1 Chivotul Domnului a fost şapte luni în ţara filistenilor.

Verset ce nu a fost comentat.

2 Şi filistenii au chemat pe preoţi şi pe ghicitori şi au zis: „Ce să facem cu chivotul Domnului? Arătaţi-ne cum trebuie să-l trimitem înapoi la locul lui.”

Pe preoţi şi pe ghicitori. Chivotul fusese în ţara Filistia timp de şapte luni. Locuitorii celor trei cetăţi, Aşdod, Gat şi Ecron (vezi cap. 5:5-12), suferiseră de o plagă teribilă, iar ţara fusese inundată de şoareci, iar recolta, distrusă (v. 5). La popoarele antice, şoarecele era simbolul ciumei, şi aşa apare în hieroglifele egiptene. În strâmtorarea lor domnitorii filisteni s-au întors spre înţelepţii lor. Ghicitorii aceştia au studiat fenomenele naturale şi prevestirile rele. Ei au cercetat măruntaiele animalelor de jertfă – aşa-numitele preziceri ale ficatului de la babilonieni; ei au observat zborul păsărilor, căderea talismanelor, comportarea florilor etc. Răspunderea revenea astrologilor, ghicitorilor, spiritului mediumurilor şi necromanţilor să separe totul în două clase, norocos şi nenorocos, bun şi rău, preziceri favorabile şi nefavorabile. Domnul poruncise în mod special poporului Său să nu practice arta ghicitului (Deuteronom 18,10-12). Balaam, un profet apostat al Domnului, pe care Balac, împăratului Moabului îl chemase să blesteme pe Israel, a declarat că nu există astfel de lucruri ca descântec şi ghicire împotriva lui Israel (Numeri 23,23). Dar este vădit că Saul, influenţat de practicile neamurilor de primprejur şi dus la disperare prin tăcerea sfatului divin, s-a întors spre vrăjitoarea din Endor pentru ajutor (1 Samuel 28).

Ce să facem? La neamurile păgâne ale Orientului apropiat, nici chiar regele nu îndrăznea să meargă la luptă fără a-i consulta mai întâi pe înţelepţii lui. La triburile păgâne de astăzi, nimeni nu este mai respectat şi mai temut decât vraciul. Aceasta este în perfectă armonie cu obiceiurile vremii, ca domnitorii filistenilor să se sfătuiască cu ghicitorii cu privire la calea potrivită de urmat.

3 Ei au răspuns: „Dacă trimiteţi înapoi chivotul Dumnezeului lui Israel, să nu-l trimiteţi cu mâna goală, ci aduceţi lui Dumnezeu o jertfă pentru vină; atunci vă veţi vindeca şi veţi şti pentru ce nu s-a îndepărtat mâna Lui de peste voi.”

Să nu-l trimiteţi cu mâna goală. Răspunsul preoţilor şi al ghicitorilor a fost nu numai ca chivotul să fie restituit, dar că să fie trimis înapoi în aşa fel ca să potolească pe Dumnezeul ofensat al lui Israel şi pentru ca să dea dovadă că El potolise plaga. Prima condiţie cerută era o jertfă pentru vină de cinci umflături de aur şi cinci şoareci (v. 4). Era obicei general la neamurile păgâne de a încerca să potolească mânia zeilor lor prin daruri de consacrare, reprezentând forma relelor de care ei căutau să scape. Cât demult se deosebea aceasta de instrucţiunile date lui Israel cu privire la jertfe pentru vină. Dacă un om va păcătui fără voie faţă de lucrurile închinate Domnului, el trebuia să aducă preotului un berbec fără cusur din turmă (Levitic 5,14-19). Aceasta era ca adaos spre a face compensarea bănească deplină pentru orice vătămare făcută, care cuprindeau numai valoarea estimată a pagubei şi o taxă de o cincime din valoarea obiectului.

4 Filistenii au zis: „Ce jertfă pentru vină să-I aducem?” Ei au răspuns: „Cinci umflături de aur şi cinci şoareci de aur, după numărul domnitorilor filistenilor, căci aceeaşi urgie a fost peste voi toţi şi peste domnitorii voştri.

Verset ce nu a fost comentat.

5 Faceţi nişte chipuri după umflăturile voastre şi nişte chipuri după şoarecii voştri care pustiesc ţara şi daţi slavă Dumnezeului lui Israel: poate că va înceta să-Şi apese mâna peste voi, peste dumnezeii voştri şi peste ţara voastră.

Daţi slavă. Adică, recunoaşteţi puterea Lui de a îndepărta aceste plăgi, orice le-ar pricinui, şi să căutaţi sănătate la El. N-au fost toţi de acord cu sfatul preoţilor. Religia lor păgână era o religie a fricii servile, egoiste; filistenii erau credincioşi lui Dagon, totuşi se temeau de Dumnezeul lui Israel, din cauza întâmplărilor recente şi erau în încurcătură în ceea ce priveşte calea de a ieşi din dificultate. Ei doreau să scape de chivot, totuşi mândria a agitat inima lor din cauza capturării lui. Sar fi arătat lipsă de respect faţă de Dagon dacă se dădea slavă lui Dumnezeu. Şi mai puţin erau dispuşi să renunţe la forma lor de închinare, cum a făcut Nebucadneţar secole mai târziu, când a fost convins de superioritatea puterii Creatorului. Înainte de a ajunge la această conferinţă finală, ei încercaseră diferite expediente, ca aceea de a trimite chivotul de la o cetate la alta.

6 Pentru ce să vă împietriţi inima, cum şi-au împietrit inima egiptenii şi faraon? Nu i-a pedepsit El, şi n-au lăsat ei atunci pe copiii lui Israel să plece?

Vă împietriţi inima. Vrăjitorii au socotit necesar să avertizeze poporul să nu se răzvrătească împotriva Domnului, cum făcuseră egiptenii, deoarece rezistenţa continuă faţă de voinţa lui Dumnezeu nu adusese decât creşterea suferinţelor pentru ei şi pentru alţii. Deşi nu era dispus să asculte la început, după săptămâni de suferinţă, poporul a fost constrâns să primească sfatul înţelepţilor. Convingerea forţează astfel chiar şi pe cel mai potrivnic. După cum Duhul Sfânt a putut vorbi prin Balaam, tot aşa El a putut da filistenilor sfat înţelept chiar prin ghicitorii lor.

Dumnezeu vorbeşte întotdeauna către oameni prin căile şi mijloacele înţelese de ei. Evenimentele care au urmat au dovedit că Dumnezeu a lucrat cu filistenii după lumina pe care au avut-o, iar nu după lumina pe care n-au avut-o (vezi 2 Corinteni 8,12).

7 Acum, faceţi un car nou de tot şi luaţi două vaci tinere care dau ţâţă şi care n-au tras la jug; înjugaţi vacile la car şi mânaţi înapoi acasă viţeii lor care se ţin după ele.

Un car nou. În mod literal, prima parte a versetului 7 se citeşte, Acum luaţi şi faceţi un car nou şi două vite de lapte. Ambele verbe au de-a face cu ambele obiecte. Aceasta nu înseamnă că filistenii trebuia să facă un car nou; accentul este pus pe faptul că el trebuia să fie nou – încă nefolosit niciodată. Tot aşa şi vitele trebuiau să nu fie dresate şi obişnuite la jug, un argument că nu fuseseră folosite niciodată pentru cele vremelnice. Acesta era un semn de cinstire. În intrarea Sa triumfală în Ierusalim, Hristos şedea pe un mânz pe care n-a încălecat încă nici un om (Marcu 11,2).

Mânaţi viţeii lor. Despărţind viţeii de mamele lor, ghicitorii au sperat să stabilească spre satisfacerea tuturor celor interesaţi, dacă plaga era adusă de Iehova sau nu. Dacă Dumnezeul israeliţilor dorea ca chivotul Său să vină înapoi, El avea să facă în aşa fel încât vacile să facă un lucru nenatural – să-şi părăsească de bunăvoie viţeii. Dumnezeu era dispus să fie pus la încercare de către suflete care întreabă în mod sincer.

8 Să luaţi chivotul Domnului şi să-l puneţi în car; să puneţi alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le daţi Domnului ca dar pentru vină; apoi să-l trimiteţi, şi va pleca.

Într-o ladă. Cuvântul tradus ladă, 'argaz, se găseşte numai de data aceasta în întreg VT. 'Argaz este ştiut că a fost un cuvânt filistean pentru capra unui car. Filistenii nici n-au descoperit chivotul, nici nu s-au uitat în el (PP, p. 589), arătând astfel un respect mai mare decât îl arătaseră bărbaţii cetăţii preoţeşti ai Bet-Şemeşului, care l-au primit înapoi. Cei din Bet-Şemeş însă s-au uitat în el, v. 19. De câte ori trebuie ca Dumnezeu să privească cu mare îngrijorare la lipsa de respect arătată de creştinii cu numele faţă de lucrurile sfinte. De câte ori neamurile păgâne i-au făcut de ruşine pe creştini prin atitudinea manifestată în faţa supranaturalului! Se pare că jertfele de aur au fost cu grijă puse într-un fel de pungă sau sac care putea fi în siguranţă legată fie de drugii cu care era purtat chivotul sau de giulgiul cu care acesta era acoperit.

9 Să-l urmăriţi cu privirea; şi dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Şemeş, Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom şti că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare.”

Bet-Şemeş. În mod literal, casa soarelui. Existau mai multe cetăţi palestiniene numite Bet-Şemeş atunci când Israel a intrat în ţară. Se crede că una dintre acestea, care aparţinea lui Isahar (Iosua 19,22.23), era aşezată pe actuala poziţie cunoscută ca el-'Abeidiyeh, la o mică distanţă la sud de Marea Galileii. O altă cetate purtând acelaşi nume aparţinea seminţiei lui Neftali, situată probabil la nord-vest de Marea Galileii (vezi Iosua 1938.39; Judecători 1,33). 1 Samuel 6,9 este vădit că se referă la o a treia cetate purtând acelaşi nume, acum Tell er-Rumeileh, în moştenirea lui Iuda (Iosua 15,10.12), care a fost pusă deoparte ca una dintre cetăţile Levitice ale lui Iuda (Iosua 21,13.16; 1 Cronici 6,59). Aceasta era în districtul fiului lui Decher (1 Regi 4,9), unul dintre ofiţerii lui Solomon, care procura alimente pentru masa împăratului, şi era locul unde Amaţia a fost înfrânt în conflictul cu Ioas al lui Israel (2 Regi 14,11.13; 2 Cronici 25,21-23). Faptul că atâtea cetăţi au purtat acest nume arată că şi canaaniţii erau închinători devotaţi ai corpurilor cereşti, în cazul acesta Soarele. În acelaşi fel, Ur al haldeilor şi Haran au fost centre ale închinării la Lună.

Convinşi de puterea supranaturală ce însoţea chivotul, ghicitorii filisteni au aranjat ca el să fie trimis la Bet-Şemeş, cea mai apropiată cetate preoţească a lui Israel. Ei au raţionat că, dacă vacile nefolosite la jug au să lase în urmă viţeii lor şi să tragă după ele carul direct la această fortăreaţă levitică, atunci cu siguranţă chivotul sau mai degrabă Dumnezeul chivotului era răspunzător de plaga ce venise asupra lor.

10 Oamenii au făcut aşa. Au luat două vaci care alăptau, le-au înjugat la car şi le-au închis viţeii acasă.

Verset ce nu a fost comentat.

11 Au pus în car chivotul Domnului şi lada cu şoarecii de aur şi chipurile umflăturilor lor.

Verset ce nu a fost comentat.

12 Vacile au apucat drept pe drum spre Bet-Şemeş; au ţinut mereu acelaşi drum, mugind, şi nu s-au abătut nici la dreapta, nici la stânga. Domnitorii filistenilor au mers după ele până la hotarul Bet-Şemeşului.

Drept pe drum. Declaraţia se citeşte literal, drept în drumul pe drumul spre Bet-Şemeş; de-a lungul drumului principal – drumul direct de la Ecron la Bet-Şemeş. Numai puterea supranaturală avea să ţină vitele pe drumul principal. Domnitorii filistenilor nu le-au mânat, ci au mers după ele. Faptul că vitele nu fuseseră niciodată înjugate (v. 7) este o dovadă că ele nu mai fuseseră mai înainte pe drum.

Ce apel mai puternic putea fi făcut închinătorilor lui Dagon? Dacă, împotriva naturii, animalele necuvântătoare urmează o Călăuză nevăzută, de ce omul binecuvântat din abundenţă cu puteri intelectuale să nu fie în stare să meargă împotriva mândriei naturale şi a tradiţiei naţionale, supunându-se călăuzirii Lui, care putea să oprească plaga şi şoarecii? De ce nu l-a văzut Balaam pe îngerul Domnului stând în cale tot atât de uşor cum l-a văzut măgăriţa lui? Sub influenţa hipnotică a răului, oamenii de astăzi văd numai ceea ce Satana doreşte ca ei să vadă, înţelegând prea puţin că aproape de ei se află Cineva gata şi doritor să-i libereze de legăturile care-i leagă atât de tare.

13 Locuitorii din Bet-Şemeş secerau grânele în vale: au ridicat ochii, au zărit chivotul şi s-au bucurat când l-au văzut.

Secerau grânele. Deoarece seceratul grâului are loc în primăvara anului, între timpul Paştelor şi al Sărbătorii Săptămânilor, sau Cincizecimea, şi deoarece chivotul fusese în posesia filistenilor timp de şapte luni, lupta în timpul căreia fusese luat chivotul a avut loc toamna, cam pe vremea Sărbătorii Corturilor. Mulţi trebuie să fi fost la Silo pentru sărbătoare şi se poate să fi ajutat la apărarea lui Israel împotriva invadatorilor. După victoria filisteană, ei aveau să fugă spre căminele lor din diferitele seminţii (vezi cap. 4,10).

Oamenii din Bet-Şemeş erau pe câmp culegând recolta lor, probabil cu seceră şi greblă, ca în Palestina de astăzi. În cetatea însăşi nu existau grădini. Ogoarele erau despărţite, nu prin garduri, ci prin mici semne sau pietre de hotar. Cineva care nu era obişnuit cu poziţia nu putea spune unde se termina un ogor şi unde începea celălalt.

14 Carul a ajuns în câmpul lui Iosua din Bet-Şemeş şi s-a oprit acolo. Acolo era o piatră mare. Au despicat lemnele carului, şi vacile le-au adus ca ardere de tot Domnului.

O piatră mare. În ogorul lui Iosua, probabil lângă drumul cel mare. Vacile s-au oprit lângă o latură a acestei pietre. Bet-Şemeş era o cetate levitică şi locuitorii ei aveau atât dreptul, cât şi datoria să se îngrijească de chivot. Întrucât nu exista acolo cort al întâlnirii, leviţii au aşezat chivotul sacru, împreună cu jertfa pentru vină a filistenilor, deasupra pietrei celei mari şi au adus vacile ca ardere de tot Domnului. De aceea, Bet-Şemeşul se află chiar în inima Şefelei, sau regiune cu ondulaţii deluroase, unde şoselele trec prin inima văilor, piatra aceasta a fost probabil proiectată din marginea muntelui şi se putea uşor ajunge la ea de sus, partea de jos putând fi totuşi câteva picioare deasupra drumului.

15 Leviţii au coborât chivotul Domnului şi lada de lângă el în care se aflau lucrurile de aur şi le-au pus pe toate pe piatra cea mare. Oamenii din Bet-Şemeş au adus Domnului în ziua aceea arderi de tot şi jertfe.

Verset ce nu a fost comentat.

16 Cei cinci domnitori ai filistenilor, după ce au văzut lucrul acesta, s-au întors la Ecron în aceeaşi zi.

S-au întors la Ecron. Ce acţiune ridicolă din partea filistenilor! Ei au fost martori şi la puterea restrictivă a lui Dumnezeu în oprirea epidemiei şi redarea sănătăţii lor. Deşi satisfăcuţi că văzuseră în acea zi lucruri ciudate, ei s-au întors şi au plecat înapoi la zeii şi poporul lor!

17 Iată umflăturile de aur pe care le-au dat Domnului, filistenii, ca dar pentru vină: una pentru Asdod, una pentru Gaza, una pentru Ascalon, una pentru Gat, una pentru Ecron.

Verset ce nu a fost comentat.

18 Erau şi nişte şoareci de aur, după numărul tuturor cetăţilor filistenilor, care erau ale celor cinci căpetenii, atât cetăţi întărite, cât şi cetăţi fără ziduri. Lucrul acesta îl adevereşte piatra cea mare pe care au pus chivotul Domnului şi care este şi astăzi în câmpul lui Iosua din Bet-Şemeş.

Piatra cea mare (în engl. a lui Abel). În mod literal, marele Abel pe care au făcut să se odihnească chivotul Domnului. Cuvintele piatra lui sunt adăugate. Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că cuvântul 'abel trebuie să fi fost 'eben, piatră. Cuvântul 'abel vine de la verbul 'abal, a jeli. În afară de folosirea în numele compuse ale diferitelor cetăţi, precum Abel-Bet-Maaca (2 Regi 15,29), Abel Maim (2 Cronici 16,4) etc., el mai apare numai o dată în altă parte. În Judecători 11,33, el este tradus câmpia viei, unde RSV îl traduce Abel-Cheramim, ca nume al altei cetăţi. În textul în discuţie 'abel nu este compus cu nici un alt cuvânt, ci este calificat de adjectivul mare. Având în vedere că v. 14 şi 15 se referă la marele 'eben, piatră, pe care a fost aşezat chivotul, şi având în vedere că v. 17 şi 18 redau amintirile acestui eveniment, pare evident că este avută în vedere doar piatra din ogorul lui Iosua, alături de celelalte memoriale.

19 Domnul a lovit pe oamenii din Bet-Şemeş, când s-au uitat în chivotul Domnului; a lovit (cincizeci de mii) şaptezeci de oameni din popor. Şi poporul a plâns, pentru că Domnul îl lovise cu o mare urgie.

S-au uitat în. Atât atingerea ireverenţioasă cu mâna, cât şi curiozitatea ochiului aveau să atragă rezultate serioase (vezi Numeri 4,20). Lui Moise i s-a refuzat intrarea în ţara Canaanului pentru greşeala de a da strictă ascultare poruncilor lui Dumnezeu. Chiar dacă erau preoţi, Nadab şi Abihu au plătit cu viaţa pentru lipsă de respect.

(Cincizeci de mii) şaptezeci de oameni. În mod literal, şaptezeci de oameni, cincizeci de mii de oameni. În ebraică aici nu se află conjuncţia şi. Împotriva sintaxei ebraice normale, numărul mai mic vine în primul rând. Succesiunea ciudată a cuvântului face ca textul să fie cel mai greu de tradus. Unii au sugerat, El a lovit şaptezeci de oameni; cincizeci din o mie sau El a ucis şaptezeci de oameni din cincizeci de mii de oameni. Trei manuscrise ebraice renumite omit cuvintele cincizeci de mii. În Judecători 6,15 'eleph, mie este tradus familie. Este posibil că şi aici el trebuie tradus familie. Dacă este aşa, declaraţia s-ar reda Şi El a lovit din popor 70 de oameni din 50 de familii. Cei mai mulţi comentatori sunt de acord că au fost ucişi numai 70 de oameni din Bet-Şemeş. Totuşi într-o o cetate aşa de mică cum este Bet-Şemeşul, chiar aceasta ar fi

o calamitate teribilă. Desigur că filistenii aveau să audă despre ea şi aveau să aibă încă o dovadă că Dumnezeu a cinstit refuzul lor de a privi în chivot şi respectul lor pentru el.
20 Oamenii din Bet-Şemeş au zis: „Cine poate sta înaintea Domnului, înaintea acestui Dumnezeu sfânt? Şi la cine trebuie să se suie chivotul, dacă se depărtează de la noi?”

Verset ce nu a fost comentat.

21 Au trimis soli la locuitorii din Chiriat-Iearim ca să le spună: „Filistenii au adus înapoi chivotul Domnului; coborâţi-vă şi suiţi-l la voi.”

Chiriat-Iearim. În mod literal, cetatea pădurilor. Aceasta a fost una dintre cetăţile lui Gabaon care a căutat protecţia lui Iosua după nimicirea Ierihonului (Iosua 9,17). Ea era trecută în moştenirea lui Iuda (Iosua 15,9). Ea este aşezată pe versantul vestic al munţilor aproape de Ierusalim, cam la 9 mile depărtare de Bet-Şemeş. Solia către cetatea Chiriat-Iearim cuprinde simţământul că cu cât va fi dus chivotul mai departe de filisteni, cu atât va fi mai în siguranţă. Chiriat-Iearim, sus în munţi, putea fi apărat mult mai uşor împotriva unui atac decât o cetate din ţinutul cu dealuri ondulate de mai jos.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1–21 PP 586–589; SR 188–191 1 PP 586

2 PP 588

2–4 PP 587

7–12 SR 189

7–14 PP 588

13, 14 PP 589

19 MH 436

19, 20 8T 283

19–21 PP 589

20, 21 SR 191