea mântuirii, dar demonul din ea se împotrivea acelei căi şi cuvintele ei împiedicau lucrarea misionarilor.

18 Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors şi a zis duhului: „În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea.” Şi a ieşit chiar în ceasul acela.

Multe zile. În fiecare Sabat succesiv, când Pavel şi grupul lui veneau din nou la casa de rugăciune sau începând ca să vorbească într-un Sabat (vezi v. 16), ea a continuat la fiecare ocazie, zi după zi.

Necăjit. [Întristat, Nitz.] Vezi cap. 4,2. Există o limită până când şi un creştin poate să suporte pasiv, când lucrarea Domnului este împiedicată.

Duhului. Aici este identificat agentul care se găsea înapoia ghicitului (v. 16) tinerei.

În numele. Vezi cap. 3,6,14.

Îţi poruncesc. Aici Pavel a urmat exemplul Domnului şi Învăţătorului său, cu demonizaţii din Gadara (vezi Luca 8,29; vezi Marcu 5,7).

A ieşit. Ca împlinire a făgăduinţei Domnului (Marcu 16,17), duhul rău n-a putut să reziste poruncii; ascultarea lui a fost imediată (Marcu 9,26; vezi Matei 15,28; Marcu 1,31; Ioan 4,53). Aici, relatarea se termină cât priveşte tânăra, dar nu putem crede că ea a fost lăsată să fie dusă din nou în ignoranţă şi necredinţă sau mai rău. E cu siguranţă îngăduit a gândi că ea a devenit o creştină (AA 213) şi a găsit adăpost la femeile care au lucrat cu apostolul (Filipeni 4,3).

19 Când au văzut stăpânii roabei că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au târât în piaţă înaintea fruntaşilor.

S-a dus. Apariţia aceluiaşi verb grec care e folosit în versetul precedent a ieşit accentuează că în fiecare caz, acţiunea era aceeaşi, atât câştigul oamenilor, cât şi duhul ghicirii se duseseră.

Câştigului. [Câştigurilor, KJV.] Gr. ergasia (vezi cap. 19,24,25). Oamenii pot tolera religii ciudate sau speculaţii ciudate ale filosofilor, dar sunt treziţi la violenţă de orice le ameninţă afacerile (cf. cele de la cap. 19,23-28). Asemenea împrejurări trebuie să fi fost la fundalul multor persecuţii din biserica primară.

Pe Pavel şi pe Sila. Cei doi erau membrii cei mai proeminenţi ai grupului misionar şi amândoi erau iudei (cf. v. 20). Luca şi Timotei au scăpat, poate, din cauza aparenţei lor ca oameni dintre neamuri (vezi Vol. V, p. 664; v. 1).

I-au târât. Gr. helko a târî [cu forţa], folosit şi în Fapte 21,30; Iac. 2,6.

Piaţă. Gr. agora (vezi Matei 11,16). Ea corespundea forului roman şi era centrul nu numai al vieţii sociale şi comerciale, dar şi al administrării justiţiei.

Fruntaşilor. [Cârmuitorilor, KJV.] Gr. archontes, comandanţi, şefi, cârmuitori, în general autorităţi. Anumiţi membri ai acestui grup sunt arătaţi în versetul următor.

20 I-au dat pe mâna dregătorilor şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sunt nişte iudei,

Dregătorilor. [Căpeteniilor, Nitz.] Gr. strateµgoi, comandanţi civili sau guvernatori. Titlul roman pentru astfel de slujbaşi era duumviri sau praetoreµs. Ei erau principalii dregători civili într-o colonie romană. De obicei erau doi slujbaşi de aceştia. Ei aveau puterea de a aplica pedeapsa delicvenţilor. Inscripţii din Filipi arată că romanii din cetatea aceea foloseau incorect termenul de strateµgoi în loc de duumviri. Aceasta confirmă incidental acurateţea lui Luca în folosirea termenului aici.

Tulbură. [Tulbură peste măsură, KJV.] Gr. ektarasso, o formă intensivă a verbului tradus a tulbura, în cap. 17,8. Felul de tulburare şi de dezordine este indicat în v. 6, unde misionarii creştini sunt acuzaţi că au răscolit lumea [au răsturnat lumea, KJV; au întărâtat la răscoală pe toată lumea, Nitz.].

Sunt nişte iudei. [Fiind iudei, KJV.] Situaţia e caracteristică pentru multe din persecuţiile timpurii, suferite de creştini. În timp ce ei erau expuşi la vrăjmăşia iudeilor, erau în acelaşi timp, adesea identificaţi de păgâni ca iudei. Aşa că ei aveau parte de îndoită suferinţă, şi ca creştini şi ca iudei. Dacă împăratul Claudiu deja decretase expulzarea iudeilor din cetatea Roma (vezi cap. 18,2; vezi p. 98), edictul lui fără îndoială era deja cunoscut în colonia romană Filipi (vezi cap. 16,12,13) şi ar fi intensificat acuzaţia prezentă.

21 care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm.”

Vestesc. [Învaţă, KJV.] Mai degrabă declară sau proclamă public.

Obiceiuri. Acuzaţia proprietarului roabei se referă nu numai la ceea ce predica Pavel, dar şi la ritualurile şi la obiceiurile sociale ale iudeilor, pe care ei credeau că Pavel le susţinea (vezi cap. 15,1).

Romanii. Oamenii din Filipi, ca locuitori ai unei colonia, aveau dreptul la titlul de cetăţeni romani, un titlu pe care cei care erau locuitori ai unei cetăţi greceşti, ca de pildă Tesalonic sau Corint, nu-l puteau pretinde (vezi p. 94; vezi v. 17).

Nu trebuie. [Nu e legal, KJV.] Iudeilor le era permis să-şi practice religia, dar le era interzis să facă prozeliţi dintre cetăţenii romani.

22 Norodul s-a ridicat şi el împotriva lor, şi dregătorii au pus să le smulgă hainele de pe ei şi au poruncit să-i bată cu nuiele.

Norodul era ridicat. [Mulţimea s-a ridicat, KJV.] Simpatizând cu oamenii ale căror venituri erau ameninţate de vindecarea tinerei.

Să le smulgă hainele. Adică le-au rupt hainele de pe ei, lui Pavel şi lui Sila, ca pregătire pentru biciuire.

Să-i bată. Gr. rhabdizo a bate cu nuiele, de la rhabdos, o nuia, referindu-se la o formă particular romană de pedeapsă. Stretegoi (vezi v. 20) aveau ajutoare oficiale, cunoscute ca lictori, care fiecare purta mănunchiuri de nuiele ca simboluri ale slujbei lor. Nuiele de felul acesta au fost folosite pentru biciuirea misionarilor. E cu putinţă ca Luca să fi văzut cruda pedeapsă aplicată. Pavel a îndurat suferinţă similară în alte două ocazii (vezi 2 Corinteni 11,25). Se pune întrebarea: Pentru ce nu a cerut el scutirea de o astfel de pedeapsă înjositoare şi dureroasă, pe temeiul cetăţeniei lui romane, aşa cum a făcut-o mai târziu la Ierusalim (Fapte 22,25)? Unii au pus la îndoială fără temei, veracitatea pretenţiei lui la cetăţenie. Alţii au sugerat că el ar fi putut asigura scutirea numai pentru sine, lăsând pe Sila să sufere pedeapsa de care el personal ar fi scăpat. Dar e probabil că şi Sila era cetăţean roman (vezi cap. 16,37). Poate că violenţa gloatei a făcut cu neputinţă ca susţinerile sale să fie auzite (vezi v. 37).

23 După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă şi au dat în grijă temnicerului să-i păzească bine.

Le-au dat multe lovituri. Iudeii limitau astfel de pedepse la 39 de lovituri (vezi Deuteronom 25,3; 2 Corinteni 11,24), dar practica romană depindea de judecata slujbaşului local. Pavel spune că au fost batjocoriţi la Filipi (1 Tesaloniceni 2,2).

În temniţă. Aceasta i-ar fi împiedicat pe cei doi să-şi continue propovăduirea. Ar părea din v. 35 că autorităţile aveau de gând să-i ţină la închisoare o noapte şi apoi să-i scoată afară din cetate.

Temnicerului. Gr. desmophulax, literal, supraveghetor în închisoare, nu un simplu portar, ci un slujbaş, poate un fost militar.

24 Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temniţa dinăuntru şi le-a băgat picioarele în butuci.

Temniţa dinăuntru. Închisorile romane aveau adesea o secţie externă şi una internă. În cea dintâi era camera de gardă, unde puteau să pătrundă lumina şi aerul. Dincolo de aceasta se găsea închisoarea interioară, unde, atunci când se închidea uşa, lumina şi aerul erau excluse. Condiţiile într-o astfel de celulă erau îngrozitoare şi aplicau o pedeapsă teribilă deţinutului.

Butuci. Gr. xulon, lemn, cherestea. În NT, xulon e folosit şi pentru copac (Luca 23,31; Apocalipsa 2,7; 22,2.14), pentru articole făcute din copaci, ca de pildă pentru spânzurătoare sau cruce (Matei 26.47 etc.). Aici, cuvântul se referă la butuci, un instrument de tortură, un cadru de lemn, cu găuri în care erau prinse capul, picioarele şi mâinile, în felul acesta punând pe deţinut în poziţia cea mai inconfortabilă. Din Iov 13,27 şi 33,11 apare că acea pedeapsă era bine cunoscută într-o epocă foarte timpurie, în Răsărit. La Pavel şi Sila numai picioarele au fost fixate şi restul trupului lăsat să zacă pe pământ, o poziţie deosebit de chinuitoare pentru oamenii pedepsiţi, aşa cum fuseseră apostolii.

25 Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau.

Pe la miezul nopţii. Întrucât somnul ieşea din discuţie, Pavel şi Sila au petrecut noaptea în devoţiune.

Se rugau şi cântau cântări de laudă. Sau rugându-se, cântau imnuri, deoarece greaca exprimă un act continuu, şi nu două. Deprinderile devoţionale bine fixate ale misionarilor au învins circumstanţele cele mai descurajatoare. Chiar când erau în temniţă şi ferecaţi aşa că nu puteau îngenunchea la rugăciune, ei continuau să laude pe Domnul lor. Imnul s-ar putea să fi fost unul din psalmii de rugăciune, dar oricare ar fi fost cântarea, cuvintele lui Tertullian erau adevărate, Deşi trupul este în prinsoare, deşi carnea e ţintuită pe loc, toate sunt deschise pentru duh... Piciorul nu simte lanţul când mintea e în ceruri. (Ad Martyras 2; ANF, vol. 3, p. 694).

Lui Dumnezeu. Ei erau servi ai Dumnezeului Celui Prea Înalt, ei sufereau pentru cauza Lui şi în mod sincer lăudau sfântul Lui Nume. La rândul Lui, El le-a dat mângâierea şi tăria Lui, într-un chip de neînţeles pentru aceia care nu-i servesc.

Îi ascultau. [Îi auzeau, KJV.] Mai degrabă ascultau la ei. Închisoarea dinăuntru şi alţi ocupanţi proscrişi şi criminali care niciodată nu auziseră aşa sunete într-un loc care de obicei răsuna de înjurături nesăbuite şi glume murdare.

26 Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia.

Cutremur mare. Indicând intervenţia divină (cf. Matei 28,2; Apocalipsa 16,18; cf. cele de la Fapte 4,31), deoarece îngeri au venit pentru a elibera pe servii credincioşi ai lui Dumnezeu (AA 215). Efectele unui astfel de fenomen nu puteau să fie restrânse la închisoare. Ele aveau să fie simţite în întreaga cetate şi să influenţeze mintea dregătorilor şi a populaţiei, când se făcea legătura dintre cutremur şi deţinuţii creştini.

S-au deschis toate uşile. Severitatea cutremurului a fost suficientă pentru a explica efectele lui. Temeliile temniţei s-au clătinat şi porţile probabil au fost desfăcute (cf. cele de la cap. 5.19; 12,10).

Legăturile. Sau cătuşele. Deţinuţii erau ţinuţi cu lanţuri care erau fără îndoială fixate în ziduri. Violenţa cutremurului a fost suficientă pentru a fi slobozit aceste lanţuri şi, în felul acesta, a fi eliberat pe deţinuţi. Eliberarea ar fi putut fi săvârşită şi de îngeri (AA 215), deşi îngerii nu sunt menţionaţi ca în cap. 5,19; 12,7.

27 Temnicerul s-a deşteptat; şi, când a văzut uşile temniţei deschise, a scos sabia şi era să se omoare, căci credea că cei închişi au fugit.

Temnicerul. [Supraveghetorul închisorii, KJV.] Vezi v. 23.

S-a deşteptat. [Deşteptându-se, KJV.] Trezit din somn şi îngrozit de cutremur. Sau că el dormea acolo de unde, la deşteptare, putea să vadă instantaneu dacă porţile închisorii erau închise sau, din cauza cutremurului, s-a grăbit să vadă dacă nu cumva deţinuţii lui fugiseră.

Era să se omoare. [S-ar fi omorât, KJV.] Sau era să se omoare. Temnicerul ştia că, potrivit cu legea romană, el ar fi trebuit să răspundă cu viaţa, dacă deţinuţii scăpau (vezi cap. 12.19). În asemenea împrejurări, sinuciderea părea preferabilă. Unele din cele mai mari minţi ale lumii păgâne clasice considerau o asemenea sinucidere ca îndreptăţită şi chiar meritorie.

28 Dar Pavel a strigat cu glas tare: „Să nu-ţi faci niciun rău, căci toţi suntem aici.”

Pavel a strigat. Din negura infectă a închisorii interioare, apostolul putea să vadă forma temnicerului profilată pe lumina de afară. El şi-a dat seama de intenţia omului stăpânit de teroare, şi-a dat seama de concluzia la care ajunsese temnicerul şi a dorit să prevină sinuciderea. Chiar în mijlocul propriei sale suferinţe considerabile, Pavel se gândea la mântuirea altora. El era doritor ca nici măcar omul care-l aruncase în închisoarea infectă să nu piară în disperarea lui.

Să nu-ţi faci nici un rău. Sunetul glasului lui Pavel a fost suficient pentru a opri mâna temnicerului. Nici unul dintre deţinuţi nu scăpase! Solia lui Pavel era şi mai asigurătoare, nici unul nu lipsea. Posibilitatea fugii poate că încă nu apăruse în mintea celorlalţi deţinuţi. Şi ei fuseseră liniştiţi de exemplul calm al lui Pavel.

29 Atunci temnicerul a cerut o lumină, a sărit înăuntru şi, tremurând de frică, s-a aruncat la picioarele lui Pavel şi ale lui Sila;

O lumină. Mai degrabă lumini, probabil ca să poată număra pe deţinuţi. A sărit înăuntru. Sau a alergat înăuntru. Tremurând. [A venit tremurând, KJV.] Literal, ajungând îngrozit. Succesiunea rapidă de evenimente extraordinare a sfărâmat asprimea lui profesională şi l-a umplut de frică.

S-a aruncat la picioarele. [A căzut jos, KJV.] Se poate ca el să fi auzit cuvintele tinerei roabe la proclamarea lor ca slujitori ai Dumnezeului Prea Înalt (v. 17). El ştia, din instrucţiunile ce-i fuseseră date (v. 23) că ei erau deţinuţi neobişnuiţi şi acum, pentru că nu fugiseră, s-a gândit probabil că ei erau mai mult decât simpli oameni.

30 i-a scos afară şi le-a zis: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”

I-a scos afară. Afară din acea temniţă întunecoasă şi dintre ceilalţi deţinuţi. Lucrul acesta se putea permite, în ciuda însărcinării date (v. 23), deoarece ei deja demonstraseră că nu intenţionau să fugă.

Domnilor. Gr. kurioi, un titlu de respect. Kurios (singular) e de obicei tradus domn şi este acelaşi cuvânt folosit de Pavel şi de Sila cu privire la Hristos, în v. 31 (vezi cap. 9,5).

Ce trebuie să fac? Nu pare foarte probabil că temnicerul a înţeles pe deplin propria sa întrebare şi noi trebuie să fim atenţi să nu citim un înţeles modern în cuvintele lui. Dar, sub influenţa Duhului Sfânt, a apărut un mare simţ al nevoii spirituale şi, pe lângă toate celelalte temeri ale sale, acum se temea să stea în faţa unui Dumnezeu drept. Teama de consecinţe pământeşti deschisese calea pentru o teamă de efecte divine. Când mintea e apucată de groază, ea nu se opreşte să separe temerile sale pe categorii. Dar teroarea care cerea siguranţă prezentă trezise şi o dorinţă pentru izbăvire finală. Compară întrebarea lui cu întrebarea lui Saul, pe drumul către Damasc (cap. 9,6). Temnicerul păgân nu-şi dădea seama cât de efectivă urma să fie propria lui întrebare pentru a conduce şi pe nenumăraţi alţii să afle viaţa veşnică.

31 Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.”

I-au răspuns. [Au spus, KJV.] Apelul fusese adresat ambilor misionari şi ei s-au unit pentru a da un răspuns.

Crede. Împrejurările n-au permis o discuţie teologică profundă. Omul înspăimântat avea nevoie de îndrumări concise pentru mântuire. Situaţia lui putea să fie comparată cu aceea a tâlharului de pe cruce (Luca 23,39-43). Deţinuţii creştini au slujit cu îndemânare nevoii urgente a temnicerului. Ei au pus învăţătura creştină într-o formulă simplă pe care omul frământat să o poată înţelege uşor. Formula nu reprezenta extinderea învăţăturii lor. Pentru un moment însă, au sădit în solicitant, adevărul că mântuirea depinde de credinţa personală în viaţa şi lucrarea răscumpărătoare a lui Isus. În ce priveşte însemnătatea credinţei în învăţătura creştină, vezi Matei 9,28; Ioan 1,7, 12; 3,18; Fapte 10,43.

Domnul Isus. [Domnul Isus Hristos, KJV.] Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru omiterea cuvântului Hristos.

Vei fi mântuit. Notaţi certitudinea răspunsului, nu îndoială şovăitoare, ci siguranţă deplină. Apostolul şi însoţitorul său găsiseră că formula e adevărată. Ei se bucurau de mântuire prin credinţa în Domnul Isus şi, astfel, erau calificaţi să asigure pe un alt păcătos că şi el putea să găsească mântuirea prin credinţă. Făgăduinţa a fost extinsă pentru a include casa temnicerului, adică membrii casei sale care ar fi crezut în Isus.

32 Şi i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui cât şi tuturor celor din casa lui.

I-au vestit. [Ei au vorbit, KJV.] După ce au dat răspunsul de o singură propoziţie la întrebarea urgentă a temnicerului, ei explică acum solia creştină, cu mai multe mănunte (cf. la cap. 8,5, 12; 10,36–38).

Casa lui. Supraveghetorul închisorii nu era mulţumit pentru a-şi asigura numai propria sa mântuire, el dorea ca alţii să se bucure de darul divin. De aceea el a conlucrat cu servii lui Dumnezeu şi a adunat pe membrii casei sale, pentru ca toţi să cunoască calea mântuirii. Ce congregaţie neobişnuită şi ce curioasă casă de adunare, şi totuşi cât de fericite rezultatele!

33 Temnicerul i-a luat cu el, chiar în ceasul acela din noapte, le-a spălat rănile şi a fost botezat îndată, el şi toţi ai lui.

I-a luat. Îndată ce convingerea a pătruns în inima temnicerului, a dat dovadă de schimbare a inimii. Slujbaşul păgân înăsprit a devenit un creştin împreună simţitor, atent la binele evangheliştilor suferinzi. El nu avea autoritate să elibereze pe deţinuţi, dar a făcut tot ce a putut pentru a le alina durerile, spălând spinările lor sfâşiate. O purtare atât de duioasă era dovada practică a convertirii lui.

A fost botezat. E clar că învăţătura dată de Pavel şi de Sila era cuprinzătoare. Ea a fost primită cu toată inima de casa temnicerului şi i-a condus să dorească şi ei să primească botezul. Acela, care cu puţin mai înainte spălase rănile deţinuţilor săi, era împreună cu cei dragi ai lui spălat de petele păcatului. Această servire reciprocă e tipică pentru adevărata comuniune creştină. Nu e neraţional de a presupune că închisoarea avea un iaz sau un rezervor de apă unde a putut avea loc botezul prin imersiune. Vezi Matei3,6.

Îndată. Nu s-a pierdut timp. Între miezul nopţii şi zorii zilei (v. 25,6), închisoarea fusese clătinată, deţinuţii eliberaţi, întrebarea vitală a fost pusă, răspunsul dat, convertirea a avut loc şi botezul a fot săvârşit.

34 După ce i-a dus în casă, le-a pus masa şi s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu.

În casă. [În casa sa, KJV.] Literal, le-a pus o masă, o expresie greacă obişnuită pentru oferirea unui prânz. Pavel şi Sila probabil nu mâncaseră din zorii zilei anterioare şi hrana ar fi fost, mai mult decât binevenită după grelele încercări prin care trecuseră. Dar cele dintâi gânduri ale lor au fost pentru nevoile spirituale ale celor neconvertiţi, propriile nevoi fizice ocupau locul al doilea în gândirea lor.

S-a bucurat. Gr. agalliao a se bucura [intensiv], exprimând o bucurie excesivă. Expresia cu toată casa lui poate fi ataşată la ideea de bucurie şi credinţă sau la amândouă, adică, întreaga casă s-a bucurat şi a crezut.

A crezut în Dumnezeu. [Crezând în Dumnezeu, KJV.] Mai degrabă întrucât crezuseră în Dumnezeu. Omul credea cu totul şi deplin, o dată şi pentru totdeauna şi, cu bucurie inexprimabilă, privea înainte către viaţa sa nouă cu Hristos.

Capitolul acesta prezintă un tablou viu al începutului lucrării creştine în Europa. Convertirile relatate erau dramatice şi de tipuri foarte diferite. Iat-o pe Lidia, o colonistă din Asia, pe cât se pare

o femeie bogată şi de rafinament. Iată probabil şi roaba care fusese eliberată de sub posesiunea demonică (vezi v. 18). Acum urmează convertirea unui temnicer păgân şi, fără îndoială, cetăţean roman, de un tip serios şi aspru, care ar fi fost socotit cel mai de pe urmă probabil de a răspunde la Evanghelie. În grupul acesta amestecat al convertiţilor era cuprinsă o făgăduinţă cu privire la viitoare triumfuri pe continentul Europei.

35 Când s-a făcut ziuă, dregătorii au trimis pe cei ce purtau nuielele, să spună temnicerului: „Dă drumul oamenilor acelora.”

Dregători. Vezi v. 20.

Cei ce purtau nuielele. [Sergenţi, KJV; Slujitori, Nitz.] Gr. rhabdouchoi, purtători de nuiele, adică slujbaşi romani cunoscuţi ca lictori (cf. cele de la v. 22). Aceştia s-ar fi putut să fie chiar aceia care aplicaseră loviturile în primul rând.

Dă drumul oamenilor acelora. [Oamenii aceia să plece, KJV.] Nu se dă nici un motiv pentru porunca aceasta. Dregătorii se poate să fi socotit că pedeapsa să fi fost îndestulătoare sau poate îşi vor fi dat seama că procedaseră pripit, pedepsind pe acuzaţi fără o judecare legală sau cercetare a antecedentelor lor. Probabil cutremurul alarmase pe dregători. Duhul Sfânt de asemenea poate să fi trezit în ei un simţ incomod al unei fapte rele. În orice caz, ei doreau să elibereze pe cei doi deţinuţi cât mai repede şi cât mai pe tăcute cu putinţă.

36 Şi temnicerul a spus lui Pavel aceste cuvinte: „Dregătorii au trimis să vi se dea drumul; acum, dar, ieşiţi afară şi duceţi-vă în pace.”

Temnicerul. Vezi v. 23.

A spus lui Pavel aceste cuvinte. Mai degrabă a raportat aceste cuvinte. Temnicerul, fără îndoială, a venit cu mare bucurie, aşteptându-se ca Pavel şi Sila să se folosească de îndată de eliberarea lor.

Ieşiţi afară şi duceţi-vă. Mai degrabă ieşind afară, plecaţi, adică din curţile închisorii. În pace. Probabil o expresie convenţională, dar se poate să fi adăugat un sens, în lumina proaspetei credinţe a temnicerului.

37 Dar Pavel le-a zis: „După ce ne-au bătut cu nuiele în faţa tuturor, fără să fim judecaţi, pe noi, care suntem romani, ne-au aruncat în temniţă, şi acum ne scot afară pe ascuns! Nu merge aşa! Să vină ei singuri să ne scoată afară!”

Pavel le-a zis. Adică a adresat remarca sa celor care fuseseră trimişi de dregător. Răspunsul lui alcătuieşte o condamnare concisă a nedreptăţii făcute de dregători, deoarece fiecare cuvânt are însemnătate juridică.

Ne-au bătut... în faţa tuturor. Adică în public. Fără îndoială, ei fuseseră legaţi de palus, sau stâlpul pentru bătaia în public, în văzul oamenilor din oraş. Prin Lex Valeria, 509 î.Hr. şi Lex Porcia, 248 î.Hr.., cetăţenii romani erau scutiţi de o astfel de pedeapsă degradantă, ca biciuirea. Faptul că Verres, guvernator al Siciliei, călcase legea, aceasta fiind una dintre cele mai severe acuzaţii aduse contra lui de către Cicero, Legarea unui cetăţean este o crimă, bătaia lui cu biciul e o urâciune. (Împotriva lui Verres v. 66. 170; ed. Loeb, Oraţii Verrine, vol. 2, p. 655). Afirmaţia Sunt cetăţean roman adesea acţiona ca un farmec pentru oprirea încălcării nedrepte din partea dregătorilor provinciali.

Fără să fim judecaţi. [Necondamnaţi, KJV.] Nu avusese loc o judecată formală. Gloata târâse pe misionari înaintea dregătorilor, dar nu fusese nici o ocazie pentru apărare (v. 22). Pedepsirea sumară fusese aplicată deţinuţilor care nici măcar nu fuseseră găsiţi vinovaţi.

Suntem romani. [Fiind romani, KJV.] Stăpânii roabei îşi bazaseră raţionamentul pe o pretenţie similară (v. 21). Aici Pavel include pe Sila ca fiind cetăţean roman. O falsă pretenţie la cetăţenie era

o vinovăţie capitală. Felul de provocare pe care Pavel o arunca autorităţilor cetăţii este una care poate fi făcută numai de un creştin consacrat, condus de Duhul. Metoda lui Pavel nu îndreptăţeşte autoapărarea agresivă din partea credincioşilor acuzaţi.

Să vină ei înşişi. Dregătorii se abătuseră grav, pedepsind public un om care nu fusese condamnat juridic. Pavel insistă acum ca ei personal să-şi ceară iertare pentru nedreptate. Făcând aşa, se poate să fi sperat să asigure un tratament mai bun pentru convertiţii filipeni, dintre care mulţi probabil erau cetăţeni romani. În discuţie nu era onoarea personală, ci aceea a Evangheliei.

38 Cei ce purtau nuielele au spus aceste cuvinte dregătorilor. Aceştia s-au temut, când au auzit că sunt romani.

S-au temut. Pe bună dreptate, pentru pedepsirea nedreaptă a unui cetăţean roman ar fi putut avea loc demiterea dregătorilor, retrogradarea lor şi inabilitatea lor de a deţine alte posturi de răspundere. Aceasta explică eforturile lor stăruitoare de a găsi o soluţie paşnică la situaţia lor penibilă. Susţinerea că nu se cunoştea cetăţenia victimelor n-ar fi fost o apărare suficientă pentru acţiunile lor ilegale. Ei nu puteau decât să spere că Pavel şi Sila ar accepta un aranjament discret pentru nedreptatea ce li se făcuse. Nu prea cunoşteau ei caracterul neegoist al bărbaţilor pe care ei îi maltrataseră atât de violent.

39 Dregătorii au venit să-i potolească, i-au scos afară din temniţă şi i-au rugat să părăsească cetatea.

Să-i potolească. [Roage, KJV, Îi îmbunară, Nitz.] Gr. parakaleoa solicita (vezi v. 9). O semnificaţie în plus poate fi reţinută din redarea: au cerut scuze (RSV). I-au scos afară. Într-un efort de a îndrepta lucrurile, ei personal au eliberat pe Pavel şi Sila din închisoare.

I-au rugat. [Au dorit, KJV; Îi rugau, Nitz.] Gr. erotao, a cere, a întreba, dar folosit şi în sensul de solicitare, de stăruire. Forma verbului lasă a se înţelege că dregătorii stăruiau de a cere evangheliştilor să părăsească Filipi, în linişte.

40 Ei au ieşit din temniţă şi au intrat în casa Lidiei; şi, după ce au văzut şi mângâiat pe fraţi, au plecat.

Ei au ieşit. După ce îşi atinseseră scopul de a arăta dregătorilor eroarea lor serioasă şi după ce îndreptăţiseră Evanghelia public, misionarii au dat pe faţă o mărinimie exemplară. Ei n-au făcut cereri pentru a-şi da mărire şi a pune pe alţii în încurcătură, ci, în linişte, au cedat la cererea dregătorilor.

În casa Lidiei. S-ar părea că locuinţa Lidiei era un loc de adunare pentru fraţi, ca şi un loc de găzduire pentru misionari. Probabil ei au rămas la ea până când au fost în stare să călătorească mai departe.

Au mângâiat. Sau au îmbărbătat. În mijlocul propriei lor suferinţe şi convalescenţe, preocuparea lor principală erau totuşi creştinii pe care ei îi aduseseră în biserică.

Fraţi. Aceştia cuprindeau casa Lidiei şi a temnicerului.

Au plecat. Întrucât naraţiunea se încheie la persoana a III-a este evident că Luca a rămas în Filipi. Ce a făcut Timotei nu e menţionat în mod specific. Se poate ca el să fi rămas cu Luca, întrucât nu reapare decât în cap. 17,14, când e văzut în Berea, împreună cu Sila. Pe de altă parte, s-ar putea să fi însoţit pe Pavel şi pe Sila în călătoriile lor mai departe.

Luca se introduce din nou în tablou, în cap. 20,5, unde începe o a doua secţiune cu noi (vezi cap. 16,10). Pare probabil că a rămas în apropiere de Filipi (cap. 20,6), până când Pavel a trecut din nou prin Macedonia, în cursul celei de-a treia călătorii misionare. Cei doi lucrători creştini ar fi fost în felul acesta despărţiţi pentru vreo şase ani (vezi p. 102). Am putea prea bine crede că Luca a folosit anii aceia pentru a răspândi Evanghelia în Macedonia cea lipsită şi că el a început o puternică conducere în biserica din Filipi. Calitatea bisericii din Filipi e mai presus de orice reproş, judecând după scrisoarea pe care Pavel a scris-o membrilor ei. Biserica, fără îndoială, era recunoscătoare pentru lucrarea lui Pavel şi a făcut ce a putut mai bine pentru a răsplăti pe apostol prin acte de ospitalitate (Filpeni. 4,14-18; şi poate 2 Corinteni 11,9). NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 16

Naraţiunea lui Luca din Fapte 16,6-8 dă naştere la două probleme strâns înrudite. Cea dintâi este cu privire la itinerariul lui Pavel prin Asia Mică centrală, a doua se ocupă cu identitatea bisericilor galatene. Un studiu al acestor două chestiuni a avut drept rezultat alcătuirea teoriilor Galateană de Nord şi de Sud. Sir William Ramsay, principalul exponent al teoriei de Sud, susţine că epistola lui Pavel către Galateni a fost adresată bisericilor care fuseseră întemeiate în Galatia de Sud, în timpul celei dintâi călătorii misionare. J. B. Lightfoot, Kirsopp Lake şi alţii cred că epistola a fost scrisă bisericilor care au apărut ca rezultat al lucrării lui Pavel în Galatia de Nord, în cursul celei de-a doua călătorii misionare, aşa cum este relatată în v. 6-8. Un răspuns final la aceste probleme s-ar putea să nu fie posibil, dar se poate obţine o înţelegere mai clară a problemelor cuprinse, considerând anumite expresii cheie în paragraf.

1. 1. Ţinutul Frigiei şi Galatiei. [Frigia şi regiunea Galatia, KJV.] (v. 6). Gr. Phrugia kai Galatikeµ choµra, care poate fi tradus literal Frigia şi regiunea Galateană. Au avut loc multe discuţii în jurul înţelesului acestei expresii şi vederi divergente sunt încă susţinute de învăţaţi. Greutatea dovezilor gramaticale şi contextuale pare însă să sugereze că Luca se referea aici la două districte strâns legate între ele – Frigia şi o arie mai puţin definită, locuită de galateni. Istoria Frigiei poate fi urmărită până în mileniul al II-lea î.Hr., când năvălitorii frigieni s-au revărsat din Balcani, au biruit o parte din populaţia hitită din vestul Asiei Mici şi au înfiinţat propriul lor district etnic. Cam după un mileniu, în 278 î.Hr., galii au pătruns în Asia Mică, din nord, şi s-au întins peste ceea ce rămăsese din Frigia şi au pus temeliile la ceea ce mai târziu a fost cunoscut ca Galatia (vezi v. 6). Pe vremea lui Luca, provincia romană Galatia se întindea peste Asia Mică centrală, la nord şi la sud, şi cuprindea arii care nu erau Galatia în nici un sens adevărat al cuvântului. Că Luca nu se referea la această diviziune politică se poate deduce din folosirea din partea lui a cuvântului chora care era folosit în mod liber pentru a denota ţară, ţinut, regiune şi nu era un termen tehnic pentru a defini arii politice anume. Astfel pare probabil că, după ce a vizitat Derbe, Listra, Iconia şi alte cetăţi din Licaonia (cap. 16,1-4; cf. cap. 14,6; vezi harta de la p. 316), grupul lui Pavel a mers spre apus, în Frigia şi spre nord, într-o regiune care local era cunoscută ca Galatia. În ambele regiuni vor fi predicat vestea cea bună la locuitorii păgâni şi astfel vor fi înfiinţat grupe de credincioşi, care s-au dezvoltat ca bisericile galatene (AA 207, 208). Vezi harta p. 33.

2. 2. Asia. Sunt mai multe interpretări posibile ale acestui termen, dar în cadrul acesta pot fi reduse la două: 1) provincia romană Asia, care cuprindea extremitatea vestică a peninsulei Asia Mică; 2) aria de litoral a acelei provincii, mărginindu-se cu ţărmurile estice ale Mării Egee, în care

erau cetăţi greceşti ca Efes, Smirna, Pergam şi Laodicea (cf. Apocalipsa 1-3). Când se încearcă a se decide care din acestea două e indicată de Luca, ne lovim de un punct gramatical din naraţiune care are nevoie să fie lămurit. Construcţia greacă din Fapte 16,6 poate fi înţeleasă ca însemnând că Pavel şi însoţitorii săi se duceau în Frigia şi regiunea galateană deoarece li se interzisese de către Duhul să predice în Asia (vezi v. 6). Aceasta ar pune opreliştea înainte de a fi părăsit aria cetăţilor în care deja înfiinţaseră biserici şi ar arăta că Galatia, aşa cum e folosit aici, se referă la o arie diferită. Pe temeiul acestei interpretări, ei ar fi plănuit să treacă din aria lucrărilor lor anterioare, în Asia. În cazul acesta, Asia s-ar putea referi la provincie, întrucât hotarul ei se afla aproape de cetăţile pe care tocmai le vizitaseră (v. 1,2,4). Obiecţiunea că ulterior ei au trecut prin provincia Asia pentru a merge la Troa (v. 8) poate fi întâmpinată prin explicaţia că instrucţiunea Duhului, în timp ce îi oprea de la predicarea cuvântului în Asia (v. 6) nu i-a oprit de la a trece prin aria aceea. Pe de altă parte, Laodicea, cea mai estică dintre cetăţile greceşti, se afla aproape de călători (vezi harta p. 33), şi Pavel se poate să fi cultivat un plan de a vizita aria aceea. Deoarece era limitat prin grai, planul lui obişnuit pare să fi fost de a predica în arii de limbă greacă decât să încerce lucrarea de a preda Evanghelia prin traducători, în limbi pe care el însuşi nu le putea folosi. În plus, indiferent de drumul pe care-l va fi luat ulterior, cu certitudine, el nu a trecut prin acele cetăţi greceşti cu ocazia aceasta, aşa că a doua din cele două alternative dă o interpretare acceptabilă. Aceasta e favorizată de cap. 2,9.10, care lămureşte că Asia şi Frigia sunt arii separate, în timp ce provincia romană Asia fără îndoială cuprindea parte din Frigia. De aceea, evangheliştii au împlinit porunca divină fie trecând prin hotarele estice ale provinciei romane Asia, fără a se opri să predice, fie neintrând în aria urbană greacă, dens populată, care se întindea spre interior, de la ţărmul Mării Egee.

3. Misia (v. 7). Acesta era promontoriul extrem de nord-vest al Asiei Mici, învecinându-se cuHellespont şi Propontis (Marea Marmara), la sud, şi Marea Egee, la vest. Se găsea în cuprinsul provinciei Asia. Luca foloseşte expresia kata teµn Musian, care poate fi tradusă în faţa Misiei, arătând că era în vecinătatea Misiei, fără să fi intrat de fapt în ea. Aceasta se armonizează cu afirmaţia că Pavel dorea să pătrundă în Bitinia, vecină cu Misia, la est. Ar părea, deci, că echipa creştină s-a îndreptat spre vest dinspre Frigia şi regiunea galateană aproape de joncţiunea Bitiniei cu Misia, cu intenţia ca mai întâi să evanghelizeze Bitinia. Din nou însă Duhul intervine, intrarea în Bitinia este interzisă şi echipa se întoarce spre apus, trecând prin apropiere de hotarul sudic al Misiei şi, în cele din urmă, intrând totuşi pe teritoriul ei, în drumul lor spre Troa.

Atenţia poate fi concentrată acum la problema galateană. Aceia care susţin teoria Galateană de Sud cred că în timpul primei călătorii misionare, lucrarea lui Pavel în şi în jurul cetăţilor pisidiene, Antiohia, Iconia, Listra şi Derbe, a înfiinţat biserici care pe bună dreptate puteau fi numite galatene, întrucât toate se aflau în cuprinsul provinciei romane Galatia. Dar teoria aceasta e dificil de armonizat cu vorbirea atentă a lui Luca. El vorbeşte de Antiohia Pisidiei (vezi cap. 13,14); el se abţine de la a fixa Iconia în vreo arie politică (cap. 13,51; 14,1) şi în mod specific identifică Listra şi Derbe ca cetăţi licaoniene (cap. 14.6). Nicăieri nu leagă nici una din cetăţile acestea de Galatia. Pe de altă parte, Pavel a părăsit Licaonia şi s-a dus în Frigia, un district care e despărţit de Galatia (cap. 16,6; 18,23), deşi, posibil, în strânsă asociaţie cu ea. De aceea pare probabil că bisericile din Galatia (Galateni 1,2) erau acelea înfiinţate de apostol, după ce părăsise Frigia şi înainte de a fi ajuns la hotarele Bitiniei şi Misiei. Oarecare susţinători ai teoriei Galatiei de Nord ar extinde călătoriile lui Pavel în districtele de nord ale provinciei Galatia, în jurul capitalei Ancira (moderna Ankara). O astfel de extensie e posibilă, dar nu necesară. E rezonabil de a limita lucrarea lui Pavel la

o arie imediat la sudul Bitiniei. Aceasta duce la adoptarea unei viziuni modificate a teoriei Galatene de Nord. Divergenţa de opinie asupra acestei probleme nu e vitală pentru integritatea cărţii Faptelor. Totuşi e profitabil de a avea o idee cât mai clară cu putinţă a aşezării bisericilor cărora Pavel le-a scris o epistolă galateană vehementă.

O dată cu sosirea apostolului la Troa, incertitudinea cu privire la drumul urmat de el dispare. Partea cea mai mare şi mai rodnică a celei de-a doua călătorii misionare se află înaintea lui şi Europa e pe punctul de a primi Evanghelia.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1 AA 184

1–3AA 203

1–40AA 202–220

3 AA 204

4, 5 AA 206

5 AA 402

6 AA 207

9 CS 56; GW 465; TM 43; 3T 39, 404; 4T 156; 5T 732; 6T 27; 8T 16; 9T 46, 49

9–12AA 211

13–18AA 212

14 SL 15

16 GC 516

16, 17 EW 203

17 AA 216

18–28EW 204

19–24AA 213

19–253T 406

24–34AA 426

25 AA 214; MB 35

25, 26 ML 20

26, 27 AA 215

28 Ed 66; SR 312

28–30AA 216

30 AA 208, 329; COL 112, 231; CSW 114; DA 104; Ev 248; EW 205, 234; GC 369, 518; MH

120; MM 31, 191; PK 435; SR 359; 1T 450, 705; 2T 289; 3T 32; 4T 178, 401; 6T 88; 7T 72, 159 31–39AA 217; EW 205 35, 36 AA 214 40 AA 218