Atalia. Moartea lui Ahazia, prin mâna lui Iehu, a avut loc la scurt timp moartea lui Ioram din Izreel (cap. 9,24.27). Cu toate acestea, domnia lui Iehu a început înainte de domnia lui Atalia deşi numai cu puţin timp, posibil numai cu câteva zile sau săptămâni. Dacă are vreo semnificaţie deosebită faptul că raportul despre urcarea pe tron al lui Iehu (cap. 9,12.13) precede pe acela al Ataliei (cap. 11,1-3) nu poate fi determinat (vezi p. 145 în orig. n. tr). Având în vedere faptul că Iehu este prezentat ca luând iniţiativă în evenimentele care au adus la înscăunarea lui (cap. 9, 111), ar fi numai normal de aşteptat ca scriitorul cărţii 2 Regi să păstreze continuitatea narativă, raportând, mai întâi, proclamarea lui Iehu ca împărat (vezi cele despre Geneza 25,19; 27,1; 35,29; Exod 16,33.35; 18,25). A prezenta mai întâi pe Atalia, ar fi întrerupt continuitatea raportului.

Pe toţi cei de neam împărătesc. Se pare că Atalia a moştenit spiritul furtunos şi însetat de sânge al mamei ei, Izabela, ca soţie a lui Ioram, şi mamă a lui Ahazia, ea poate fi socotită ca dominând politica din Iuda în timpul acestor două domnii. Influenţa lui Israel a lăsat o puternică impresie asupra lui Iuda în timpul acestei perioade (cap. 8,18.27). Acum Atalia a căutat să continue în propriul ei nume. Uciderea tuturor rudelor ei din Israel a fost o lovitură severă pentru ea. Înainte de a se fi putut făuri vreun plan împotriva ei în Iuda, ea a lovit prima. Ea a crezut că a nimicit cu desăvârşire pe urmaşii lui David.

Ioşeba. Probabil o soră vitregă a lui Ahazia – fiica lui Ioram, nu de la Atalia, ci de la altă soţie. Ea era soţia lui Iehoiada, marele preot (2 Cronici 22,11). Când i-a omorât. Ioas n-a fost luat dintre trupurile celor deja ucişi, ci dintre prinţii care erau condamnaţi la moarte.

În camera paturilor. Nu în palat, ci în cartierul Templului pentru preoţi. Cu greu ar fi putut Ioşeba să fie în măsură să ţină copilul ascuns în palat, unde orice, avea să fie sub ochiul veghetor al reginei. Dar în cartierul Templului ea putea să se aştepte să exercite controlul în mare măsură.

Domnea Atalia. Raportul despre domnia lui Atalia este scurt. Ea a fost în aşa măsură dispreţuită încât cronicarii evrei n-au lăsat amănunte cu privire la natura domniei ei. Totuşi, dintr-o comparaţie a lui 2 Regi 12,5-11 cu 2 Regi 11,18 şi 2 Cronici 24,7 este lămurit că Atalia s-a străduit să pună capăt închinării la Iehova şi să statornicească exclusiva închinare la Baal. Serviciile de la Templu par să fi fost discontinui, şi Templul însuşi a fost lăsat să cadă într-o stare de degradare. Vasele sacre ale Templului care mai înainte au fost folosite la închinarea adusă lui Iehova, fără îndoială că au fost trecute la preoţii lui Baal.

Al şaptelea an. Evident că al domniei Ataliei. Menţionarea revoltei care a pus capăt stăpânirii ei ca având loc în anul al şaptelea şi afirmaţia că succesorul ei, Ioas, a început să domnească în al şaptelea an al lui Iehu (cap. 12,1) lămureşte acest lucru.

Iehoiada. Marele preot din acest timp trebuie să fi fost un bărbat venerabil, în vârstă cam de

o sută de ani. La data morţii lui, el era în vârstă de 130 de ani. El a murit înainte de sfârşitul timpului de domnie a lui Ioas (2 Cronici 24,15.17), care a domnit 40 de ani (2 Regi 12,1). Ţinând seamă de lungimea timpului de domnie al regilor de mai înainte, s-ar părea că Iehoiada nu se putea naşte mai târziu decât în prima parte a domniei lui Roboam, posibil în timpul domniei lui Solomon. În felul acesta, el a trăit pe parcursul multor ani ai împestriţatei istorii a ţării sale.

Pe sutaşi. Textul se citeşte literal stăpânitori peste Carian şi păzitori. Cinci din aceşti bărbaţi sunt amintiţi pe nume în 2 Cronici 23,1. Carianii probabil că erau mercenari străini folosiţi pentru paza regală ca şi cheretiţii (vezi 1 Samuel 30,14; 2 Samuel 8,18; 15,18; 20,7.23; 1 Regi 1,38.44; 1 Cronici 18,17). Folosirea mercenarilor străini era obişnuită în Orientul antic. Sutaşii invitaţi de Iehoiada la o conferinţă secretă pare în felul acesta că au fost comandanţii pazei regale. Pentru o astfel de lovitură îndrăzneaţă, Iehoiada a luat măsuri să fie sigur de succesul misiunii sale, pentru că avea de partea sa pe comandanţii a căror datorie era să apere pe împărat.

Fiul împăratului. Comandanţilor gărzii li s-a prezentat acum pe fiul lui Ahazia, tânărul care era regele de drept al lui Iuda şi pe acela faţă de care datoria acestor comandanţi era să-l păzească.

Le-a poruncit. Iehoiada a dat aceste porunci ale lui pazei palatului în calitatea sa de păzitor al împăratului.

În ziua Sabatului. S-a sugerat că Sabatul a fost ales pentru inaugurarea noului regim. Pe de altă parte, referirea la Sabat poate însemna doar că sistemul de împărţire a muncii în Sabat a constituit un model potrivit pentru distribuirea prezentă a însărcinărilor.

La casa împăratului. O grupă trebuia să stea de pază chiar la palat.

La poarta Sur. Numită şi poarta Iesod (2 Cronici 23,5). Poarta aceasta n-a fost identificată; poate că a fost poarta care ducea la Templu.

Poarta dinapoia alergătorilor. Tot aşa, nici această poartă nu a fost identificată; ea poate că a fost poarta din spatele palatului. În cazul acesta, scopul trebuie că a fost de a avea palatul sub control complet. Aranjamentul pare să fi fost că oamenii care erau normal în serviciu ,să fie reţinuţi pe poziţiile lor acolo. Prezenţa lor nu avea să dea naştere la suspiciuni.

Să nu lăsaţi pe nimeni să intre. (în engl. booken doen). Ebraicul massach. Acest cuvânt se întâlneşte numai aici, şi sensul lui este obscur. LXX-a nu traduce cuvântul. Mulţi comentatori evrei îl redau prin fără distrugerea minţii (fără lipsă de atenţie n.tr.).

Cei ce ies. Oamenii care probabil că ieşeau din slujbă, în mod normal, în ziua Sabatului.

De lângă împărat. Veghetorii care în mod normal nu erau de serviciu în Sabat trebuiau să fie la Templu spre a păzi pe tânărul împărat.

Să omorâţi. Oricine ar fi încercat să se apropie de şirurile paznicilor din jurul împăratului trebuia să fie imediat ucis. În manevra care era gata să aibă loc ,factorul cel mai important era salvarea vieţii tânărului împărat, pentru că, cu siguranţă, partizanii Ataliei aveau să facă tot efortul spre a-l ucide.

Suliţele şi scuturile… lui David. Vechile suliţe şi scuturi ale lui David, probabil că pe vremea aceasta erau privite ca relicve şi nu mai erau folosite de gardă. Se dă de înţeles că membrii gărzii, care trebuiau să fie la templu în acea zi spre a păzi pe regele cel nou, veniseră la templu neînarmaţi. Aceasta era spre a micşora suspiciunea. Dacă revoluţia a fost plănuită pentru Sabat (vezi cele de la v. 5), s-ar putea ca oamenilor să li se fi spus de către ofiţerii lor să fie prezenţi la templu în acel Sabat în vederea unui scop deosebit de închinare; şi dacă ei erau păzitori ai Sabatului aceasta nu avea să dea naştere la nici o suspiciune. Dacă, totuşi li s-ar fi spus să vină la templu cu armele lor, în ziua lor liberă secretul ar fi fost de îndată dat la iveală şi complotul ar fi eşuat.

Cu armele în mână. Oamenii aceştia erau gata pentru acţiune imediată. Armele acelea vechi ale lui David văzuseră multe acţiuni vitejeşti dar rareori au avut ele răspunderea pe care o aveau în această zi. Protejarea vieţii acestui băieţel a luat proporţii dramatice în lumina făgăduinţei lui Dumnezeu faţă de David (vezi 1 Regi 2,4; 8,25). El era tot ceea ce a mai rămas din cei eligibili pentru tron.

Latura dreaptă. Din poziţie cu faţa spre răsărit. Latura dreaptă a Templului era la sud şi cea stângă era la nord.

Lângă altar. Altarul arderilor de tot se afla direct în faţa porticului templului. Regele trebuia să stea în porticul templului în plin văz al închinătorilor din curte. Soldaţii au fost regrupaţi pe mai multe rânduri în adâncime de-a curmezişul întregului front al templului spre a împiedica pe oricine să intre acolo. Au fost date ordine exprese ca nimeni să nu intre în Casa Domnului afară de preoţi şi leviţii de slujbă (2 Cronici 23,6).

Fiul împăratului. Tânărul prinţ fusese ascuns în templu, şi după ce garda a ocupat poziţia ei, el a fost adus în faţă pentru ceremoniile încoronării, lângă unul dintre stâlpii porticului templului (2 Cronici 23,13). Aceasta n-a fost ocazie obişnuită şi fiecare pregătire posibilă fusese făcută în armonie cu importanţa ei. Leviţii au fost adunaţi din toată ţara şi, de asemenea, şi pe capii de familii din Israel (2 Cronici 23,2).

Mărturia. Ebraicul ha’ eduth, termenul folosit de obicei pentru Cele Zece Porunci. Mărturia se poate să fi fost cartea legii. Dacă e aşa, folosirea acestei legi în ceremonia încoronării avea să însemne consacrarea regelui faţă de legea Domnului, în conformitate cu care el avea să-şi organizeze viaţa şi să conducă poporul lui. Acest text al Scripturii este baza obiceiului de a pune un exemplar al Bibliei în mâinile monarhilor britanici în timpul slujbei de încoronare.

Trăiască împăratul. Acestea au fost cuvintele folosite la încoronarea lui Saul (1 Samuel 10,24), al lui Absalom (2 Samuel 12,12; Adonia (1 Regi 1,25) şi Solomon (1 Regi 1,39). Cu ocazia aceasta, cuvintele au fost mai mult decât o expresie formală. De ocrotirea vieţii acestui copil depindea soarta dinastiei lui David. Tânărul rege avea să aibă mulţi vrăjmaşi. Dacă el avea să fie ucis, aceasta ar fi fost sfârşitul liniei directe a casei lui David. Strigătul, trăiască împăratul s-a înălţat la cer împreună cu multe rugăciuni serioase şi îngrijorătoare precum şi cu o notă de mare bucurie. În general, se crede că Atalia a reuşit să nimicească toată sămânţa regală (2 Regi 11,1). Când acum s-a aflat că unul din prinţi fusese cruţat şi acum era rege, un strigăt de triumf trebuie să a răsunat prin cetate.

Alergătorilor. Naţiunea îşi avea acum regele legal şi garda adevăratul ei stăpân. După ani de proastă guvernare printr-un vlăstar al casei lui Ahab, garda trebuie că a acceptat pe noul lor rege şi noua lor răspundere cu puternice strigăte de bucurie. Aceste strigăte s-au amestecat cu jubilarea poporului şi au ajuns la urechile reginei pe care o urmau şi au inspăimântat-o.

Şi a venit la popor. Centrul strigătelor şi al festivităţilor era vădit la templu, şi regina s-a îndreptat înspre acolo. Indicaţia este că ea a mers singură. Dacă ea şi-a chemat garda ei personală staţionată în jurul palatului, aceasta nu a mai ascultat de ordinele ei, ci a stat acolo unde era, ascultând de ordinele lui Iehoiada (v. 5, 6).

Pe scaunul împărătesc. În engl. lângă un stâlp. În pridvorul templului, alături de unul din marii stâlpi de bronz (vezi 1 Regi 7,15.21).

Căpeteniile. Aceştia erau comandaţii gărzii regale care au luat poziţie lângă rege.

Tot poporul. Cu această ocazie, curtea templului a fost umplută de o mare mulţime. Erau de

faţă reprezentanţi din toată ţara (2 Cronici 23,2). Dacă era Sabat, un mare număr avea să fie acolo din Ierusalim şi din provincie. Probabil că Iehoiada a anunţat pregătiri pentru un oarecare fel de festivitate, ceea ce a dus la templu un neobişnuit număr de oameni.

Şi-a sfâşiat hainele. O singură privire a descoperit că totul era pierdut. Propria ei gardă era acolo spre a ocroti pe noul rege şi luând parte la festivităţile de bucurie. Atalia se afla singură, părăsită de toţi. Ea nu mai putea spera nimic, şi nici nu mai aştepta la nimic. Acesta a fost sfârşitul pentru ea. Ce deosebire faţă de scena întunecatelor zile ale lui Pavel dintr-o închisoare romană când, părăsit de oameni, el avea încă asigurarea că Domnul se afla cu el şi-l întărea (2 Timotei 4,17).

Afară din şiruri. Sau între rânduri, adică sub escortă armată. Probabil că regina trebuia să fie condusă afară din incinta templului spre a întâmpina moartea cu rânduri de soldaţi de fiecare parte a ei.

Pe drumul. Ce sfârşit pentru mândra şi trufaşa de altădată fiică a Izabelei! Dar aceasta era o moarte care i se potrivea. Ea a murit ca şi mama ei, părăsită, dispreţuită şi urâtă de toţi. Izabela a fost călcată de picioarele cailor în curtea propriului ei palat, fiica ei a mers cu ultimii ei paşi pe care intrau caii, drum care ducea la palat şi a acolo a fost ucisă dezonorant.

Un legământ. Între Domnul pe de o parte şi rege şi popor pe de cealaltă parte. Acesta era o reînnoire a vechilor legăminte, prin care poporul a acceptat pe Iehova ca Domn al lor şi au făgăduit că va asculta de legile sale. Ei nu vor mai recunoaşte pe Baal, pe care Atalia s-a străduit să-l substituie ca domn al ţării în locul lui Iehova.

Între împărat. Un astfel de legământ era neapărat necesar. Sub ultimele domnii drepturile poporului au fost dureros încălcate. Stăpânitorii nu aveau scrupule şi făceau ce doreau, fără a ţine seamă de drepturile poporului. Acum, deoarece începea să domnească un nou rege, a fost făcut un acord solemn cu condiţii prin care regele era ţinut să guverneze în conformitate cu legile de dreptate şi căile Domnului, iar poporul trebuia să acorde credincioşia lor faţă de casa lui David şi Iehova ca Rege al lor.

Templul lui Baal. Fiica Izabelei mersese până acolo încât, sub stăpânirea ei fusese construit un adevărat templu pentru Baal în, sau aproape de Ierusalim. Scopul era desigur, ca acesta să ia locul templului lui Dumnezeu. Acest templu păgân a fost acum complet demolat.

Icoanele. Ebraicul şalmin. Nu acelaşi cuvânt tradus icoane în cap. 10,26. şalmin – ele erau icoane făcute după asemănarea zeilor înşişi.

A pus străjeri. Casa lui Dumnezeu , evident că a fost rău neglijată, ba chiar s-a abuzat de ea în timpul domniei Ataliei şi poate şi a predecesorilor ei. Unii au sugerat că Atalia poate că a ridicat casa lui Baal chiar în incinta casei lui Dumnezeu, posibil în curtea dinafară. Unele părţi ale templului şi clădirile alăturate e posibil să fi fost demolate pentru a procura materiale pentru clădirea templului lui Baal. Au existat cel puţin stricăciuni care necesitau reparaţii mari (cap. 12,5-12). O clădire aşa de bine construită ca templul, nu avea să se fărâmiţeze în bucăţi aşa repede numai ca rezultat al procesului natural de deteriorare. În conformitate cu 2 Cronici 24,7 nelegiuita aceea de Atalia şi fiii ei au pustiit Casa lui Dumnezeu, şi au întrebuinţat în slujba Baalilor toate lucrurile închinate Casei Domnului. După nimicirea casei lui Baal au fost puşi străjeri a căror sarcină, probabil că era de a supraveghea restabilirea slujbelor Domnului la templu, şi spre a vedea ca în el să nu mai aibă loc nici o profanare în viitor a incintelor templului din partea simpatizanţilor cu vechiul regim (vezi 2 Cronici 23,19).

Poarta alergătorilor. Probabil că aceasta a fost poarta principală a palatului. Aşezarea ei exactă este necunoscută.

Pe Atalia o omorâseră. Moartea Ataliei a fost deja amintită (v. 16). Dar aceasta este concluzia raportului domniei ei, astfel că amintirea morţii ei este în ordine. Raportul despre domnia Ataliei nici nu începuse şi nici nu se sfârşise conform cu formula obişnuită.

Avea şapte ani. Deoarece acest subiect este în legătură cu raportul despre domnia lui Ioas,

ar fi mai potrivit ca versetul întreg să aparţină primului verset al cap. 12.

COMENTARIILE LUI E. G. WHITE

12 PK 215 14 – 16, 18 PK 216