1 În al doisprezecelea an al lui Ahaz, împăratul lui Iuda, a început să domnească peste Israel la Samaria Osea, fiul lui Ela. A domnit nouă ani.

A început… Osea. Pentru cronologia domniei lui Osea vezi pag. 150 orig. Tiglat-Pileser III a pretins că el a aşezat pe Osea pe tron după ce Pecahia fusese răsturnat de poporul lui Israel, şi că a primit de la el 10 talanţi de aur şi o mie de argint, ca tribut. Evident aceasta înseamnă că Osea, după ce l-a răsturnat pe Pecahia, a făcut pace cu împăratul asirian, şi i-a recunoscut autoritatea. Tiglat-Pileser era angajat atunci într-o serie de războaie în vest – în 734 împotriva Filistiei şi în 733 şi in 732 împotriva Damascului. Ahaz din Iuda trimisese de curând o delegaţie la Tiglat-Pileser să cumpere ajutorul lui împotriva lui Pecahia şi Reţin (cap. 16,7-9) şi Osea avea de asemenea să fie obligat să recunoască stăpânirea Asiriei înainte de a lua tronul în Israel. Revolta lui contra lui Pecahia a putut fi făcută cu înţelegerea şi ajutorul împăratului asirian.

2 El a făcut ce este rău înaintea Domnului, totuşi nu ca împăraţii lui Israel dinaintea lui.

Nu ca împăraţii. Osea nu s-a remarcat prin răutate, cum au făcut alţi împăraţi dinaintea lui. Dacă el s-ar fi angajat în măsuri de reformă, naţiunea ar fi putut fi salvată chiar în acel ceas târziu. Dumnezeu este îndurător şi îndelung răbdător, dar, când nelegiuirea a ajuns la o anumită limită şi avertizările divine au fost de repetate ori respinse cu dispreţ, judecăţile au căzut. După câte se pare, Osea nu a făcut nimic spre a opri venirea judecăţii.

3 Salmanasar, împăratul Asiriei, s-a suit împotriva lui; şi Osea i s-a supus şi i-a plătit un bir.

Salmanasar. Salmanasar V a început să domnească în 727 î.Hr. Puţin se cunoaşte despre domnia lui, din cauza stării deteriorate a rapoartelor. I s-a supus. Osea recunoscuse pe Tiglat-Pileser ca stăpân şi i-a plătit tribut. El a continuat acest curs când Salmanasar a venit la tron.

4 Dar împăratul Asiriei a descoperit o uneltire la Osea, căci trimisese soli lui So, împăratul Egiptului, şi nu mai plătea pe fiecare an birul împăratului Asiriei. Împăratul Asiriei l-a închis şi l-a pus în lanţuri într-o temniţă.

A descoperit o uneltire. Profetul contemporan Osea ia în derâdere nestatornicia lui Israel în politica lui externă din acel timp, înclinându-se când spre Asiria când spre Egipt (Osea 5,13; 7,8.11.16; 8,9; 11,5.12; 14,3).

So, împăratul Egiptului. Acesta a fost în timpul dinastiei a 23-a a Egiptului, o perioadă când naţiunea era slabă şi când a domnit simultan un număr de monarhi în diferitele părţi ale ţării. Domnitorul egiptean So poate fi un oarecare Sib’u la care se referă Sargon ca tartan al Egiptului. Un obiect egiptean (ushebti) din muzeul din Berlin conţine un cartuş regal cu numele Sb’u care descoperă că probabil că a fost acolo un împărat temporar cu acest nume, în Egipt (vezi pag. 52 orig.).

Şi nu mai plătea. Se pare că Osea a judecat greşit curentul politicii internaţionale. Pe acea vreme, Asiria era marea putere a lumii şi era sortită să devină şi mai puternică. Egiptul era ceva mai mult decât un nume, şi se afla în perioada declinului lui final. Oprind plata tributului lui faţă de Asiria, Osea a provocat cea mai grea pedeapsă care avea să urmeze.
5 Şi împăratul Asiriei a străbătut toată ţara şi s-a suit împotriva Samariei, pe care a împresurat-o timp de trei ani.

A împresurat-o. Salmanasar a început un asediu de trei ani (vezi cap. 18,9.10).

6 În al nouălea an al lui Osea, împăratul Asiriei a luat Samaria şi a dus pe Israel în robie în Asiria, l-a pus să locuiască la Halah şi la Habor, lângă râul Gozan şi în cetăţile mezilor.

A luat Samaria. Biblia aminteşte pe Salmanasar ca începând asediul, dar nu numeşte pe împăratul care a luat cetatea. Cronica babiloniană afirmă că cetatea Şamarain (probabil Samaria) a căzut în timpul domniei lui Salmanasar, dar Sargon II, urmaşul său, pretinde în documente scrise spre sfârşitul domniei lui, că el însuşi a capturat cetatea Samariei, la începutul domniei lui. Dacă această pretenţie este adevărată, atunci ,în calitate de comandant general al oştirilor asiriene, şi nu ca împărat a luat efectiv cetatea. Istoriile diferă dar se pare ca sunt suficiente dovezi pentru căderea ei, în partea de la urmă a domniei lui Salmanasar (vezi pp. 62, 85 orig.).

Habor. Regiunea râului Khabur, marele afluent al Eufratului cam la 208 km vest de Ninive. Atât Habor, cât şi Halah sunt amintite în 2 Cronici 5,26 ca localităţi unde Tiglat-Pileser a aşezat pe robii luaţi de el. Gozan este identificat cu Guzanu, o aşezare în partea nordică a Khabur-ului. Aşezarea aceasta, numită acum Tell Halaf, a fost dezgropată de germani şi a dat multe obiecte de mare importanţă. Aşezarea Halah este necunoscută.

Mezilor. Media se află la nord-est de Asiria. Înainte de aceasta, Asiria fusese angajată câtva timp în conflicte cu mezii. Campania din anul 737 a fost împotriva Mediei.

7 Lucrul acesta s-a întâmplat pentru că copiii lui Israel au păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului lor care-i scosese din ţara Egiptului, de sub mâna lui faraon, împăratul Egiptului, şi pentru că s-au închinat la alţi dumnezei.

Lucrul acesta s-a întâmplat. Literal şi aceasta a fost pentru că sau s-a întâmplat pentru că. Scriitorul continuă să prezinte diferitele motive pentru care Dumnezeu a îngăduit ca Israel să fie bătut de vrăjmaşii lui şi să fie dus în robie.

Israel a păcătuit. Acesta a fost primul motiv pentru căderea lui Israel. Păcatul a fost răspunzător pentru alungarea primilor noştri părinţi din Eden, şi el este motivul pentru toate nenorocirile care s-au abătut de atunci asupra neamului omenesc. Omul nu are un vrăjmaş mai mare decât păcatul. El nimiceşte tot ce atinge, fie om, naţiune sau o lume întreagă.

Care-i scosese. Politeţea obişnuită ar cere ca israeliţii să arate respect pentru Acela care a arătat o amabilitate atât de mare faţă de ei. Ei cu greu ar fi putut arăta o ingratitudine mai josnică decât să uite îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu. Idolatria presupunea o infinit mai mare vinovăţie între evrei, decât între alte popoare, pentru că păgânii aveau doar un grad limitat de lumină şi nu aveau experienţa minunatelor binecuvântări pe care Dumnezeu le-a dăruit poporului Său ales. Israeliţii cunoşteau din experienţa lor personală că Dumnezeu era iubitor şi binefăcător şi totuşi, în ciuda tuturor acestora ei s-au întors de la El la închinarea zeilor falşi.

Vezi o hartă cureririi Regatului Israel de către Asiria

8 Au urmat obiceiurile neamurilor pe care Domnul le izgonise dinaintea copiilor lui Israel şi obiceiurile rânduite de împăraţii lui Israel.

Domnul le izgonise. Popoarele băştinaşe din Canaan au fost izgonite dinaintea lui Israel din cauza obiceiurilor lor monstruoase şi a imoralităţii lor. Cu greu ar fi putut israeliţii să arate o mai mare lipsa de înţelepciune decât să urmeze aceleaşi practici. Aşa după cum au fost condamnaţi locuitorii băştinaşi ai Palestinei din cauza căilor lor rele, tot aşa a fost şi Israel.

Rânduite de împăraţii lui Israel. Stăpânii lui Israel au fost răspunzători că au condus la păcat pe poporul lor. Ei au introdus şi au încurajat închinarea la dumnezei falşi, precum Baal şi au îndepărtat pe popor de la închinarea faţă de Iehova prin cea mai coruptă formă de închinare. Cu toate acestea, poporul nu a fost prin aceasta fără scuză. Oamenii sunt răspunzători în mod individual pentru faptele lor. Faptele rele ale conducătorilor nu constituie nici o scuză pentru cei care îi urmează să adopte acelaşi drum păcătos.

Totuşi israeliţii erau dependenţi în mare măsură de instruire orală. Exemplare ale Legii erau rare şi puţine, dacă erau unii privilegiaţi care să aibă scrieri sfinte în căminul lor. Oamenii primeau cunoştinţă despre voia lui Dumnezeu prin preoţi şi alţi conducători religioşi. Dacă aceşti instructori spirituali învăţau şi practicau ei înşişi răul, rezultatul natural avea să fie pentru cei ce erau în răspunderea lor să urmeze aceeaşi cale. Majoritatea israeliţilor nu aveau o experienţă religioasă personală. Religia maselor consta în mare măsură în a urma un sistem de închinare impus de autoritatea superioară.

Astăzi situaţia este cu totul schimbată. Exemplare ale Bibliei sunt la dispoziţie peste tot. Oamenii nu mai sunt dependenţi, ca în trecut, de instruirea din partea altora spre a se convinge despre voinţa lui Dumnezeu. Ei sunt acum îndemnaţi să studieze adevărul pentru ei înşişi şi sfătuiţi să nu accepte orice învăţătură afară de cazul că ei înşişi au verificat-o, prin propria lor cercetare şi au găsit-o susţinută de inspiraţie. În ciuda noii situaţii, mulţi îşi hotărăsc calea conduitei lor prin credinţa şi practicile superiorilor lor religioşi. Un astfel de curs este plin de grave pericole. Acei care urmează un criteriu omenesc, fac aşa pe propriul lor risc. Dacă ei sunt pierduţi, ei nu vor avea nici o scuză.

Pe de altă parte, cei care sunt răspunzători pentru că i-a condus greşit sunt, de asemenea, vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Este răspunderea lor, având în vedere tendinţa altora de a-i imita să prezinte viaţa lor ca pildă în orice privinţă, şi în acelaşi timp să îndemne pe toţi să caute o experienţă pentru ei înşişi şi să urmeze numai unicul model desăvârşit, pe Isus Hristos.

9 Copiii lui Israel au făcut pe ascuns împotriva Domnului Dumnezeului lor lucruri care nu sunt bune. Şi-au zidit înălţimi în toate cetăţile lor, de la turnurile străjerilor până la cetăţile întărite.

Pe ascuns. Israeliţii au fost perfizi şi înşelători în a-şi aduce la îndeplinire nelegiuirile lor. Adesea era o prezentare exterioară a religiei şi respectabilităţii, care acoperea josnicele lor practici imorale prin disimulare. Pretinzând a sluji lui Iehova, ei erau angajaţi în realitate în practici care erau direct contrare principiilor împărăţiei Sale.

Înălţimi. La aceste centre, forme de imoralitate josnică însoţeau adesea închinarea idolatră (vezi Deuteronom 12,2.3; Israel. 57,5-7; Ieremia 2,20; 3,2). Cultul fertilităţii îi antrena pe închinători în cele mai ruşinoase practici.

De la turnurile. Expresia prezentată astfel înseamnă extinderea de la un capăt al ţării până la celălalt (vezi cap. 18,8). Erau turnuri pentru supraveghetori în cele mai îndepărtate sectoare, afară în câmp, pentru scopuri de corotire; şi erau şi mari cetăţi cu ziduri. Înţelesul este că înălţimile erau întemeiate peste tot, atât în îndepărtate regiuni rurale, cât şi în marile centre populate.

10 Şi-au ridicat stâlpi idoleşti şi Astartei pe orice deal şi sub orice copac verde.

Stâlpi idoleşti. Ebraicul masseboth (vezi despre Deuteronom 16,22).

Crângul (engl. groves). Ebraicul asherim (vezi despre Ex. 34,13; Deuteronom 16,21; Judecători 3,7). Că crânguri este o traducere care induce în eroare se vede din faptul că aceste crânguri era aşezate sub fiecare copac verde (vezi Deuteronom 12,2.3; 1 Regi 14,23; Ieremia 2,20; 3,6).

11 Şi acolo au ars tămâie pe toate înălţimile, ca şi neamurile pe care le izgonise Domnul dinaintea lor, şi au făcut lucruri rele, prin care au mâniat pe Domnul.

Au mâniat pe Domnul. Dumnezeu nu se mânie precum se mânie omul (vezi cap. 13,3). El urăşte păcatul, dar iubeşte pe păcătos (SC 59). Judecăţile teribile cum au fost au avut uns cop înţelept şi îndurător. (PK 292).

12 Au slujit idolilor, despre care Domnul le zisese: „Să nu faceţi lucrul acesta!”

Idolilor. Ebraicul gillulim buşteni, blocuri, lucruri diforme. Există 12 cuvinte ebraice traduse idol în VT. Fiecare priveşte pe falsul dumnezeu dintr-un aspect diferit, astfel ca fiind un lucru de vanitate, sau nimic, o pricină de tremur sau durere, etc. Gillulim descrie idolii cu privire la forma lor (vezi Deuteronom 29,17; 1 Regi 15,12; 21,26; 2 Regi 23,24; Ezechiel 6,9; 16,36).

13 Domnul a înştiinţat pe Israel şi Iuda prin toţi prorocii Lui, prin toţi văzătorii şi le-a zis: „Întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele şi păziţi poruncile şi rânduielile Mele, urmând în totul Legea pe care am dat-o părinţilor voştri şi pe care v-am trimis-o prin robii Mei prorocii.”

Înştiinţat. Ebraicul ’ud. Cuvântul acesta mai poate fi tradus a sfătui solemn, a repeta, a însărcina. Avertizările au fost adesea severe, dar scopul lor a fost să ajute pe oameni să-şi dea seama de pericolul umbletelor lor rele şi să se întoarcă de la nelegiuirile lor. Dacă ei nu se întorceau, cel puţin nu aveau să fie în măsură să învinuiască pe drept pe Dumnezeu pentru soarta lor. Nici unul dintre robi nu putea spune, numai dacă aş fi ştiut că acesta va fi rezultatul umblării mele păcătoase, eu m-aş fi îndreptat. În felul acesta, dreptatea lui Dumnezeu avea să fie apărată, o parte componentă importantă a umblării lui Dumnezeu cu oamenii. Mărturii din partea cerului îndeplinesc funcţie asemănătoare şi astăzi. Niciodată Dumnezeu nu a instruit mai serios pe poporul Lui şi nu l-a avertizat mai solemn (vezi Apocalips 3,14-22). Acei care nu ţin seama, vor fi fără scuză.

Întoarceţi-vă. Acesta era ceva ce Dumnezeu nu poate face pentru poporul Lui. Dumnezeu invită, pledează, prezintă îndemnuri şi insistă, dar El niciodată nu constrânge. Dacă oamenii nu-şi predau voinţa, nu există nimic ce Dumnezeu să poată face pentru ei, spre a lucra salvarea lor. Dumnezeu a făcut tot ce a putut pentru Israel Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? (Isaia 5,4). Pasul următor trebuie făcut de oameni.

14 Dar ei n-au ascultat, şi-au înţepenit grumazul, ca şi părinţii lor, care nu crezuseră în Domnul Dumnezeul lor.

Şi-au înţepenit grumazul. Aceasta era o obişnuită expresie ebraică însemnând o încăpăţânare rigidă si o voinţă egoistă îndărătnică (Deuteronom. 10,16; 2 Cronici. 30,8; 36,13; Neemia. 9,16.17.29; Proverbe 29,1; Ieremia 7,26; 17,23; 19,15). Adesea, israeliţii au fost numiţi popor încăpăţânat (Ex. 32,9; 33,3.5; 34,9; Deuteronom 9,6.13). Această perversitate şi încăpăţânare s-a dovedit a fi ruina lor.

Nu crezuseră. Aceasta este o afirmaţie interesantă în mijlocul unei discuţii care pare să pună un aşa de mare accent pe comportament. Mulţi susţin că nu se cerea credinţă în religia VT. Este adevărat că acest har era aproape complet absent în experienţa majorităţii, dar aceasta nu era pentru că Dumnezeu a intenţionat să fie aşa. Credinţa era tot aşa de esenţială pentru o adevărată experienţă religioasă în vremurile precreştine ca şi acum. Mulţi nu reuşesc să înţeleagă adevărata legătură dintre credinţă şi fapte. Este imposibil a despărţi credinţa de fapte.

Scopul planului lui Dumnezeu este de a reface pe deplin caracterele oamenilor ca desăvârşirea originală a lui Adam din Eden. Aceasta poate fi adusă la îndeplinire numai printr-o combinaţie a credinţei cu faptele. Orice religie care pune accentul pe credinţă cu excluderea faptelor, prin aceasta neagă obiectivul credinţei şi oferă oamenilor un surogat de experienţă. Faptele nu pot mântui, dar omul mântuit va face fapte bune.

Se cere timp spre a dezvolta o credinţă matură. Dacă Israel ar fi fost dispus, Dumnezeu i-ar fi putut conduce până pe înălţimile credinţei aflate în timpurile NT. Poporul n-a reuşit pentru că ei nu au crezut. Cuvântul care le-a fost propovăduit nu le-a ajutat la nimic pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit (Evrei 4,2).

15 N-au vrut să ştie de legile Lui, de legământul pe care-l făcuse cu părinţii lor şi de înştiinţările pe care li le dăduse. S-au luat după lucruri de nimic, şi ei înşişi n-au fost decât nimic, şi după neamurile în mijlocul cărora trăiau, măcar că Domnul le poruncise să nu se ia după ele.

După lucruri de nimic. Când un om leapădă legea şi mustrarea Domnului, el se dovedeşte a nu fi înţelept, ci nebun, pentru că el schimbă comoara cea mai mare pentru lucruri de nimic. Puţin şi-au dat israeliţii seama de adâncimea nebuniei lor, lepădând pe Dumnezeu şi orânduielile Lui şi umblând pe căile cele rele. Ei au dat la o parte împărăţia lor şi toată perspectiva lor de fericire şi pace pentru o simplă goană după vânt. Căutând lucruri de nimic, ei au ajuns de nimic.

16 Au părăsit toate poruncile Domnului Dumnezeului lor, şi-au făcut viţei turnaţi, au făcut idoli de ai Astarteii, s-au închinat înaintea întregii oştiri a cerurilor şi au slujit lui Baal.

Toate poruncile. Păcatul creşte ca un cancer. Când o persoană începe să nu asculte de una din poruncile Domnului, în curând se va afla aventurându-se mai departe pe căile neascultării. Când israeliţii s-au abătut de la Dumnezeu, şi au început să slujească idolilor, în curând s-au aflat călcând toate poruncile Domnului. Un profet contemporan a condamnat necredinţa lor. Nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură şi preacurveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri (Osea 4,1.2).

Viţei turnaţi. Versetul acesta enumeră diferitele feluri de idolatrie faţă de care Israel a căzut ca pradă. Existau atunci puţini cărora li se aducea închinare în Palestina care să nu fi avut închinători şi printre poporul lui Israel. Despre viţeii de aur ai lui Ieroboam de la Dan şi Betel vezi 1 Regi 12,28-30; despre boschet, ebraicul ’ascherah, făcut de Ahab vezi 1 Regi 16,33).

17 Au trecut prin foc pe fiii şi fiicele lor, s-au dedat la ghicire şi vrăjitorii şi s-au vândut ca să facă ce este rău înaintea Domnului, mâniindu-L.

Au trecut prin foc. Acestea erau jertfe în care copiii erau consumaţi de flăcări (vezi Deuteronom 18,10; 32,17; 2 Regi 16,3). Incriminarea lui Iuda era similară (Ieremia 19,5). Ghicire. Aceasta consta din felurite tipuri de necromanţie şi vrăjitorie.

S-au vândut. Acei care s-au angajat în aceste practici păcătoase au devenit robi ai puterilor demonice, înapoi la ritualurile oculte şi misterioase. În loc să fie servi ai lui Dumnezeu, ei erau de aici înainte, robi ai lui Satana. Ei au descoperit pe cel rău a nu fi nimic altceva decât un fel de stăpân (1 Regi 21,20).

18 De aceea Domnul S-a mâniat foarte tare împotriva lui Israel, şi i-a îndepărtat de la faţa Lui. – N-a rămas decât seminţia lui Iuda:

S-a mâniat foarte tare. Vezi cele despre cap. 13,9.

19 şi chiar Iuda nu păzise poruncile Domnului Dumnezeului lui, ci se luase după obiceiurile rânduite de Israel. –

Şi chiar Iuda. Soarta lui Israel ar fi trebuit să slujească drept avertizare pentru Iuda. Deşi acum cruţat, păcatul naţional al regatului de sud, dacă nu era părăsit, avea să aibă drept rezultat aceeaşi ruină naţională care se abătuse asupra lui Israel.

Rânduite. Obiceiurile introduse de israeliţi şi care au fost urmate de Iuda (vezi 16,3).

20 Domnul a lepădat tot neamul lui Israel; i-a smerit, i-a dat în mâinile jefuitorilor şi a sfârşit prin a-i izgoni dinaintea feţei Lui.

Tot neamul. Acesta până la urmă a inclus atât pe Iuda, cât şi pe Israel.

I-a dat în mâinile. Aceasta era o judecată naţională şi nu trebuie să fie confundată cu o sentinţă care să pecetluiască destinele acelora care au alcătuit naţiunea lui Israel, pentru timpul ducerii în robie. Legătura personală a fiecărui cetăţean cu Dumnezeu a rămas aşa cum fusese înainte de venirea judecăţii. Dumnezeu lucrează cu indivizi şi naţiuni în două sfere de raporturi, fiecare în mare măsură, independente una de alta. Judecata lui Israel a fost pierderea statului lui ca naţiune. Este adevărat că mulţi au suferit personal din cauza catastrofei naţionale, dar evlavia adesea se dezvoltă în condiţii de adversitate, astfel încât la sfârşit ,nenorocirea până la urmă, lucrează spre binele individului. Despre stăpânirea lui Dumnezeu privind soarta naţiunilor, vezi Educ. 173-179; Isaia 10,5-12; Habacuc 1,6-11).

21 Căci Israel se dezlipise de casa lui David şi făcuseră împărat pe Ieroboam, fiul lui Nebat, care-i abătuse de la Domnul şi făcuse pe Israel să săvârşească un mare păcat.

Abătuse pe Israel. Conducătorii aveau o puternică influenţă asupra supuşilor lor. Răutăţile lui Israel au început cu răutăţile primului lor împărat, Ieroboam. Din 2 Cronici 11,13-16 se înţelege că a avut loc persecuţie religioasă publică.

22 Copiii lui Israel se dăduseră la toate păcatele pe care le făcuse Ieroboam; nu s-au abătut de la ele,

Păcatele lui Ieroboam. Ieroboam a deschis porţile potopului de nelegiuire. Inundaţia a cuprins în cele din urmă naţiunea în ruină totală. Dacă oamenii ar fi avut o puternică experienţă proprie, ei ar fi putut să se opună periculoasei influenţe a împăratului lor (vezi despre v. 8).

23 până ce Domnul a izgonit pe Israel dinaintea Lui, cum vestise prin toţi slujitorii Săi proroci. Şi Israel a fost dus în robie, departe de ţara lui, în Asiria, unde a rămas până în ziua de azi.

A izgonit pe Israel. Pentru împlinirea scopului Lui, Domnul a folosit ca unealtă Asiria (Isaia 10,5-12). Prin toţi slujitorii Săi. Vezi Osea 1,6; 9,16; Amos 3,11.12; 5,27; Isaia 28,1-4).

A fost dus… departe. A rămas o mică rămăşiţă (vezi 2 Cronici 34,9). Aceasta a încheiat căsătorii mixte cu păgânii, au adoptat umbletele lor şi atât de mult au uitat obiceiurile părinţilor lor, încât poporul lui Iuda a refuzat să-i considere fraţi. După câţiva ani, ei au construit un templu al lor, pe muntele Garizim, unde s-au închinat şi au îndeplinit ritualul lor ca rival celui din templul din Ierusalim. Poporul care a fost dus departe nu s-a mai întors niciodată. Unii din urmaşii lor s-au unit cu rămăşiţa lui Iuda care s-a întors după decretul lui Cir (Ezra 1,1-11). Alţii au încheiat căsătorii mixte cu popoarele unde locuiau, au acceptat religia lor şi umbletele lor şi şi-au pierdut identitatea. Fără îndoială, că unii au rămas credincioşi convingerilor lor religioase, lăsând ca lumina lor să lumineze în ţările unde au fost duşi şi au influenţat acolo pe unii să accepte închinarea numai faţă de adevăratul Dumnezeu.

24 Împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat în cetăţile Samariei în locul copiilor lui Israel. Au pus stăpânire pe Samaria şi au locuit în cetăţile ei.

Din Babilon. Politica asiriană de deportare nu s-a aplicat numai faţă de Israel, ci faţă de toate popoarele supuse. Pe acea vreme, Babilonul era sub stăpânire asiriană, dar naţiunea era într-o stare de nelinişte. Pentru a preveni răscoalele, mulţi babilonieni au fost mutaţi în ţara lui Israel. Sargon raportează suprimarea unei răscoale în Babilon, la începutul domniei lui şi strămutarea a numeroşi din poporul lor în ţara Hatti (Siria şi Palestina). Împăratul Asiriei, la care se face referire aici, probabil că este Sargon, care s-a urcat pe tronul Asiriei în 722 î.Hr.

Cuta. Cetatea aceasta a fost identificată ca Tell Ibrâhîm, la nord de Babilon.

Ava. Identificat într-un fel sau altul cu Tell Kafr `Aya, pe râul Orontes, sud-vest de Homs; dar alte locuri au fost sugerate, lăsând locaţia nesigură.

Hamat. O cetate pe Orontes cam la 118 mile (189 km) nord de Damasc şi cam la 28 mile (45 km) nord de modernul Homs. Sargon raportează cucerirea sa (vezi cap. 18,34; 19,13). Hamatul este cunoscut acum ca Hama.

Sefarvaim. În trecut era identificat cu Sippar pe Eufrat, dar acum este considerat de unii a fi cetatea siriană Sibraim între hotarul Damascului şi hotarul Hamatului (Ezechiel 47,16). Cu toate acestea, aşezarea nu poate fi în mod sigur identificată.

25 Când au început să locuiască aici, nu se temeau de Domnul, şi Domnul a trimis împotriva lor nişte lei care-i omorau.

Lei. Aceste animale erau obişnuite în vremurile antice în Palestina (Judecători 14,5; 1 Samuel. 17,34; 2 Samuel. 23,20; Proverbe 22,13; 26,13). Probabil că s-au rărit în timpul perioadei regatelor, deşi uneori sunt amintiţi (1 Regi 13,24; 20,36). În timpul vremurilor dezorganizate de după căderea Samariei, fără îndoială că numărul şi îndrăzneala lor au crescut. Leii se mai aflau încă în Palestina şi Siria în timpul evului mediu.

26 Atunci au spus împăratului Asiriei: „Neamurile pe care le-ai strămutat şi le-ai aşezat în cetăţile Samariei nu cunosc felul în care să slujească Dumnezeului ţării, şi El a trimis împotriva lor nişte lei care le omoară, pentru că nu cunosc felul în care trebuie să slujească Dumnezeului ţării.”

Felul în care să slujească Dumnezeului ţării. Zeii Orientului erau, în cea mai mare parte ,zei locali, fiecare din ei posedând particularităţile lui (vezi 1 Regi 20,23). Oamenii transportaţi în Israel au crezut că ei probabil au ofensat într-un fel pe zeii locali şi că, din această cauză au fost trimişi leii asupra lor, ca o calamitate.

27 Împăratul Asiriei a dat următoarea poruncă: „Trimiteţi pe unul din preoţii pe care i-aţi luat de acolo în robie; să plece să se aşeze acolo şi să le înveţe felul în care să slujească Dumnezeului ţării.”

Unul din preoţi. Preotul reîntors probabil că a fost unul de la altarul din Dan sau Betel.

28 Unul din preoţii care fuseseră luaţi robi din Samaria a venit de s-a aşezat la Betel şi le-a învăţat cum să se teamă de Domnul.

S-a aşezat la Betel. Acesta a fost unde era aşezat unul din sanctuarele naţionale şi a fost probabil unul din preoţii care oficiaseră anterior acolo, cel care s-a întors acum. El a învăţat poporul cu privire la Iehova; cu toate acestea, idolatria a continuat.

29 Dar neamurile şi-au făcut fiecare dumnezeii săi în cetăţile pe care le locuiau şi i-au aşezat în templele idoleşti din înălţimile zidite de samariteni.

Samaritenii. Acesta este singurul loc în VT unde acestui popor îi este dat acest nume.

30 Oamenii din Babilon au făcut pe Sucot-Benot, oamenii din Cut au făcut pe Nergal, cei din Hamat au făcut pe Aşima,

Sucot-Benot. Unii cred că acesta poate să fi fost Şarpanitu, consoarta zeului babilonian Marduc. Probabil că acesta a fost titlul lui Marduc însuşi. NerGalateni Renumitul zeu babilonian al războiului şi zeul stăpân al Cut-ului.

Asima. O zeiţă din Siria. Tartac şi Asima reprezintă o binecunoscută pereche de zeiţe din mitologia siriană. Aşim pare să fi fost unul dintre zeii la care s-au închinat iudeii din Elefantina în secolul V î.Hr.

31 cei din Ava au făcut pe Nibhaz şi Tartac; cei din Sefarvaim îşi ardeau copiii în foc în cinstea lui Adramelec şi Anamelec, dumnezeii din Sefarvaim.

Nibhaz. Probabil că acesta este un idol la care se închinau aviţii, dar identitatea lui nu este cunoscută sigur. El a fost identificat de către unii, cu divinitatea elamită Ibna-Haza, de către alţii cu Nabaz, domnul întunericului.

Tartac. O binecunoscută zeiţă sisiană. În afară de Siria, ei i se aducea închinarea la Aşehelon, unde ea avea un altar renumit.

Îşi ardeau copiii în foc. Asemenea cu închinarea locală la Moloh.

Adramelec. Un zeu căruia i se aducea închinare în Mesopotamia de nord-vest, sub numele de

Adad-milchi, Hadad este rege, o formă a zeului sirian Hadad.

Anamelec. În mod literal, Anu este rege. Anu era renumitul zeu al cerului din Mesopotamia antică.

32 Totodată se închinau şi Domnului şi şi-au făcut preoţi ai înălţimilor, luaţi din tot poporul: preoţii aceştia aduceau pentru ei jertfe în templele din înălţimi.

Se temeau de Domnul. Mai înainte (v. 25), ei nu se temeau de Domnul. Influenţa preotului din Betel n-a făcut din aceşti oameni adevăraţi închinători ai Dumnezeului cerurilor. Ideea este că oamenii alături de închinarea adusă zeilor lor, acordau o oarecare recunoaştere şi Dumnezeului naţional al lui Israel.

Luaţi din tot poporul. Ei şi-au făcut preoţi din toate clasele poporului, dând puţină atenţie calităţilor care trebuiau să caracterizeze pe bărbaţii consacraţi serviciului religios.

33 Astfel se închinau Domnului, dar slujeau în acelaşi timp şi dumnezeilor lor, după obiceiul neamurilor de unde fuseseră mutaţi.

Verset ce nu a fost comentat.

34 Până în ziua de astăzi îşi urmează ei obiceiurile de la început: nu se închină Domnului şi nu se ţin nici de legile şi rânduielile lor, nici de legile şi poruncile date de Domnul copiilor lui Iacov, căruia i-a pus numele Israel.

Nu se închină Domnului. Această afirmaţie nu contrazice afirmaţia din v. 33. Versetul acela afirmă că închinarea lui Iehova era amestecată cu închinarea multor altor zei şi zeiţe. Versetul acesta accentuează că aceasta nu era în nici un caz o recunoaştere adevărată a Domnului. Dacă ar fi fost, ar fi avut loc o cercetare a legilor Lui şi un efort de a se conforma lor. Nici un om nu poate sluji şi lui Dumnezeu şi idolilor. Nu există decât un singur Dumnezeu adevărat, şi acei care într-un fel recunosc şi alte zeităţi nu se tem cu adevărat de Domnul.

De legile şi rânduielile lor. Noua închinare amestecată din Samaria nu putea şi nici n-a recunoscut rânduielile date de Domnul poporului Său. Legea Domnului şi rânduielile legii mozaice erau în mare măsură neglijate. Israeliţii care rămăseseră în ţară s-au amestecat cu noii colonişti şi s-au unit cu ei în închinarea lor (vezi 2 Regi 23,19; 2 Cron. 34,3-7.33; Ioan 4,22).

35 Domnul făcuse legământ cu ei şi le dăduse porunca aceasta: „Să nu vă temeţi de alţi dumnezei; să nu vă închinaţi înaintea lor, să nu le slujiţi şi să nu le aduceţi jertfe.

Legământ. Vezi Exod 19,5.6.

Să nu vă temeţi de alţi dumnezei. Temelia legământului pe care El l-a făcut cu poporul Său a fost Legea Celor Zece Porunci a lui Dumnezeu (Exod 20,1-17; 34,27.28): primele două porunci ale legii au oprit recunoaşterea altor zei şi închinarea la idoli (Exod 20,3-5).

36 Ci să vă temeţi de Domnul, care v-a scos din ţara Egiptului cu o mare putere şi cu braţul întins; înaintea Lui să vă închinaţi şi Lui să-I aduceţi jertfe.

V-a scos. Compară cu preambulul legii celor zece porunci date la Sinai (Exod 20,2).

37 Să păziţi şi să împliniţi întotdeauna învăţăturile, rânduielile, Legea şi poruncile pe care vi le-a scris El şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei.

Pe care vi le-a scris. Scrise aşa fel, încât cerinţele divine să nu poată fi greşit înţelese (vezi Exod 24,3.4).

38 Să nu uitaţi legământul pe care l-am făcut cu voi şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei.

Verset ce nu a fost comentat.

39 Ci să vă temeţi de Domnul Dumnezeul vostru; şi El vă va izbăvi din mâna tuturor vrăjmaşilor voştri.”

Verset ce nu a fost comentat.

40 Ei n-au ascultat şi au urmat obiceiurile lor de la început.

Obiceiurile lor de la început. Aproape imediat după ce Dumnezeu făcuse legământul Său cu Israel şi poporul promisese să fie ascultător (Exod. 24,3.7), ei au dat pe faţă tendinţa lor capricioasă prin închinarea la viţelul de aur (Exod. 32,8).

41 Neamurile acestea se temeau de Domnul, şi slujeau şi chipurilor lor cioplite; şi copiii lor şi copiii copiilor lor fac până în ziua de azi ce au făcut părinţii lor.

Până în ziua de azi. Din aceste cuvinte reiese ,în mod evident că scriitorul acestor cuvinte n-a fost un contemporan al evenimentelor pe care le descrie, dar că el a trăit la câtva timp după, probabil după nimicirea regatului lui Iuda (vezi 716 orig.). Papirusul de pe Elefantina (vezi vol. 1, pag. 108) mărturiseşte despre faptul că, în zilele lui Ezra şi Neemia, iudeii precum i-au numit scriitorii acestor papirusuri, aveau o religie în care se închinau unui număr de zeităţi alături de Iehova. Iudeii aceştia s-au aşezat în Egipt, dar ţineau legătura cu marele preot de la Ierusalim şi fiii lui Sanbalat, guvernatorul Samariei.

Astfel se încheie istoria lui Israel – un popor care ar fi trebuit să fie o comoară deosebită pentru Domnul dintre toate popoarele (Exod. 19,5). Niciodată nu a pornit un popor cu o făgăduinţă mai mare, niciodată nu a existat un popor de o mai mare ticăloşie. Israel a descoperit prin experienţa sa tristă că dreptatea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor (Proverbe 14,34).

Puţin se cunoaşte despre seminţiile nordice după ducerea lor în robie. Probabil că mulţi s-au amestecat cu popoarele în mijlocul cărora au locuit şi şi-au pierdut identitatea. Alţii au continuat să se închine lui Iehova şi s-au unit cu iudeii din robia babiloniană (vezi Ieremia 4,20.33). Unii s-au întors cu exilaţii din Iuda sub Zorobabel şi Ezra (Ezra 8,35; 1 Cronici. 9,3). În timpul NT, iudeii şi prozeliţii lor se aflau în Media, Parţia, Elam, Capodochia, Frigia, Egipt, Libia, Cirene, Creta, Arabia, şi peste tot în Orient (Fapte 2,9-11). Câţi din aceştia au fost urmaşii israeliţilor luaţi captivi de Asiria, nu este cunoscut.

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ

1 PK, p. 287 7, 11, 14 – 16 PK , p.291; 20, 23 PK, p. 292