A pus pe fiii săi judecători. În armonie cu cap. 7,15, declaraţia aceasta trebuie înţeleasă ca însemnând că, după ce a ajuns vârsta când nu mai era în stare să viziteze toate regiunile ţării, el i-a numit pe fiii săi ca asistenţi, punându-i la Beer-Şeba, una dintre cetăţile cele mai sudice din districtul care aparţinea lui Iuda. Ei niciodată n-au fost judecători cu depline drepturi.
Ioel. Numele de Ioel, Iehova este Dumnezeu şi Abia, Iehova este tatăl meu, sunt nume care indică continua plăcere a lui Samuel de a-I servi lui Dumnezeu, în ciuda idolatriei de proporţii naţionale. Afirmaţia din 1 Cronici 6,28 care-l numeşte pe Vaşni ca întâiul născut al lui Samuel, trebuie citită: Şi fiii lui Samuel; întâiul născut şi al doilea, şi Abia. Numele lui Ioel lipseşte, dar textul spune lămurit că erau doi copii şi că al doilea era Abia. Traducerea RSV adaugă numele Ioel înaintea cuvântului întâiul născut, în armonie cu v. 33, şi redă expresia ebraică washeni ca al doilea. Planul de a numi locţiitori să administreze anumite districte sub autoritatea unui judecător-şef a fost urmat şi de Iair, cu mult mai înainte de vremea lui Samuel (Judecători 10:4).
Bătrânii. Ebraicul zaqan, dintr-o rădăcină cu sens nesigur, o alta a cărei derivare înseamnă bărbie sau barbă. Bătrânii erau bărbaţi de vârstă matură care deţineau poziţii de autoritate. Samuel a organizat seminţiile cu conducători responsabili în fiecare cetate, care raportau judecătorului local care slujea sub Samuel. Aceşti conducători văzuseră destule din partea fiilor lui Samuel pentru a îndreptăţi mergerea lor direct la Samuel.
Nu calcă pe urmele tale. Încrederea bătrânilor în Samuel era aşa de mare încât ei ştiau că el nu este în nici un caz răspunzător pentru păcatele fiilor lui. Ei au raţionat că ar fi mai bine să pună problema înaintea lui Samuel pentru soluţionare decât să se aştepte confuzia care ar fi rezultat sigur după moartea sa, când probabil că fiii aveau să încerce să revendice propria lor autoritate, astfel că ei i-au cerut lui Samuel:
Pune un împărat peste noi. Dumnezeu spusese prin Moise că avea să vină timpul când poporul va cere un împărat ca toate neamurile (Deuteronom 17,14). Poate că bătrânii au citit de fapt acest text ca o justificare a cererii lor. Era în mod vădit planul lui Dumnezeu ca Israel să fie deosebit de neamurile înconjurătoare şi, în decursul veacurilor de la Exod încoace, El i-a ocrotit în consecinţă şi i-a călăuzit prin judecători. Dacă ei ar fi intrat în planul lui Dumnezeu pentru ei, aşa cum le spusese Moise, neamurile care priveau aveau să spună: Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput! (Deuteronom 4,6). Bizuindu-se pe diplomaţia de care este capabil orientalul, acum, în opoziţie cu voia lui Dumnezeu şi fără să caute sfatul Lui, ei au făcut cunoscut mioapa lor hotărâre. La început, ei au declarat numai că doreau un împărat ca să-i judece după modelul lumii; dar, când Samuel a încercat să-i avertizeze despre blestemul pe care erau pe punctul să-l aducă asupra lor înşişi, ei au adăugat un al doilea motiv, ca împăratul nostru să... meargă în fruntea noastră şi să lupte în războaiele noastre (1 Samuel 8,20). Lămurirea împrejurărilor în care bătrânii lui Israel au cerut un împărat este dată în cap. 12,12: Apoi, când aţi văzut că Nahaş, împăratul fiilor lui Amon, mergea împotriva voastră, mi-aţi zis: 'Nu!' ci un împărat să domnească peste noi. Iosif Flavius confirmă ideea că Nahaş i-a asuprit pe iudei dincolo de Iordan câtva timp, aducând la robie cetăţile lor şi scoţând ochiul drept al captivilor lui cu scopul de a nu mai putea fi de folos într-un război viitor (Antiquities vi 5.1).
Descoperiri arheologice atât în Palestina, cât şi în Transiordania arată de asemenea spre faptul că, în secolul precedent, toate neamurile din acest district începuseră să fortifice cetăţile lor şi să se aşeze într-o poziţie de a rezista hoardelor migratore ale popoarelor mării din regiunea Mării Egee (vezi p. 33), care înaintau împotriva Egiptului, atât pe uscat, cât şi pe mare. Parte din acest val migrator s-a mişcat prin Asia Mică, i-au şters pe hitiţi şi apoi au înaintat rapid spre sud, prin Siria şi Palestina, înspre Egipt. Învinşi de Ramses III, unii s-au aşezat în câmpia filisteană. Alte neamuri priveau la orizontul politic cu frică şi cutremur, şi nu era ceva ciudat că conducătorii lui Israel au simţit un interes vital pentru politica naţională şi conducere.
Dumnezeu a căutat să explice o metodă unică de a face faţă problemelor internaţionale, dar Israel n-a văzut altă cale de ieşire decât să copieze neamurile din jurul lor. Timp de secole, ei fuseseră un popor seminomad, locuind mai mult în corturi; ei greşiseră când nu i-a alungat pe locuitorii băştinaşi ai Canaanului din cetăţile lor (Judecători 1,27-36). Cu toate acestea, în anii dintre 1200 şi 1050 î.Hr., ei s-au aşezat în mod crescând în cetăţi. Acum, în îndărătnicia minţii lor, ei nu vedeau să facă altceva decât să consolideze stăpânirea lor şi să se fortifice împotriva invadatorilor.
Cu ani înainte, amoniţii l-au învinuit pe Israel cu luarea de la ei a patrimoniului lor (Judecători 11,13-27). Aceasta fusese pe vremea lui Iefta când celor 18 ani de asuprire amonită li s-au pus capăt. Acum, amoniţii făceau a doua încercare a lor spre a recâştiga acest teritoriu de la Israel.
Samuel s-a rugat. Israel a purces din nou să facă exact ceea ce ei făcuseră timp de secole – să acţioneze fără să aştepte călăuzire divină. Ei fuseseră avertizaţi împotriva căderii lor în idolatrie, dar ei au preferat să urmeze căile neamurilor din jurul lor mai degrabă decât instrucţiunile Domnului. Moise prezisese că va veni timpul când Israel avea să ceară un împărat, pentru ca să fie ca neamurile din jurul lor (Deuteronom 17,14), şi acum ei împlineau în mod literal această profeţie. Cu toate că bătrânii au fost însufleţiţi probabil exclusiv de motive politice, Samuel le-a arătat calea mai bună – căutând pe Domnul în rugăciune. Ei subevaluaseră înaltul lor privilegiu religios şi nu înţeleseseră că adevărata nevoie a naţiunii nu era o nouă putere, ci o permanentă organizaţie a teocraţiei spre a preîntâmpina confuzia care a rezultat din neliniştea şi îndărătnicia lor.
Ei n-au fost dispuşi să supună cazul lui Dumnezeu spre a cunoaşte voia Lui, şi Samuel a exercitat prerogativele lui oficiale insistând ca ei să lase hotărârea într-o chestiune atât de grea pe seama Domnului, care întotdeauna a fost gata să-i scape în vremuri de încurcături grave. Deşi Samuel trebuie să fi fost adânc rănit printr-o astfel de cerere din partea lor (poporului), el a pus la dispoziţia lor serviciile sale ca profet, tot atât de cu credinţă când chestiunea era una vătămătoare pentru el însuşi, ca şi atunci când erau ocazii mai plăcute. Atitudinea lui se pare să fi fost mult asemenea aceleia a lui Hristos cu secole mai târziu, când El a strigat: Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac (Luca 23,34) şi a lui Ioan când el a zis cu privire la Hristos: El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez (Ioan 3,30).
Ascultă. Aici este cea mai bună dovadă posibilă că atât naţiunile, cât şi indivizii sunt fiinţe morale libere. Dacă ei ar fi venit să caute sfatul lui Dumnezeu, El li l-ar fi dat; când ei au venit cu un ultimatum, El a acceptat alegerea lor.
Pe Mine mă leapădă. Sub judecători, Israel a avut parte de multe avantaje care aveau să fie pierdute sub domnia regilor. De exemplu: 1. Sub judecători, Dumnezeu făcuse fiecare seminţie cu adevărat independentă. Impozitele erau foarte scăzute. Cu toate că seminţiile au lucrat împreună ca aliate, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea (Judecători 21,25). Fără îndoială că aceasta nu era o binecuvântare neîncurcată (Deuteronom 12,8). Dar bătrânii au lepădat independenţa unei confederaţii tribale şi au ales în schimb o formă autoritară de guvernământ, care, în decurs de câteva decenii, a adus cu sine impozit exorbitant. 2. Dumnezeu dăduse fiecărui israelit considerabilă libertate individuală şi câştigarea mijloacelor de trai, în alegerea propriei forme de închinare şi în administrarea propriilor afaceri în general. Dar bătrânii au lepădat această libertate pentru iobăgia sub un împărat care a exercitat puterea de viaţă şi moarte asupra supuşilor lui, şi care putea să-i execute pe acei care nu erau de acord cu el. 3. Timp de mai multe secole, Duhul Domnului venise asupra bărbaţilor din diferitele seminţii, sub conducerea cărora Israel s-a bucurat de odihnă şi o măsură de pace şi siguranţă (în care să urmărească vocaţiile pe care şi le-au ales. Nu existau lucruri ca succesiunea ereditară; Judecători erau ridicaţi de Dumnezeu din timp în timp, pe baza calificărilor personale. Dar acum bătrânii au lepădat astfel de asistenţă divină şi au ales o monarhie ereditară. 4. Iarăşi şi iarăşi, când Israel Îl căuta pe Domnul pentru sfat, El în mod minunat i-a ocrotit de atacurile vrăjmaşului (vezi 1 Samuel 7,10; Iosua 10,11 etc.). În lepădarea de către ei a lui Dumnezeu ca Domn suprem al teocraţiei, bătrânii deschideau în realitate calea prin care Israel a devenit pion al intrigii internaţionale. Ei au cerut tribut de la vrăjmaşii lor învinşi şi s-au fălit cu faptele lor războinice. În schimb, au căzut sub stăpânirea neamurilor mai puternice. Ei, în mod greşit, au atribuit înfrângerile lor militare şi perioadele de asuprire formei de guvernământ mai degrabă decât propriului curent de acţiune rea. 5. A fost planul lui Dumnezeu de a schimba văile Acorului în uşi ale nădejdii când poporul Său s-a întors în supunere faţă de El (Osea 2,15). Sub călăuzirea lui Dumnezeu, greşelile puteau să devină punţi de trecere spre o mai mare cunoaştere a lui Dumnezeu şi a Planului Lui de Mântuire. 6. Dumnezeu îi răspândise pe leviţi în cuprinsul seminţiilor pentru ca să poată fi educaţi copiii, mai ales în lucrările lui Dumnezeu. Din cauza lipsei lor de bunăvoinţă egoiste de a duce la îndeplinire acest plan, copiii lui Israel au făcut greşeala de a nu-i susţine pe leviţi şi au rămas în analfabetism şi ignoranţă. (Cea mai mare parte a poporului n-a vrut să fie instruită să cugete pentru sine. Ei erau perfect mulţumiţi să lase pe conducătorii lor să cugete în locul lor, atâta timp cât aceşti conducători nu cereau averile lor sau nu tulburau tihna lor egoistă.)
De pe timpul când a început în cer marea controversă (Apocalipsa 12,7-9) până în ziua de azi, marele plan al lui Dumnezeu pentru univers a fost greşit înţeles de unele fiinţe create de El. Socotindu-se a fi înţelepţi, ei au pus la îndoială siguranţa şi dorinţa Lui de călăuzire şi s-au apucat să urmeze ceea ce, în ignoranţa lor, li s-a părut a fi o cale mai bună – numai spre a afla că s-au angajat pe un drum care duce la moarte. Dumnezeu a lăsat întotdeauna ocazii pentru oameni spre a dovedi căile Lui ca fiind cele mai bune. Dar uneori El cedează dorinţelor lor şi le îngăduie să urmeze calea propriei alegeri, pentru ca greşelile lor, deşi aspre, să-i poată conduce, până la urmă, să-şi plece genunchiul şi să recunoască superioritatea veşnicului plan al lui Dumnezeu (vezi Filpeni 2,10.11; PP, p. 605, 606).
Înştiinţează-i. În mod literal, protestând, vei protesta faţă de ei sau mai bine, avertizând să-i avertizezi. Ca fiinţă morală liberă, omul trebuie să hotărască din dovada de care dispune, ceea ce el doreşte să facă pentru sine. El are două căi spre a obţine această dovadă – printr-o studiere atentă a sfaturilor, prescripţiilor şi judecăţilor lui Dumnezeu aplicabile cazului său şi prin experimentarea altor sugestii într-o încercare de a se convinge pe sine de valoarea lor. Un părinte poate să spună: Fiule, tu faci o greşeală. Dacă socoteşti că trebuie să te duci pe calea pe care o propui, vei suferi consecinţele. Dar, după avertizarea împotriva umblării propuse, Dumnezeu spune de fapt: Dacă tu crezi că este pentru tine un lucru bun să-l faci, încearcă-l. Cu toate că Eu ştiu că planul tău nu va reuşi, tu trebuie să înveţi din propria experienţă că aceasta nu va merge. Numai atunci vei fi convins să urmezi sfatul Meu. În felul acesta a fost instruit Samuel să-l avertizeze pe Israel despre rezultatul planului lor; cu toate acestea, Dumnezeu avea să meargă cu ei, să-i ajute să reuşească. Studiază cu atenţie în legătură cu aceasta Psalm 139, mai ales v. 7-13.
Dreptul împăratului. În mod literal, judecata împăratului. Cuvântul mishpaţ, judecată descrie actul sau decizia shopheţ-ului judecător. Hotărârea împăratului este să fie acceptat ca legal şi obligatoriu. Dacă el simte nevoia de ajutor spre a-şi aduce la îndeplinire răspunderile sale, el are dreptul să-l ia cu forţa fie pentru sarcina civilă, fie pentru cea militară.
Să-i facă miresme. În mod literal, amestecătoare de mirodenii sau parfumere (RSV). 1 Cronici 9,30 foloseşte cuvintele din aceeaşi rădăcină referindu-se la lucrarea unor fii ai preoţilor care pregăteau tămâia mirositoare. Samuel a mai putut să amintească faptul că multe dintre fiicele lor aveau să intre în haremul împăratului ca ţiitoare (1 Regi 11,3).
O va da slujitorilor lui. În mod literal, robi. Acelaşi cuvânt este folosit în vorbirea despre Egipt ca şi casă a robiei (Exod 13,2; Deuteronom 5,6 etc.). Împăratul avea drept de viaţă şi moarte asupra supuşilor săi şi, la cele mai multe neamuri din Orientul Apropiat, poporul exista în primul rând pentru folosul împăratului, care putea face ce voia cu ei. Nu numai că poporul purta de grijă nevoilor familiei împăratului, dar el îl aproviziona cu mijloace prin care el să-i îmbogăţească pe favoriţii lui, fie soţii sau concubine, fie slujbaşi civili şi militari.
Nu vă va asculta. În mod literal, nu va răspunde. Verbul 'anah apare de 35 de ori în 1 Samuel, şi este tradus numai de două ori a asculta, în cazul acesta şi în cap. 7,9. În exemplul acesta din urmă, Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui Samuel prin furtună. Din textul de faţă nu reiese ideea că Dumnezeu nu este în stare să audă, ci mai degrabă poate să răspundă din cauza lepădării Lui voite de către Israel. Toate acestea sunt în desăvârşită armonie cu contextul, deoarece cap. 8,7 afirmă că nu Dumnezeu este cel ce a plănuit o schimbare de guvernământ, ci conducătorii lui Israel. De aceea, când mai târziu au ajuns să fie nemulţumiţi de situaţie, ei au trebuit să-şi aducă aminte că, cerând un împărat, ei au pus în mişcare un regim nou, care avea să schimbe sigur felul lor de viaţă materială. Încercări noi, relaţii noi, probleme noi, toate aveau să afecteze naţiunea. Prin propria alegere, ei semănaseră seminţele încăpăţânării şi, făcând aşa, L-au pus pe Domnul în situaţia în care era necesar ca El să lase ca aceste seminţe să dea propria recoltă. El nu avea să se opună legii universale că sămânţa semănată dă naştere la o recoltă după felul ei.
În felul acesta, Dumnezeu permite adesea ca omul să aibă ceea ce El însuşi nu aprobă. El admite ceea ce, mai înainte, în îndurarea Lui, El a oprit. Punând la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, Adam a adus la fiinţă un regim nou, care a trebuit să-şi urmeze cursul spre a demonstra spre deplina convingere a oamenilor şi a îngerilor că nici un alt plan, decât cel alcătuit de Dumnezeu, nu poate aduce viaţa şi fericirea pentru toţi. Evenimentele viitoare din istoria lui Israel arată că deşi adesea Dumnezeu a îngăduit ca Israel să culeagă recolta semănată de ei, niciodată El nu i-a părăsit. El totdeauna a fost cu ei, gata să ajute. Ba mai mult, profeţii adeveresc că în mijlocul unui astfel de mediu, oricare ins care face o astfel de alegere se poate abate de pe calea mulţimii spre a fi călăuzit de Domnul (vezi Exod 18,1-24).
Ca toate neamurile. În timpul rămânerii lor în Palestina, israeliţii fuseseră martori ai eforturilor comune ale popoarelor mării şi a altor neamuri de a cuceri toate ţinuturile Orientului Apropiat, învingând orice rezistenţă şi răspândind frică în fiecare inimă. Dar Israel nu ştia nimic despre groaza care a făcut să îngheţe sângele canaaniţilor când Iosua a condus pe poporul lui Dumnezeu la cucerirea Palestinei (vezi Iosua 2,9-11). În mod nesăbuit, bătrânii au crezut că tributul strâns de la popoarele cucerite avea să îmbogăţească pe Israel. Ei au uitat că adevăratele bogăţii vin printr-un mai bun fel de viaţă. Dezgustaţi de lăcomia şi achiziţia de bani pe căi necinstite a conducătorilor preoţi, aşa ca fiii lui Eli şi ai lui Samuel, ei au socotit că soluţia se află în supunerea faţă de judecata unui împărat, aşa cum aveau şi alte neamuri. Ei au uitat faptul că împăratul avea să găsească mai multe ocazii pentru favoritism şi satisfacerea dorinţelor egoiste decât avuseseră preoţii desfrânaţi.
La începutul slujbei lui de judecător, Samuel arătase poporului că adevărata soluţie a necazurilor lor nu consta într-o schimbare a administraţiei, ci mai degrabă într-o schimbare a inimii,
o întoarcere plină de remuşcări faţă de Domnul. ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ 1–22PP 603–607 3–5PP 604 5 Ed 50; 6T 249 7, 8 PP 605 10–18PP 606 19, 20 PP 607 20 PP 614 22 PP 607