1 Fiii prorocilor au zis lui Elisei: „Iată că locul unde locuim noi cu tine este prea strâmt pentru noi.

Fiii proorocilor. Aceştia erau elevi la una dintre şcolile profeţilor, probabil la cea de la Ierihon, pentru că ei au mers la Iordan să-şi procure bârne (v. 2).

Unde locuim. În mod literal, locul unde ne aşezăm înainta ta probabil locul unde se adunau sub supravegherea profetului pentru a auzi învăţăturile lui. Elisei nu-şi avea domiciliul în mod obişnuit la această şcoală, ci doar o vizita din timp în timp pe parcursul circuitelor lui pe la diferitele şcoli. Locul la care se face referire, pare să fie sala comună unde se adunau elevii să şadă la picioarele profetului.

Prea strâmt. Elevii care frecventau această şcoală deveniseră atât de numeroşi, încât nu se mai simţeau comozi în încăperea pe care o aveau la dispoziţie. Acesta este un semn al interesului care se dădea pe faţă pentru o educaţie veritabilă aşa cum era făcută atât de Ilie, cât şi de Elisei.

2 Haidem până la Iordan; ca să luăm de-acolo fiecare câte o bârnă şi să ne facem acolo un loc de locuit.” Elisei a răspuns: „Duceţi-vă.”

Haidem. Sugestia n-a venit de la Elisei, ci de la elevi. Aceşti tineri n-aveau teamă de muncă. Unul dintre scopurile şcolilor profeţilor era să dea elevilor o instruire practică pentru viaţă. Tineri erau învăţaţi să lucreze ca şi oamenii din jurul lor, pentru că ei nu trebuiau să se ţină la distanţă de acei pe care ei aveau sarcina să-i slujească. A educa mâna era în perfect acord cu a educa mintea şi inima.

Duceţi-vă. Faptul că îngăduinţa a fost cerută de la Elisei şi că el a fost acela care a dat instrucţiuni să se continue proiectul, dovedeşte că profetul era un bărbat cu autoritate, care purta răspunderea conducerii diferitelor şcoli.

3 Şi unul din ei a zis: „Fii bun şi vino cu slujitorii tăi.” El a răspuns: „Voi merge!”

Fii bun (engl. be content). Adică ai plăcerea sau fii amabil şi mergi cu noi. Mai întâi ei au cerut îngăduinţa să meargă să facă ei lucrarea, iar acum ei au extins invitaţia să-i însoţească şi Elisei.

Voi merge. Elisei era un om din popor. Acasă, el era egal cu împăraţii şi generalii şi cu muncitorii la lucrul lor zilnic. Niciodată nu s-a ţinut la distanţă. Oriunde se ivea ocazia de slujire, oriunde prezenţa lui era binevenită, el dorea să fie acolo. Cu cât conducătorul era mai mare, cu atât mai mare este şi bunăvoinţa de a servi.

4 A plecat deci cu ei. Ajungând la Iordan, au tăiat lemne.

Verset ce nu a fost comentat.

5 Şi pe când tăia unul din ei o bârnă, a căzut fierul de la secure în apă. El a strigat: „Ah! domnul meu, era împrumutat!”

Fierul de la secure. Evreii foloseau fierul la secure din vremuri foarte timpurii. Un fier de la secure nu era mai sigur în acele zile decât este în zilele de astăzi, pentru că legislaţia lui Moise se ocupă de cazuri în care un fier de la secure sare din coadă în timp ce un om doboară prin tăiere un pom (Deuteronom. 19,5).

Era împrumutat. Acesta este un strigăt spontan din partea băiatului care tăia lemnul. Probabil că nu a fost intenţionat să apeleze la profet pentru ajutor divin spre a-şi redobândi toporul. Acesta a fost un strigăt din partea unui tânăr conştiincios care a avut nefericirea să piardă ceva ce fusese împrumutat şi care, foarte probabil, era prea sărac spre a putea înlocui pierderea.

6 Omul lui Dumnezeu a zis: „Unde a căzut?” Şi i-a arătat locul. Atunci Elisei a tăiat o bucată de lemn, a aruncat-o în locul acela, şi fierul de la secure a plutit pe apă.

Unde a căzut? Elisei era un profet care, prin puterea lui Dumnezeu, înviase morţii, şi citea în inima altora. Dar când fierul de la secure a căzut în apă, el n-a ştiut unde căzuse. Dacă nu este dată o solie divină, profeţii capătă cunoştinţă la fel ca şi semenii lor. Dumnezeu este Acela care hotărăşte nevoia şi ocazia potrivită pentru iluminare suplimentară. Dumnezeu n-a făcut nici o minune spre a informa pe Elisei că toporul căzuse sau unde căzuse el. Aceasta era ceva ce nu avea nevoie de nici o minune, şi în astfel de cazuri, minuni nu se fac.

Bucată de lemn. Semnificaţia procedeului nu este descoperită. Dumnezeu nu ne spune întotdeauna de ce sau cum se fac anumite lucruri, şi nici nu este întotdeauna necesar să înţelegem căile Domnului.

A plutit pe apă. (engl. did swin) adică plutea. El fusese la fund, unde fiii profeţilor nu puteau să ajungă, dar, prin intervenţia divină, el a fost ridicat la suprafaţă unde a şi rămas.

Sunt unii care cred că este ceva banal o minune ca aceasta, şi că n-ar fi fost nevoie să fie făcută. Omul, în îngustimea viziunii lui, se pare că gândeşte că trebuie să căutăm intervenţia divină numai în lucrurile cele mari. Dar nu există nici o suferinţă sau durere de inimă, la nici unul dintre copiii lui Dumnezeu de pe pământ, faţă de care să nu se reverse marea simpatie a inimii Tatălui pentru cel în nevoie. Inima lui Dumnezeu mai răspunde încă la nevoile copiilor oamenilor, şi Cerul încă mai lucrează în favoarea lor. Nu trece o zi ca Domnul să nu intervină în interesele acelora care Îl cheamă, împlinind nevoile lor. Ziua minunilor încă n-a trecut. Se poate ca să nu fie de faţă un Elisei, dar, pe calea Lui proprie, Dumnezeu lucrează în favoarea copiilor care au credinţă în El.

7 Apoi a zis: „Ridică-l!” Şi a întins mâna şi l-a luat.

Ridică-l. Dacă tânărul dorea să-şi recapete toporul, şi el avea o parte de făcut. Dumnezeu ar fi putut nu numai să facă în aşa fel ca toporul să plutească, ci să se întoarcă la poziţia lui de la copac de la început, dar, în general, Dumnezeu nu face minuni pentru oameni în lucruri pe care le pot face ei înşişi pentru ei. Tânărul era întru totul în stare să ajungă la apă şi să-şi recapete toporul care plutea, ceea ce a şi fost sfătuit să facă. Când Dumnezeu ne cere să luăm darurile Lui, vor fi ale noastre când întindem mâna să le primim. Neascultarea şi necredinţă ne lipsesc de multe din marile binecuvântări ale lui Dumnezeu.

8 Împăratul Siriei era în război cu Israel. Şi, într-un sfat pe care l-a ţinut cu slujitorii săi, a zis: „Tabăra mea va fi în cutare loc.”

Împăratul Siriei era în război. În vremea aceasta, Israel şi Siria se aflau aproape într-o permanentă stare de război. Dacă nu era un conflict deschis, aveau loc raiduri de frontieră. Pe timpul când Ahab se apropia de moartea sa, oştile lui Israel au pornit împotriva Siriei spre a lua înapoi cetatea Ramot din Galaad ,dincolo de Iordan. (1 Regi 22,3.4). După moartea lui Ahab, Siria a fost cea care apăsa cu mână tare asupra lui Israel, şi acum oştile sale se găseau încă o dată pe pământ israelit. Ben-Hadad II mai era împărat în Siria (2 Regi 6,24).

În cutare loc. Locul special nu are importanţă. O dată putea să fie într-un loc şi apoi ,în alt loc.

Tabăra mea va fi. Despre ceea ce este vorba aici este mai mult decât o tabără permanentă pentru că întreaga regiune ar fi aflat curând unde era aşezată şi astfel împăratul putea fi informat fără profet. La ceea ce se referă aici prin acest obscur cuvânt ebraic, neatestat nicăieri în altă parte, probabil că este o pândă pentru un raid brusc, unde era vorba de elementul surpriză sau taină.

9 Dar omul lui Dumnezeu a trimis să spună împăratului lui Israel: „Fereşte-te să treci pe lângă locul acela, căci acolo sunt ascunşi sirienii.”

Omul lui Dumnezeu a trimis. Planul prudent pe care împăratul Siriei îl făcea în taină cu slujitorii lui era descoperit lui Elisei care, la rândul lui dădea acea informaţie împăratului lui Israel.

Căci acolo sunt ascunşi. Mai degrabă, coboară sau plănuiesc să coboare. Ceea ce era descoperit lui Elisei era informaţia cu privire la planuri pe care sirienii le aveau, astfel că, aflând mai dinainte de acele planuri tactice, împăratul lui Israel era în măsură să trimită suficiente trupe la locul în cauză spre a se lupta cu sirienii la timpul sosirii lor.

10 Şi împăratul lui Israel a trimis nişte oameni să stea la pândă spre locul pe care i-l spusese şi despre care îl înştiinţase omul lui Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat nu o dată, nici de două ori.

S-a salvat (numai în textul engl.). Adică, a salvat situaţia, pentru sine şi naţiune. Cunoscând planurile inamicului, el era ferit de a cădea în capcana vrăjmaşă.

11 Împăratului Siriei i s-a tulburat inima. A chemat pe slujitorii săi şi le-a zis: „Nu voiţi să-mi spuneţi care din noi este pentru împăratul lui Israel?”

I s-a tulburat inima. De fiecare dată când planul era făcut în taina cea mai mare, inamicul avea să cunoască amănuntele. Dacă aceasta s-ar fi întâmplat numai o dată sau de două ori, s-ar fi putut să nu pricinuiască vreo îngrijorare, dar când a ajuns să se întâmple în mod regulat, împăratul Siriei s-a tulburat şi era hotărât să afle cauza.

Care din voi? Din punctul de vedere al lui Ben-Hadad, se părea că era o singură cauză – un trădător în tabără. El era sigur că informaţiile ajungeau afară prin cineva ale cărui simpatii erau de partea lui Israel mai degrabă decât a Siriei, sau care fusese cumpărat să slujească mai degrabă vrăjmaşului decât propriei lui naţiuni. N-ar vrea vreunul dintre ei să-l descopere pe trădător?

12 Unul din slujitorii săi a răspuns: „Nimeni, împărate, domnul meu; dar prorocul Elisei, care este în Israel, spune împăratului lui Israel cuvintele pe care le rosteşti în odaia ta de culcare.”

În odaia ta la culcare. Locul cel mai bine păzit şi cel mai inaccesibil dintr-un palat oriental. Cuvintele spuse acolo erau într-adevăr secrete, fără să fie auzite nici de urechile celor mai apropiaţi prieteni ai împăratului.

13 Şi împăratul a zis: „Duceţi-vă şi vedeţi unde este, ca să trimit să-l prindă.” Au venit şi i-au spus: „Iată că este la Dotan.”

Dotan. Un oraş pe obişnuitul drum de caravane între Galaad şi Egipt, aproape de câmpia Ezdraelonului şi o trecătoare spre ţinutul muntos al Samariei. Se afla la 24 km nord de Sihem şi 18 km nord-est de Samaria. Acesta este locul unde o ceată de ismaeliţi în drumul lor spre Galaad spre Egipt au cumpărat pe Iosif (Geneza 37,17-28). Această localitate este cunoscută astăzi ca Tell Dothă.

14 A trimis acolo cai, care şi o oaste puternică. Au ajuns noaptea şi au înconjurat cetatea.

A trimis acolo cai. Aflându-se pe obişnuitul drum al caravanelor, Dotan putea fi accesibil unei mari grupări de soldaţi echipaţi cu cai şi care.

15 Slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura cetatea, cu cai şi care. Şi slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: „Ah! domnul meu, cum vom face?”

Slujitorul. Ebraicul meshareth (vezi cele despre cap. 4,43). Acest slujitor nu era Ghehazi, care se afla sub un blestem teribil din cauza crimei lui (cap. 5,27). Poate că era unul dintre elevii profeţi care l-a însoţit pe Elisei la Dotan. Fiind asociaţi în felul acesta cu profetul în lucrarea sa, tinerii aceştia aveau să primească experienţe de valoare spre instruirea lor.

Ah, domnul eu! Tânărul nu avea nici credinţa maestrului său, nici tăria şi curajul care vin ca rezultat al experienţei.

16 El a răspuns: „Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei.”

Nu te teme. Cât de adesea spune Domnul aceste cuvinte de reasigurare pentru copiii Săi! În călătoria vieţii, poporul lui Dumnezeu adesea se află în situaţii care îl face să fie nesigur şi cu teamă, dar Dumnezeu Îşi face cunoscuta prezenţa Sa şi spune cuvinte de încurajare şi speranţă (vezi Geneza 15,1; 46,3; Exod. 14,13; Numeri 14,9; Deuteronom 1,21; Isaia. 43,1; Luca 12,32). Atâta timp cât poporul lui Dumnezeu se află pe pământ, greutăţile vor apărea şi pericole trebuie înfruntate. Satana va face tot ce poate spre a determina pe cei credincioşi să apuce pe calea îndoielii şi a fricii, dar prin negura nesiguranţei şi a îndoielii, glasul Domnului ajunge încă până la noi lămurit şi liniştitor: Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte (Ioan 14,27).

Mai mulţi sunt cei cu noi. Când un om al lui Dumnezeu este înconjurat de vrăjmaşii Domnului, totdeauna el poate avea asigurarea că puterea care este cu el este infinit mai mare decât puterea inamicului. Când oştirea lui Sanherib a înconjurat cetatea Ierusalimului şi a cerut supunere, Ezechia a adus poporului său o solie de încurajare similară (2 Cronici 32,7.8). Cel mai slab copil al lui Dumnezeu, în aparenţă singur şi părăsit pe pământ, niciodată nu trebuie să-i fie frică de toate forţele pe care vrăjmaşul poate să le trimită împotriva lui. Cu Dumnezeu de partea sa, el este mai mult decât luptător pentru cele mai puternice oşti ale celui rău.

17 Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.” Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.

Deschide-i ochii. Cele mai mari realităţi nu pot fi văzute cu ochii fizici. Dumnezeu şi îngerii Săi sunt nevăzuţi de om fără ajutorul Domnului. Cu ochii fizici putem vedea numai lucruri fizice. Lucrurile duhovniceşti se discern în mod spiritual. Cea mai mare nevoie a noastră este ca ochii noştri să fie deschişi să putem vedea pe Dumnezeu şi vitala importanţă a lucrurilor împărăţiei Sale. Dacă Dumnezeu nu deschide ochii noştri, noi putem trece prin viaţă ca orbii, neînţelegând niciodată lucrurile Domnului, nevăzând niciodată importanţa capitală a dreptăţii sau neapreciind importanţa sfinţeniei. Când ne rugăm la Dumnezeu, ochii noştri sunt deschişi şi începem să vedem importanţa celor mai necesare lucruri de pe pământ.

Muntele plin. Îngerii lui Dumnezeu sunt însoţitorii continui ai celor drepţi. Cei care înconjoară pe cei drepţi sunt trimişi păzitori din cer în ale căror rânduri este imposibil ca îngerii răi să pătrundă, cu excepţia situaţiei în care cei sfinţi refuză prin propria lor alegere ocrotirea cerului. Un om cu ajutorul Domnului, este mai mult decât un luptător pentru cele mai mari puteri de pe pământ (vezi Psalmul. 3,6; 27,1.3; 34,7). Caii şi carele din jurul lui Elisei erau miliarde de îngeri puternici trimişi de Dumnezeu să vegheze asupra slujitorilor Lui.

18 Sirienii s-au coborât la Elisei. El a făcut atunci următoarea rugăciune către Domnul: „Loveşte, rogu-Te, pe poporul acesta cu orbire.” Şi Domnul i-a lovit cu orbire, după cuvântul lui Elisei.

Orbire. Ebraicul sanwerim care se află numai aici (de două ori) şi în Geneza 19,11. Derivarea cuvântului este nesigură. Unii socotesc că nu se înţelege orbire fizică totală, ci numai o stare de iluzie în care oamenii nu aveau să fie în stare să vadă lucrurile aşa cum erau în realitate (vezi cele despre Geneza 19,11). Două probleme ies la iveală: (1) Cum avea să fie Elisei în stare să călăuzească această ceată de oameni pe distanţa de 18 km de teren muntos până la Samaria? (2) De ce aveau să insiste aceşti oameni spre a prinde pe Elisei, văzând că o astfel de încercare era zadarnică fără vedere? Dacă orbirea a fost totală, explicaţia constă în faptul că aceşti oameni au fost loviţi de o dublă orbire (vezi PP 159). Orbirea sufletului avea să-i ducă la persistare în calea lor cea rea în ciuda loviturilor lui Dumnezeu. Minunea poate că a fost extinsă dincolo de suferinţa orbirii fizice, ca astfel să se dea posibilitatea lui Elisei să conducă pe aceşti oameni la Samaria precum şi ca ei să ţină la scopul lor de a-l aresta.

19 Elisei le-a zis: „Nu este aceasta calea şi nu este aceasta cetatea; veniţi după mine, şi vă voi duce la omul pe care-l căutaţi.” Şi i-a dus la Samaria.

Nu este aceasta calea. Cazuri similare când vrăjmaşii Domnului au fost conduşi să tragă concluzii greşite care i-au adus la înfrângere, au mai fost de pildă (1) acela al lui Ghedeon care a făcut ca cei 300 de oameni ai lui să pară madianiţilor ca o forţă zdrobitoare (Judecători 7,19-21);

(2) aparenţa apelor ca sânge în lupta cu moabiţii (2 Regi 3,22.23); (3) vuietul pe care sirienii l-au interpretat a fi vuietul apropierii oştilor hitiţilor şi ale egiptenilor (2 Regi 7,6). Vezi şi Iosua 8,15.

20 Când au intrat în Samaria, Elisei a zis: „Doamne, deschide ochii oamenilor acestora să vadă!” Şi Domnul le-a deschis ochii şi au văzut că erau în mijlocul Samariei.

Verset ce nu a fost comentat.

21 Împăratul lui Israel, văzându-i, a zis lui Elisei: „Să-i măcelăresc? Să-i măcelăresc, părinte?”

Lui Elisei. Împăratul a privit la profet pentru directive, iar nu profetul la împărat. Împăratul purta coroana împărăţiei, dar profetul vorbea în numele Domnului. Ioram era comandantul oştilor lui Israel, dar legiunile de îngeri fuseseră puse sub comanda lui Elisei. Părinte (al meu). Folosirea acestei expresii nu înseamnă nici o legătură filială, ci respectul de care se bucura Elisei la împărat.

Să-i măcelăresc? Repetarea acestor cuvinte arată nerăbdarea lui Ioram de a ucide pe sirieni pe care profetul îi adusese înaintea lui. Dar faptul că el nu-i lovise de îndată arată că el avea anumite incertitudini cu privire la oportunitatea unei astfel de acţiuni.

22 „Să nu-i măcelăreşti”, a răspuns Elisei. „Obişnuieşti tu oare să măcelăreşti pe aceia pe care îi iei prinşi cu sabia şi cu arcul tău? Dă-le pâine şi apă, ca să mănânce şi să bea; apoi să se ducă la stăpânul lor.”

Să nu-i măcelăreşti. Lui Ioram i s-a interzis să lovească pe captivi deoarece scopul minunii nu era de a obţine moartea sirienilor, ci în parte, cel puţin, de a le deschide ochii asupra faptului că era întru totul zadarnic de a întreprinde ceva împotriva profetului lui Dumnezeu. Prin fetiţa evreică, roabă din slujba lui Naaman, sirienii avuseseră ocazia să facă cunoştinţă cu îndurarea şi puterea Domnului. Dumnezeu a dorit să le mai dea şi alte învăţături cu privire la iubirea şi irezistibila Lui putere. În cazul în care captivii sirieni, o dată întorşi în patria lor, nu le-ar fi spus concetăţenilor lor ce se întâmplase, ţinta Domnului din această minune nu s-ar fi realizat.

Obişnuieşti… să măcelăreşti? Ar fi fost o crimă de neuitat pentru împăratul lui Israel să ucidă cu sânge rece pe prizonierii pe care îi lua captivi în război. Elisei îi explică lui Ioram că aceşti oameni sunt prizonieri de război şi au tot dreptul să fie trataţi ca atare. Chiar în împrejurări normale, ar fi fost o crimă pentru împărat să omoare pe cei făcuţi prizonierei cu propria lui mână. În împrejurările de faţă, crima ar fi fost şi mai reprobabilă şi ar fi pus pe Israel şi pe Dumnezeul lui într-o lumină cu totul greşită înaintea poporului Siriei.

Dă-le pâine şi apă. Adică, tratează-i nu ca pe prizonieri, ci ca pe oaspeţi. Sirienilor trebuia să li se dea o pildă despre puterea religiei israelite care îi face pe oameni îndurători şi amabili (vezi Proverbe 25,21.22; Matei 5,44).

23 Împăratul lui Israel le-a dat un prânz mare, şi ei au mâncat şi au băut; apoi le-a dat drumul, şi au plecat la stăpânul lor. Şi oştile sirienilor nu s-au mai întors pe ţinutul lui Israel.

Prânz. Ebraicul kerah, un ospăţ sau banchet. Sirienilor nu li s-a dat hrană obişnuită, ci din aceea care era pregătită pentru ocazii speciale. După legea nescrisă a deşertului, un om care acceptă hrană într-un cort devine un prieten şi trebuie să fie protejat.

Au plecat la stăpânul lor. Când s-au întors în ţara lor, sirienii au fost o ceată de oameni cu totul diferită de ceea ce au fost ei când au pătruns în Israel. Din vrăjmaşi ei s-au schimbat în prieteni. Mâncarea pe care au consumat-o a hrănit nu numai trupurile, ci şi sufletele lor, ei învăţaseră o lecţie pe care nu aveau s-o uite curând.

Nu s-au mai întors. Aceasta a fost efectul natural al tratamentului cavaleresc pe care l-a acordat Ioram captivilor lui. Pentru un timp, incursiunile siriene în Israel au încetat. Ioram realizase prin ospăţul lui ceea ce nu putea realiza pe calea forţei armate. Amabilitatea se dovedeşte a fi o armă mai puternică decât sabia. Când oamenii fac bine vrăjmaşilor lor, ei îşi fac bine lor. Dumnezeu este iubitor nu numai faţă de cei buni, ci şi faţă de cei răi, făcând ca soarele Său să răsară peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5,45). Deci oamenii trebuie să iubească pe vrăjmaşii lor şi să trateze cu amabilitate pe cei care le fac rău. Numai printrun astfel de spirit se poate îndrepta amărăciunea şi cearta dintre copiii oamenilor.

24 După aceea, Ben-Hadad, împăratul Siriei, strângându-şi toată oştirea, s-a suit şi a împresurat Samaria.

După aceea. Cât timp a trecut de când Ioram a pregătit masa lui pentru sirienii care au invadat Israelul, până când Ben-Hadad a cucerit Samaria, aceasta nu este raportat. Trebuie să fi fost totuşi câţiva ani, pentru că, între cele două naţiuni izbucnise din nou vechiul spirit de vrăjmăşie. Nu este descoperit care ar fi putut fi cauza acestui nou război dintre Israel şi Siria.

Ben-Hadad. Adică Ben-Hadad al II-lea. Ben-Hadad I a fost contemporan cu Asa (1 Regi 15,18-20). Ben-Hadad II este acelaşi împărat pe care Ahab l-a învins de două ori şi faţă de care el a arătat atâta îngăduinţă neraţionlă, încât primise o mustrare profetică (1 Regi 20,1-42). A fost în luptă cu acelaşi împărat când, trei ani mai târziu, Ahab şi-a pierdut viaţa (1 Regi 22,1-37). Ben-Hadad este amintit de mai multe ori în rapoartele lui Salmanasar III al Asiriei unde el apare în textele cuneiforme într-un fel care poate fi citit fie Addu’idri sau Bir’idri. Asiriologii preferă ultima formă. Într-o inscripţie arameică de la Hamat el este numit Bar-Hadad. Poate că asirienii au socotit că Bar reprezintă pe zeul babilonian Bir, şi au citit greşit cu Hadar, deoarece literele d şi r pot fi uşor confundate în scrierea arameică. Oricare ar putea fi explicaţia corectă pentru originea deosebirii dintre cele două nume, nu există nici o îndoială că Ben-Hadad din Biblie, Bar-Hadat din inscripţia arameică şi Bir’idri din textele asiriene se referă la aceeaşi persoană. Ebraicul Ben-Hadad înseamnă fiul lui Hadad. Hadad fiind numele binecunoscutului zeu apusean semitic al furtunii. Bir’idri apare în inscripţiile asiriene ca împărat al Siriei cel mai târziu prin al 14-lea an al lui Salmanasar, când împăratul asirian pretinde că a câştigat o mare victorie asupra lui şi aliaţilor lui.

A împresurat Samaria. Aceasta nu a fost o mică incursiune de frontieră, ci un război serios de cea mai mare intensitate. Probabil că Ben-Hadad a folosit ocazia într-un timp când Salmanasar nu era angajat în campanii active în regiunea mediteraniană.

25 În Samaria a fost o mare foamete, şi atât de mult au strâmtorat-o încât un cap de măgar preţuia optzeci de sicli de argint, şi un sfert de cab de găinaţ de porumbel cinci sicli de argint.

O mare foamete. Foametea nu era ceva neobişnuit în Israel. Pe vremea lui Ilie a fost o secetă care a durat trei ani şi jumătate (1 Regi 17,1; 18,1; Luca 4,25; Iacov 5,17), şi pe vremea lui Elisei a fost o foamete de şapte ani (2 regi 8,1). Totuşi foametea de aici era rezultatul asediului.

Optzeci de sicli de argint. Adică, 80 de sicli sau cca. 373,24 grame de argint, pentru un cap de măgar. Măgarul era necurat pentru israelit, şi nu avea să fie mâncat decât ca ultimă resursă; iar capul lui avea să fie partea cea mai rea şi cea mai ieftină. Plutarh raportează că, pe vremea foametei din timpul domniei lui Artaxerxe Mnemon, capul unui măgar se vindea cu 60 de drahme, deşi, de obicei, întregul animal putea fi cumpărat pentru jumătate din această sumă. Şi Pliniu relatează că în timpul asediului lui Casalinum, un şoarece se vindea cu 200 de dinari.

Un sfert de cab. Un cab era egal cu 1,11 litri. Cinci bucăţi de argint înseamnă cinci sicli sau două uncii şi jumătate de argint. Este greu a se crede că fiinţe omeneşti ar putea fi aduse într-o astfel de teribilă strâmtorare încât să mănânce o astfel de hrană imposibilă, dar Iosif (Flavius) aminteşte că în timpul asedierii Ierusalimului de către Titus, unele persoane au ajuns la o aşa istovire încât să caute canalele de scurgere şi grămezile de bălegar de vite şi să mănânce bălegarul găsit acolo (Războaie v. 13.7). O interpretare mai recentă încearcă să găsească în expresia găinaţ de porumbel o referire la ceva forme foarte ieftine şi nedorite de produse vegetale – cea mai neînsemnată formă de vegetală care putea fi considerată comestibilă. O astfel de identificare nu poate fi dovedită.

26 Şi, pe când trecea împăratul pe zid, o femeie i-a strigat: „Scapă-mă, împărate, domnul meu!”

Pe zid. Zidurile vechilor cetăţi fortificate aveau un spaţiu larg la vârf, protejat de oameni de luptă pe partea exterioară, unde staţiona mulţimea apărătorilor şi de unde ei rostogoleau pietre sau trăgeau cu săgeţile asupra inamicului. Se pare că împăratul inspecta pe aceiaşi apărători, încurajându-şi trupele sale şi făcând cunoştinţă el însuşi cu progresul asediului. O femeie în strada de jos, sau poate de pe acoperişul unei casei, aproape de zidul cetăţii, a văzut pe împărat şi i-a cerut ajutor.

27 El a răspuns: „Dacă nu te scapă Domnul, cu ce să te scap eu? Cu venitul ariei sau al teascului?”

Cum să te scap eu? Situaţia era de aşa natură încât depăşea puterea de ajutor a împăratului. Ioram a admis în mod sincer că nu-i sta nimic în puterea lui să ajute pe femeie în nenorocirea ei. Dacă n-a ajutat-o Dumnezeu, ce ar fi putut face el în această strâmtorare?

Cu venitul ariei. Ioram în ironia disperării, atrage atenţia femeii la faptul pe care ea îl cunoştea deja prea bine; că toată hrana, încă de la izvoarele ei, s-a epuizat de mult.

28 Şi împăratul i-a zis: „Ce ai?” Ea a răspuns: „Femeia aceea mi-a zis: „Dă-mi pe fiul tău să-l mâncăm astăzi, şi mâine vom mânca pe fiul meu.”

Ce ai? La început, împăratul a presupus că femeia apelează la el pentru hrană. Acum el şi-a dat seama că, probabil nu aşa stăteau lucrurile, ci ea se putea să aibă o altă cerere. Se poate ca el să fi simţit că, în prezenţa multora din mulţime şi apărători ai cetăţii, ei îi răspunsese prea aspru. La urma urmei, el mai era încă împărat şi oricare cetăţean avea dreptul să vină la el cu o cerere. El a fost de acord să o asculte.

29 Noi am fiert pe fiul meu şi l-am mâncat. Şi în ziua următoare i-am zis: „Dă pe fiul tău să-l mâncăm.” Dar ea a ascuns pe fiul ei.”

Noi am fiert pe fiul meu. Israel fusese avertizat prin Moise că, dacă ei se vor îndepărta de Dumnezeu, aveau să fie aduşi exact într-o astfel de strâmtorare, şi că părinţii aveau să mănânce trupul propriilor lor fii şi fiice (Levitic 26,29; Deuteronom 28,53). Profeţia aceasta şi-a găsit acum teribila ei împlinire. Dumnezeu a prevăzut în mod exact care aveau să fie teribilele rezultate ale călcărilor de lege şi El a făcut tot ceea ce a putut face iubirea şi îndurarea divină spre a împiedica să se întâmple astfel de lucruri. Profeţia lui Moise a mai avut o împlinire când a fost asediat Ierusalimul de către Nebucadneţar (Plângeri 4,10), şi încă o dată prin asediul final al cetăţii de către Titus (Iosif Flavius, Războaie, VI, 3, 4).

Dar ea a ascuns pe fiul ei. Un motiv de nemulţumire mai înduioşător şi mai oribil, cu greu poate fi imaginat. În teribila lor situaţie, cele două mame au intrat într-o legătură înspăimântătoare. Fiul uneia fusese deja mâncat, a cea de a două mamă n-a putut fi în stare să-şi îndeplinească partea ei în această afacere. Pentru a salva pe fiul ei, ea l-a ascuns şi acum, prima femeie a căutat s-o forţeze să facă rost de el prin cererea către împărat. Ce putea să facă împăratul într-un caz ca acesta?

30 Cum a auzit împăratul cuvintele acestei femei, şi-a rupt hainele, când stătea pe zid. Şi poporul a văzut că pe dinăuntru avea un sac de păr pe trup.

Şi-a rupt hainele. În aceste împrejurări s-a părut a fi singurul răspuns posibil al regelui. El nu putea ordona femeii să prezinte pe fiul ei ca astfel copilul să poată fi mâncat, nici nu era în măsură să pună capăt acestei teribile dureri. Hainele sale au fost rupte nu de durere sau pocăinţă aşa cum a făcut tatăl său (1 Regi 21,27), ci din oroare şi consternare.

Sac de păr pe trup. În loc să poarte sacul de păr pe dinafară, se pare că Ioram a îmbrăcat această îmbrăcăminte pe sub îmbrăcămintea sa exterioară şi o purta mai puţin la vedere. Printr-un astfel de procedeu, probabil că el a sperat să potolească mânia lui Iehova. Poporul a văzut în sacul de păr o expresie de simpatie a regelui pentru ei în nenorocirea lor.

31 Împăratul a zis: „Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă va rămâne astăzi capul lui Elisei, fiul lui Şafat, pe trupul lui!”

Capul lui Elisei. Elisei chemase poporul să se pocăiască şi fără îndoială că le-a făcut cunoscut lămurit că, dacă nu se vor îndepărta păcatele lor şi nu se vor întoarce la Domnul cu toată inima lor, ei puteau să se aştepte la necaz şi nenorocire. Regele era împotriva profetului şi acum căuta să arunce asupra lui vina pentru continuarea asediului şi foametei. Făcând aşa, el a urmat aceeaşi cale pe care o urmase şi fratele lui, Ahazia şi Ahab, tatălui lui (/vezi cele despre cap. 1,10). Un om care era pocăit cu adevărat ar fi purtat sacul de păr la vedere mai degrabă decât în taină şi nu s-ar fi întors asupra profetului lui Dumnezeu. Decapitarea nu era o formă obişnuită de pedeapsă la iudei, ci era obişnuită în Asiria şi la alte naţiuni vecine. Cu inima lui plină de amărăciune şi mânie, Ioram la ameninţat acum pe Elisei cu această oribilă formă de pedeapsă capitală.

32 Elisei şedea în casă, şi bătrânii şedeau lângă el. Împăratul a trimis pe cineva înainte. Dar înainte ca să ajungă solul, Elisei a zis bătrânilor: „Vedeţi că acest fiu de ucigaş trimite pe cineva să-mi ia capul? Ascultaţi! Când va veni solul, închideţi uşa şi opriţi-l la uşă; nu se aude oare sunetul paşilor stăpânului său în urma lui?”

Bătrânii şedeau. Aceştia probabil că nu erau numai conducătorii cetăţii, ci şi nobilii şi căpeteniile întregii ţări. Unii ca aceştia, erau cei mai respectaţi şi cei mai de seamă cetăţeni ai statului. În acest ceas de nenorocire, ei se duseseră la casa lui Elisei evident, pentru sfatul şi ajutorul lui. Pericolul lor iminent a făcut ca ei să recunoască puterea lui Iehova şi să caute ajutor la profetul Lui. Mai târziu, când locuitorii Ierusalimului s-au găsit într-o criză asemănătoare, Ieremia a fost consultat pentru călăuzire şi informare cu privire la voinţa Domnului.

Înainte ca să ajungă solul. Ioram a căutat să ia viaţa lui Elisei şi a trimis un om cu porunca să decapiteze pe profet. Dar, înainte de sosirea lui, Domnul a avertizat pe Elisei despre intenţiile regelui, astfel că problema să poată fi lămurit prezentată înaintea conducătorilor ţării.

Fiu de ucigaş. Ahab, tatăl lui Ioram, era vinovat nu numai de sângele lui Nabot, ci şi de al profeţilor care au fost ucişi de Izabela cu consimţământul lui total. Chiar Obadia, credinciosul lui slujbaş, s-a temut că avea să fie condamnat la moarte de către Ahab când i s-a spus să meargă la el cu o solie privindu-l pe Ilie (1 Regi 18,9). Ioram, fiu de ucigaş, avea aceleaşi trăsături de caracter ca şi tatăl său.

Trimite. Executorul era deja pe drum, dar Elisei n-a dat pe faţă nici o îngrijorare. El era un profet al Domnului şi ştia că viaţa lui era în mâinile lui Dumnezeu şi nu la discreţia oamenilor răi.

Opriţi-l la uşă. În mod literal, Împingeţi-l înapoi cu uşa. Adică închideţi uşa şi ţineţi-o puternic împotriva lui ca să nu poată intra. Profetul nu făcuse nimic vrednic de moarte şi nu fusese dovedit vinovat de nici o crimă. Ca un sol al Cerului, el avea întru totul dreptate să dea instrucţiunile pe care le-a dat, chiar dacă ei anulau ordinele regelui. Cade în sarcina conducătorilor să ocrotească, nu să persecute pe cetăţenii corecţi şi paşnici. Crima este un lucru tot atât de rău pentru un rege ca şi pentru oricare individ obişnuit din împărăţie.

În urma lui. Urmând aproape pe urmele aşa zisului călău venea regele, spre a vedea dacă poruncile lui au fost sau nu aduse la îndeplinire.

33 Pe când le vorbea el încă, solul se şi coborâse la el, şi împăratul a zis: „Iată, răul acesta vine de la Domnul; ce mai am de nădăjduit de la Domnul?”

A zis. Întrebarea care s-a pus era ale cui erau cuvintele acestea, ale solului sau ale regelui. Dacă în acest moment regele sosise deja sau nu, cuvintele acestea îşi aveau în mod vădit originea la rege. Solul nu avea dreptul să vorbească astfel în numele lui propriu. Dacă el a spus aceste cuvinte atunci el a fost trimis să le spună în numele regelui. Se pare însă că regele sosise deja şi că el însuşi a vorbit. Este adevărat că raportul biblic nu anunţă sosirea lui reală nici aici, nici în versetele care urmează, dar, deoarece Elisei spusese că regele urma îndeaproape pe sol, sosirea lui nu putea să fi fost mult amânată. Cuvintele spuse acum reflectă spiritul regelui. El este mânios pe profet şi pe Dumnezeul pe care-L reprezintă, el declară că acest necaz prin care trece ţara a venit întru totul de la Dumnezeu şi El trebuie să poarte vina. Nefiind în stare să-şi reverse mânia asupra lui Dumnezeu, Ioram o va revărsa acum asupra profetului Lui.

Ce mai am de nădăjduit? Ioram nu întreabă, pentru ce să mai întârzii cu Dumnezeu. El crede că Domnul a adus în mod arbitrar acest rău asupra Samariei şi că ,de aceea El este răspunzător pentru toate ororile care aveau loc. Această acţiune bruscă împotriva profetului era răspunsul regelui faţă de femeia care apelase la el (vezi v. 26). Pus la încercare în plin văz al soldaţilor şi al poporului, regele, în dilema lui, a fost obligat la un fel de acţiune, şi hotărârea lui a fost să ridice împotriva lui Dumnezeu şi a lui Elisei. Deoarece Dumnezeu adusese asediul, Dumnezeu nu avea să facă nimic spre a-i pune capăt, astfel că numai acţiunea lui Ioram – cum a încercat el să se convingă pe sine însuşi – era să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu şi să ia chestiunea în propriile lui mâini. Aceasta era pe punctul să facă, dând ordinul de ucidere a lui Elisei.

COMENTARII LUI E. G. WHITE

1 – 33 PK 255-261 8 – 17 PK 256 18 – 23 PK 257

1, 2 PK 260 16, 17 DA 240 24 – 33 PK 258

1 – 7 Ed. 217 PK 264

5 – 7 PK 260 17 Ed. 255; GC 208; PK 590