Vedeniile nu erau dese. Cuvântul tradus deschis (engl.) este din verbul paras, care înseamnă a da drumul, a izbucni. De aceea expresia se redă literal, nu era nici o vedenie căreia să-i fi dat drumul sau nu era nici o vedenia care să izbucnească. Afirmaţia precedentă cum că cuvântul Domnului era rar sau preţios este descriptiv al situaţiei contemporane – solii inspirate veneau rar la poporul lui Dumnezeu. Acum, în mod mult mai precis, naratorul explică pentru ce există situaţia aceasta – Dumnezeu nu s-a arătat oamenilor în vedenie aşa de des ca în alte vremuri. Accentul nu este atât de mult pe felul revelaţiei, cât este pe frecvenţa ei.

Aceasta este prima folosire în Scripturi a cuvântului vedenie chazon, şi singurul loc al folosirii lui în cele două cărţi ale lui Samuel. O comparaţie a lui chazon, cu mar'ah, tradus de asemenea vedenie, clarifică metoda lui Dumnezeu de descoperire a planurilor Sale pentru salvarea neamului omenesc. Cuvântul chazon este din verbul care înseamnă a înţelege prin vedenie lăuntrică, în timp ce mar'ah derivă de la un verb care înseamnă a vedea cu privirea. Amândouă sunt folosite alternativ cu chalom, vis. Cuvântul mar'ah este folosit de obicei în primele cărţi ale Bibliei pentru a descrie soliile de la Dumnezeu pentru oameni, fie prin vise, fie prin vizite personale ale solilor cereşti. Când Iacob a pornit în călătoria lui spre Egipt (Geneza 46,2), Dumnezeu i-a vorbit în vedenie [mar'ah] noaptea. Iacob s-a simţit în prezenţa divină, şi descoperirea a fost atât de reală, ca aceea primită de Avraam când a fost vizitat de cei trei îngeri înainte de nimicirea Sodomei (Geneza 18:2-22). Acest fel de descoperire divină mai este numit un vis, chalom, atunci când Dumnezeu l-a avertizat pe Abimelec cu privire la soţia lui Avraam (Geneza 20:3-13). Pe vremea răzvrătirii lui Aaron şi Maria, Dumnezeu a spus: Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie [mar'ah], sau îi voi vorbi într-un vis [chalom].

Daniel se foloseşte adesea de toate trei cuvintele. Când relatează vedenia despre cele patru fiare, el foloseşte chazon (Dan 7,1.2.7.13.15) spre a descrie visul, chalom (cap. 7,1), în care sunt zugrăvite evenimente viitoare simbolice. El foloseşte acelaşi cuvânt chazon şi în cap. 8,1. Dar, când este tulburat cu privire la însemnătatea vedeniei, Daniel coboară la ţărmul râului, unde îngerului Gabriel, care i se arată, i se spune: tâlcuieşte-i vedenia [mar'ah] aceasta. Dar Gabriel, după ce-l întăreşte pe profet, zice: Fii cu luare aminte, fiul omului, căci vedenia [chazon] priveşte vremea sfârşitului (Dan 8,16.17).

Impresia făcută asupra lui Samuel de către vizitatorul lui ceresc a fost atât de reală încât el se referă la ea în 1 Samuel 3,15 ca la o mar'ah. De aceea, declaraţia din v. 1 nu înseamnă că Domnul nu era binevoitor să-l călăuzească pe poporul Său. Totuşi se accentuează ideea că percepţiile intelectuale şi spirituale ale lui Israel ajunseseră acum la un nivel scăzut.

Şi candela… încă. Candelabrul cu şapte braţe de aur, aşezat în partea de sud a locului sfânt, nu se stingea niciodată (vezi despre Exod 27,20.21). Candelele erau pline cu cel mai bun untdelemn de măsline, simbolul Duhului Sfânt, iar marele preot aranja lămpile dimineaţa şi seara pe vremea punerii de tămâie pe altarul din faţa perdelei care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor (vezi despre Exod 30,7.8). După cum lumina acestor lămpi lumina întunericul nopţii, tot aşa este şi Hristos, Lumina care luminează această lume întunecoasă, răspândind departe slava iubirii şi a jertfei Sale în întunericul inimilor oamenilor (vezi Ioan 1,4.5.9).

După cum sfeşnicul lumina sanctuarul în vechime, tot aşa procură Duhul Sfânt lumină spirituală, prin care oamenii pot avea o înţelegere mai lămurită a Planului de Mântuire. Dar, fără lumina lăuntrică spre a lumina sufletul, lumina literală putea să aibă numai o valoare mică. Litera ritualului de la sanctuar nu însemna nimic dacă spiritul nu exista acolo (vezi Isaia 1,11.13.15.16). Cu toate că atât conducători, cât şi poporul urmau după căile neamurilor idolatre din jurul lor, existau, ici şi acolo, suflete smerite ca şi Elcana şi familia lui, care au păstrat vederea spirituală atât de necesară.

Domnul a chemat. Când Samuel a venit la Eli pentru a treia oară, bătrânul preot a înţeles că Dumnezeu era Cel care-i vorbea. Faptul că Domnul avea să-l treacă cu vederea comunicând cu un tinerel abia, uşor putea să dea naştere în inima lui, unui spirit de gelozie spirituală. Totuşi, aducându-şi aminte de solia omului lui Dumnezeu cu ani în urmă, poate că Eli a tras concluzia că solia era pentru el şi a putut raţiona că Domnul avea să i-o descopere direct lui. Umblarea cinstită a lui Eli cu Samuel în aceste împrejurări trebuie mult admirată. Înţelegând, poate pentru întâia oară, că Dumnezeu pregătea pe un altul să îndeplinească slujba lui, el n-a dat pe faţă rea voinţă, ci, din contră, a făcut tot ce a putut să-l pregătească pe Samuel pentru importantul său post, dându-i tânărului cel mai bun sfat pe care-l putea da. Samuel a fost instruit să se considere serv al Domnului, gata să asculte sfatul Lui şi să împlinească porunca Lui. Ce învăţătură din experienţa lui Eli pentru aceia care se tem că nu primesc cinstea pe care o reclamă slujba lor, şi ca mâinile altor bărbaţi să nu le înlocuiască pe ale lor în însărcinările cerute de acea slujbă!

Domnul a venit. Deoarece aceasta a fost o experienţă nouă pentru tânărul Samuel, Domnul, în mod binevoitor, Şi-a manifestat prezenţa într-un fel limpede, nedescris în amănunţime. Mai înainte ca să fie spus un cuvânt, atât vârstnicul preot, cât şi tânărul său asistent aveau dovada bogată a prezenţei unei puteri supranaturale şi, ca şi copiii instruiţi de părinţii lor, amândoi au fost aduşi de Duhul Sfânt acolo unde erau gata să dea ascultare şi să împlinească. Aceasta nu s-ar fi adeverit dacă Cuvântul Domnului ar fi venit la unul ca Hofni! De exemplu, cât de diferită a fost primirea mustrării lui Dumnezeu când ea a venit la Saul pe de o parte, şi la David, pe de altă parte! Saul a fost plin de critică, îndreptăţire de sine şi căuta tot timpul scuze (cap. 15,16-39), dar David, din cauza multor ani de supunere faţă de Domnul, n-a prezentat nici o scuză pentru păcatul său şi a căutat numai o inimă curată şi un duh drept (2 Samuel 12,1-14; comp. cu Psalm 51,10; 103,12).

Se poate pune, pe drept, întrebarea: De ce nu i-a vorbit Dumnezeu direct lui Eli? Eli pare să fi fost un bărbat sincer şi umil, unul care dorea pacea şi dreptatea (îndreptăţirea) mai presus de orice. De ce dar să fie adus Samuel în acest caz? Dumnezeu însă nu mai comunica de mult cu Eli şi cu fiii lui (PP, p. 581).

Iată că voi face. Samuel a trăit ani de zile într-un mediu rău şi nu putea să se împiedice să vadă deosebirea dintre instrucţiunile date în sulurile legii şi vieţile tinerilor preoţi, care erau însoţitorii lui intimi. Dacă i-ar fi întrebat, ar fi primit doar răspunsuri răutăcioase. Părinţii lui nu erau prezenţi ca să-l sfătuiască, iar el ezita să se apropie de Eli însuşi. În timp ce el se preocupa de problemă în inima lui, îşi punea aceeaşi întrebare care apare şi în mintea tânărului evlavios de astăzi: Dacă Cuvântul lui Dumnezeu stabileşte anumite principii pentru conducerea lucrării Sale, iar conducătorii nu numai că nu urmează aceste instrucţiuni, ci sunt vinovaţi de purtare necuviincioasă bătătoare la ochi, pentru ce îngăduie El ca ei să continue să slujească într-o slujbă sfântă?

Semănarea seminţei nu este imediat urmată de seceriş, pentru că este nevoie de timp pentru ca rodul să ajungă la maturitate. Procesul dezvoltării caracterului cere timp – timp de probă. Aşa a fost cu Hofni şi Fineas; aşa este şi astăzi. Până la urmă, Dumnezeu va dispreţui pe toţi acei care nu iau seamă la poruncile Lui (Psalm 119,118). După cum Hristos i-a îngăduit lui Iuda să ocupe o slujbă unde ar fi avut ocazia să reuşească, tot aşa le-a îngăduit El lui Hofni şi fratelui său să fie puşi într-o slujbă unde, punându-şi nădejdea în el, ar fi putut deveni slujbaşi potriviţi ai legământului. Dar, ca şi Iuda, fiii lui Eli nu voiau să se supună călăuzirii Lui. Îngăduind stăpânirea supremă a eului, ei au făcut să fie imposibil pentru Dumnezeu să le împărtăşească instruirea necesară. Dumnezeu ştia ce s-ar fi întâmplat dacă ei ar fi continuat calea lor stricată; şi, în iubire şi îndelungă răbdare, i-a avertizat care avea să fie rezultatul. Totuşi, ca şi Iuda, ei au ales propria cale, numai pentru a înţelege în cele din urmă adevărul exprimat de Pavel cu secole mai târziu, Cine seamănă în firea lui pământească va secera în firea lui pământească putreziciunea (Galateni 6,8). În propria experienţă, Samuel a verificat îndemnul lui Pavel. Să nu obosim în facerea binelui, căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală (Galateni 6,9).

Samuel s-a temut. În această lume a păcatului, niciodată nu este uşor să fii purtătorul de cuvânt al Domnului. Ilie şi-a riscat viaţa când l-a avertizat pe Ahab despre foametea iminentă; dar el a fost fără teamă în supunerea lui, şi Dumnezeu a răspuns El însuşi de rezultate. Samuel era doar un tinerel! Şi el a trebuit să înveţe în tinereţea lui să nu-i fie teamă în faţa oamenilor, întocmai cum nici lui Isus nu I-a fost frică să stea în faţa conducătorilor din vremea lui, pe când era încă un copil de numai 12 ani.

Domnul era cu el. Soarele lui Eli era aproape să apună, dar acela al lui Samuel răsărea deja. Hristos a suferit durerile despărţirii de Tatăl (vezi DA, p. 685, 686, 753, 756), dar Dumnezeu niciodată n-a condus pe poporul Său prin întunericul total al despărţirii de El. Lui Hristos pe cruce i se părea că El calcă singur vinul în teasc, totuşi Tatăl Său era prezent suferind împreună cu El. Lui Samuel putea să i se pară, după ani de observare a păcatului în jurul lui, fie că Dumnezeu a închis ochii faţă de păcat, fie că planul Lui pentru om fusese schimbat. Dar Samuel nu şi-a dat seama cât timp aşteptase Dumnezeu pentru un tânăr căruia El să-i poată împărtăşi Duhul Său şi să-i încredinţeze conducerea lucrării Sale pe pământ.

De pildă, când Saul s-a abătut, el n-a fost înlocuit imediat. Un număr de ani el a mai avut ocazia să-şi schimbe hotărârea şi să se supună iubitoarei călăuziri a Tatălui. Dar bogăţia şi criticarea, în curând a făcut loc răzvrătirii împotriva conducerii divine, în timp ce mândria şi îndreptăţirea de sine l-au jefuit de virtutea spirituală. În timpul anilor de încercare ai lui Saul, totuşi, David a fost invitat să stea la picioarele Regelui regilor, înainte de a lua răspunderile conducerii lui Israel.

Nici unul din cuvintele Sale. Bineînţeles că Samuel avea mult de învăţat, dar ca tânăr el a fost educat în şcoala ascultării de chemarea lui Dumnezeu. Ce bucuros trebuie să fi fost Domnul să afle un tânăr dornic de privilegiul de a învăţa căile lui Dumnezeu şi hotărât să asculte de El oricât l-ar costa! Nu e de mirare că el a fost acceptat de popor ca profet când era ceva mai mare decât un copil!

ELLEN G. WHITE COMMENTS

1–21 PP 581–583 1–4 3T 472

1–6 PP 581

7 PP 582

8–14 PP 581

9 SL 12

11 TM 410

11–14 SR 185

13, 14 1T 119, 217; 2T 624

14 1T 190

15–18 PP 582

18 SR 185; 1T 119; 4T 200

19 CT 143

19, 20 PP 590