Proorocul Elisei. Istorisirile cu privire la Elisei au fost întrerupte la cap. 8,16 de raportul despre domnia lui Ioram în Iuda şi a fiului său Ahazia. Acum raportul se întoarce din nou la Elisei.

Se poate pune întrebarea: După lungul raport despre lucrarea profetului (cap. 2,12 la 8,15), pentru ce nu continuă naraţiunea până la sfârşitul carierei lui Elisei? Răspunsul este că această carte a Regilor este ,în principal, un raport al regilor lui Israel şi ai lui Iuda, aranjat în ordine cronologică. Întâmplările cu Ilie şi Elisei, deşi importante, sunt inserate în raportul Regilor. Întâmplarea prezentată cu privire la Elisei se potriveşte în zilele de încheiere a vieţilor lui Ahazia şi Ioram şi această întâmplare este întreţesută în rapoartele domniei acestor regi.

Unul din fii. Elisei şi-a asociat acum un număr de ucenici-profeţi care erau în mod continuu folosiţi ca asistându-l pe el pentru aducerea la îndeplinire a multelor lui răspunderi. Identitatea acestui bărbat nu este cunoscută. Raşi, un cărturar iudeu din secolul al 11-lea, spune că acesta a fost Iona, care este amintit în cap. 14,25 şi care şi-a exercitat slujba lui profetică în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea. Dar aceasta cu greu ar putea fi verosimil, pentru că Ieroboam n-a început domnia lui decât cu vreo 50 de ani mai târziu. Nu există nici temei pentru presupunerea rabinică şi anume că Iona a fost solul implicat aici.

Sticluţa. Mai degrabă sticla sau sticluţa (fiolă)( vezi 1 Samuel 10,1). Uleiurile şi alifiile erau duse în acea vreme în căni de pământ, piatră sau sticlă, multe de felul acesta fiind găsite în Egipt şi Mesopotamia.

Ramot din Galaad. Regele lui Israel tocmai fusese rănit la asediul Ramotului din Galaad şi se reîntorsese la Izreel. Până acum nu fusese amintit în istorisire dacă asediul a reuşit, dar concluzia logică indică acest lucru.

Iehu. Raportul biblic nu dă nici un amănunt privitor la strămoşii lui Iehu sau cetatea lui de origine în afară de această afirmaţie că el a fost fiul lui Iosafat. La el se referă de mai multe ori rapoartele asiriene. Salmanasar al III-lea, într-un fragment de cronică din al 18-lea an al domniei lui (în mod general, acceptat a fi 841 î.Hr) – în aceeaşi înregistrare de cronică în care este amintită înfrângerea lui Hazael – aminteşte de asemenea, primirea de tribut de la Iaua mâr Humri, sau Iehu fiul lui Omri. Inscripţia aceasta, când este coroborată cu inscripţia din anul al şaselea a lui Salmanasar, când regele asirian s-a luptat cu Ahab în bătălia de la Quarkar, ne ajută să sincronizăm cu istoria asiriană nu numai ultimul an al domniei lui Ahab, ci şi anul morţii lui Ioram în Israel şi urcarea pe tron al lui Iehu.

Fraţilor săi. Adică, tovarăşii sau însoţitorii slujbaşii asociaţi cu el (vezi v. 5).

Să-l duci. În mod literal, fă-l să intre. Solul trebuia să conducă pe Iehu într-o altă cameră, unde putea să comunice cu el în taină.

Într-o odaie deoparte. În mod literal o cameră înăuntrul unei camere (vezi 1 Regi 20,30 şi 22,25). Nu neapărat una secretă, ci o cameră privată, unde solul putea să comunice singur cu el.

Să-l torni pe capul lui. Misiunea de a unge pe Iehu ca împărat a fost dată la început lui Ilie, în acelaşi timp în care a fost însărcinat de a unge pe Elisei ca urmaş al lui (vezi 1 Regi 19,16).

Fugi. Toată treaba trebuia adusă la îndeplinire repede şi în taină. O dată îndeplinită însărcinarea, tânărul profet trebuia să plece imediat fără să aştepte pentru a fi interogat sau recompensat.

Tânărul. Septuaginta şi siriaca redau această expresie numai o dată.

Şedeau. Probabil în curte, pentru că, în conformitate cu versetul următor, Iehu, după ce a fost informat că solia era pentru el, a intrat în casă.

Iehu a zis. Evident că Iehu avea răspunderea adunării. Acum el era comandantul oştilor lui Israel. Pe timpul plecării regelui de la Ramot din Galaad probabil că cetatea nu căzuse încă, pentru că lupta continua. Regele a putut folosi rana lui ca pretext spre a se depărta de oştire şi a evita rigorile şi pericolele bătăliei. Iehu a continuat să forţeze asediul şi, în cele din urmă, a reuşit să ia cetatea. El avea să fie privit în tot Israelul ca erou naţional.

Al lui Israel. Dumnezeu nu mai recunoştea naţiunea lui Israel ca fiind a Lui şi pe Sine ca Stăpânul ei de drept, El a ales acum pe noul ei împărat.

Te ung împărat. Aceasta era o sarcină hotărâtă de Dumnezeu. Venise timpul pentru un nou împărat, care avea să pună capăt dinastiei lui Omri. Acesta era un ceas al ocaziei ca şi al responsabilităţii pentru bărbatul care avea să ia coroana lui Israel.

Casa lui Ahab. Ioram era fiul lui Ahab, după cum era şi Ahazia, care precedase pe Ioram la tron. Casa lui Ahab trebuia să fie acum înlăturată din cauza nelegiuirilor ei.

Răzbună… sângele. Nimănui nu-i este îngăduit să verse sânge nevinovat fără a fi pedepsit. Domnul veghează asupra celor care sunt ai Lui şi va răzbuna pe alesul Său în felul Lui şi la timpul pe care-l consideră cel mai bun. Omul, în îngustimea lui, poate crede că Domnul a uitat şi că făcătorilor de rele le va fi îngăduit să continue căile lor rele fără a fi pedepsiţi.

Tuturor slujitorilor. Aceasta arată că, în persecuţia generală condusă de casa lui Ahab împotriva închinătorilor la adevăratul Dumnezeu, au fost cuprinşi mai mulţi decât profeţii lui Dumnezeu.

Asupra Izabelei. Izabela fusese principala instigatoare a persecuţiilor din Israel, dar ea nu lear fi putut aduce la îndeplinire singură. Dacă Izabela era vinovată înaintea lui Dumnezeu, aceia care au conlucrat cu ea şi care erau împinşi de acelaşi duh erau de asemenea vinovaţi.

Toată casa. Judecata asupra casei lui Ahab, prin care a fost exterminată întreaga familie, poate să apară a fi neobişnuit de severă, dar numai din cauza nereuşitei de a ţine minte anumite fapte privind umblarea lui Dumnezeu cu Israel. Când Dumnezeu a organizat la Sinai statul teocratic al lui Israel, El a instituit pedepse civile severe, era necesară o disciplină puternică spre a realiza un grad rezonabil de comportament moral. O dată cu instituirea monarhiei a apărut o problemă nouă. Deoarece puterea împăratului era absolută, nu exista nici o autoritate în ţară să aducă în faţa justiţiei crimele împăratului. În astfel de cazuri, adesea, Dumnezeu devenea executorul pedepsei civile. Era mai periculos a trece cu vederea faptele rele ale împăratului, decât a trece cu vederea faptele rele ale unuia dintre supuşi. Din cauza înaltei poziţii deţinute de împărat, influenţa exemplului lui rău era, în consecinţă, mai mare. De aceea, pedeapsa suferită era adesea severă, ca şi în cazul lui Ahab şi casa lui, sau în cazul lui David, când, după păcatul lui David care numărase pe Israel, au murit 70.000 de oameni. Dar severitatea judecăţii a fost dictată de măsurile necesare spre a opri nelegiuirile neînfrânate.

Voi nimici. Expresia aceasta înseamnă completarea încheierii, se pare că expresia era în uz de pe vremea lui David (1 Sam. 25,22). Când Ieroboam a umblat pe căi rele, aceasta a fost expresia care era folosită cu privire la urmaşii lui, care aveau să fie nimiciţi (1 Regi 14,10). Când a pierit casa lui Baeşa din nou a fost folosită această expresie (1 Regi 16,11). Şi când a fost ucis Nabot, şi via lui a fost însuşită, Ilie a folosit expresia împotriva descendenţilor lui Ahab, care erau condamnaţi la nimicire totală (1 Regi 21,21). Acum profetul foloseşte aceleaşi cuvinte spre a arăta că familia lui Ahab avea să înfrunte aceeaşi soartă.

Asemenea casei lui Ieroboam. Amândouă casele acestea au pierit cu desăvârşire. Când Baeşa a lovit casa primului împărat al lui Israel n-a lăsat să scape nimeni cu viaţă (1 Regi 15,29) şi când Zimri a îndepărtat casa lui Baeşa, n-a lăsat să scape nimeni din ai lui, nici rudă, nici prieten (1 Regi 16,11).

Câinii vor mânca pe Izabela. Ilie a prezis această soartă teribilă de care avea să fie lovită păcătoasa regină a lui Israel (1 Regi 21,23; 2 Regi 9,36.37). Numele soţiei lui Ahab a devenit sinonim cu nelegiuirea. Ea a fost aceea care a dus pe poporul lui Dumnezeu la cele mai ruşinoase forme de idolatrie şi păcătoşenie. Ea avea o vinovăţie teribilă, şi ea avea să aibă parte de o condamnare teribilă. Pedeapsa dată Izabelei nu trebuia să fie uitată niciodată şi trebuia să reamintească făcătorului de rele o înţelegere vie a faptului că soarta călcătorului de lege este aspră. În ţările din Orient mai sunt încă numeroşi câini sălbatici şi pe jumătate morţi de foame care se hrănesc cu carnea stârvurilor lăsate în aer liber.

În ogorul lui Izreel. Era potrivit ca Izabela să sufere acolo, pe locul scenei faptelor ei rele, unde ameninţase pe Ilie cu nimicirea (1 Regi 19,2) şi unde vărsase sângele nevinovat al lui Nabot de dragul viei lui (1 Regi 21,7-15).

Toate bune? În mod literal Este pace? Aceeaşi întrebare apare şi în versetele 17, 18, 19 şi

22. Apariţia neaşteptată a solului, luarea lui deoparte cu sine pentru un interviu tainic, şi plecarea lui grăbită au ridicat întrebări privind scopul vizitei. Oricine ştia că solul profetic nu venise cu o însărcinare obişnuită. A adus el o solie bună sau rea? Exista vreo criză neaşteptată în altă parte care cerea serviciile armatei?

Nebunul. Literal om nebun, de la verbul a fi nebun. Termenul era folosit în mod dispreţuitor, ca în Ieremia 29,26 (comp. Osea 9,7). Voi cunoaşteţi bine pe omul acesta. Cuvintele acestea sugerează că Iehu putea să fie bănuitor că ofiţerii erau la curent cu întregul plan să-l facă împărat.

Minciună. Nu, ei nu ghiciseră deloc scopul profetului, dar erau nerăbdători să-l afle. De ce să se încerce a-l ţine secret? Iehu putea foarte bine să afle imediat. Raportul biblic descrie în mod strălucit curiozitatea răscolită a acestor ofiţeri cu privire la solia importantă pe care ei ştiau că tocmai fusese adusă comandantului general al oştirii lui Israel.

Le-au pus sub Iehu. Descoperirea soliei profetice a produs o schimbare imediată în raporturile oamenilor adunaţi la cartierul general al lui Iehu. Înainte de a fi cunoscut conţinutul soliei, ei toţi au fost camarazi de arme, ofiţeri colegi în slujba împăratului lor. Acum, deodată, unul dintre ei se afla deoparte de ceilalţi – el împărat, iar ceilalţi erau supuşii lui. Unul urma să primească omagii, ceilalţi să arate respect împăratului lor. În felul acesta, ofiţerii şi-au scos imediat hainele lor exterioare şi le-au aruncat pe pământ ca un covor pentru ca Iehu să meargă peste ele – un potrivit tribut faţă de bărbatul pe care Dumnezeu îl pusese împărat.

Pe treptele goale. În mod literal os sau putere. Adevărata însemnătate a expresiei care aici a fost tradusă prin în vârful treptelor (engl.) nu este clară, dar ea se poate referi la vreun loc arhitectural, posibil un loc înălţat sau platformă în vârful treptelor. Din curtea unde erau adunaţi ofiţerii poate că era o scară care duce sus, la un loc sau platformă care putea fi bine improvizată ca tron pe care noul împărat putea să se aşeze înaintea supuşilor lui. Probabil că ofiţerii au făcut un covor de ceremonie din hainele lor exterioare pe trepte în sus şi pe platformă, astfel ca împăratul să poată avea o înălţime potrivită de unde să primească aplauzele supuşilor lui.

Au sunat din trâmbiţe. Aceasta era o parte recunoscută a ceremoniei de încoronare (vezi 2 Samuel. 15,10; 1 Regi 1,39; 2 Regi 11,14).

Iehu este împărat. Se pare că a fost o acceptare imediată şi bucuroasă a generalului ca împărat. În mod vădit că Iehu era văzut cu mare stimă printre colegii lui ofiţeri. În acelaşi timp, se poate că a fost şi o nemulţumire generală faţă de Ioram şi casa lui Omri.

A uneltit… împotriva lui Ioram. Împăratul precedent mai era în viaţă şi se presupunea că mai conduce de pe tronul lui. Astfel că, acţiunile la care lua parte şi Iehu, erau în realitate conspiraţie împotriva lui Ioran şi casa lui Omri şi Ahab.

Ioram… apără Ramotul din Galaad. Aceasta este o afirmaţie importantă pentru că ea dovedeşte că în mod hotărât reuşise şi că cetatea ajunsese în mâinile israelite. Probabil că Ioram se refera aici nu atât la bărbatul, cât la naţiunea pe care el o stăpânea. Dacă Ioram a plecat în timpul asediului, probabil că la data aceasta, Iehu a luat cetatea în numele împăratului şi stătea de pază cu oştirea lui Israel spre a împiedica pe sirieni s-o recucerească.

Împotriva lui Hazael. Pentru că Hazael cu siguranţă că avea să facă tot posibilul să reia cetatea la cea mai apropiată ocazie, de aceea Israel avea să continue să stea de pază împotriva lui Hazael, dacă Ramotul din Galaad urma să fie reţinut sub stăpânire israelită.

Să se vindece. Menţionând că Ioram păstra Ramotul din Galaad, scriitorul, spre a împiedica o înţelegere greşită, repetă ceea ce el afirmase mai înainte (cap. 8,29) despre întoarcerea personală a lui Ioram la Izreel spre a fi vindecat de rănile pe care le primise la asediu.

Dacă voiţi. Iehu dă primele lui ordine. În loc să fie aspru şi arbitrar, el doreşte ca oamenii lui să ştie că dorinţele lor sunt luate în considerare. Dacă ei cred că este înţelept şi dacă ei sunt cu el în întreprinderea prezentă, atunci ei pot aduce la îndeplinire propunerea lui.

Nimeni să nu scape. Dacă ar fi ajuns la Ioram ştirea despre ce se întâmplase la Izreel, lucrurile ar fi mers greu pentru conspiratori. Ordinul lămureşte din nou că Ramotul din Galaad se afla în mâini izraelite, deoarece dacă cetatea s-ar fi aflat sub asediu, nu s-ar mai fi dat instrucţiuni ca acestea.

S-a suit în carul lui. Nu trebuie să se piardă timpul, astfel că Iehu a făcut tot efortul să ajungă la Izreel mai înainte ca cineva să fi avut ocazia să spună împăratului ce avusese loc de curând la Ramot din Galaad. El a plecat cu un car, însoţit de un mic grup de oameni, dar oştirea a fost lăsată de pază la Galaad împotriva vreunui atac prin surprindere din partea sirienilor.

Ioram era în pat. Ioram nu se vindecase de rănile lui şi mai zăcea în patul lui la Izreel. Dar concluzia logică arată că el nu se putea să fi fost prea bolnav, pentru că era destul de bine spre a se urca în carul lui să iasă să întâmpine pe Iehu (v. 21).

Să-l vadă pe Ioram. Atât împăratul lui Israel, cât şi împăratul lui Iuda au fost la început prezenţi la asediul Ramotului din Galaad (cap. 8,28). Când Ioram a fost rănit, el a plecat la reşedinţa sa din provincie, la Izreel şi în curând a fost urmat de Ahazia. Dacă amândoi împăraţii au plecat înainte ca asediul să se sfârşească, aceasta ar fi avut un efect descurajator asupra oştirii, şi probabil că s-ar fi interpretat ca nepăsare sau laşitate. Dacă, în timp ce Iehu şi oştirea se aflau sub povara greutăţilor şi a pericolelor bătăliei, cei doi împăraţi s-ar fi desfătat în palatul de vară, aceasta ar explica entuziasmul imediat şi nereţinut cu care Iehu a fost salutat ca împărat.

Turnul lui Izreel. Cetatea Izreel era la capătul văii Izreel, jos cu faţa spre Iordan. Ea era pe o câmpie, dar se afla pe sprânceana unei platforme abrupte de vreo 30 de metri şi prezenta un câmp de vedere asupra ţării pe tot întinsul până la Iordan. Spre apus, era un câmp de vedere peste valea Ezdraelonului până la Carmel. Poziţia care recomanda această aşezare strategică era admirabilă pentru o fortăreaţă. Pe pereţii cetăţilor orientale erau adesea porţi înalte sau turnuri care ofereau un câmp de vedere pentru toată regiunea în orice direcţie. În turnul de la Izreel stătea o santinelă să vegheze pentru orice pericol care putea să ameninţe. Pe timpul apropierii lui Iehu şi asociaţilor lui, acest veghetor era la postul lui, îndeplinindu-şi conştiincios datoria.

A văzut ceata. Departe, la mare distanţă putea fi văzută o ceată de călăreţi apropiindu-se. La acea distanţă nu era clar cine ar putea fi, prieteni sau vrăjmaşi, israeliţi sau sirieni. Veghetorul n-a aşteptat până să poată distinge toate amănuntele. Aceasta putea să facă a fi prea târziu. De îndată ce a văzut ceata apropiindu-se, el a trimis ştire împăratului, astfel ca cetatea să poată fi gata pentru orice eventualitate. Este de remarcat că Iehu nu călătorea singur; el avea o grupă de oameni împreună cu el.

Este pace. Vezi cele despre v. 11. Era timp de război. Ramot din Galad tocmai fusese luat de la sirieni şi din partea lui Hazael cu siguranţă că se putea aştepta să facă o încercare pentru a-l lua înapoi. Ba mai mult, oştirea Asiriei nu era prea departe. Aceasta era o vreme când se putea întâmpla orice. Aşadar, întrebarea Este pace? era mai mult decât o semnificaţie obişnuită, şi desigur mai mult decât un salut formal.

Treci înapoia ea. Solul s-a convins foarte bine că misiunea lui Iehu nu era de pace, dar lui nu trebuia să i se dea ocazia să se întoarcă spre a transmite împăratului. În schimb, lui i s-a ordonat să treacă la urmă în timp ce oamenii îşi continuau înaintarea.

Nu se mai întoarce. Veghetorul îşi păstra privirea asupra grupei care se apropia, căutând să descopere dacă intenţiile lor erau prietenoase sau nu. Solul trimis de Ioram era de aşteptat să se întoarcă cu raportul lui. Când n-a reuşit să facă aşa, acţiunea putea fi privită ca o indicaţie că, ceata care se apropia nu venea într-o misiune de prietenie. Competenţa veghetorului era să raporteze ceea ce a văzut, nu să dea ordine, şi el a raportat de îndată împăratului că solul său nu mai vine înapoi.

Santinela… a zis. Orice ar fi spus împăratului, santinela a reacţionat cu energie şi prompt. Ea păstra privirea aţintită pentru orice semn care ar fi putut descoperi intenţiile cetei care avansa. Întoarcerea nereuşită a celui de-al doilea sol n-a fost un semn bun.

Alaiul ca… al lui Iehu. Oamenii sunt cunoscuţi după acţiunile lor. Caracteristica prin care era recunoscut Iehu sugerează că, în general, el era un om care conducea cu energie, un om care cugeta şi acţiona repede. Ceea ce a făcut el, probabil, că a făcut în grabă şi cu rapiditate şi vigoare. Când conduce carul, conducea furios. Ca războinic, probabil că era curajos, viguros şi hotărât. Se poate ca acest impuls de a conduce l-a ajutat să fie in fruntea oştirii lui Israel. El a fost identificat dupa felul furios de a conduce mai înainte.

Înhamă. Ioram făcea pregătiri pentru propria moarte. O persoană mai înţeleaptă ar fi înţeles corect însemnătatea semnelor care au fost date atât de clar şi ar fi pregătit apărarea cetăţii, în loc să ordone pentru el însuşi un car spre a ieşi să întâmpine vrăjmaşul care se apropia. Este evident că Ioram nu era aşa de bolnav după cum pare să indice grăbita lui plecare, altfel n-ar fi fost în stare să iasă să-l întâmpine pe Iehu. Este de asemenea foarte probabil că el n-a bănuit nici un rău pentru el însuşi. El era neliniştit şi îngrijorat, dar aceasta se putea fi fost numai cu privire la situaţia treburilor din Galaad.

Au ieşit. Doi împăraţi au ieşit să întâmpine un altul – doi mergeau spre condamnarea lor şi unul spre tronul lui. Cei doi împăraţi au ieşit încrezători şi neînarmaţi. În cetate ei ar fi putut avea situaţia în favoarea lor. Ei ar fi fost ocrotiţi şi probabil că aveau şi suficiente trupe cu ei să facă faţă crizei. După lunga şi furioasa călătorie de la Ramotul din Galaad caii lui Iehu şi ceata lui erau epuizaţi şi cu greu ar fi putut fi un partener pentru cavaleria din Izreel.

Înaintea lui Iehu. (În engl. Against Jehu –Împotriva lui Iehu) Mai degrabă, spre a întâlni pe Iehu. Cuvântul ebraic tradus aici împotriva (engl.) este din rădăcina a chema, a întâlni şi ar trebui să fie tradus împotriva numai când contextul o cere. Probabil că împăraţii mergeau încrezători, ca prieteni, aşteptându-se să întâlnească un prieten.

Nabot din Izreel. În acest timp, Iehu aproape că sosise la cetate şi palat. Ioram a avut timp să iasă nu mai departe decât ogorul pe care Ahab îl luase de la Nabot. Actul de proprietate pentru acest ogor fusese semnat cu sânge. Mai întâi a fost sângele lui Nabot care a semnat ogorul pentru casa lui Ahab, iar acum a fost sângele casei lui Ahab care trebuia să se adauge la semnarea lui (vezi Exod 20,5). Această judecată asupra lui Ioram era în acord cu strictele cerinţe ale dreptăţii. Ce putea fi mai potrivit decât ca familia lui Ahab să plătească preţul pentru moartea lui Nabot în acel ogor al sângelui.

Pace, Iehu? Întrebarea neliniştitoare a lui Ioram a fost întâmpinată cu răspunsul aspru al lui Iehu. Viitorul împărat al lui Israel nu era un diplomat, ci un războinic. Cuvintele lui au fost răstite şi directe. Simpla amintire a păcii de către Ioram a răscolit în sufletul lui Iehu o furtună de mânie şi a atras asupra nefericitului cap al împăratului un torent de denunţări mai severe decât daca ar fi ieşit din gura unui profet.

Curviile mamei tale. Curvii atât în sens spiritual de idolatrie şi necredincioşie faţă de Dumnezeu (1 Cronici 5,25; Ieremia 3,3.8; Ezechiel 16,15-43; 23,27-30; Osea 2,2-10), cât şi în sens literal, deoarece religiile idolatre ale Palestinei erau servicii de cult idolatre ale căror ritualuri sacre conţineau cele mai flagrante forme de indecenţă şi imoralitate (vezi Numeri 25,1.2; 1 Cronici. 10,7.8).

Vrăjitoriile ei. Vrăjitorii, consultări ale spiritelor rele, folosirea farmecelor şi descântecelor, supunerea sorţii şi multe feluri de ghiciri erau obişnuite în religiile Orientului antic (vezi 1 Samuel. 28,3.7-9; 2 Regi 1,2; 17,17; 21,3.6; Daniel 2,2; Fapte 16,16). Poporului lui Dumnezeu îi era interzis să aibă vreo parte la astfel de activităţi (Exod 22,18; Levitic 19,26.31; 20,6.27; Deuteronom 18,10-12; 1 Cronici 10,13; Is. 8,19).

Vânzare, Ahazia! Expresia ebraică este mai scurtă, constând numai din două cuvinte, vânzare, Ahazia. Nu mai era timp pentru o explicaţie mai lungă, Ioram a strigat solia de avertizare pentru nepotul său în timp ce şi-a sucit caii în fugă spre a-şi salva viaţa.

A pus mâna pe arc. Iehu era un războinic instruit şi în felul acesta el a folosit adesea arcul său în luptă personală. Aceasta era o săgeată care nu trebuia să greşească ţinta sau să nu reuşească să-şi atingă scopul.

Între umeri. Adică, în umerii lui. Ioram fugea şi era cu spatele la Iehu. El a fost lovit în spate cu aşa forţă, încât săgeata a trecut prin trupul lui ieşind afară prin inimă.

A căzut. El putea să moară în luptă, în mod onorabil şi glorios, luptând împotriva vrăjmaşului ţării sale. Dar el a murit de săgeata unuia care fusese slujbaşul şi prietenul lui în care se încredea. Cu ani înainte, Ilie spusese: Şi se va întâmpla că, pe cel ce va scăpa de sabia lui Hazael îl va omorî Iehu (1 Regi 19,17). Nici un om pentru care s-a hotărât o judecată din vechime nici păcătoşii de atunci, nici lumea de acum nu cred că Dumnezeu ţine seamă de ceea ce a spus, dar atâta timp cât dreptatea cere ca nedreptatea să-şi primească pedeapsa cea dreaptă, atâta timp hotărârile lui Dumnezeu împotriva făcătorilor de rele vor fi aduse la îndeplinire (v. 8).

Căpeteniei sale. Vezi cele de la cap. 7,2.

Ia-l şi aruncă-l. Iehu ia asupra-şi răspunderea răzbunării sângelui nevinovat al lui Nabot. El cunoaşte păcatele lui Ahab şi crimele Izabelei şi el ştie că acele crime trebuiau să fie răzbunate în sânge. În ogorul în care lucrase Nabot şi pentru care a fost vărsat sângele lui, acolo a ordonat el să fie aruncat trupul mort al împăratului.

Stăteam călări… înapoia lui Ahab. Amândoi, Iehu şi Bidkar erau veterani. Ei fuseseră împreună în oştirea lui Ahab şi au fost martori ai isprăvilor lui în război şi a acţiunilor lui în timp de pace. Amândoi au putut fi martori auditivi a amarei denunţări de către Ilie a împăratului când profetul a pronunţat asupra lui sentinţa de condamnare după moartea lui Nabot (1 Regi 21,19-24). Cel puţin ei aveau cunoştinţă de aceasta. Probabil că pronunţarea a făcut asupra lui Iehu o impresie de neuitat, pentru că el ştia că sentinţa divină era justă. Acum amândoi bărbaţii erau din nou împreună când sentinţa Domnului a fost executată prin moartea lui Ioram.

A rostit împotriva lui hotărârea. Adică, a pronunţat acest oracol, sau nenorocire împotriva lui. Compară folosirea cuvântului sarcină (în engl. n.tr.) din Isaia 13,1; 15,1; 17,1; 19,1; 21,1; 22,1; 23,1; 30,6; Naum 1,1; Habacuc 1,1; Zaharia 9,1; 12,1).

Am văzut ieri. Aceasta este o formulă folosită într-o aserţiune accentuată sau un jurământ. Atât de sigur cât Domnul a văzut sângele lui Nabot, tot atât de sigur va veghea ca acel sânge să fie răzbunat.

Sângele fiilor lui. Aceasta este prima menţiune despre moartea fiilor lui Nabot împreună cu tatăl lor. Dar pentru ca Ahab să posede un lămurit act de proprietate asupra viei, era necesar să-i elimine pe fii din cale. Dacă li s-ar fi îngăduit să trăiască, împăratul niciodată n-ar fi posedat via netulburat. De aceea, pentru a înţelege cum Izabela, trimiţându-l pe Nabot la moarte, ea avea să nimicească şi familia lui o dată cu el. Uciderea fiilor nevinovaţi împreună cu moartea a tot atât de nevinovatului tată, a făcut crima lui Ahab şi a Izabelei şi mai monstruoasă.

A fugit. Ahazia cu greu avea să stea cu mâinile încrucişate în timp ce Ioram era lovit şi trupul lui aruncat în via lui Nabot. El se pare că se găsea la o distanţă mai mare faţă de urmăritorii lui decât a fost Ioram, pentru că el n-a fost lovit de îndată.

La suişul Gur. Un urcuş sau un deal aproape de Ibleam. Numele Gur, se află numai aici, şi localizarea exactă este necunoscută. Ibleam se află la 11 km sud de Izreel pe drumul spre Samaria şi Ierusalim. Când a fost urmărit, primul obiectiv al lui Ahazia avea să fie să ajungă la Ierusalim şi acesta era drumul pe care avea să-l ia. Drumul de la Izreel şerpuieşte mai întâi de-a lungul câmpiei Ezraelonului, dar după un timp începe să urce peste ramificaţiile periferice ale dealurilor Samariei. În timp ce carul lui Ahazia urca pe una din aceste pante, atunci urmăritorii lui s-au apropiat destul de aproape spre a-l răni. Ibleam este cunoscut azi ca Tell Bel’ Ameh.

A fugit la Meghido. Amănuntele exacte ale naraţiunii nu sunt clare, deoarece conform raportului din Cronici, Ahazia a fost prins în Samaria, a fost adus înaintea lui Iehu şi ucis (2 Cronici 22,9). Cele două rapoarte pot fi reconciliate considerând nararea din Regi a fi un rezumat general, iar cea din Cronici procurând detalii în plus. Succesiunea evenimentelor poate fi înţeleasă astfel. Ahazia, după ce a fost rănit aproape de Ibleam, şi-a schimbat direcţia fugii lui, alegând în locul terenului muntos înspre sud, câmpia plană spre Meghido. În timp ce se afla la Meghido, el a încercat o scăpare spre sud, dar a fost prins în Samaria, şi readus la Meghido la somaţia lui Iehu care sosise aici. Atunci Ahazia şi-a aflat moartea prin executare, un amănunt omis în raportul mai scurt din Regi.

La Ierusalim. Iehu a îngăduit ca trupul împăratului lui Iuda să fie dus înapoi în propria capitală a regelui spre îngropare. N-a fost scopul Domnului ca naţiunea lui Iuda să fie asociată cu vecinul lui din nord în strânsă alianţă. Iosafat a fost mustrat de profet pentru că a dat ajutor lui Ahab împotriva lui Ben-Hadad (2 Cronici. 19,2). Conduita lui Ahazia de a-l ajuta pe Ioram în războiul contra lui Hazael a fost şi ea condamnabilă în faţa lui Dumnezeu (2 Cronici. 22,4.5). Pentru astfel de ajutor, Ahazia a plătit cu viaţa.

Cu părinţii lui. În împrejurări obişnuite, răul rege Ahazia probabil că nu ar fi ajuns să fie îngropat în mormintele regilor din cetatea lui David. Cinstea aceasta i-a fost acordată, în ciuda legăturii lui cu casa lui Ahab, din cauza descendenţei lui din bunul rege Iosafat, căci ziceau: ’este fiul lui Iosafat, care căuta pe Domnul din toată inima lui’ (2 Cronici. 22,9).

În al 11-lea an al lui Ioram. Versetul acesta este un post scriptum la raportul domniei lui Ahazia, subiectul final despre care este raportat în versetul de mai înainte. Prezentând raportul despre un rege, primul amănunt care se dă este anul în care el s-a urcat la tron, în raport cu anul domniei regelui în funcţie al naţiunii vecine şi acesta este redat în capitolul 8,25. Acolo însă, începutul domniei lui Ahazia este redat ca fiind al 12-lea an al domniei lui Ioram din Israel, iar aici el este al 11-lea an. Diferenţa acestor două cifre este explicată prin presupunerea că, în acea perioadă, Iuda, în politica lui de cooperare cu regatul din nord, a adoptat sistemul de socotire cronologică al lui Israel, care diferea de cel al lui Iuda cu un an. Raportul din cap. 8,25 este clar că este dat conform cu noul sistem, prin care anul în care un rege se urca la tron era numit primul lui an de domnie. Al 12-lea an al lui Ioram avea să fie al 11-lea an conform cu sistemul în uzanţă mai înainte, prin care întâiul an al unui rege era primul an calendaristic plin, acela care urma pe cel care se urca la tron. (vezi PP 138, 139; comp. p. 148).

Izabela, auzind lucrul acesta. Pentru Izabela sosise ceasul condamnării finale şi ea ştia lucrul acesta. Aflând despre moartea celor doi regi, fiul şi nepotul ei, ea ştia foarte bine că acum îi venea rândul ei. Ea trebuia să se pregătească pentru ultima clipă a ei pe pământ. Şi ce pregătire a făcut această femeie rea!

Şi-a uns sprâncenele (faţa). În mod literal, şi-a tratat ochii cu antimoniu. Din cele mai vechi timpuri, femeile orientale au folosit cosmetice spre a unge sprâncenele şi pleoapele lor (vezi Ieremia 4,30 şi Ezech. 23,40).

Şi-a împodobit capul. Ea şi-a împodobit capul cu găteli sau coafură (vezi Isaia. 3,18), în mod literal, ea şi-a făcut capul frumos. Ea a fost sfidătoare şi nepocăită până la sfârşit. Ea s-a împodobit cu toate podoabele ei şi s-a îmbrăcat cu cea mai fastuoasă îmbrăcăminte. Dar podoaba ei exterioară nu avea să-i folosească la nimic nici înaintea lui Iehu şi nici înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Înaintea acelui tribunal toţi se află descoperiţi aşa cum sunt în realitate. Pudra şi machiajul nu acoperă stricăciunea lăuntrică a inimii, şi nici mătasea şi satinul nu ascund urâtele pete ale păcatului de pe suflet. Izabela era stricată lăuntric în ciuda tuturor eforturilor ei în ceea ce priveşte înfrumuseţarea exterioară. Dumnezeu priveşte la inimă şi cere împodobirea lăuntrică mai degrabă decât cea exterioară (1 Petru 3,3.4). Având în vedere întunecatul ei raport păcătos, Izabela ar fi putut să se îmbrace mai bine în sac şi să stea în cenuşă. Dar spiritul ei mândru a refuzat să fie smerit şi inima ei de piatră nu voia să fie mişcată.

Se uita pe fereastră. Probabil că fereastra din camerele ei particulare se deschide spre curtea interioară. Atitudinea ei pare să fost dispreţuitoare şi arogantă când a luat poziţie la fereastră spre a privi cu amarnică sfidare la rebelul care tocmai intra pe poarta platului.

Pace, noule Zimri, ucigaşul stăpânului său? Literal este pace, Zimri, ucigaşul stăpânului său? Zimri a fost nimicitorul casei lui Baeşa (1 Regi 16,8-13), dar el a domnit numai 7 zile. La finele acestei perioade el a pierit în lupta cu urmaşul său. Pentru el nu a fost pace. Textul, aşa cum se află, face ca Izabela să se refere la această nenorocită încercare a lui Zimri, ca avertizare pentru Iehu. Traducerea literală însă presupune o idee diferită. Ea face ca Izabela să se adreseze lui Iehu ca fiind Zimri ca şi când ea ar spune dispreţuitor pace ţie Zimri, ucigaş al stăpânului tău!

Cine este pentru mine? Cine? Textul ebraic este mult mai scurt şi mult mai la subiect, mi’itti mi – Cine-i cu mine, cine? Expresia, în scurtimea şi impetuozitatea ei, apare caracteristică lui Iehu. El pătrunsese în forţă în curte, a auzit salutarea arogantă şi dispreţuitoare a Izabelei şi dorea să încheie toată treaba cu grăbire – mai repede decât i-ar fi trebuit să intre în clădire şi să prindă pe răutăcioasa femeie din faţa lui.

Dregători (eunuci în engl.). Se pare că Izabela a fost acel tip de femeie care era urâtă chiar de cei mai apropiaţi asociaţi ai ei. Dregătorii erau obişnuiţi, până în această clipă, să se plece cu teamă servilă înaintea ei, gata să împlinească orice dorinţă a ei. Dar, vădit că ei nu aveau nici cel mai mic respect faţă de ea şi nici iubire. Probabil că ei o dispreţuiau şi erau credincioşi faţă de ea numai atâta timp cât ei slujeau propriilor lor interese. Când s-a ivit ocazia, ei au fost gata să se ridice împotriva tiranului lor. Probabil că ei socoteau binevenită o schimbare de administraţie. Cel puţin ei sperau ca, în felul acesta, să-şi asigure favoarea noului lor stăpân.

Aruncaţi-o jos! Îngâmfata, despotica şi tirana femeie avea să piară pentru crimele ei. Aşa cerea dreptatea şi aşa era hotărârea lui Dumnezeu. Acesta era un sfârşit potrivit cu neruşinarea şi aroganţa ei. Tronuri care au la bază aroganţa şi corupţia nu vor dura mult.

A călcat-o în picioare. Spre a-i arăta tot dispreţul lui, în timp ce ea se găsea în agonie de moarte. Trupul ei împodobit şi sulemenit care fusese aruncat pe fereastră în mod atât de ruşinos îşi trăia ultima lui scânteie de viaţă zdrobită de cai şi roţile carului furiosului răzbunător, cu sângele ei regal dar stricat ţâşnind spre zidul palatului şi mânjind picioarele cailor. Izabela n-a murit de moartea unei regine, ci de moartea unei fiinţe ticăloase cum s-a dovedit a fi ea. Ea a urât dreptatea, iar acum o ura naţiunea ei. Ea a dispreţuit pe Dumnezeu, iar astăzi lumea priveşte la ea cu oroare şi dispreţ.

Condamnarea de către noi a Izabelei nu trebuie să ne facă să aprobăm, nici chiar prin tăcerea noastră, barbara cale urmată de Iehu în tratamentul aplicat ei. Singura scuză pentru metoda lui de a executa judecata asupra ei este că el a trăit într-o perioadă a violenţei.

A mâncat şi a băut. Palatul care aparţinuse odată lui Ahab, nu mai era al urmaşilor lui, pentru că acum era Iehu rege. Părăsind trupul mutilat al reginei în curtea de afară, Iehu a intrat în sala banchetului.

Blestemata aceea. Iehu reamintea că femeia aceasta fusese blestemată de Dumnezeu (1 Regi 21,23). Este fată de împărat. Cât era el de dur ca războinic, Iehu a simţit în inima lui simpatie şi

respect faţă de slujba regală. Ea se născuse ca fiică a unui rege, al lui Etbaal, preot şi rege al Sidonului (1 Regi 16,31), dar a murit ca fiinţă dezgustătoare. Iehu dorea acum ca ea să beneficieze de cel puţin de o înmormântare onorabilă cum s-ar fi potrivit unei prinţese cum fusese ea odată.

Ţeasta capului. Câinii din Izreel făcuse din Izabela un mormânt viu. Trupul reginei ajunsese hrană pentru câinii pe jumătate sălbatici ai cetăţii. Profeţia lui Ilie se împlinise (1 Regi 21,23) dreptatea fusese satisfăcută, şi Nabot fusese răzbunat pentru crima Izabelei faţă de el.

Aşa spusese Domnul. Aceasta pare să fie profeţia întreagă care în 1 Regi 21,23 nu este decât

o prescurtare.

Nu se va mai putea zice. Aceasta poate să însemneze că identitatea rămăşiţelor ei aveau să fie anulată prin mutilarea trupului ei, sau că Izabela nu avea să lase în urmă nici un mormânt. Dacă ultimul înţeles rămâne, rămăşiţele ei trebuiau să dispară cu desăvârşire de pe faţa pământului şi oamenii generaţiilor viitoare nu vor mai fi în măsură să arate mormântul ei şi să zică că acolo a fost îngropată aceea care, odată, fusese o regină îngâmfată. Când a murit, nu avea să mai rămână decât amintirea răutăţii ei.

Teribilul sfârşit al Izabelei ar trebui să ne înveţe vremelnicia şi nimicnicia puterii şi gloriei omeneşti. Astfel de lucruri sunt toate din ţărână şi în ţărână se vor întoarce. Soarta ei cheamă pe toţi făptuitorii de nedreptate să asculte solia lui Dumnezeu: Vai de cel ce îşi zideşte casa cu nedreptate (Ieremia 22,13).

Izabela ajuns un simbol al nedreptăţii josnice pe care copiii, care mărturiseau a fi ai lui Dumnezeu, aveau să îngăduie să intre în rândurile lor pentru a degrada şi a pângări, şi au fost avertizări solemne date despre ce fel de judecăţi aveau să rezulte.

COMENTARIILE LUI E. G. WHITE

1 – 3, 6 – 8 PK 214

20 TM 333

30 – 34 PK 255