1 Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei, avea trecere înaintea stăpânului său şi mare vază; căci prin el izbăvise Domnul pe sirieni. Dar omul acesta tare şi viteaz era lepros.

Naaman. Siria era adesea în război cu Israel, dar evident că acesta era un timp de pace. Numai cu puţin timp înainte, Ahab fusese ucis în lupta împotriva lui Ben-Hadad (1 Regi 22,34-37). Numele împăratului lui Israel nu este dat, dar se crede că evenimentele au avut loc pe timpul domniei lui Ioram, fiul lui Ahab. Naraţiunea descoperă fericita schimbare a naţiunilor şi redă un tablou interesant al legăturilor internaţionale şi al obiceiurilor vremii.

Un om tare. Naaman era un personaj de seamă în Siria. El câştigase onoare şi faimă prin victoriile pe care le-a purtat pentru Siria, dar avea nefericirea să fie lepros. El a păstrat poziţia lui de căpetenie a oştirii, cu toate că putea fi serios handicapat de teribila boală de care era lovit.

2 Şi sirienii ieşiseră în cete la o luptă şi aduseseră roabă pe o fetiţă din ţara lui Israel. Ea era în slujba nevestei lui Naaman.

În cete. Erau raiduri de frontieră frecvente conduse de cete de prădători, de obicei întreprinse cu scopul de a jefui.

Adusă roabă. Războiul este crud. Fetiţa fusese luată şi dusă din căminul ei şi acum se afla într-o ţară vrăjmaşă, după câte se părea, părăsită de Dumnezeu fără mângâiere şi speranţă. Se pare că pentru ea, viaţa îi aduce puţin bine, şi se poate că ea devenise amărâtă şi posomorâtă, dar nu şi-a îngăduit să-şi concentreze gândurile asupra sa şi asupra nefericitei ei situaţii. Chiar într-o ţară străină, Dumnezeu avea o lucrare pentru ea.

În slujba nevestei lui Naaman. Fetiţa roabă îşi duce viaţa de roabă, obligată să slujească în căminul căpeteniei oştirii care înfrânsese pe Israel. Dar, trebuia că ea a fost credincioasă în slujba ei, căci altfel n-ar fi fost folosită într-un cămin ca acesta.

3 Şi ea a zis stăpânei sale: „Of, dacă domnul meu ar fi la prorocul acela din Samaria, prorocul l-ar tămădui de lepra lui!”

La proorocul. Cu toate că era captivă, fetiţa n-a uitat patria ei şi nici pe Dumnezeu. Nici nu avea cugete rele despre acei care o luaseră în robie şi a obligat-o la servire involuntara. Plină de iubire faţă de Dumnezeul ei, inima ei a dovedit iubire faţă de stăpânul ei bolnav şi soţia lui. În loc să dorească pe Naaman bolnav deoarece din cauza nenorocirii care fusese adusă asupra ei, ea dorea ca el să fie sănătos şi spera în vindecarea de boala lui teribilă. Aducându-şi aminte de minunatele lucrări ale lui Elisei din patria ei, ea avea credinţă că proorocul putea să-l vindece pe Naaman de lepra lui. Ceea ce Dumnezeu a făcut prin servul Său în Israel, ea crede că El poate face şi pentru unul din altă rasă.

Proorocul l-ar tămădui. Lepra era socotită ca o boală incurabilă. Dar fetiţa evreică a fost învăţată de părinţii ei că la Dumnezeu, nimic nu este cu neputinţă. Părinţii s-au achitat bine de răspunderile lor, iar rezultatul a fost această minunată mărturie în favoarea Dumnezeului lui Israel într-o ţară care nu-L cunoştea. Naaman a aflat despre o putere dincolo de puterea oamenilor pentru că un tată credincios şi o mamă din Israel au crescut pe copilul lor să iubească şi să se încreadă în Domnul.

4 Naaman s-a dus şi a spus stăpânului său: „Fata aceea din ţara lui Israel a vorbit aşa şi aşa.”

S-a dus. Adică Naaman a intrat la stăpânul său, împăratul Siriei şi i-a spus cuvintele fetiţei captive. Puţin a înţeles fetiţa importanţa cuvintelor despre credinţa ei în Dumnezeu. Naaman a crezut pentru că fetiţa a crezut, şi el a dus mărturia înaintea împăratului Siriei. În felul acesta, a aflat Ben-Hadad că Dumnezeul lui Israel era un Dumnezeu al puterii şi un Dumnezeu al iubirii. El învinsese oştile lui Israel în luptă, şi putea fi făcut să creadă că zeii Siriei erau mai puternici decât Iehova. Dar el trebuia să afle că Dumnezeul lui Israel face ceea ce era peste puterea oamenilor şi peste puterea zeilor Siriei. Cea mai mare mărturie care poate fi adusă în favoarea Dumnezeului cerurilor este mărturia inimii care are încredere în El.

5 Şi împăratul Siriei a zis: „Du-te la Samaria, şi voi trimite o scrisoare împăratului lui Israel.” A plecat, luând cu el zece talanţi de argint, şase mii de sicli de aur şi zece haine de schimb.

Voi trimite. Mărturia credinţei tinerei fete nu numai că stârnise încrederea căpeteniei oştirilor siriene, ci într-o anumită măsură, ea a creat credinţă şi în inima împăratului Siriei. Credinţa dă naştere la credinţă şi iubirea dă naştere la iubire. Credinţa este un cerc care se măreşte mereu ,care merge de la inimă la inimă şi dintr-o ţară în altă ţară, până ce cuprinde globul. Numai veşnicia poate măsura rezultatele acelei mărturii ale încrederii în Dumnezeul lui Israel depusă de fetiţa captivă înaintea stăpânei ei dintr-o ţară străină. Regii lucrează cu regii, şi oferindu-şi serviciile sale lui Naaman, Ben-Hadad a considerat că ar fi mai bine să ia legătura prin împăratul lui Israel decât direct cu Elisei. În acele timpuri, scrierea de scrisori era o procedură obişnuită, multe exemplare din astfel de scrisori ajungând până în zilele noastre.

Zece talanţi de argint. Naaman nu căuta vindecare fără să fie dispus să plătească. Necunoscând pe proorocul lui Israel şi nici pe Dumnezeul lui Israel, el a luat cu sine suficientă comoară spre a putea da profetului ca recompensă frumoasă. Puţin a înţeles el că Domnul era gata să-L vindece şi că nu dorea nici argint, nici aur în schimb. Puţin ştia el că Elisei slujea lui Dumnezeu şi semenilor săi, nu dintr-un spirit de câştig lumesc, ci pentru binele pe care era în stare să-l facă. În acele vremuri banii nu erau sub formă de monedă, şi barele (de metal) sau inelele de aur sau argint aveau valoare în funcţie de greutate. Un talant de argint era echivalentul a cca. 43,68 kilograme. Exprimat în valori moderne, 10 talanţi de argint ar avea valoarea de circa 6.349 de dolari, dacă s-a folosit siclul uşor (vezi vol. I p. 168). Nu erau 6000 de bucăţi separate de aur, ci aur având greutatea de 6000 de sili, sau 2 talanţi de aur. O astfel de greutate de aur ar avea astăzi valoare de aproximativ 55.272 de dolari, în cazul siclului uşor. A se nota faptul că aceste calcule arată doar valoarea de astăzi a acestor metale şi nu prezintă nici o idee despre puterea de cumpărare a acestor bani în vremurile antice. Faptul că Naaman a luat cu sine o comoară atât de mare era o indicaţie despre starea serioasă în care se ştia că se află şi despre marea lui dorinţă de a fi vindecat.

6 A dus împăratului lui Israel scrisoarea, care glăsuia aşa: „Acum, când vei primi scrisoarea aceasta, vei şti că îţi trimit pe slujitorul meu Naaman, ca să-l vindeci de lepra lui.”

Să-l vindeci. Împăratul Siriei evident că a crezut că proorocul, care era cunoscut că făcea astfel de minuni, era un membru al ordinului religios sub controlul statului şi la porunca împăratului.

7 După ce a citit scrisoarea, împăratul lui Israel şi-a rupt hainele şi a zis: „Oare sunt eu Dumnezeu, ca să omor şi să înviez, de-mi spune să vindec pe un om de lepra lui? Să ştiţi dar, şi să înţelegeţi că el caută prilej de ceartă cu mine.”

Oare sunt Dumnezeu? Lepra era privită ca o moarte vie. Împăratul lui Israel a înţeles că aceasta era o boală pe care numai Dumnezeu putea să o vindece şi aceasta era dincolo de credinţa lui în Dumnezeu să creadă că omul ar putea fi folosit ca unealtă în mâinile Domnului să refacă pe cineva care era lovit de o boală ca aceasta.

Caută prilej de ceartă. În loc să vadă în cererea lui Ben-Hadad o ocazie de a descoperi puterea minunată a lui Dumnezeu, împăratul lui Israel a privit numai la partea întunecată a tabloului. Desigur, el a crezut că scrisoarea de la împăratul sirian nu putea fi scrisă în termenii bunei credinţe, ci era numai un pretext de a căuta ceartă cu el. probabil că el şi-a închipuit că Ben-Hadad a trimis în mod intenţionat o cerere faţă de care era imposibil a se supune, pentru ca el să poată folosi ocazia pentru război. Decât să se gândească la Domnul sau la proorocul Elisei, Ioram s-a gândit mai degrabă numai la sine însuşi şi la completa lui neputinţă de a face faţă situaţiei (vezi cele d.v.i.).

8 Când a auzit Elisei, omul lui Dumnezeu, că împăratul lui Israel şi-a sfâşiat hainele, a trimis să spună împăratului: „Pentru ce ţi-ai sfâşiat hainele? Lasă-l să vină la mine şi va şti că este un proroc în Israel.”

Omul lui Dumnezeu. Nu ni se spune cum a ajuns la Elisei ştirea despre sosirea lui Naaman la curtea lui Ioram. Dar Dumnezeu conducea lucrurile aşa fel ca să răsplătească credinţa căpeteniei siriene.

Pentru ce? În ceea ce Ioram a văzut o catastrofă, Elisei a văzut o ocazie. Ceea ce împăratul lui Israel nu putea aduce la îndeplinire, proorocul avea să fie fericit să întreprindă cu ajutorul Domnului. În timp ce împăratul era cuprins de disperare, profetul a privit în sus cu nădejde. În ceasurile grele şi de nenorocire se cuvine să ne amintim că există un Dumnezeu în ceruri care priveşte cu iubire şi îndurare în jos, asupra slabilor copii de pe pământ.

Lasă-l să vină la mine. Ioram s-a temut, dar Elisei a spus: bun-venit vizitei căpeteniei oştirilor Siriei. Împăratul n-a avut pentru Naaman nici o solie de bucurie şi nici un cuvânt de nădejde. Dar Elisei a cerut ca el să vină la el, ca să afle vindecarea trupului şi refacerea sufletului. Proorocul era nerăbdător ca Naaman să ajungă să facă cunoştinţă cu iubirea şi puterea Dumnezeului lui Israel şi, la întoarcere, să ducă poporului său o solie de mângâiere referitoare la speranţa pe care toţi o pot avea în El. Căminul fiecărui copil al lui Dumnezeu ar trebui să fie un loc de odihnă pentru toţi acei care se află în nevoie.

9 Naaman a venit cu caii şi cu carul lui şi s-a oprit la poarta casei lui Elisei.

Cu caii lui. Însoţitorii lui Naaman călăreau pe cai, dar Naaman însuşi călătorea într-un car.

La poarta casei lui Elisei. Fără îndoială o locuinţă umilă. Aceasta nu era palatul unui rege, dar în acest cămin Naaman avea să afle ceva ce palatul unui împărat nu putea să ofere. Poarta căsuţei umile era pentru Naaman o uşă spre viaţă şi nădejde.

10 Elisei a trimis să-i spună printr-un sol: „Du-te şi scaldă-te de şapte ori în Iordan; şi carnea ţi se va face sănătoasă şi vei fi curat.”

Scaldă-te… în Iordan. Aceste directive către Naaman amintesc de porunca Domnului Isus către omul cel orb: Du-te şi spală-te în lacul Siloamului (Ioan 9,7). În ambele cazuri, s-a dat o poruncă ce probează credinţa destinatarului. Vindecarea avea să fie găsită numai în ascultare fără rezerve. Apele Iordanului aveau să fie pentru Naaman apele vindecării şi ale vieţii. Există înţelepciune în ascultarea de poruncile Domnului.

11 Naaman s-a mâniat şi a plecat, zicând: „Eu credeam că va ieşi la mine, se va înfăţişa el însuşi, va chema Numele Domnului Dumnezeului lui, îşi va duce mâna pe locul rănii şi va vindeca lepra.

Eu credeam. Naaman avea propriile lui cugete, dar acestea nu erau gândurile lui Dumnezeu. El auzise despre un om care putea să-l vindece de lepra lui şi de îndată ,el a ajuns la propriile lui concluzii referitoare la felul exact cum avea să fie adusă această lucrare la îndeplinire. El şi-a făcut propriul lui plan, şi apoi s-a aşteptat că Dumnezeu va lucra în conformitate cu acel plan. Dar ideile preconcepute ale omului in privinţa modului de acţiune al Domnului sunt adesea eronate. Când schiţăm cu anticipaţie calea Providenţei, ne putem aştepta la decepţii. Dumnezeu a ales să scoată pe Israel din Egipt, trecându-l prin Marea Roşie, dar aceasta nu era şi ceea ce gândea omul. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să se nască într-un grajd şi legănat într-o iesle, dar aceasta n-a fost în acord cu ideile celor mari şi puternici de pe pământ. Dumnezeu a lăsat pe Fiul Său să trăiască printre oameni ca serv al celor în nevoie, dar aceasta nu era în acord cu părerea iudeilor cu privire la Mesia, care trebuia să vină. Cel care vrea să fie mântuit şi umblă în căile Domnului trebuie să înveţe că planurile lui Dumnezeu sunt infinit mai înalte şi mai bune decât căile oamenilor. (Isaia 55,8.9).

12 Nu sunt oare râurile Damascului, Abana şi Parpar, mai bune decât toate apele lui Israel? N-aş fi putut oare să mă spăl în ele şi să mă fac curat?” Şi s-a întors şi a plecat plin de mânie.

Abana şi Parpar. În ochii omului fără îndoială că aceste râuri erau mai bune decât toate apele din Israel. Apele Damascului erau plăcute şi făceau ca regiunea să fie înflorită ca un trandafir. Comparat cu aceste râuri dătătoare de viaţă din propria lui ţară, Iordanul era pentru Naaman un râu mic care l-a dezamăgit. Totuşi dacă el dorea să fie vindecat de lepra lui, trebuia ca Iordanul să fie râul, iar nu Abana, în care el trebuia să se scalde. Abana se crede că este identic cu Amana din Cântarea cântărilor 4,8, râul fiind numit după muntele din care izvora. Acesta era râul cel important al Damascului. Parpar se crede că a fost un râu la sud de Damasc, care îşi avea izvorul în înălţimile muntelui Hermon.

13 Dar slujitorii lui s-au apropiat să-i vorbească şi au zis: „Părinte, dacă prorocul ţi-ar fi cerut un lucru greu, nu l-ai fi făcut? Cu atât mai mult trebuie să faci ce ţi-a spus: „Scaldă-te, şi vei fi curat.”

Slujitorii lui. Cât de adesea slujitorii se dovedesc a fi mai înţelepţi decât stăpânii lor, şi supuşii decât împăraţii. Luând seamă la cuvintele slujitorilor lui Naaman avea să afle viaţa şi refacerea.

Un lucru greu. Naaman era un mare bărbat de la care se aşteptau lucruri mari. El era semeţ şi arogant, şi a se scălda în apele Iordanului ar fi fost o experienţă umilitoare. Dar el era încercat de Dumnezeu pentru propriul lui bine. Numai prin completă ascultare de instrucţiunile Domnului, putea spera să afle favoare înaintea Domnului. Inima lui mândră trebuia supusă şi el trebuia să câştige biruinţă asupra propriei lui voinţe încăpăţânate şi egoiste. El trebuia să recunoască pe Dumnezeul lui Israel ca fiind mai puternic decât idolii boschetelor, iar instrucţiunile lui Elisei erau superioare faţă de propriile lui gânduri şi dorinţe.

14 S-a coborât atunci şi s-a cufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu; şi carnea lui s-a făcut iarăşi cum este carnea unui copilaş, şi s-a curăţat.

După cuvântul omului lui Dumnezeu. Naaman trebuia să fie adus în situaţia de a recunoaşte pe Elisei ca om al lui Dumnezeu şi ca purtător de cuvânt al Cerului, mai înainte ca el să poată spera să-şi asigure binecuvântarea pentru care venise. N-ar fi avut loc nici o vindecare dacă el n-ar fi văzut lumină în cuvintele proorocului. Dar când el a procedat după instrucţiunile profetului, lepra lui a fost îndepărtată. Când Dumnezeu vorbeşte printr-un profet, întotdeauna se cade să punem deoparte propria noastră părere şi să acceptăm solia Domnului. Numai aşa putem merge în căile lui Dumnezeu şi să avem părtăşie de binecuvântările Lui.

15 Naaman s-a întors la omul lui Dumnezeu cu tot alaiul lui. Când a ajuns, s-a înfăţişat înaintea lui şi a zis: „Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel. Şi acum, primeşte, rogu-te, un dar din partea robului tău.”

S-a întors. Naaman şi-a dovedit recunoştinţa sa întorcându-se la Elisei spre a-i oferi o răsplată. Făcând aşa, probabil că el s-a abătut mult din drumul lui, dar aceasta era o călătorie care n-a fost făcută în zadar. În toată purtarea sa, Naaman s-a dovedit a fi mai mult în acord cu adevăratul spirit al unui copil al lui Dumnezeu decât o fac acei care pretind a fi poporul Său. Când Mântuitorul a fost pe pământ, cu ani mai târziu, El S-a referit la faptul că erau mulţi leproşi în ţara lui Israel pe vremea lui Elisei, dar nici unul dintre ei n-a fost curăţit, afară de Naaman, Sirianul (Luca 4,27). Israel nu preţuia prezenţa şi binecuvântările lui Dumnezeu. Căpetenia oştirii unei naţiuni păgâne a dovedit credinţă şi recunoştinţă care erau străine pentru poporul care mărturisea a fi al lui Dumnezeu. Domnul este aproape şi binevoitor faţă de acei care apreciază binecuvântările sale.

Cunosc acum. Naaman auzise despre Dumnezeu prin mărturia fetiţei evreice, dar acum el făcuse cunoştinţă cu El prin propria sa experienţă. Credinţa devenise cunoştinţă. În mărturia lui era acum un răsunet de siguranţă care niciodată n-ar fi existat ,dacă n-ar fi primit această minunată binecuvântare de la Dumnezeu. El ştia acum că, în afară de Israel, nicăieri nu existau dumnezei. Dumnezeii cărora li se aducea închinare în Siria şi pe înălţimile din jur erau numai idoli făcuţi de mâinile omului. Dar Dumnezeul lui Israel era Creatorul omului şi al pământului, Domnul care a dat omului viaţă şi speranţă. Dacă fiecare copil al lui Dumnezeu ar fi fost atât de credincios în a da mărturie pentru El, ca fetiţa captivă, toate popoarele pământului ar fi ajuns să cunoască minunata iubire şi purtare de grijă a lui Dumnezeu şi mulţi ar fi fost conduşi să dea slavă şi să-I mulţumească.

16 Elisei a răspuns: „Viu este Domnul, al cărui slujitor sunt, că nu voi primi.” Naaman a stăruit de el să primească, dar el n-a vrut.

Nu voi primi. Un proroc al Domnului nu slujeşte pentru câştig sau răsplată. În noua viaţă care începea pentru Naaman şi credinţa care a încolţit în inima lui, Elisei îşi avea răsplata Sa. Un muncitor este vrednic de plata lui şi aceia care primesc binecuvântări de la Dumnezeu pot să-I aducă jertfe de mulţumire dar, în aceste împrejurări, era cel mai bine pentru Elisei, să refuze darul oferit. Naaman nu trebuia să rămână cu impresia că profeţii adevăratului Dumnezeu lucrează din motive egoiste sau că binecuvântarea lui Dumnezeu s-ar putea cumpăra cu bani.

17 Atunci Naaman a zis: „Fiindcă nu vrei să primeşti tu, îngăduie să se dea robului tău pământ cât pot duce doi catâri; căci robul tău nu mai vrea să mai aducă altor dumnezei nici ardere de tot, nici jertfă, ci va aduce numai Domnului.

Pământ cât pot duce doi catâri. Naaman a crezut despre Dumnezeul lui Israel că este o divinitate căreia trebuie să i se aducă închinare pe pământul lui Israel. În acele zile, fiecare naţiune îşi aducea propria ei divinitate, şi multe cetăţi îşi aveau proprii lor zei locali. Cu toate că Naaman a recunoscut faptul că, în afară de Israel nu exista nici un Dumnezeu in nici o altă parte; el nu renunţase întru totul la părerea că Dumnezeul lui Israel era într-un fel deosebit ataşat de ţara lui Israel şi în propria lui ţară el a dorit să se închine acestui Dumnezeu pe pământ israelit.

Altor dumnezei. Când Naaman a făcut cunoştinţă cu Dumnezeu, el şi-a predat Lui inima sa şi s-a hotărât să renunţe la închinarea adusă dumnezeilor Asiriei pe care el îi cunoscuse din tinereţea lui. În fiecare ţară sunt oameni care sunt tot atât de serioşi şi sinceri ca Naaman şi care doar aşteaptă după o mărturie credincioasă şi viaţa de sfinţire a poporului lui Dumnezeu pentru a-şi preda Lui inimile lor.

18 Iată totuşi ce rog pe Domnul să ierte robului tău: când stăpânul meu intră în casa lui Rimon să se închine acolo şi se sprijină pe mâna mea, mă închin şi eu în casa lui Rimon: să ierte Domnul pe robul tău, când mă voi închina în casa lui Rimon!”

Domnul să ierte. În timp ce Naaman şi-a propus să servească lui Dumnezeu, el ştia că în propria lui ţară, care era devotată închinării la idoli, lucrul acesta nu avea să fie uşor. Împăratul Siriei se mai închina la zeul Rimon, şi, în această slujire, Naaman avea să fie un însoţitor al împăratului. Naaman nu avea de gând să părăsească slujirea adusă împăratului său pământean, deşi el se hotărâse că de aici înainte avea să slujească numai Domnului. Dar,în timp ce împăratul se apleca spre închinare adusă la Rimon, el avea să se sprijine pe braţul lui Naaman (vezi cap. 7,2.17). Naaman nu dorea a se înţelege că şi el se închina dumnezeului păgân. Predându-şi inima sa lui Iehova, el nu avea intenţia să compromită credinţa sa prin închinarea şi la Rimon, nici să ajungă la Elisei ştirea că el făcea aşa. El era un bărbat cu conştiinţă sensibilă şi, înainte de a pleca din Israel a dorit să lămurească situatia Sa.

19 Elisei i-a zis: „Du-te în pace.” După ce a plecat Naaman de la Elisei şi a fost la o depărtare bunicică,

Du-te în pace. Cuvintele acestea nu trebuie să fie socotite ca exprimând aprobarea sau dezaprobarea cererii de plecare a lui Naaman. El trebuia să plece în pace, nu în îndoială sau nesiguranţă neliniştită. Dumnezeu a fost bun cu el, şi el trebuia să afle fericire şi pace în cunoaşterea şi închinarea adusă lui Dumnezeu. Naaman era un nou convertit, un bărbat cu principii ,care avea să crească în tărie şi înţelepciune dacă se ţinea de credinţa găsită de curând. Dumnezeu conduce pe noii convertiţi pas cu pas şi cunoaşte momentul potrivit în care să cheme la o reformă, într-o anumită chestiune. Acest principiu trebuie avut totdeauna în vedere de către acei care lucrează la salvarea sufletelor. Elisei ştia că acesta nu era momentul potrivit spre a insista la o schimbare drastică în această privinţă de comportament deosebit. El era un bărbat cu vedere spirituală ageră şi, în tratarea de către el a lui Naaman, el dorea să fie cu tact şi prudent. Astfel că el l-a trimis să plece, nu cu un cuvânt de mustrare, ci cu o solie de pace asemănătoare cu aceea cuprinsă în cuvântul de rămas bun al lui Isus către ucenici Săi (Ioan 14,27).

20 Ghehazi, slujitorul lui Elisei, omul lui Dumnezeu, a zis în sine: „Iată că stăpânul meu a cruţat pe sirianul acela, Naaman, şi n-a primit din mâna lui ce adusese. Viu este Domnul, că voi alerga după el şi voi căpăta ceva de la el.”

Ghehazi. Scriitorul biblic tocmai prezentase un frumos tablou al unui important slujbaş sirian care părăsea Israelul ca un nou convertit la Iehova, cu bucurie şi pace în inima lui, vindecat de lepră şi pocăit în spirit. Dar scena se schimbă brusc prin cuvintele dar Ghehazi. Când Dumnezeu dă oamenilor fericire şi pace, Satana încearcă să introducă tulburare. În fiecare simfonie el încearcă să introducă o notă discordantă. Aici slujitorul profetului se lasă să devină unealtă în mâna vrăjmaşului numai şi numai spre a strica tabloul lui Ghehazi. El îl socotea pe Naaman nu ca pe un nou convertit la Dumnezeu, ci ca pe un ostaş dintr-o ţară vrăjmaşă. Sirienii au prădat Israelul; de ce să-l cruţe acum un israelit, pe unul din ei? Probabil că Ghehazi l-a socotit pe Elisei ca fiind slab şi lipsit de rafinament când a refuzat să ia de la Naaman darul pe care el voia să-l dea.

Viu este Domnul. Cuvintele acestea sunt un jurământ profan, rostit de un om care încearcă să se convingă că el face ceva în slujba lui Dumnezeu, în timp ce el ştie foarte bine că face rău. Orbit de avariţie, Ghehazi voia să fie plătit pentru servicii pe care el nu le-a făcut, de un om de la care Elisei a crezut că nu trebuie să primească nimic.

21 Şi Ghehazi a alergat după Naaman. Naaman, când l-a văzut alergând după el, s-a dat jos din car ca să-i iasă înainte şi a zis: „Este bine totul?”

S-a dat jos. Acesta era un semn de respect oriental. La urma urmei, Ghehazi nu era decât slujitorul lui Elisei, şi Naaman nu era dator să-i arate această nemeritată politeţe. Dar aceasta arată puternicul simţământ de recunoştinţă care izvora din inima Sa. Naaman biruise mândria şi animozitatea lui naturală şi acum căpetenia oştirii siriene ,care învinsese pe Israel coboară din carul său pentru ca să poată trata în condiţii de egalitate pe slujitorul unui profet evreu.

Este bine totul? Naaman s-a mirat când a văzut pe Ghehazi alergând şi probabil că a crezut că profetului i s-a întâmplat ceva rău sau că a avut loc vreo altă nenorocire.

22 El a răspuns: „Totul este bine. Stăpânul meu mă trimite să-ţi spun: „Iată că au venit la mine doi tineri din muntele lui Efraim, dintre fiii prorocilor; dă-mi pentru ei, te rog, un talant de argint şi două haine de schimb.”

Stăpânul meu mă trimite. Ghehazi a socotit acum necesar să acopere avariţia lui cu o minciună. Trebuia ca Elisei să fie făcut răspunzător pentru lăcomia slujitorului. Bunul nume al profetului neegoist trebuia să fie defăimat prin lăcomia nevrednicului lui slujitor. Un păcat rareori rămâne singur, pentru că acel rău totdeauna îndreaptă calea spre un rău din ce în ce mai mare.

Din muntele lui Efraim. În ţinuturile înalte ale lui Efraim erau cel puţin două şcoli ale profeţilor, la Betel şi Ghilgal (vezi cele despre cap. 2,1).

Doi tineri. Ghehazi n-a dorit să fie cunoscuta lăcomia Sa. Mai degrabă, el va juca rolul unui prieten îngrijorat de doi tineri în nevoie. Nu va fi, oare, Naaman interesat cu privire la ei în aşa măsură încât să-i ajute cu unul dintre cei zece talanţi de argint şi două din cele zece schimburi de haine?

23 Naaman a zis: „Fă-mi plăcerea şi ia doi talanţi.” A stăruit de el şi a legat doi talanţi de argint în doi saci, împreună cu două haine de schimb, şi a pus pe doi din slujitorii săi să le ducă înaintea lui Ghehazi.

Fă-mi plăcerea. Sensul este te rog, sau consimte cu plăcere să iei nu un talant, ci doi. Naaman cel recunoscător avea să-i dea dublu a ceea ce ceruse Ghehazi şi el mai avea să trimită şi pe doi dintre slujitorii lui să ducă povara până la casa profetului.

24 Ajungând la deal, Ghehazi le-a luat din mâinile lor şi le-a pus în casă. Apoi a dat drumul oamenilor acelora care au plecat.

Deal (engl. tower). Ebraicul ophel dâmb sau deal; adesea clădirea de pe deal, fie un turn de veghe, o casă, un fort, sau punct de observaţie. Elisei avea casa lui din Samaria, probabil pe o ridicătură de pe care se putea vedea în depărtare oamenii care se apropiau (vezi cap. 6,30-32). Dar de data aceasta, Ghehazi, întorcându-se cu cei doi talanţi de argint n-a dorit să fie văzut de stăpânul său. Aşadar, dealul despre care este vorba aici pare să fi fost unul aşezat între casa lui Elisei şi locul unde Ghehazi l-a luat prin surprindere pe Naaman, ceea ce a întrerupt câmpul vizual. În acest loc slujitorii lui Naaman au fost lăsaţi să plece şi Ghehazi a primit comoara şi a pus-o în ascunzătoare.

25 După aceea s-a dus şi s-a înfăţişat înaintea stăpânului său. Elisei i-a zis: „De unde vii, Ghehazi?” El a răspuns: „Robul tău nu s-a dus nicăieri.”

Nu s-a dus nicăieri. Pentru a scăpa de condamnarea stăpânului său, Ghehazi recurge la o altă minciună. Din nou păcatul duce la păcat şi o minciună la alta. Calea răului n-are sfârşit. Acela care se angajează pe calea înşelăciunii se va găsi inevitabil angajat în încercarea de a acoperi înşelăciunea.

26 Dar Elisei i-a zis: „Oare n-a fost duhul meu cu tine, când a lăsat omul acela carul şi a venit înaintea ta? Este oare acum vremea de luat argint, haine, măslini, vii, oi, boi, robi şi roabe?

N-a fost duhul meu? Domnul descoperise lui Elisei exact ceea ce avusese loc, cum Ghehazi a alergat după Naaman, cum l-a minţit şi cum a reuşit să-şi asigure darul râvnit şi cum acesta a fost ascuns. Omul poate să mintă pe semenii săi, dar el nu poate minţi pe Dumnezeu. Faptele cele rele pot fi ascunse de ochii omului, dar ochii Domnului văd totul (vezi Evrei 4,13).

Este oare acum vremea de luat argint? Ce mustrare teribilă au constituit cuvintele lui Elisei pentru inima slujitorului său! Avusese loc o minune însemnată. Căpetenia oştirii Siriei a fost făcut să creadă în Dumnezeu şi să se bucure în nou găsita lui credinţă. Dumnezeu fusese îndurător cu servii Săi şi cerul venise foarte aproape de pământ. Inima lui Ghehazi ar fi trebuie să se înalţe în a aduce laudă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru minunatele binecuvântări primite. El ar fi trebuie să gândească la cât de bine a fost impresionată inima lui Naaman şi cum căpetenia siriană putea să fie adusă să simtă că religia israeliţilor era singura religie adevărată care-i face pe oameni neegoişti, cinstiţi şi amabili. Dar, în loc de aceasta, el s-a gândit numai la sine şi la propriile interese.

Cuvintele de mustrare ale lui Elisei n-au fost numai pentru slujitorul său Ghehazi, ci şi pentru acei din biserica lui Dumnezeu de astăzi, care manifestă acelaşi spirit ca a lui Ghehazi. În zilele noastre din nou Dumnezeu a fost foarte aproape şi multe minuni ale harului au avut loc în multe ţări. Peste tot păcătoşi sunt rechemaţi şi cântări de mulţumire şi de biruinţă se înalţă la Dumnezeu. Dar, încă o dată, în inimile unora a fost îngăduit să predomine spiritul avariţiei şi al lăcomiei. Ei sunt angajaţi în slujirea eului. Argintul care ar trebui să fie folosit la salvarea oamenilor este strâns şi ascuns. Încă o dată Dumnezeu priveşte jos din ceruri şi se pune întrebarea: Este oare acum vremea de luat argint şi haine…?

Măslini. Ghehazi s-a gândit la felul cum va folosi el averea sa, şi probabil că profetul enumeră cumpărăturile pe care avea de gând să le facă slujitorul său.

27 Lepra lui Naaman se va lipi de tine şi de sămânţa ta pentru totdeauna.” Şi Ghehazi a ieşit dinaintea lui Elisei plin de lepră, alb ca zăpada.

Se va lipi de tine. Ziua care adusese o aşa de mare binecuvântare pentru Naaman sirianul a adus un teribil blestem pentru evreul slujitor al profetului lui Dumnezeu. Naaman a plecat pe drumul lui în pace, inima sa bucurându-se în noua lui speranţă. Ghehazi îşi ducea rezultatele păcatului său spre mormânt. El a rămas lepros până în ziua morţii lui, blestemat de cer, dispreţuit de semenii săi,

o pildă pentru toate vremurile ce vor mai veni despre nebunia lăcomiei şi deşertăciunea unei vieţi care caută în primul rând bogăţia acestei lumi mai degrabă decât bogăţia Împărăţiei lui Dumnezeu. În timpul anilor de tovărăşie cu Elisei, Ghehazi avusese ocazia să înveţe lecţii de bucurie şi satisfacţie a vieţii de consacrare şi iubire neegoistă. Dar el n-a reuşit să-şi înveţe lecţia. Darurile cerului au fost dispreţuite, în timp ce el năzuia după comoara pământească, care, întocmai ca şi cancerul, mănâncă sufletul oamenilor. În loc să dezvolte un spirit de lepădare se sine în timp ce era angajat în slujba lui Dumnezeu, el şi-a îngăduit să devină egoist şi interesat de câştig material. El se interesa mai degrabă de sicli de argint decât de sufletele oamenilor, de haine de in, decât de haina îndreptăţirii.

Pentru totdeauna. Nu trebuia să se creadă că, din cauza păcatului lui Ghehazi, Dumnezeu pronunţase un blestem asupra urmaşilor lui care avea să ţină pentru totdeauna. Domnul este bun şi îndurător şi niciodată nu aduce suferinţă nedreaptă sau nenecesară asupra cuiva. Din cauza lăcomiei, Ghehazi a adus asupra sa o judecată teribilă. Din cauza acelei judecăţi, copiii lui erau obligaţi să sufere. Boala şi efectele ei adesea trec asupra unui urmaş nevinovat. Dar, a spune că din cauză că Ghehazi a ajuns un lepros, urmaşii lui din toate veacurile aveau să fie tot nişte leproşi, inseamna a spune ceva ce nu este adevărat.

Expresia ebraică folosită aici le’olam, nu înseamnă în mod necesar, fără încetare, sau pentru toată veşnicia. Cuvântul ’olam, când este aplicat la Dumnezeu, înseamnă fără sfârşit; când este aplicat la viaţa omului, acesta se extinde numai până la sfârşitul existenţei omeneşti. În Exod 12,6, un rob trebuia să slujească pe stăpânul său pentru veci. Pe străinii care locuiau în ţara lor, israeliţii urma să-i ţină astfel robi pe veci (Levitic 25,46). Cu puţin timp înainte de moartea lui David, Bat-Şeba s-a plecat înaintea împăratului cu cuvintele: Trăiască pe vecie Domnul meu, împăratul David (1 Regi 1,31). Tot aşa şi Neemia a spus împăratului Artaxerxe: Trăiască împăratul în veac (Neemia. 2,3). Fumul pământului în ziua mâniei Domnului este descris că se va înălţa în veci (Isaia. 34,10). Când Iona a descris coborârea lui în pântecele peştelui, el a spus că zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie (Iona 2,6). Expresia le’odam înseamnă simplu: durata vârstei, şi lungimea timpului la care se referă trebuie să fie dedusă din ideea particulară, cu care este asociată expresia (Exod 12,14; 21,6).

Alb ca zăpada. Expresia aceasta este folosită în altă parte în legătură cu atacul brusc de lepră (Exod 4,6; Numeri 12,10).

COMENTARIILE LUI E. G. WHITE

1 – 27 PK 244-253 2, 3 MH 473 11 – 14 AA 416 16 – 21 PK 250

1, 2 PK 244 3 PK 245 DA 239; 2T309 21 – 27 PK 251

1 – 3 ML 222 5 – 11 PK 246 12 – 15 PK 249 25 – 27 4T 336