1 Petru şi Ioan se suiau împreună la Templu, la ceasul rugăciunii: era ceasul al nouălea.

[Acum, KJV; Iar, Nitz]. Gr. de, un cuvânt implicând o legătură logică cu cele de mai înainte, şi nu un element de timp. Nu e dată nici o relatare cu privire la intervalul de timp care trecuse de la Ziua Cincizecimii. Probabil cap. 2,42-47 rezumă o înaintare treptată fără vreun incident impresionant şi ar putea să cuprindă o perioadă de câteva luni. E un lucru remarcabil că Luca, scriitorul care pune un aşa accent pe datele cronologice în Evanghelie (Luca 3,1; 6,1), dă atât de puţine date în Fapte. Evident, Duhul Sfânt, care-i călăuzea pana, nu a găsit de bine să lumineze mintea lui asupra acestor aspecte.

Petru şi Ioan. Această asociere a celor doi apostoli duce naraţiunea Evangheliilor într-o interesantă legătură cu Faptele A. Aceşti doi bărbaţi fuseseră în strânsă legătură. Ei fuseseră tovarăşi ca pescari pe Lacul Galileei (vezi Luca 5,10). Petru cu Ioan şi Iacov se bucuraseră de o legătură confidenţială cu Domnul (vezi Marcu 5,37; 9,2; 13,3; 14,33). Petru şi Ioan fuseseră trimişi să pregătească Paştele pe care Isus dorea să-l mănânce cu ucenicii Săi (Luca 22,8). În noaptea judecăţii lui Isus, Ioan, fiind cunoscut în casa marelui preot, a luat pe Petru şi l-a dus în palatul marelui preot (Ioan 18,15.16). La o dată ulterioară, Petru şi Ioan avea să fie trimişi să ajute pe Filip în misiunea din Samaria (Fapte 8,14) şi împreună, cu Iacov urmau să aprobe lucrarea făcută de Pavel şi de Barnaba printre neamuri (Gal. 2,9). Astfel apariţia lor aici e tipică pentru însoţirea caracteristică a celor doi apostoli, Petru şi Ioan.

Se suiau. [S-au suit, KJV]. Mai corespunzător se suiau. Incidentul ce urma să fie relatat a avut loc pe când cei doi apostoli erau în drum spre templu ca să se închine.

La Templu. [În Templu, KJV; În sanctuar, Nitz]. Gr. hieron, care cuprindea nu numai sanctuarul, dar şi curtea şi întregul complex al clădirilor legate de templu (vezi Matei 4,5). Apostolii tot timpul stăteau în templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu (Luca 24,53; vezi Fapte 2,46). Iudeii convertiţi la creştinism nu aveau clădiri bisericeşti în care să se adune, şi încă nu le venise în minte că serviciile templului nu mai aveau însemnătate pentru creştini.

Ceasul rugăciunii. Acesta este ceasul al nouălea, cam ora trei după-amiază (vezi cap. 2,15; vezi Vol. V, p. 50). Acesta era timpul jertfei de seară (vezi Iosif, Antiquities, xiv.4.3 [65]). Era cunoscut atât ca ceasul rugăciunii cât şi ca timpul tămâierii (vezi Luca 1,9.10). Sacrificiile de dimineaţă şi de seară erau aduse cu tămâie în ceasurile al treilea şi al nouălea ale zilei (cam 9 în.a. şi 3 d.a.), timp la care cei evlavioşi se rugau în curţile Templului. O rugăciune la amiază pare de asemenea să fi fost obişnuită, cel puţin pentru unii (vezi Psalmi 55,17; vezi Dan. 6,10; Fapte 10,9). E lucru cunoscut că în sec. al II-lea d.Hr., o a treia rugăciune zilnică avea loc la apusul soarelui şi lucrul acesta s-ar fi putut să fie o deprindere ceva mai timpuriu. Scrieri rabinice arată că era permisă o oarecare întârziere în timpul exact al acestor rugăciuni. Practica de a se ruga de trei ori pe zi apare în Biserica Creştină încă din sec. al II-lea, o practică probabil transferată direct din sinagoga iudaică (Didahia 8). Pe la începutul secolului al III-lea pare că erau observate, de mulţi, trei ceasuri de rugăciune (vezi Clement din Alexandria Stromata vii.7).

2 Acolo era un om olog din naştere, care era dus şi pus în toate zilele la poarta Templului numită „Frumoasă”, ca să ceară de milă de la cei ce intrau în Templu.

Din naştere. [Din pântecele mamei sale, KJV; De la naştere, Nitz]. Relatarea atentă a duratei suferinţei omului este oarecum caracteristică pentru Luca (vezi cap. 9,33; 14,8). Ologul era în vârstă de aproape 40 de ani la data vindecării sale (vezi cap. 4,22).

Dus. [Purtat, KJV; Nitz]. Mai bine, era mereu purtat, sau obişnuia să fie purtat. Versiunea greacă poate fi înţeleasă aici ca indicând fie că ologul era dus la locul său de cerşit, când a întâlnit pe apostoli, fie că deja şedea când au apărut Petru şi Ioan. În zilele acelea nu erau nici spitale, nici azile; aşa că pentru a fi ajutat, ologul trebuia să fie aşezat acolo unde oamenii binevoitori ar fi putut să-l vadă (vezi Marcu 10,46; Luca 16,20; 18,35). Mulţimile care mergeau la Templu ar fi fost înclinate să ajute, datorită sentimentului religios al momentului.

Poarta… numită Frumoasă. Nici o poartă cu numele acesta nu e cunoscută în altă parte în Biblie sau în literatura iudaică. Opinia învăţătorilor este împărţită în ceea ce priveşte faptul dacă poarta aceasta urmează să fie identificată cu Poarta Şuşan în zidul exterior al părţii de răsărit al ariei templului sau cu Poarta Nicanor, care probabil ducea de la Curtea Neamurilor şi la Curtea Femeilor. Unii au plasat această poartă între Curtea Femeilor şi cea a Bărbaţilor. Dacă Poarta Frumoasă constituia o parte a zidului exterior sau era între curţi pare să depindă în cea mai mare măsură de drumul ce se crede că apostolii l-ar fi parcurs conform acestei relatări. Luca relatează că ei au venit la poartă, au vindecat pe om, au intrat în templu şi, aparent, după ce îşi făcuseră rugăciunile, au întâlnit o ceată de oameni în Porticul lui Solomon care fusese atrasă de miracol. Întrucât Porticul lui Solomon pare să fi fost chiar înăuntrul zidului extern (vezi v. 11), Poarta Frumoasă s-ar fi putut să fie poarta externă, Şuşan, deoarece, dacă ar fi fost poarta interioară dintre curţi, ar fi fost necesar ca apostolii să iasă din nou prin ea ca să ajungă la Porticul lui Solomon. Totuşi, pare oarecum dificil de a explica folosirea de către Petru şi Ioan a unei astfel de porţi la început, deoarece se afla pe direcţia Muntelui Măslinilor şi nu ar fi fost în direcţia de unde ar fi intrat ei în templu, ei care locuiau în cetate. Comparată cu alte porţi care duceau direct din cetate în templu, ea trebuie să fi fost puţin folosită şi nu ar fi fost un loc unde un cerşetor să şadă în mod obişnuit. Din cauza acestor dificultăţi aparente, mulţi învăţaţi preferă să presupună că apostolii au ieşit din nou prin Poarta Frumoasă înainte de a întâlni mulţimea în Porticul lui Solomon şi că această poartă trebuie să fie identificată cu Poarta Nicanor, situată probabil între Curtea Neamurilor şi Curtea Femeilor. Iosif descrie poarta aceasta astfel: Una, care în afară de sanctuar, era din bronz corintean, şi depăşea mult în valoare pe acelea împletite cu argint şi încrustate cu aur (War V.5.3 [201]). Cu privire la poarta aceasta Mişna declară: Toate porţile originare au fost înlocuite cu porţi de aur cu excepţia porţilor lui Nicanor, deoarece cu ele s-a săvârşit o minune; unii spun, însă, că din cauză că arama de pe ele strălucea [ca aurul] (Mişna Middoth 2.3, ed. Soncio a Talmudului, p.7,8). Punând toate dovezile laolaltă, e probabil că Poarta Frumoasă trebuie să fie identificată cu Poarta lui Nicanor.

Ca să ceară milostenie. Împrejurimile Templului, ca şi acelea ale moscheii moderne şi ale unora din marele catedrale ale Europei, fără îndoială erau înţesate de orbi, ologi, schilozi şi cerşetori de toate soiurile.

3 Omul acesta, când a văzut pe Petru şi pe Ioan că voiau să intre în Templu, le-a cerut milostenie.

Să intre în Templu. [Să meargă în templu, KJV]. Faptul că apostolii erau gata să intre în templu, probabil pentru a se închina, i-a recomandat pentru mintea ologului ca fiind oameni evlavioşi de la care putea să aştepte o milostenie.

A cerut milostenie. În nevoia lui, ologul nu putea să vadă dincolo de nevoile şi mijloacele vizibile. Chiar şi cel mai evlavios om ca ologul, după vindecare (v. 8), s-ar putea să nu recunoască sursele dumnezeieşti din cauza nevoilor lui fizice imediate. Petru şi Ioan nu prezentau nici o dovadă exterioară că erau purtători de putere divină. Pe de altă parte, acest olog, un martor zilnic al slujbelor templului, şi poate un furnizor al clevetirilor lui, nu ar fi putut să fie neştiutor de evenimentele impresionante care însoţiseră crucificarea şi învierea recentă a lui Isus.

4 Petru, ca şi Ioan, s-a uitat ţintă la el şi a zis: „Uită-te la noi!”

S-a uitat ţintă. [Aţintindu-şi ochii, KJV; Pironind privirea, Nitz]. Sau, după ce a privit la (vezi Fapte.1,10; Luc.4,20).

Uită-te la noi. Petru şi Ioan nu aveau de gând să lase a se înţelege că ologul trebuia să creadă că ei aveau putere în ei înşişi să-l vindece (vezi v. 6). Dar au căutat să-i captiveze atenţia spre ei, pentru ca ei apoi să-l poată îndrepta la Hristos.

5 Şi el se uita la ei cu luare aminte şi aştepta să capete ceva de la ei.

Aştepta. [Aşteptând, KJV]. Nădejdea omului nu s-a ridicat mai sus de satisfacerea trecătoare a unei nevoi fizice pe care câţiva bani ar fi putut să o procure.

6 Atunci Petru i-a zis: „Argint şi aur n-am; dar ce am, îţi dau: în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!”

Argint şi aur. Relatările din cap. 2,45; 5,2 arată că apostolii erau deţinătorii fondurilor încredinţate conducerii bisericii de către generozitatea comunităţii creştine. Se putea înţelege că Petru şi Ioan nu aveau banii lor proprii, dar de ce nu i-ar fi dat ologului din tezaurul bisericii? Sau că ei n-aveau nimic din fondurile acestea asupra lor în momentul acesta sau pentru vreun motiv oare considerau că asemenea bani trebuiau să fie rezervaţi pentru folosul membrilor societăţii creştine. Dar ei aveau de dat ceva mai mult decât bani, un dar pe care biserica în bogăţia ei de mai târziu nu a arătat că îl mai are. O anecdotă remarcabilă se povesteşte despre Thomas Aquinas, care a vizitat pe Papa Inocent IV, având pe masă în faţa lui o sumă de bani foarte mare. Papa îi spune: Vezi, Thomas, că Biserica nu poate spune ca Biserica primară: ’Argint şi aur nu am’. Dar, Sfinte Părinte, a replicat Aquines, nu poate zice nici cum a zis Petru ologului: Ridică-te şi umblă.

Ce am. Luca deja se referise la minuni şi semne, săvârşite de apostoli înainte de acest incident (cap. 2,43); aşa că aceasta s-ar putea să nu fie cea dintâi minune a lui Petru după ziua Cincizecimii. Pasajul acesta îl arată vorbind cu fermitate. În prezenţa acestui mare incident fiecare creştin ar trebui să se întrebe: Ce am eu de dat? Cineva nu poate să dea ceea ce nu a primit, şi nici nu poate să dea dintr-o inimă lipsită de generozitate. El nu poate să dea pe Hristos când nu-l are pe Hristos. Dar când are pe Hristos, el ştie lucrul acesta şi doreşte cât repede să împartă altora darul lui preţios.

În numele. Numele lui Isus Hristos, Mântuitorul uns, cuprinde descrierea persoanei şi caracterului divinului lui purtător. Invocarea respectuoasă a numelui a avut ca rezultat o demonstrare a puterii Lui. Recunoaşterea şi invocarea puterii acestui nume e frecventă în cartea Faptele Apostolilor (vezi cap. 4,10.12; 9,14; 16,18; 19,5.13; 22,16). Deplina încredere cu care a fost rostit acest nume de către Petru la actul vindecării era o exprimare de credinţă simplă în făgăduinţa Domnului (Marcu 16,18,). Vezi Fapte 3,16.

Isus Hristos din Nazaret. Numele poate că nu era nou pentru olog. Fusese cândva un orb care primise vederea la Scăldătoarea Siloam (Ioan 9,7.8). Poate că vindecarea slăbănogului la Betesda (Ioan 5,2-9) era cunoscută şi ea de omul acesta care suferea de aceeaşi infirmitate.

Nazaretul era un loc cu o reputaţie proastă (Vezi Ioan 1,46). Potrivit cu relatarea lui Ioan, Nazaretul a fost trecut în inscripţia de la cruce (cap. 19,17). Nu numai provenienţa galieleeană a lui Isus (cap. 7,40-42), dar şi faptul că El venea din Nazaret, era o piatră de poticnire pentru Iudei. Trebuie să fi fost o mare punere la încercare a credinţei pentru olog să răspundă invitaţiei lui Petru. Numai cu câteva săptămâni mai înainte, Cel care purta numele acesta ajunsese de ocară şi condamnat la moarte pe cruce, ca unul care înşelase poporul. Dar rostirea numelui în credinţă a deschis calea pentru lucrarea puterii lui Dumnezeu. De îndată ce numele lui Isus este pomenit cu iubire şi gingăşie, îngerii lui Dumnezeu se apropie pentru a domoli şi a supune inima. (CM 112).

Scoală-te şi umblă. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) cu privire la faptul dacă pasajul acesta ar trebui să sune aşa sau doar: Umblă!. Omul acesta nu umblase niciodată, sau dacă umbla, o făcea poticnindu-se foarte rău, deoarece fusese infirm din naştere (vers.2). Porunca lui Petru trebuie să fie ascultată în puterea lui Dumnezeu, indiferent de împrejurări. Ascultarea în credinţă însemna sănătate.

7 L-a apucat de mâna dreaptă şi l-a ridicat în sus. Îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele;

L-a ridicat. Gestul lui Petru a venit ca un ajutor amabil pentru credinţa copilărească a ologului şi poate abia acum revărsându-se. Era un ajutor tranzitoriu, întinzându-se ca o punte peste prăpastia momentană dintre ultimul moment de neajutorare a omului şi întâiul moment al acceptării din partea sa prin credinţă a faptului că asupra lui se săvârşise o minune. Aşa cum a făcut Petru, tot aşa trebuie să facă copiii lui Dumnezeu: Întăriţi mâinile slăbănogite şi întăriţi genunchii cari se clatină (Isaia 35,3).

I s-au întărit. [A primit putere, KJV]. Mai de grabă, au fost întărite. Tendoanele şi muşchii slabi şi moleşiţi au fost făcuţi tari şi activi.

Gleznele. [Oasele gleznelor, KJV]. Mai de grabă gleznele. Luca era medic (Col. 4,14), şi astfel e aici un scriitor cu experienţă medicală care descrie precis ce se petrecuse cu ologul.

8 dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble. A intrat cu ei în Templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu.

Dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble. [Sărind a stat în picioare şi a umblat, KJV]. A umblat probabil e mai bine tradus prin a început să umble. Când i-a venit omului puterea a făcut o săritură în sus; apoi s-a descoperit în stare să stea în picioare pentru prima dată în viaţa sa. El umbla şi alterna paşii cu sărituri de bucurie.

În Templu. Cum ar fi dorit omul acesta, în decursul anilor, după libertatea fizică de a merge pe picioarele lui în templu pentru a se închina aşa cum făceau alţii. Acum, în stare de a face lucrul acesta, a intrat imediat. La ora aceasta, ceasul de rugăciune, curţile templului erau pline de închinători. Ce uimire trebuie să fi cuprins mulţimea când l-au văzut umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu.

9 Tot norodul l-a văzut umblând şi lăudând pe Dumnezeu.

Norodul l-a văzut. Minunea nu a fost făcută într-un ungher [colţ]. Martorii vindecării erau numeroşi şi printre ei trebuie să fi fost mulţi care de ani de zile cunoscuseră pe omul acesta ca fiind schilod. Lucrul acesta a fost recunoscut şi de autorităţile iudaice (cap. 4,16).

Relatarea amănunţită şi plină de dovezi pe care Luca o face aici aduce convingere pentru cineva care o citeşte. A fost bazată fără îndoială pe istorisirile martorilor oculari cu care a vorbit şi autentificate de Inspiraţie. Dumnezeul care a creat poate să creeze din nou, şi El face aşa când doreşte.

10 Îl cunoşteau că era cel ce şedea la poarta „Frumoasă” a Templului, ca să ceară de pomană, şi s-au umplut de uimire şi de mirare pentru cele ce i se întâmplaseră.

Îl cunoşteau. Mai de grabă, îl recunoşteau. Oamenii ştiau că omul fusese într-adevăr olog şi că nu era un impostor. Ei ştiau că acum era vindecat. Ei au putut vedea că intrase în Templu, sărind şi bucurându-se de sănătate şi lăudând pe Dumnezeu.

La poarta Frumoasă. Vezi vers.2.

11 Fiindcă el se ţinea de Petru şi de Ioan, tot norodul, mirat, a alergat la ei în pridvorul zis al lui Solomon.

Se ţinea de Petru şi de Ioan. [Ţinea pe Petru şi pe Ioan, KJV; El ţinând pe Petru şi pe Ioan, Nitz]. Există oarecare dovezi textuale (cf. p.10) pentru exprimare: Când Petru şi Ioan au ieşit, el a mers împreună cu ei ţinându-i; şi cei care erau uimiţi stăteau în porticul numit al lui Solomon. O asemenea redare ajută să se rezolve problema amplasării Porţii Frumoase şi, deşi probabil că nu e originală, pare să fie o dovadă timpurie în favoarea identificării ei ca Poarta Nicanor (vezi vers.2).

Mirat. [Mult uimit, KJV; Uimiţi fiind, Nitz]. Tocmai din Pridvorul [Porticul] lui Solomon, numai cu câteva luni mai înainte, la Praznicul Înnoirii (Ioan 10,22.23), Isus predicase oamenilor despre lucrările lui Dumnezeu. Amintirea a ceea ce El spusese atunci trebuie să fi rămas în mintea celor doi ucenici. Oamenii se plânseseră pentru că Isus nu le spunea deschis dacă era Hristosul (Ioan 10,24-26), şi totuşi erau gata să-L omoare cu pietre când a pretins că e una cu Tatăl (Ioan 10,30-33). Acum aud că e proclamat Cel Sfânt, Domnitorul vieţii; că este însuşi Hristosul, Mesia din profeţie (Fapte 3,14.15.18).

Pridvorul. [Portic, KJV; Nitz]. Gr. stoa, portic, coridor boltit. Nu se găseşte nici o menţionare a unui portic care e numit al lui Solomon în relatarea originală a clădirii primului templu. Iosif (Antiquities XX.9.7) fixează acest portic pe latura de est a ariei templului. El spune (War v.5.2 [190]) că se distingea prin două şiruri de coloane înalte, aproximativ de 10 m. Porticului acestuia i s-a dat numele lui Solomon, probabil pentru că cuprindea urme ale clădirii mai vechi de pe timpul lui Zorobabel. Când Irod Agripa I. completa lucrarea bunicului său, oamenii au căutat să-l convingă să dărâme porticul acesta şi să-l construiască din nou, dar el a refuzat să facă lucrul acesta.

12 Petru, când a văzut lucrul acesta, a luat cuvântul şi a zis norodului: „Bărbaţi israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?

Pentru ce vă miraţi? Acesta este o întrebare asemănătoare cu aceea a îngerului: De ce staţi şi vă uitaţi? (cap. 1,11). În ambele locuri ideea este că martorii miracolului n-ar fi trebuit să fie aşa de uimiţi de eveniment aşa cum evident erau.

De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi? [De ce priviţi cu aşa zel la noi?, KJV; Pentru ce pironiţi ochii la noi?, Nitz]. Literal, la noi de ce priviţi ţintă? (vezi cap. 1,10). Nu unor oameni obişnuiţi ca Petru şi Ioan, ci numai unei puteri divine trebuie să i se pună în seamă minunea.

Cucernicia. [Sfinţenia, KJV; Temere de Dumnezeu, Nitz]. Mai de grabă, evlavia, sau devoţiunea. Cuvintele lui Petru reamintesc teoria populară că dacă un om e îndeajuns de evlavios, Dumnezeu îl va asculta şi mari rezultate vor urma (vezi Ioan 9,31). Aici apostolul respinge orice idee de felul acesta. Nici un gest de evlavie personală nu i-ar fi fost de folos lui Petru; numai puterea lui Dumnezeu manifestată în numele lui Isus din Nazaret putea face lucrarea aceasta.

13 Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat; şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să-I dea drumul.

Dumnezeul lui Avraam. Aici este un ecou a propriei învăţături şi frazeologii a Domnului nostru (vezi Matei 22,32), deşi expresia este din VT (Exod 3,6.15). Susţinând că Isus era Fiul Dumnezeului lui Avraam, Petru reasigura pe ascultătorii săi Iudei că el nu predica un Dumnezeu nou, ci că el lega pe Isus de Dumnezeul părinţilor lor.

Robul. [Fiu, KJV; Sluga, Nitz]. Gr. pais, un cuvânt care poate însemna fie fiu fie serv. În sensul din urmă e folosit în LXX în ultimele capitole din Isaia pentru robul Domnului. De fapt, pasajul prezent accentuează textul din Isaia 52,13. În NT pais e aplicat la Hristos în Matei 1,18; Fapte 3,26; 4,27.30. Aceste pasaje sugerează că Matei şi Luca înţelegeau că Servul suferind al lui Isaia era o figură aplicativă la Hristos. Vezi Isaia 41,8.

La-ţi dat. Sau, predat. Petru e sincer şi îndrăzneţ în plasarea blamului pentru moartea lui Isus asupra iudeilor, aşa cum aveau s-o facă totdeauna apostolii de aici înainte.

Lepădat. [Tăgăduit, KJV; Nitz]. vezi Ioan 19,15.

El era de părerea. [Determinat, KJV; Găsi cu cale, Nitz], sau decis. Pilat hotărâse pe bună dreptate să elibereze pe Isus ca nevinovat (Ioan 19,4), dar iudeii, spre marea lor ocară şi blamare, l-au determinat să condamne pe Hristos la moarte.

14 Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş.

Cel Sfânt. Aceasta este o desemnare impresionantă, probabil nu nouă, pentru ascultătorii lui Petru, deoarece apare în literatura iudaică intertestamentală (vezi Ioan 6,69). Demonizatul o folosise cu privire la Hristos (Marcu 1,24). La judecarea Lui, Isus fusese găsit nevinovat de toate acuzaţiile (Marcu 15,10; Luca 23,4). Atât Pilat, cât şi soţia lui dăduseră mărturii accentuate cu privire la nevinovăţia lui Isus (Matei 27,19.24). Aşa a făcut şi tâlharul pocăit (Luc.23,41) şi sutaşul (vers.47). Vezi Fapte 2,27.

Neprihănit. [Drept, KJV]. Vezi 1 Petru 3,18; 1 Ioan 2,1; vezi Fapte 7,52).

Cerut… un ucigaş. [Dorit un ucigaş, KJV]. Adică, Baraba (vezi Marcu 15,7; Luca 23,19).

15 Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui.

Domnul vieţii. Gr. archegos tes zoes, care este mai bine tradus autor al vieţii (cf. Evrei 12,2; în cap.2,10 archegos e tradus căpetenia). Hristos este începătorul vieţii. În Hristos este viaţă originară, neîmprumutată, nederivată (DA 530). Domnitorul vieţii, Căpetenia… mântuirii (Evrei 2,10), este prin urmare, Cel de la care vine viaţa şi mântuirea. Hristos este clar prezentat ca Autor al vieţii. El însuşi a ridicat de repetate ori aceeaşi pretenţie emfatică (vezi Ioan 3,14.15; 5,26.40; 6,48.51). Iudeii aleseseră să păstreze în viaţă un ucigaş şi să dea morţii pe Autorul şi Dătătorul vieţii.

Dumnezeu L-a înviat. Că Tatăl a fost Cel care a înviat pe Hristos din morţi este de repetate ori afirmat în Noul Testament (Fapte 2,24; Rom. 6,4; 8,11). În acelaşi timp Isus declara că El Însuşi avea putere să-Şi dea viaţa şi să o ia iarăşi (Ioan 10,18). Aceste două declaraţii cu privire la înviere nu sunt contradictorii. Deşi Hristos avea viaţa în Sine, totuşi ca Fiu întrupat care a luat chip de rob (Filip. 2,7), El nu putea să facă nimic de la Sine (Ioan 5,19). Isus a exercitat puterea Sa divină numai la porunca Tatălui. Astfel deşi Mântuitorul a ieşit din mormânt prin viaţa care era în Sine Însuşi (DA 785), El a făcut lucrul acesta la chemarea lui Dumnezeu Tatăl Său.

Ai Lui. [Despre care, KJV; Pentru care, Nitz]. Petru atestă din nou singurul fapt central că apostolii ştiau despre ce vorbeau. Ei cunoscuseră pe Domnul, ei Îl văzuseră pe Domnul, ei Îl văzuseră murind, şi-L văzuseră înviat.

16 Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii.

Numele lui. De repetate ori în NT, şi mai ales în Faptele Apostolilor, numele lui Isus este prezentat ca mijlocul prin care sunt săvârşite minunile şi e obţinută mântuirea (Fapte 3,6; 4,10.12.17.18; 16,18; Marcu 9,38; Luca 10,17). Folosirea cuvântului nume în legătura aceasta e de înţeles în termenii bogatei implicaţii pe care o are în NT. Vezi Fapte.2,21.

Învăţaţii au scos în evidenţă faptul că în antichitate anumite nume erau considerate ca având

o sfinţenie specială şi eficacitate particulară. Astfel printre iudeii perioadei de după exil, numele divin Yahweh (Iehova) era păstrat ca un secret cunoscut numai de marele preot şi adevărata lui pronunţare a fost în cele din urmă pierdută cu totul. Rostirea altor nume era considerată deosebit de eficientă în săvârşirea minunilor. Iosif (Antiquities viii.2.5 [46-49]) relatează că a văzut un om cu numele Eleazar care se spunea că scotea demoni prin folosirea numelui lui Solomon. Folosirea numelui lui Isus pentru acelaşi scop a fost încercată de cei şapte fii ai lui Sceva la Efes (cap.19,13.14). Ei considerau că simpla folosire a numelui avea o putere magică. Fără îndoială, mulţi din cei care observau minunile pe care ucenicii lui Isus le săvârşeau în numele Lui considerau că eficacitatea acelor minuni se găsea numai în folosirea unui nume magic. Vezi Vol. I, p.170-173.

Este clar şi mai presus de orice îndoială că ucenicii, săvârşind minuni, nu foloseau numele lui Hristos cu cea mai mică intenţie de a invoca vreo putere magică. În VT cuvântul ebraic shem, nume, este uneori folosit în sensul de caracter (vezi Ier. 14,7.21), şi poate fi aproape sinonim cu persoana însăşi (vezi Psa.18,49). Această strânsă legătură dintre nume şi caracter e ilustrată de bogăţia de nume din VT care arată caracterul purtătorilor lor sau anticiparea pe care părinţii o făceau cu privire la persoana copiilor lor. Aceeaşi idee de caracter e probabil înţelesul cuvântului nume în lucrarea apocrifă, Enoh (cap. 48,7), unde se spune despre Fiul omului: Deoarece în numele lui, ei [cei drepţi] sunt mântuiţi.

Un alt aspect al acestei dezvoltări e văzut în vremurile NT când cuvântul grecesc pentru nume (onoma) ar putea să însemne persoană. Într-un papirus egiptean din anul 13 d.Hr., apare expresia, de la numele scris mai jos, însemnând, natural, de la persoana subsemnată. O întrebuinţare similară apare în Fapte 1,15; Apoc. 3,4; 11,18.

Toate acestea arată că, prin folosirea numelui lui Isus în săvârşirea de minuni şi în proclamarea mântuirii, apostolii declarau că puterea vindecătoare şi mântuitoare era exercitată în strânsă legătură cu persoana şi caracterul lui Isus Hristos. Declaraţia lui Petru în Pasajul de faţă că numele Lui a întărit pe omul acesta era o afirmare că Hristos Însuşi săvârşea minunea şi nu o incantaţie magică acţionând asupra ologului. Puterea lui Hristos e la îndemâna oricui, dar trebuie să fie acceptată prin credinţă vie în El.

Îl vedeţi si-l cunoaşteţi. Aici nu era nimic ascuns, nici o întâmplare şi nici un vicleşug. Nu a fost nici o substituire a unei persoane sănătoase, sub pretenţia că un olog fusese vindecat. Toţi ştiau că omul fusese olog şi acum îl vedeau vindecat.

În El. [Prin El, KJV; Printrânsul, Nitz]. Sau, prin El, adică Hristos. Vezi 1 Petru 1,21. Credinţa care era atât în vindecătorul Petru, cât şi în omul vindecat era lucrată în fiecare din ei prin puterea lui Hristos. Petru era un primitor al puterii lui Dumnezeu prin credinţă, omul de asemenea a primit credinţă care l-a făcut în stare să accepte vindecarea fizică. Credinţa vindecătoare este ea însăşi un dar (Rom.12,3; 1Cor.12,9).

Tămăduire deplină. Sau întregime.

17 Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri.

Ştiu. [Cunosc, KJV]. Din neştiinţă. [Cu ignoranţă, KJV]. Neştiinţa, ignoranţa e primejdioasă atât în cele spirituale, cât şi în celelalte lucruri. Oamenii pot păcătui din neştiinţă, ca în cazul de faţă, dar neştiinţa nu e un argument valabil pentru atenuarea păcatului. Chiar şi în cârmuirea civilă, necunoaşterea unei legi nu scuză călcarea ei. Faţă de păcatele din neştiinţă trebuie să se facă o pocăinţă tot atât de sinceră ca şi faţă de oricare alte păcate. Deosebit de vinovaţi sunt oamenii care sunt neştiutori, din cauză că îngăduie ca prejudecata şi sentimentul să-i împiedice de a cunoaşte lucrurile acelea pentru care dau mărturie raţiunea şi conştiinţa. Compară Luca 23,34.

18 Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi.

A împlinit. Aceste cuvinte marchează apogeul argumentării lui Petru şi temeiul pentru apelul lui la pocăinţă. Forţa logicii lui se găseşte în faptul că predica o profeţie împlinită.

Proorocilor. Vezi Luca 24,24-27. Ca în Fapte 1,16; 2,23, aici Petru subliniază la fel faptul că profeţii VT au prezis lucrarea lui Hristos. Scopul întregii Scripturi este de a da la iveală planul pentru mântuirea oamenilor, prin suferinţa răscumpărătoare a lui Hristos. De la cea dintâi făgăduinţă evanghelică (Gen. 3,15) a fost un fir continuu de mărturie prin VT arătând spre ispăşirea locţiitoare prin Isus Hristos. Deosebit de plin de însemnătate printre pasagiile VT sunt Psalmi 22,18 (vezi Matei 27,35); Dan. 9,26; Zah. 11,13 (vezi Matei 27,9.10); Isaia 53.

Că, adică, Hristosul Său va pătimi. Pe cât se ştie, Iudeii n-au aplicat niciodată profeţia lui Isaia, despre servul suferind, la Mesia. Doctrina despre un Mesia suferind se deosebea cu totul de vederile iudeilor obişnuite în era apostolică şi nu a fost înţeleasă nici de ucenicii lui Hristos decât după învierea Lui. Petru însuşi a protestat atunci când Isus a înfăţişat lămurit ucenicilor Săi suferinţele pe care El urma să le îndure şi a fost aspru mustrat pentru repulsia lui de a accepta perspectiva (Matei 16,21-23). Pasajul de faţă descoperă o remarcabilă schimbare în înţelegerea lui Petru. Acum el afirmă că suferinţele lui Hristos fuseseră în acord cu planul divin. Fără îndoială această iluminare venise la apostoli prin învăţătura lui Isus de după înviere (vezi Luc.24,44-48) şi prin iluminarea de la Duhul Sfânt în Ziua Cincizecimii. Mai târziu, Petru a demonstrat din nou înţelegerea pe care o avea în ce priveşte această doctrină fundamentală când a scris despre Mântuitorul, purtător de păcate (1Petru 2,23.24).

19 Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare

Pocăiţi-vă. Gr. metanoeo, a-şi schimba mintea, şi într-un sens spiritual, a se pocăi (vezi Matei 3,2). Această chemare la pocăinţă este culminarea logică la aspra mustrare a acuzatorilor săi de către Petru. O atare mustrare nu ar avea nici un rost, dacă nu ar fi fost intenţionată să producă pocăinţă. Aşa stau de fapt lucrurile cu orice predicare a Evangheliei.

Întoarceţi-vă. Gr. epistrepho, a se întoarce împrejur. În LXX cuvântul acesta e folosit adesea pentru a traduce ebr. shub, a reveni, a se întoarce, un cuvânt care adesea are sensul spiritual de a reveni la Dumnezeu (vezi Exod 18,30). Epistrepho e un cuvânt deosebit de potrivit pentru schimbarea care are loc când cineva primeşte pe Hristos ca Mântuitor şi Împărat, şi Luca îl foloseşte de repetate ori în sensul acesta (vezi Fapte 9,35; 11,21; 26,20). Convertirea este baza unei adevărate experienţe creştine. Ea se deosebeşte de renaştere (Ioan 3,3-5) numai prin faptul că poate fi considerată ca un act al omului de a se întoarce de la vechea lui viaţă de păcate, pe când naşterea din nou sau renaşterea, este lucrarea Duhului Sfânt asupra omului simultan cu întoarcerea lui. Niciuna din fazele experienţei nu poate fi o realitate fără Duhul Sfânt. Dar Duhul Sfânt nu-Şi poate face lucrarea până când omul nu e dispus să îngăduie lui Dumnezeu să pună stăpânire pe viaţa lui (vezi Apoc.3,20).

Şteargă. [Să fie şterse, Nitz]. De repetate ori în Scriptură iertarea păcatului e zugrăvită ca o spălare (vezi Ioan 13,10; Apoc.1,5; vezi Apoc.22,14). Ideea ştergerii păcatului e similară. Imaginea care poate să stea la baza cuvintelor de aici e aceea a unei acuzări care cataloghează păcatele penitentului şi pe care iubirea iertătoare a Tatălui o anulează (vezi Isaia 43,25; Col. 2,14; vezi Matei 1,21; 3,6; 26,28; Luca 3,3).

Rezultatul imediat pentru aceia care au acceptat chemarea lui Petru la pocăinţă a fost iertarea păcatelor. În sensul acesta, ştergerea păcatelor lor poate fi primită ca având loc imediat. În ultimă instanţă, ştergerea finală a păcatului are loc chiar înainte de a doua venire a lui Hristos. În legătură cu încheierea lucrării lui Hristos ca Mare Preot (vezi mai jos la ca să, când). Vinovăţia pentru anumite păcate este anulată când ele sunt mărturisite şi iertate; ele sunt şterse din raport în ziua judecăţii (cf. Ezec.3,20; 18,24; 33,13; GC 485).

Ca să. [Când, KJV; Ca să, Nitz]. Gr. hopos an, aşa ca să. Lexicografii şi gramaticienii sunt unanimi că hopos an arată mai de grabă scopul decât timpul. Hopos, cu sau fără an (sensul nu e distins), apare de 56 de ori în NT, şi numai aici e tradus [în KJV] când. În altă parte e tradus cum (Matei 22,15; Luca 24,20), aşa că (Luca 16,26), dar în cele mai multe cazuri e tradus ca să, sau prin altă expresie de scop (Fapte 8,5; 9,12.17.24; Rom. 3,4; etc.). Nicăieri traducătorii lui KJV nu introduc un element de timp decât în Fapte 3,19. Aşa că pasajul de faţă ar trebui să zică aşa că, [ca să] şi nu când. Felul de exprimare din KJV pare să fi apărut în felul următor: Din versiunile latine cele mai timpurii reiese că au tradus corect pe hopos an prin ut, care în latină, când e folosit ca o conjuncţie, adesea înseamnă aşa că. Totuşi, ut este oarecum ambiguu deoarece, într-o expresie temporală, poate însemna când. Copişti de mai târziu, citind pasajul, pare că aveau îndoială cu privire la înţelesul care trebuia să fie dat lui ut aici. Unii, gândind că era intenţionat înţelesul adverbial, au schimbat cuvântul în cum, când, sau au inserat pe cum la margine spre a călăuzi pe cititor la interpretarea versetului. Aşa că unele texte latine spun cum, când, în loc de ut. Alţii, inclusiv ediţiile obişnuite ale Vulgatei, au o exprimare dezvoltată, ut cum, aşa că atunci când, care probabil a apărut prin încorporarea glosei marginale, cum, în text fără a lăsa la o parte pe ut. Însă o astfel de exprimare nu dă un sens gramatical clar. Totuşi se găseşte în cele mai multe texte latine medievale târzii, şi din acestea a fost luat în Biblia engleză cea mai timpurie. La fel, traducerea lui Wycliffe (1382), făcută după Vulgata, zice: Ca păcatele voastre să fie îndepărtate, că atunci vor veni timpurile reînviorării prin faţa Domnului nostru. Tyndale (1534) a pus bine gramatical pasajul, dar a produs o traducere greşită: Ca păcatele voastre să poată fi îndepărtate, când vine timpul înviorării pe care îl vom avea de la prezenţa Domnului. Această redare a lui hopos an ca fiind când, a trecut în KJV. Totuşi, versiunea greacă trebuie să fie tradusă: ca păcatele noastre să poată fi şterse, ca să poată veni timpul de reînviorare de la faţa Domnului (RSV).

Convertirea păcătoşilor are putere de a grăbi împlinirea scopurilor lui Dumnezeu şi deci să grăbească venirea împărăţiei Sale în deplinătatea ei.

Deşi e adevărat că versiunea greacă la acest pasaj nu conţine calitatea temporală pe care o sugerează exprimarea din KJV, totuşi un studiu al textelor înrudite dă la iveală că aici e prezentată de Petru o oarecare succesiune de timp. El invită pe ascultătorii săi să se pocăiască şi să se întoarcă. Actele acestea, spunea el, aveau să fie urmate de 1) ştergerea păcatelor lor, 2) venirea vremurilor de înviorare, şi 3) arătarea în slavă a lui Isus Hristos.

În orice tratare a succesiunii de timp în cuvintele lui Petru trebuie să fie reţinute două puncte: 1) În comun cu ceilalţi ucenici, Petru nu cunoştea vremurile sau soroacele (Fapte 1,7 cf. Ioan 21,20-23). El avea o vedere limitată a viitorului, şi cu bucurie nădăjduia în apropiata revenire a Domnului său (vezi Nota Adiţională la Rom.13). 2) Prin iluminare divină, Petru a văzut că anumite profeţii ale zilelor de pe urmă aveau o împlinire în vremea lui. Într-adevăr, iluminarea lui se poate să-l fi făcut în stare să vadă numai această împlinire imediată şi care s-a dovedit a fi o împlinire limitată, deşi punctul acesta nu e vital pentru discuţia aceasta. De pildă, în Ziua Cincizecimii el a declarat că profeţia lui Ioel, în zilele de pe urmă Dumnezeu urma să toarne Duhul Său peste toată făptura [orice făptură], îşi găsea atunci o împlinire (Fapte 2,14-18). Într-adevăr aceasta era o împlinire limitată a profeţiei cu privire la o revărsare dumnezeiască. Mai era adevărat, aşa cum deja s-a afirmat, că într-un anumit sens al cuvântului păcatele celor convertiţi erau şterse atunci, deoarece erau acoperite de sângele salvator al lui Isus Hristos.

Dar în perspectiva planurilor în desfăşurare ale lui Dumnezeu, mai ales a profeţiei care se împlineşte, putem vedea acum că în sensul cel mai literal şi deplin zilele de pe urmă sunt zilele noastre prezente şi că acum putem aştepta pe bună dreptate venirea lui Hristos. La fel, vedem că marea revărsare a Duhului lui Dumnezeu, marile timpuri de reînviorare, aparţin mai ales zilelor noastre, zilele ploii târzii (vezi Ioel 2,23). Ce ocazie minunată putem vedea – şi de fapt ar trebui să vedem – ştergerea păcatelor ca aparţinând vremii noastre. Pentru ce ar trebui să o separăm de celelalte două evenimente despre care Petru spunea că urmează să aibă loc? Într-adevăr când studiem subiectul acesta al ştergerii păcatelor în cadrul lucrării lui Hristos în sanctuarul ceresc (vezi Dan. 8,14), descoperim că ştergerea faptică a păcatelor are loc în ultimele zile ale istoriei pământului, predicând imediat venirea lui Hristos (vezi PP 357,358; GC 421,422; vezi Ezechiel 18,24). Că aceste trei evenimente sunt legate laolaltă e făcut mai evident de RSV: Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă din nou, ca păcatele voastre să poată fi şterse, ca timpuri de reînviorare să poată veni de la faţa Domnului şi ca El să poată trimite pe Hristos (Fapte 3,19.20).

În felul acesta devine evident că afirmaţia lui Petru (vers.19) luată ca un tot, conţine un element foarte precis de timp. Evident, Petru, vorbind prin inspiraţie şi dincolo de propria sa înţelegere mărginită, se referă precis la două mari evenimente ale ultimelor zile ale pământului – 1) mare revărsare a Duhului lui Dumnezeu şi 2) ştergerea finală a păcatelor celor drepţi – care sunt legate de un al treilea eveniment culminant – a doua venire a Domnului Hristos.

De la Domnul. [De la prezenţa, KJV; De la faţa Domnului, Nitz]. Literal, de la faţa. Înviorarea vine direct de la tronul lui Dumnezeu.

20 şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos,

Să trimeată. [El va trimite, KJV; Să vă trimită, Nitz]. Tema dominantă a scriitorilor NT este reîntoarcerea lui Hristos. Vezi vers.19.

Ce a fost rânduit. [Înainte a fost predicat, KJV; Cel dintre rânduiţi, Nitz]. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) pe a fost rânduit mai de grabă decât mai înainte predicat. În felul acesta pasajul ar suna: care a fost rânduit pentru voi. În mintea lui Dumnezeu, planul mântuirii a fost fixat din veşnicie (vezi Matei 25,34; Ef. 1,4; Apoc. 13,8) şi a fost împlinit chiar în faţa rezistenţei lui Satana şi a oamenilor păcătoşi. Rămâne pentru cei interesaţi cuprinşi în plan să împlinească condiţiile prin ascultare (cf. Luca 22,42; Evr.10,7).

21 pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.

Cerul trebuie să-L primească. Ucenicii fuseseră martori la înălţarea lui Hristos la cer (cap. 1,9.17) şi ei şi-au dat seama că El trebuie să rămână în cer până la a doua Lui venire. Isus spusese ucenicilor Săi că era necesar ca El să plece de la ei (Ioan 14,1-6), dar chiar şi ei nu au înţeles până nu L-au văzut înălţându-se şi au înţeles că ei trebuie să aştepte revenirea Lui.

Aşezări din nou. [Restituire, KJV; Întocmire din nou, Nitz]. Sau restatornicire. Hristos a murit ca Mântuitor al lumii şi de aceea restatornicirea făgăduită a fost făcută cu putinţă prin crucificarea Lui.

Aici Petru dă în formă embrionară ideea pe care o dezvoltă deplin şi în modul cel mai direct în 2 Petru 3,7-13. Cerurile noi şi pământul nou sunt o refacere, o restatornicire de la păcatul şi prăpădul care, ca rezultat al căderii omului în păcat, distrusese frumuseţea şi desăvârşirea creaţiunii originare (vezi Isaia 65,17-25; Mica 4,8).

Pasajul acesta nu învaţă, aşa cum au gândit unii, că în cele din urmă toţi oamenii vor fi mântuiţi. Dar exprimă ideea unei stări finale în care dreptatea şi nu păcatul va avea stăpânire asupra unei lumi izbăvite şi create din nou. El prezintă o ţintă supremă meritorie pentru experienţa creştină, rezultând din adevărata pocăinţă şi convertire şi oferă o şi mai extinsă creştere în înţelepciune şi sfinţenie în lumea viitoare de cum a fost uneori creştinătatea dispusă să scoată în evidenţă.

Despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu. [Pe care le-a spus Dumnezeu, KJV; Despre care timpuri a vorbit Dumnezeu, Nitz]. Expresia aceasta poate fi înţeleasă că se referă fie la timpurile de restatornicire, adică, actul divin de restatornicire prezis prin profeţie, sau la toate lucrurile, şi în acest caz îndreaptă atenţia la faptul împlinirii făgăduinţelor lui Dumnezeu prin profeţi. Aici e o aserţiune clară că exprimările profeţilor sunt solii de la Dumnezeu. Dumnezeu e Cel care a vorbit prin profeţi (vezi 2Pet.1,21). Pasajul prezent e virtual identic cu Luca 1,70.

Tuturor. [Toţi, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) omiterea acestui cuvânt.

Din vechime. [De când a început lumea, KJV; Din veac, Nitz]. Sau, din vechime. Cuvintele acestea cuprind multele făgăduinţe neschimbătoare care au făcut să strălucească nădejdile poporului lui Dumnezeu în decursul veacurilor. Zaharia a văzut un început al împlinirii acestor făgăduinţe cu naşterea fiului său Ioan (Luca 1,70). Planul mântuirii fusese stabilit înainte de întemeierea lumii (Apoc. 13,8).

22 În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: „Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un Proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune.

În adevăr, Moise a zis. Sau: Moise a zis cu adevărat. Şirul profeţilor adevăraţi sugeraţi aici şi în v. 24 dă la iveală aşteptarea venirii unui mare profet care trebuie să întreacă pe toţi ceilalţi, aşa cum e ilustrat în întrebarea pusă lui Ioan Botezătorul: Eşti proorocul? (Ioan 1,21). Nici unul din conducătorii de după Moise nu fusese în totul asemenea lui (vezi Deuteronom 18,15; vezi mai jos la ca mine). Lucrarea lui marcase o epocă nouă, manifestarea slavei lui Dumnezeu printr-o teocraţie, cu legea ei şi cu serviciul ei cultic rânduite de Dumnezeu. Venirea lui Isus a marcat începerea unei noi epoci, cu împărăţia Lui aşezată în inimile noi ale fiecărui om în parte (vezi Ier.31,31-34; Evr.8,2-12).

Părinţilor noştri. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestor cuvinte.

Ca mine. Moise a citat făgăduinţa Domnului dată lui că profetul care urma să vină trebuia să fie ca tine (Deuteronom 18,18). Dar paralela se opreşte brusc deoarece Moise nu era nici unicul Fiu născut al lui Dumnezeu şi nici Ispăşitorul suferind în locul nostru, aşa cum era Isus.

Pe El să-L ascultaţi. Aici Petru schimbă uşor citatul din Deut. 18,18 pentru a-l face o poruncă pentru auditorii săi.

23 Şi oricine nu va asculta de Prorocul acela va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul norodului.”

Oricine. [Sufletul, KJV; Orice suflet, Nitz]. Gr. psuche (vezi Matei 10,28; cf. Fapte.2,41).

Va fi nimicit. Pasajul din VT (Deut. 18,19) pe care Petru îl citează liber zice la acest punct: Eu îi voi cere socoteală. [Le voi cere de la dânsul, Nitz]. Cuvintele pe care le substituie Petru reflectă expresia familiară a VT, omul acela va fi nimicit din mijlocul poporului său (vezi Lev. 17,4.9; cf. Exod 12,15.19).

24 De asemenea toţi prorocii, de la Samuel şi ceilalţi care au urmat după el şi au vorbit, au vestit zilele acestea.

De la Samuel. Samuel este numit aici probabil pentru că de la el profeţii lui Israel apar de întâia dată ca o grupă, mai ales în legătură cu şcolile profeţilor. În secolul al 3-lea d.Hr., Iuda ha-Nasi, compilatorul lucrării Mişna, se referea la Samuel ca învăţătorul proorocilor (vezi Strack şi Billerbeck, Komentar Zum Neuen Testament, Vol. 2, p.627), şi s-ar putea ca aceasta să reprezinte o vedere curentă pe vremea lui Petru.

Zilele acestea. Nu e clar dacă Petru se referă aici la vremurile restatornicirii (vers.21) sau la vremurile remarcabile în care atunci trăiau el şi auditorii săi. S-ar putea, de fapt, ca să fi alipit cele două în mintea sa, crezând că evenimentele la care el era martor atunci vor deschide în cele din urmă calea pentru scenele finale (cf. cap.2,17).

25 Voi sunteţi fiii prorocilor şi ai legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta.”

Fiii proorocilor. Profeţii, cu soliile lor, fuseseră trimişi în deosebi la israeliţi (vezi Rom. 3,2).

Ai legământului. Aici Petru identifică legământul avraamic (Gen. 12,3) cu legământul mântuirii în acelaşi fel cum face Pavel (Gal. 3,8). În ciuda luminii spirituale şi a privilegiilor de care se bucurau iudeii, ei au dat greş în a recunoaşte pe Isus ca Mesia. În fiecare epocă, şi mai ales acum, cei care se bucură de privilegii spirituale pot fi vinovaţi de acelaşi eşec.

În sămânţa ta. Referindu-se la Gen. 12,3, Pavel face din Hristos sămânţa şi din toţi cei credincioşi în Hristos moştenitorii lui Avraam (Gal.3,16.29). Folosirea de către Petru a pasajului nu e atât de explicită, dar citindu-l el se referă clar la Hristos.

26 Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale.”

Robul. [Fiul, KJV]. Gr. pais (vezi vers.13).

Isus. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) omiterea acestui cuvânt.

Întâi vouă. Această întâietate a iudeilor ca primitori ai Evangheliei este vrednică de notat. Petru încă nu cunoştea condiţiile în care urma să fie predicată Evanghelia la păgâni, dar cuvintele lui implicau o înţelegere clară că solia trebuia să ajungă mai întâi la iudei. Această succesiune era folosită şi de Pavel: Întâi a Iudeului, apoi a Grecului (Rom. 1,16; cf. cap. 2,9.10). El a urmat-o atât de des în predicarea Evangheliei încât a devenit o formulă (Fapte 13,46; vezi cap. 9,19.20; 14,0; 17,1-3). Compară Vol. IV, p. 29,30.

Ca să vă binecuvânteze. Binecuvântarea la care se face referire aici vine după înviere şi cuprinde puterea lui Hristos care face în stare pe om să se abată de la păcat la viaţa cea nouă, şi anume în El. Această viaţă nouă a credinciosului e făcută cu putinţă prin înviere (vezi Ef. 2,4-6; Col. 2,12.13).

Întorcând. Verbul grecesc de aici, apostrepho, ca şi verbul înrudit epistrepho, e folosit adesea în LXX pentru a traduce ebr. shub (vezi v. 19). Pasajul acesta e ambiguu. El poate fi înţeles fie ca însemnând că Isus abate pe oameni de la nelegiuire, fie că îi binecuvântează când se abat de la nelegiuire. Într-un anumit sens amândouă sunt adevărate. Binecuvântările mântuirii pot veni numai prin puterea restatornicitoare a Duhul Sfânt, după necesara ferire de păcat, cu pocăinţă şi convertire.

COMENTARII ELLEN G. WHITE 1, 2AA 57 1–6 SR 248 1–26 AA 57–60; SR 248–250 2EW 192 4–11 AA 58 7–10 SR 249 8, 9 EW 192 12AA 59; SR 249 12–16 EW 192 14, 15TM 268 14–19 AA 59 15AA 61 16–18 SR 249 19Ev 702; EW 71, 86, 271; GC 613; ML 58; MYP 74; PP 358; SC 23; 1T 183, 619; 4T 40; 8T

103; 9T 155, 216, 268 19, 20GC 485, 612

21DA 769; GC 301

22DA 34, 52, 193

22, 23FE 405

25, 26AA 601