1 O femeie dintre nevestele fiilor prorocilor a strigat lui Elisei: „Robul tău, bărbatul meu, a murit, şi ştii că robul tău se temea de Domnul; şi cel ce l-a împrumutat a venit să ia cei doi copii ai mei şi să-i facă robi.”

Din nevestele. Aceasta este o descoperire importantă cu privire la natura fiilor profeţilor. Ei nu erau tineri necăsătoriţi, trăindu-şi viaţa în singurătate, în instituţii monahale; ei erau oameni din popor. Ei erau din popor, trăiau împreună cu poporul şi lucrau pentru popor. În loc să se intereseze numai de ei înşişi, trăind împreună, în comunităţi ascetice şi căutând ca acolo să ajungă la sfinţenie, ei trăiau pentru binele poporului, căutând nu propriul lor câştig, ci binele comun pentru toţi cei din jurul lor.

Se temea de Domnul. Acest bărbat era un credincios închinător al lui Iehova. Influenţa lui Ilie şi Elisei făcuse mult spre a promova închinarea la adevăratul Dumnezeu, în cuprinsul întregii împărăţii a lui Israel.

Cel ce l-a împrumutat a venit. Legea lui Moise recunoştea servitutea pentru datorie, nu ca un rob, ci ca un om tocmit cu ziua şi ca un venetic, şi cerea ca cel vândut astfel să slujească numai până la anul de veselie (Levitic 25:39-42). În cazul de faţă s-ar părea că creditorul n-a impus dreptul său asupra fiilor în timpul vieţii debitorului, dar la moartea lui, el a pretins slujirea lor, pentru a putea fi împlinită obligaţia tatălui.

2 Elisei i-a zis: „Ce pot să fac pentru tine? Spune-mi ce ai acasă?” Ea a răspuns: „Roaba ta n-are acasă decât un vas cu untdelemn.”

Ce pot să fac? Întrebarea descoperă spiritul amabil al profetului. Elisei era un bărbat care se interesa de popor, totdeauna prietenos, totdeauna simpatic şi totdeauna gata să ajute. Când împăratul i-a făcut o vizită, el a fost gata să împlinească nevoia întregii oştiri, când a fost vizitat de o biată văduvă neajutorată, el n-a alungat-o.

Ce ai? Dumnezeu foloseşte ce avem. El nu este limitat în resursele sau puterile Sale şi uşor ar fi putut să împlinească nevoile ei, fără vasul de untdelemn. Dar El a luat ceea ce avea şi l-a binecuvântat. Tot aşa este şi cu slujitorii lui Dumnezeu de astăzi. Ei poate că n-au multă capacitate naturală sau resurse materiale, dar dacă ei consacră lui Dumnezeu şi slujirii Sale ceea ce au, cerând binecuvântarea Lui, puţinul pe care-l au este înmulţit de multe ori. Omul, în eforturile sale de a ajuta pe cei săraci, ar face bine să cugete în sensul că, ajutându-i pe aceştia, se ajută pe ajută pe el însuşi. Cei săraci să fie învăţaţi să folosească acele resurse pe care ei înşişi le posedă. Dacă aceasta nu se face, iubirea poate sărăci şi poate face mai mult rău decât bine.

Decât un vas de untdelemn. Vasul de untdelemn nu era mult, dar în mâinile lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea Lui, era suficient pentru a acoperi nevoile ei. Talentele noastre pot să nu fie multe şi bogăţia noastră pământească poate să nu fie mare, dar Dumnezeu poate să folosească şi să înmulţească orice Îi este consacrat. Vasul de untdelemn era semnul celei mai mari sărăcii a văduvei, dar el a mai fost şi mijlocul folosit de Domnul pentru acoperirea tuturor nevoilor ei.

3 Şi el a zis: „Du-te de cere vase de afară de la toţi vecinii tăi, vase goale, şi nu cere puţine.

Nu cere puţine. Răspunsul văduvei avea să fie măsura credinţei ei şi, de asemenea, şi măsura a ceea ce urma să primească de la Domnul. Cu puţină credinţă ea avea să primească puţin, cu multă credinţă avea să primească mult.

4 Când te vei întoarce, închide uşa după tine şi după copiii tăi; toarnă din untdelemn în toate aceste vase şi pune deoparte pe cele pline.”

Verset ce nu a fost comentat.

5 Atunci ea a plecat de la el. A închis uşa după ea şi după copiii ei; ei îi apropiau vasele, şi ea turna din untdelemn în ele.

Va turna din untdelemn. Femeia n-a şovăit din cauza necredinţei. Ea a răspuns imediat instrucţiunilor profetului şi a antrenat şi colaborarea fiilor ei. Dacă fiii urmau să fie scăpaţi de viaţa de robie, ei trebuiau de asemenea să facă ceva pentru ei înşişi. Credinţa şi ascultarea ei au dat naştere la credinţă şi ascultare la fiii ei. Credinţa face să se ivească credinţă şi ascultarea din partea unuia încurajează ascultare din partea altora.

6 Când s-au umplut vasele, ea a zis fiului său: „Mai dă-mi un vas.” Dar el i-a răspuns: „Nu mai este niciun vas.” Şi n-a mai curs untdelemn.

N-a mai curs untdelemn. Dumnezeu nu mai poate da când omul nu este pregătit să primească. Miraculoasa provizie de untdelemn n-a încetat să curgă decât după ce ultimul vas fusese umplut.

7 Ea s-a dus de a spus omului lui Dumnezeu lucrul acesta. Şi el a zis: „Du-te de vinde untdelemnul şi plăteşte-ţi datoria; iar cu ce va rămâne, vei trăi tu şi fiii tăi.”

Plăteşte-ţi datoria. Văduva primise de la Domnul mai mult decât ceruse ea. Cererea ei fusese numai ca fii ei să fie scăpaţi de viaţa de robie. Dar, în sărăcia ei, ea mai avea multe nevoi. El dă mereu oamenilor binecuvântări mult mai mari decât cer pentru ei înşişi.

8 Într-o zi, Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce la ea. Şi ori de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea.

Sunem. O cetate în valea Izreel, cam la 8 km nord de muntele Ghilboa şi circa 26 km de muntele Carmel, unde se pare că, pe acea vreme, Elisei şi-a stabilit locuinţa (v. 25). În călătoriile lui încoace şi-ncolo, prin împărăţie, Elisei trecea adesea prin acest sat. Astăzi este cunoscut ca Solem.

O femeie bogată. [Great, KJV] Adică o femeie bogată (vezi 1Samuel 25:2; 2Samuel 19:32) sau una de rang mare.

A stăruit de el. Pentru Elisei, ospitalitatea acestui cămin confortabil a fost extinsă. Oamenii lui Dumnezeu au aceleaşi nevoi de hrană şi adăpost, ca semenii lor şi ei apreciază binecuvântările prieteniei şi împreunei-simţiri creştine. Viaţa vreunui serv credincios al lui Dumnezeu adesea este făcută fericită şi plăcută prin amabilitatea arătată lui de către cei pe care-i slujeşte.

9 Ea a zis bărbatului ei: „Iată, ştiu că omul acesta care trece întotdeauna pe la noi este un om sfânt al lui Dumnezeu.

Verset ce nu a fost comentat.

10 Să facem o mică odaie sus, cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni la noi.”

O mică odaie. Adesea bogăţia îl face pe posesor să fie egocentric şi să uite de nevoile şi dorinţele altora. Dar nu acesta a fost cazul cu această femeie nobilă din Sunem. Ea era o femeie de rang mare, dar ea n-a pierdut contactul obişnuit. Ea nu trăia numai pentru sine, ci se străduia să facă pe alţii fericiţi. Având propriile nevoi satisfăcute, ea se îngrijea de nevoile altora. Ea avea grijile şi răspunderile propriei gospodării, dar n-a îngăduit ca îndatoririle căminului ei să o facă să uite de nevoile şi confortul lui Elisei şi, poate, al multor altora. În călătoriile sale, adesea Elisei privea cu plăcere plăcutele ceasuri de odihnă şi relaxare din faţa sa, de care urma să aibă parte când ajungea în localitatea Sunem. Ospitalitatea amabilă ajută să fie adusă printre fiii oamenilor, puţină pace şi prietenie cerească.

11 Elisei, întorcându-se la Sunem, s-a dus în odaia de sus şi s-a culcat acolo.

Verset ce nu a fost comentat.

12 El a zis slujitorului său, Ghehazi: „Cheamă pe sunamita aceasta!” Ghehazi a chemat-o, şi ea a venit înaintea lui.

Cheamă pe sunamita aceasta. Sunamita fusese amabilă faţă de Elisei şi el avea să fie amabil faţă de ea. Dar ce ar putea face el ca să răsplătească favorurile pe care ea i le-a acordat? Ea n-avea nevoie de lucruri materiale. Dar Elisei a dorit să-i arate un semn al aprecierii lui. O inimă nobilă nu e mulţumită să primească o favoare, fără să dea ceva în schimb.

13 Şi Elisei a zis lui Ghehazi: „Spune-i: „Iată, pentru noi tu ţi-ai făcut toată tulburarea aceasta, noi ce putem face pentru tine? Trebuie să vorbim pentru tine împăratului sau căpeteniei oştirii?” Ea a răspuns: „Eu locuiesc liniştită în mijlocul poporului meu.”

Ce putem face pentru tine. Întrebarea a fost o întrebare de încercare, pentru că ea avea să descopere exact ceea ce era în inima femeii. A primit ea pe profet în numele unui profet sau avea o dorinţă tainică pentru a fi răsplătită cumva?

Să vorbim pentru tine împăratului. Elisei a recunoscut faptul că el avea o oarecare influenţă la curte şi la autorităţile cele mai înalte. Putea să fie vreo chestiune în care Elisei ar fi putut angaja pentru femeia din Sunem influenţa împăratului?

În mijlocul poporului meu. Răspunsul exprimă ideea că ea era pe deplin mulţumită. Ea trăia în pace împreună cu poporul ei şi nu avea nici o ceartă cu vecinii ei şi nici vreo altă problemă care să nu poată fi aranjată cu prietenii. Aceasta era o comunitate paşnică şi fericită şi nici împăratul, nici slujitorii lui nu puteau face nimic spre a face viaţa mai fericită.

14 Şi el a zis: „Ce să fac pentru ea?” Ghehazi a răspuns: „Ea n-are fiu, şi bărbatul ei este bătrân.”

Ce să fac pentru ea? A face ceva pentru o persoană care era deja deplin fericită şi care dispunea de tot ce avea nevoie din bunurile acestei lumi nu era lucru uşor, dar Elisei a stăruit în încercarea de a descoperi ceva cu care el să o servească.

Ea n-are fiu. Lucrul acesta era privit ca o nenorocire şi ca o ruşine (vezi Geneza 30,23; Deuteronom 7,13.14; 1 Samuel 1,6.7.11; Psalmul 128,3.4; Luca 1,25). Bărbatul ei este bătrân. Mai mult decât ar putea să-şi dorească un copil ea a crezut că nu mai era nici o speranţă, pentru că soţul ei era bătrân.

15 Şi el a zis: „Cheam-o!” Ghehazi a chemat-o, şi ea a venit la uşă.

La uşă. Poate din modestie şi maniere bune, pentru că nu era potrivit ca ea să intre în odaia lui Elisei.

16 Elisei i-a zis: „La anul, pe vremea aceasta, vei ţine în braţe un fiu.” Şi ea a zis: „Nu! domnul meu, omule al lui Dumnezeu, nu amăgi pe roaba ta!”

Vei ţine în braţe un fiu. Ceea ce este cu neputinţă la oameni, nu este imposibil la Dumnezeu. Dacă ea dorea un fiu, Dumnezeu putea să facă posibil acest lucru pentru ea. Făgăduinţa lui Elisei de a avea un fiu la anul era cu mult mai mult decât o speranţă zadarnică pentru ea.

Nu mă amăgi. Nu mă amăgi prezentându-mi speranţe care nu pot fi realizate. Compară cu neîncrederea lui Avraam (Geneza 17,17), a Sarei (Geneza 18,12) şi a lui Zaharia (Luca 1:20) când le-a fost făgăduit un copil.

17 Femeia a rămas însărcinată şi a născut un fiu chiar pe vremea aceea, în anul următor, cum îi spusese Elisei.

Pe vremea aceea. Un adevărat profet al lui Dumnezeu nu face preziceri false în numele Domnului. Cum a făgăduit Elisei, aşa s-a întâmplat.

18 Copilul s-a făcut mare. Şi într-o zi, când se dusese pe la tatăl său la secerători,

Verset ce nu a fost comentat.

19 a zis tatălui său: „Capul meu! Capul meu!” Tatăl a zis slujitorului său: „Du-l la mama sa!”

Capul meu. Probabil un caz de insolaţie. Seceratul era o lucrare istovitoare, adusă la îndeplinire pe cea mai caldă vreme a anului.

20 Slujitorul l-a luat şi l-a dus la mama sa. Şi copilul a stat pe genunchii mamei sale până la amiază, şi apoi a murit.

Apoi a murit. Întristare şi bucurie, plâns şi râs, viaţă şi moarte nu sunt prea îndepărtate una de alta, în trecerea omului muritor prin această lume a păcatului. Fiul sunamitei adusese bucurie în cămin, dar tot el a fost mijlocul prin care s-a adus chin în inimă. El a fost dat sunamitei de Domnul, dar acum moartea îl pretindea ca fiind al ei.

Trimite-mi.Era un sezon de producţie, foarte ocupat, şi toţi oamenii şi animalele acelei aşezări se aflau pe câmp. Dar ea a cerut folosirea imediată a unuia dintre animale şi pe un slujitor.

La omul lui Dumnezeu. Ca soţie conştiincioasă, femeia şi-a informat soţul despre călătoria pe care şi-a propus s-o facă şi despre faptul că a plănuit să se întoarcă repede, dar n-a explicat motivul călătoriei ei. Poate că, dacă ea l-ar fi informat despre intenţia ei de a chema profetul să-i învie fiul, care deja era mort, el putea să considere călătoria ca nefolositoare şi putea să facă o încercare de a

o abate de la scopul ei. Cazul era o chestiune de credinţă şi se părea că ea a păstrat-o între ea şi Dumnezeu.

21 Ea s-a suit, l-a culcat pe patul omului lui Dumnezeu, a închis uşa după ea şi a ieşit.

Verset ce nu a fost comentat.

22 A chemat pe bărbatul ei şi a zis: „Trimite-mi, te rog, un slujitor şi o măgăriţă; vreau să mă duc în grabă la omul lui Dumnezeu, şi apoi mă voi întoarce.”

Verset ce nu a fost comentat.

23 Şi el a zis: „Pentru ce vrei să te duci astăzi la el? Doar nu este nici lună nouă, nici Sabat.” Ea a răspuns: „Fii pe pace!”

Nici lună nouă, nici Sabat. Amândouă erau zile sfinte, ocazii pentru jertfe şi adunări solemne (2 Cronici 2,4; Isaia 1,13; Osea 2,11; Amos 8,5). Evident că, în astfel de zile trebuie să fi fost obişnuit ca poporul să se adune în scop de închinare sau pentru instruire şi edificare religioasă. Dacă ar fi fost lună nouă sau Sabat, călătoria femeii la profet n-ar fi fost privită ca ciudată, dar aşa cum era, soţul n-a putut înţelege scopul ei.

Fii pe pace. În mod literal, pace. Răspunsul a fost un răspuns al credinţei şi al speranţei. Copilul era mort, dar ea n-a dat curs durerii şi disperării. Dacă prima dată omul lui Dumnezeu a putut să mijlocească la Dumnezeu să îi dăruiască cu un copil, el putea să aibă şi putere de la Dumnezeu să-i redea copilul. Oricât de grea ar putea fi problema, când încredinţăm o chestiune în mâinile lui Dumnezeu, putem avea deplină siguranţă că va fi bine. Poate că răspunsul nu va fi întotdeauna exact ceea ce dorim, dar putem avea pace şi ne putem pleca cu smerenie şi supunere faţă de voinţa Sa.

24 Apoi a pus şaua pe măgăriţă şi a zis slujitorului său: „Mână şi pleacă, să nu opreşti pe drum decât când ţi-oi spune.”

Să nu opreşti. Ea a zorit pe slujitor să meargă cu toată viteza posibilă, oricât de neplăcut ar putea fi pentru ea. Drumul călare avea să fie de vreo 26 km şi nu avea să fie uşor, dar ea avea un singur gând şi acesta era să ajungă la profet cât mai repede posibil.

25 Ea a plecat deci şi s-a dus la omul lui Dumnezeu, pe muntele Carmel. Omul lui Dumnezeu a văzut-o de departe şi a zis slujitorului său, Ghehazi: „Iată pe sunamita aceea!

A văzut-o. Locuinţa profetului probabil că era pe o înălţime de unde se putea vedea o mare parte a văii de jos. Elisei a văzut văduva în depărtare şi a recunoscut-o.

26 Acum, aleargă, dar, înaintea ei şi spune-i: „Eşti bine? Bărbatul tău şi copilul sunt bine?” Ea a răspuns: „Bine.”

Aleargă înaintea ei. Elisei a ştiut de îndată că s-a întâmplat ceva rău şi, fără să aştepte să se apropie de el, a trimis pe slujitorul lui să o întâmpine spre a afla, dacă era posibil, motivul venirii ei. Bine. Din nou, răspunsul ei a fost în mod literal, pace. Povara inimii ei avea să fie

descoperită numai profetului, nu slujitorului lui.

27 Şi cum a ajuns la omul lui Dumnezeu pe munte, i-a îmbrăţişat picioarele. Ghehazi s-a apropiat s-o dea înapoi. Dar omul lui Dumnezeu a zis: „Las-o, căci este tare amărâtă, şi Domnul mi-a ascuns lucrul acesta şi nu mi l-a făcut cunoscut.”

I-a îmbrăţişat picioarele. Biblia raportează numeroase cazuri de conduită asemănătoare, cu ocazia cererilor stăruitoare (Matei 18:29; Marcu 7:25; Luca 8:41; Ioan 11:32; etc.).

S-o dea înapoi. Insensibilul slujitor n-a reuşit să înţeleagă situaţia şi a încercat în mod grosolan s-o dea la o parte.

Căci este tare amărâtă. Elisei a văzut de îndată că o durere nestăpânită a umplut inima femeii şi inima lui a fost cuprinsă de simpatie faţă de ea. Adevăratul copil al lui Dumnezeu, a cărui inimă este umplută cu iubire şi simpatie, va fi mişcată de compasiune faţă de toţi cei greu împovăraţi şi, întocmai ca Învăţătorul său, el se va strădui să le dea odihnă. Adevărata iubire este tandră şi amabilă şi răspunde la apelurile acelora care se află în nevoi.

Mi-a ascuns lucrul acesta. Uneori Domnul a găsit potrivit să descopere slujitorului Lui împrejurările speciale ale unei persoane, dar nu totdeauna. Nici un profet nu posedă toată cunoştinţa. Descoperirile sunt făcute numai în acord cu voinţa lui Dumnezeu. Faptul că un profet nu cunoaşte toate faptele în legătură cu o situaţie specială, nu este o dovadă că nu este profetul adevărat al Domnului. Profeţii sunt şi ei oameni, şi cunoştinţa şi judecata lor sunt limitate, întocmai ca în cazul celorlalţi oameni. Numai când Domnul le dă descoperiri speciale şi înţelepciune, cuvintele lor au autoritate unică. Ideea că în astfel de cazuri, un profet ar trebui să deţină toate datelor este nejustificată.

28 Atunci ea a zis: „Am cerut eu oare domnului meu un fiu? N-am zis eu: „Nu mă amăgi”?”

Am cerut eu, oare… un fiu? Femeia nu reproşează aşa de mult profetului în timp ce îşi vărsa amărăciunea durerii sufletului ei. În primul rând, ea n-a cerut acest copil; el era rezultatul făgăduinţei. Dar, copilul dăruit ei astfel, îi era luat acum de la ea. Ea n-a spus aceasta în cuvinte multe şi nici nu era nevoie s-o facă, pentru că Elisei înţelegea acum deplina însemnătate a durerii ei. Cuvintele ei descoperă amărăciunea necazului ei. Ea ştia doar că acest fiu, pe care ea nu l-a cerut, a murit şi că durerea ei este infinit mai mare decât dacă nu i-ar fi fost îngăduit niciodată să cunoască iubirea lui.

29 Şi Elisei a zis lui Ghehazi: „Încinge-ţi mijlocul, ia toiagul meu în mână şi pleacă. Dacă vei întâlni pe cineva, să nu-l întrebi de sănătate; şi dacă te va întreba cineva de sănătate, să nu-i răspunzi. Să pui toiagul meu pe faţa copilului.”

Încinge-ţi mijlocul. Elisei ştia că femeia era sleită de puteri din cauza călătoriei grăbite şi că o călătorie de întoarcere va fi cu mult mai grea şi mai penibilă. El însuşi nu s-a ferit de călătorie, dar, de îndată ce el a aflat că fiul era mort, el a trimis pe slujitorul său cu instrucţiuni cu privire la desfăşurarea acţiunii.

Ia toiagul meu. Toiagul era semnul slujbei profetice a lui Elisei şi,ca şi toiagul lui Moise (Exod 4,17; 17,5.9; Numeri 20,8.9), era simbolul puterii lui Dumnezeu cu care aveau să se facă minuni în Numele Domnului.

Să nu-l întrebi de sănătate. Nu în sensul că slujitorul să fie grosolan sau nepoliticos, ci pentru că el nu trebuia să piardă timp pe drum. În Orient, salutările sunt lungi şi ceremonioase şi politeţea îţi lua mult timp.

30 Mama copilului a zis: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi părăsi.” Şi el s-a sculat şi a mers după ea.

Nu te voi părăsi. Femeia avea mai multă credinţă în Elisei decât în slujitorul lui. Ea cunoştea puterea slujbei şi a rugăciunilor lui Elisei, şi şi-a pus toată încrederea în el. Domnul putea să restituie copilul numai printr-un cuvânt de cerere rostit de Elisei. El putea să aleagă să privească la toiagul profetului şi la slujitorul lui şi să readucă astfel la viaţă, pe copil. Dar femeia greu lovită de durere a privit la Elisei ca la solul prin care Domnul avea să-Şi arate puterea Sa, iar Domnul a văzut potrivit să onoreze credinţa ei şi să o trateze în acord cu dorinţa sufletului ei.

31 Ghehazi le-o luase înainte şi pusese toiagul pe faţa copilului, dar n-a dat nici glas, nici semn de simţire. S-a întors înaintea lui Elisei, i-a spus lucrul acesta şi a zis: „Copilul nu s-a trezit.”

Nici un glas, nici semn de simţire. Cuvintele acestea înseamnă că Ghehazi se aştepta ca Dumnezeu să onoreze punerea toiagului pe faţa copilului. Pentru ce n-a fost readusă viaţa, nu ni se spune. Poate că, dacă femeia ar fi avut credinţă că Domnul putea să-i răspundă cu ajutorul toiagului lui Elisei şi a slujitorului lui, Ghehazi, răspunsul ar fi venit pe calea aceea. Sau poate că erau unele slăbiciuni în viaţa lui Ghehazi care îl împiedicau să fie un mijloc de aducere la îndeplinire a minunatelor fapte ale puterii divine. Nu-i este dat omului să cunoască motivele pentru care Domnul alege sau nu alege să lucreze într-un anumit fel.

Nu s-a trezit. Aceasta nu înseamnă că era doar adormit copilul, pentru că el decedase la amiază în poala mamei sale (v. 20), iar în versetul 32 el este declarat mort. În Biblie, moartea este privită ca un somn (Deuteronom 31,16; 1 Regi 2,20; Daniel 12,2; Ioan 11,11-14; Fapte 13,36).

32 Când a ajuns Elisei în casă, iată că murise copilul, culcat în patul lui.

Verset ce nu a fost comentat.

33 Elisei a intrat şi a închis uşa după ei amândoi şi s-a rugat Domnului.

S-a rugat. Prin cea mai serioasă rugăciune a credinţei, femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi (Evrei 11,35).

34 S-a suit şi s-a culcat pe copil; şi-a pus gura pe gura lui, ochii lui pe ochii lui, mâinile lui pe mâinile lui, şi s-a întins peste el. Şi trupul copilului s-a încălzit.

S-a culcat pe copil. Nu este arătat motivul pentru care Elisei a folosit a folosit acea metodă în readucerea copilului la viaţă. El a putut fi instruit pe cale divină de Domnul să folosească aceste mijloace, sau el a putut imita procedeul lui Ilie (1 Regi 17,21). Rugăciunea nu exclude folosirea altor mijloace. Corpul profetului putea, într-adevăr, să transmită căldură corpului mort al copilului, dar nu aceasta a fost ceea ce a redat copilului viaţă. Hristos, care a dat de prima dată viaţă, a fost Acela prin care băiatul a fost readus dintre cei morţi. După cum Domnul a redat viaţa acestui copil mort, tot aşa, la a doua venire, El va învia pe toţi credincioşii Lui, care acum dorm în mormintele lor (Isaia. 26,19; Ioan 5,28.29: 1 Corinteni. 15,52; 1 Tesaloniceni 4,16; Apocalipsa 1,18).

35 Elisei a plecat, a mers încoace şi încolo prin casă, apoi s-a suit iarăşi şi s-a întins peste copil. Şi copilul a strănutat de şapte ori şi a deschis ochii.

Verset ce nu a fost comentat.

36 Elisei a chemat pe Ghehazi şi a zis: „Cheamă pe sunamita.” Ghehazi a chemat-o, şi ea a venit la Elisei, care a zis: „Ia-ţi fiul!”

Ia-ţi fiul. Când copilul fusese readus la viaţă, mama a fost chemată să intre şi să-şi ia fiul .Când Ilie a înviat pe fiul văduvei, el l-a dus la mama lui (1 Regi 17,23) şi întocmai ca şi Isus, când El a înviat pe fiul văduvei din Nain, El l-a redat mamei sale (Luca 7,15). Inima lui Isus simte cu fiecare mamă care plânge pierderea unui copil, şi în ziua fericitei învieri, copiii care dorm acum în mormintele lor vor fi din nou aduşi la viaţă, spre a fi duşi de îngeri şi puşi în braţele mamelor lor (GC. 645).

37 Ea s-a dus şi s-a aruncat la picioarele lui şi s-a închinat până la pământ. Şi şi-a luat fiul şi a ieşit afară.

S-a închinat. Cuvintele mamei nu sunt redate. Mulţumirea ei era prea mare pentru cuvinte. În adâncă recunoştinţă, ea s-a aruncat la picioarele profetului, revărsându-şi, fără îndoială în lacrimi de bucurie, mulţumirile inimii unei mame care şi-a reprimit dintre cei morţi pe copilul ei înviat. Credinţa arătată de ea în Dumnezeu şi în profetul Său, n-a fost fără folos.

38 Elisei s-a întors la Ghilgal, şi în ţară bântuia o foamete. Pe când fiii prorocilor şedeau înaintea lui, a zis slujitorului său: „Pune oala cea mare şi fierbe o ciorbă pentru fiii prorocilor!”

La Ghilgal. Vezi cele despre cap. 2,1. Ilie făcuse mult pentru întărirea lucrării Domnului prin interesul arătat de el faţă de aceste centre importante de instruire, unde tinerii puteau să primească

o pregătire pentru viaţa de slujire a semenilor lor. Elisei a continuat să arate interes faţă de aceste şcoli. El le vizita spre a da încurajare şi sfat necesar. Bântuia o foamete. Foametea era obişnuită în Palestina antică şi aducea multă suferinţă şi adesea moartea (vezi cele despre Geneza 12,10).

Şedeau înaintea lui. Probabil că ocazia aceasta era o oră de instruire spirituală. După cum Maria şedea la picioarele lui Isus, tot aşa aceşti tineri şedeau înaintea lui Elisei şi aflau de la el învăţăturile lui Dumnezeu. Acestea erau privite ca ore preţioase şi prezent avea să fie şi Duhul Sfânt care aducea la cunoştinţă tinerilor învăţăturile credinţei şi încrederii în Dumnezeu. Ei învăţau să preţuiască lucrurile Duhului mai mult decât hrana lor zilnică.

Pune oala cea mare. Hrana spirituală este importantă, dar şi trupul are nevoie să fie hrănit. Probabil că Elisei a fost impresionat când a văzut în figurile slabe ale elevilor, efectele foametei care pustia ţara. Interesat de bunăstarea lor spirituală, el a arătat interes şi faţă de nevoile lor fizice. S-a dat dispoziţie să fie pusă oala cea mare, ca astfel toţi să poată fi hrăniţi.

39 Unul din ei a ieşit pe câmp să culeagă verdeţuri; a găsit viţă sălbatică şi a cules din ea curcubete sălbatice, până şi-a umplut haina. Când s-a întors, le-a tăiat în bucăţi în oala cu ciorbă, căci nu le cunoştea.

Pe câmp. Probabil că şcolile profeţilor erau toate situate în localităţi rurale, unde elevii aveau ocazia să cultive propria lor hrană şi să primească o instruire în lucrările agricole (vezi PP 593; PK 230). Din caua lipsei de hrană, elevii din şcolile profeţilor evident că erau obligaţi să iasă la câmp s

o caute.

Viaţă sălbatică. Soiul exact de plantă amintită aici n-a fost identificat exact. Unii socotesc că ea se referă la un fel de castravete sălbatic sau dovleac, având forma de ou şi cu gust amar. Când este mâncat, produce durere şi curăţire forţată. Probabil că tinerii au luat aceşti castraveţi sălbatici drept castraveţi obişnuiţi care erau foarte mult apreciaţi ca hrană (Numeri 11,5). În Palestina, se mai afla o plată căţărătoare, cunoscută sub numele de colocynt, cu frunze înguste de culoare verde deschis şi cu fructe asemănătoare cu pepenii, care pot avea efecte fatale. Septuaginta şi Vulgata le socotesc a fi colocynţi.

Nu le cunoştea. Faptul că un om este profet, nu-l face atotcunoscător, nici nu-l scuteşte de la exercitarea oricărei griji şi precauţii. Acest tânăr, necunoscând natura acestor verdeţuri din faţa lui a adunat otravă şi a pus în pericol viaţa tuturor care s-au împărtăşit de roadele muncii lui.

40 Au dat oamenilor acelora să mănânce. Dar, cum au mâncat din ciorba aceea, au strigat: „Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!” Şi n-au putut să mănânce.

Moartea este în oală. Probabil că gustul amar a descoperit de îndată faptul că hrana era otrăvitoare. Aceasta a putut fi amestecată cu alte verdeţuri care erau pe deplin nutritive, dar curcubeţii şi-au răspândit otrava lor în oala întreagă. Păcatul este otrava morţii. Influenţa lui se răspândeşte. În o mie de forme diferite, el este pus în faţa noastră spre a ne aduce suferinţă şi durere. Singura cale de siguranţă este în înlăturarea păcatului şi a greşelii de orice fel, oriunde s-ar afla acesta. Altfel, rezultatul inevitabil va fi moartea.

41 Elisei a zis: „Luaţi făină.” A aruncat făină în oală şi a zis: „Dă oamenilor acestora să mănânce.” Şi nu mai era nimic vătămător în oală.

Luaţi făină. Nu este descoperit dacă făina era antidotul natural pentru ierburile otrăvitoare. Ea putea să aibă aceeaşi semnificaţie ca şi sarea care a fost aruncată în apele rele de le Ierihon (cap. 2,20-22). Făina era nutritivă, o sursă de viaţă şi sănătate pentru cei care o consumau. În mâna profetului, ea a devenit un simbol al vieţii care a contracarat efectele cele rele ale seminţelor morţii. Aici se află o învăţătură spirituală. Evanghelia lui Hristos este pâinea vieţii pentru cei ce se află sub condamnarea morţii. Nu are importanţă cât de îndelungat timp sau cât de mult a luat parte păcătosul la relele roade ale morţii, în Evanghelie există putere de vindecare şi refacere. Tot răul făcut de păcat, Duhul Sfânt are putere să-l desfacă. Dumnezeu are antidot pentru orice formă de rău. Hristos este izvorul vieţii veşnice pentru orice om care vrea să trăiască (Ioan 6,27; 33,35).

42 A venit un om din Baal-Şalişa. A adus pâine din cele dintâi roade omului lui Dumnezeu, şi anume douăzeci de pâini de orz şi spice noi în sac. Elisei a zis: „Dă oamenilor acestora să mănânce.”

Baal-Şalişa. Nu există date suficiente spre a localiza în mod sigur această cetate. S-ar putea să fie aceea a districtului Şalişa (vezi c. despre 1 Samuel 9,4). Unii o identifică cu satul modern Kefr Thilth, cam la 24 km nord de Lyda şi cam la 21 km nord-vest de Ghilgal (2 Regi 2,1), unde se afla profetul Elisei la data aceasta (PK 241), care vizita şcoala profeţilor.

Din cele dintâi roade. După legea lui Moise, orice întâi rod al secerişului trebuia oferit lui Dumnezeu, şi trebuiau date profeţilor (Numeri 18,12.13; Deuteronom 18,4). În acest caz, un oarecare închinător credincios al lui Iehova a adus primele lui roade lui Elisei omul lui Dumnezeu. Preoţii levitici se retrăseseră cu mult timp înainte de aceasta din regatul de nord (2 Cronici 11,13.14) şi unii dintre cei evlavioşi din Israel probabil că au recunoscut în profeţi pe reprezentanţii lui Iehova cărora ei puteau să le aducă darurile cerute de lege, spre a fi date preoţilor.

De orz. Orzul se folosea de obicei în Palestina ca hrană pentru animale, dar uneori se făcea din el turte sau pâini (Judecători 7,13; Ioan 6,9) şi mâncate de oameni, deşi era socotit ca ale doilea după grâu.

Spice noi. Ebraicul karmel fruct, rod. Grăunţe sau probabil vreun produs de grădină. Cuvântul ebraic tradus învelitoare şi în marginală sacoşă sau îmbrăcăminte nu se află nicăieri în altă parte în Scriptură. Sensul lui este nesigur. Unii sugerează ca fiind sac sau pungă.

Dă oamenilor. Era un timp de lipsă, chiar şi pentru profet şi pentru cei ce erau împreună cu el. Oamenii erau flămânzi şi în lipsă de hrană. Elisei s-ar fi putut gândi la sine şi la propriile lui interese, dar în loc de aceasta, el s-a gândit la acelea ale oamenilor. Tot aşa şi Isus, când cu ucenicii Lui în locuri pustii a văzut o gloată mare, I s-a făcut milă de ea (Matei 14,14). Când s-a făcut seară, ucenicii au dorit să-i lase să plece, pentru ca să-şi poată găsi de-ale mâncării pentru ei înşişi, dar cuvintele Domnului au fost: N-au nevoie să plece; daţi-le voi să mănânce (Matei 14,16). Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi copiilor Lui, când ei privesc asupra gloatei obosite şi în lipsă, de pe pământ. Daţi-le oamenilor ca să aibă ce mânca.

43 Slujitorul său a răspuns: „Cum pot să dau din ele la o sută de inşi?” Dar Elisei a zis: „Dă oamenilor să mănânce; căci aşa vorbeşte Domnul: „Vor mânca şi va mai rămâne.”

Slujitorul. Ebraicul meşaret, un serv, dar în general de un rang mai mare decât înseamnă ebeb, cuvântul obişnuit pentru serv. Astfel Iosua este numit meşaret de Moise (Exod 24,13), iar îngerii sunt numiţi meşaretim, slujitori (Psalmul 104,4).

Slujitorul a privit la primele roade cu ochii unui om, dar Elisei a privit asupra aceluiaşi dar de hrană cu ochiul credinţei şi al lui Dumnezeu. Pentru slujitor, porunca profetului a părut aproape nebunească şi imposibil de adus la îndeplinire. Cum ar putea cele 20 de turte mici de orz şi câteva grăunţe să satisfacă foamea a 100 de oameni? Cam de acelaşi fel a fost şi întrebarea lui Andrei, fratele lui Simon Petru, când Isus urma să hrănească mulţimea cu cinci pâini de orz şi 2 peşti. Ce sunt aceştia la atâţia? (Ioan 6,9). Astăzi mulţimile sunt flămânde din lipsă de credinţă din partea acelora care cheamă a fi copii ai lui Dumnezeu.

44 Atunci le-a pus pâinile înainte; şi au mâncat şi le-a mai şi rămas, după cuvântul Domnului.

După cuvântul Domnului. Elisei a vorbit prin inspiraţie. Un profet care vorbeşte în numele Domnului, vorbeşte totdeauna cuvintele lui Dumnezeu. La Dumnezeu există putere fără margini. Resursele Sale pot să împlinească nevoile tuturor. Atingerea mâinii Sale poate face să înmulţească cea mai mică provizie. Puterea lui Dumnezeu a fost aceea care a făcut ca acele câteva pâini să se înmulţească până ce toţi cei prezenţi au avut din destul spre a satisface nevoile lor. Necunoscutul gospodar a adus darul lui din primele roade lui Elisei, ca un dar pentru Dumnezeu. Domnul a acceptat acel dar şi a lăsat binecuvântarea Sa asupra lui. Tot aşa primeşte şi binecuvântează Dumnezeu şi astăzi darurile noastre. Oriunde este vorba de o lucrare de făcut, copiii lui Dumnezeu nu trebuie să privească la ei înşişi şi la propriile lor lipsuri, ci la Dumnezeu şi la nemărginitele Lui provizii pentru toţi. Ceea ce ei deţin pot să pară cu totul nepotrivit spre a satisface nevoile celor lipsiţi; dar cu binecuvântarea lui Dumnezeu acestea se pot dovedi mai mult decât suficiente.

Cerul este mai aproape de pământ decât cred mulţi. Dumnezeu este întotdeauna interesat de copiii Lui în nevoie de pe pământ şi El este totdeauna gata să îndestuleze nevoile lor. Nu există ţară sau popor pe pământ unde puterea lui Dumnezeu să nu fie la lucru, îndeplinind lipsurile celor în nevoie. Orice produs al grădinii sau al ogorului dă mărturie despre puterea care lucrează miraculos a lui Dumnezeu şi despre nemărginita Lui iubire. Dumnezeu este totdeauna la lucru, privind la interesele plăpânzilor lui copii de pe pământ. Manifestările iubirii Sale pot să nu fie văzute astăzi într-un fel atât de deosebit cum au fost în zilele lui Elisei, dar dacă ochii noştri ar putea fi deschişi, am recunoaşte mult mai lămurit şi mult mai adesea decât o facem că Dumnezeu încă mai este de faţă şi că El încă mai lucrează din iubire şi îndurare cu copiii nevoiaşi de pe pământ. Copiii credincioşi ai lui Dumnezeu pot să mai aducă încă Domnului darurile lor, şi cu puterea şi binecuvântarea Lui, micile lor provizii pot fi înmulţite de multe ori spre a îndestula nevoile fizice şi spirituale ale mulţimilor pământului. Lumea are nevoie astăzi este o pătrundere spirituală şi credinţă mai mare, curaj şi împreună simţire, tărie şi spiritul profetului Elisei.

COMENTARIILE LUI E. G. WHITE

1 – 44 PK 235-243 38 – 41 PK 240

8 – 10, 14 – 17 PK 237 39, 40 Ev 127

18 – 22, 25 – 31 PK 238 42 – 44 PK 241; GT 466

32 – 37 PK 239 43 PK 243