1 Într-o zi, Ionatan, fiul lui Saul, a zis tânărului care-i purta armele: „Vino, şi să pătrundem până la straja filistenilor, care este dincolo de locul acesta.” Şi n-a spus nimic tatălui său.

Şi n-a spus nimic tatălui său. Ionatan a fost primul prezentat în naraţiunea din cap. 13 unde i s-a încredinţat o treime din garda naţională aşezată la Ghibea. Saul, cu celelalte două treimi, a cantonat la nord-est de Micmaş. La apariţia filistenilor, pentru a răzbuna înfrângerea garnizoanei de la Gheba, Saul s-a retras la Ghilgal, în timp ce se pare că Ionatan a rămas la Gheba, iar filistenii au ocupat Micmaşul (cap. 13,16). Textul nu este clar, dacă Samuel s-a întors la Rama sau dacă a rămas la Ghibea (v. 15), dar este foarte sigur că, aşa după cum se desfăşoară naraţiunea în acest capitol, Dumnezeu căuta să convingă pe israeliţi de nevoia strictei dependenţe de El. Caracterul secret al acţiunii lui Ionatan este o dovadă evidentă a credinţei lui în Dumnezeu, în ciuda lepădării lui Saul la Ghilgal (cap. 13,14). Ceea ce în mod obişnuit ar fi fost considerat ca o aventură, devine puternica dovadă a lucrării providenţei divine. Domnul S-a folosit de orice dovadă materială posibilă pentru a convinge un popor incult despre iubirea Sa faţă de ei şi despre faptul că toate lucrurile sunt posibile pentru cei a căror inimă tânjeşte după eliberarea din robia păcatului.

2 Saul stătea la marginea cetăţii Ghibeea, sub rodiul din Migron, şi poporul care era cu el era aproape şase sute de oameni.

Verset ce nu a fost comentat.

3 Ahia, fiul lui Ahitub, fratele lui I-Cabod, fiul lui Fineas, fiul lui Eli, preotul Domnului la Silo, purta efodul. Poporul nu ştia că Ionatan s-a dus.

Verset ce nu a fost comentat.

4 Între trecătorile prin care căuta Ionatan să ajungă la straja filistenilor, era un pisc de stâncă de o parte şi un pisc de stâncă de cealaltă parte; unul purta numele Boţeţ, şi celălalt Sene.

Între trecătorile. Iosif Flavius spune: Acum tabăra vrăjmaşului era după o prăpastie care avea trei vârfuri, care se termina într-o strâmtoare îngustă şi lungă, în timp ce era o stâncă ce îi înconjura întocmai ca o linie de front, făcută să prevină un atac al vrăjmaşului (Antiquities VI, 6,2). Cei care au vizitat regiunea de nord a prăpăstioasei văi spun că localnicii mai vorbesc încă de ea ca despre fort. Acest colţ de stâncă a fost numit Boţeţ, care poate să însemne alb sau strălucitor, dar mult mai probabil moale sau delicat. Pe latura sudică a văii este un alt colţ de stâncă de înălţime aproximativ egală, numit Sene sau tufiş spinos, mult mai uşor de escaladat decât cel de pe partea nordică. Informaţiile topografice din acest text al Scripturii se spun că au fost folosite de Allenby la luarea de la turci a Micmaşului, în 1917.

5 Unul din aceste piscuri este la miazănoapte, faţă în faţă cu Micmaş, şi celălalt la miazăzi, faţă în faţă cu Gheba.

Verset ce nu a fost comentat.

6 Ionatan a zis tânărului care-i purta armele: „Vino, şi să pătrundem până la straja acestor netăiaţi împrejur. Poate că Domnul va lucra pentru noi, căci nimic nu împiedică pe Domnul să dea izbăvire printr-un mic număr ca şi printr-un mare număr.”

Domnul va lucra. Ionatan n-a depins atât de mult de armura sa, cât de puterea nelimitată a lui Dumnezeu. El a folosit pur şi simplu ceea ce avusese la îndemână şi Dumnezeu a binecuvântat umila lui dependenţă de Cer. Chiar dacă împăratul s-a abătut de la calea ascultării, Dumnezeu Şi-a propus să dovedească întregului Israel că mântuirea este o chestiune de alegere şi acţiune individuală şi nu atât de mult o mişcare de masă. Cât de tragică ar fi fost situaţia dacă Dumnezeu ar fi lepădat întregul Israel, când împăratul a ales să nu asculte!

7 Cel ce-i ducea armele i-a răspuns: „Fă tot ce ai în inimă, n-asculta decât de simţământul tău şi iată-mă cu tine, gata să te urmez oriunde.”

Verset ce nu a fost comentat.

8 „Ei bine!”, a zis Ionatan, „haidem la oamenii aceştia şi să ne arătăm lor.

Verset ce nu a fost comentat.

9 Dacă ne vor zice: „Opriţi-vă până vom veni noi la voi!” vom rămâne pe loc şi nu ne vom sui la ei.

Verset ce nu a fost comentat.

10 Dar dacă vor zice: „Suiţi-vă la noi!” ne vom sui, căci Domnul îi dă în mâinile noastre. Acesta să ne fie semnul.”

Dacă vor zice. Ghedeon ceruse un semn aproape imposibil, omeneşte vorbind, atunci când a cerut ca roua să fie pe pământ, dar nu pe lână (Judecători 6,29). Tot aşa şi Ionatan a făcut din chemarea vrăjmaşului suiţi-vă un semn că Dumnezeu avea să lupte pentru ei. A escalada pereţii perpendiculari ai piscului de stâncă nordic a fost aparent o ispravă imposibilă, mai ales îmbrăcat în armură. Dumnezeu este onorat când oamenii aşteaptă de la El lucruri mari şi când încearcă lucruri mari pentru El.

11 S-au arătat amândoi străjii filistenilor, şi filistenii au zis: „Iată că evreii ies din găurile în care s-au ascuns.”

Verset ce nu a fost comentat.

12 Şi oamenii care erau de strajă au vorbit astfel lui Ionatan şi celui ce-i ducea armele: „Suiţi-vă la noi, ca să vă arătăm ceva.” Ionatan a zis celui ce-i ducea armele: „Suie-te după mine, căci Domnul îi dă în mâinile lui Israel.”

Verset ce nu a fost comentat.

13 Şi Ionatan s-a suit ajutându-se cu mâinile şi picioarele, şi cel ce-i ducea armele a mers după el. Filistenii au căzut înaintea lui Ionatan, şi cel ce-i ducea armele arunca moartea în urma lui.

Ionatan s-a suit. Iosif Flavius crede că era în zorii zilei atunci când Ionatan şi cel care-i purta armele s-au apropiat de avanpostul filistean şi au ajuns la el când cei mai mulţi dintre oameni dormeau (Antiquities VI, 6,2). Naraţiunea din cap. 14 confirmă ideea că era dimineaţa devreme (vezi v. 15.16.20.23.24-28.30.31.45). Nu se precizează dacă cei doi israeliţi au aşteptat noaptea ca să facă ascensiunea sau dacă aceasta nu le-a luat decât câteva minute. Evident este că ei au luat fortăreaţa cu totul pe neaşteptate, pentru că în tabăra filisteană a domnit cea mai mare confuzie. Groaza a intrat în tabără, în ţară şi în tot poporul... Era groaza lui Dumnezeu (v. 15).

14 În această întâi înfrângere, Ionatan şi cel ce-i ducea armele au ucis douăzeci de oameni, pe întindere de aproape o jumătate de pogon de pământ.

Verset ce nu a fost comentat.

15 A intrat groaza în tabără, în ţară şi în tot poporul; straja şi chiar şi prădătorii s-au înspăimântat; ţara s-a îngrozit. Era groaza lui Dumnezeu.

Groaza lui Dumnezeu (engl. a very great trembling). În mod literal, groaza lui Dumnezeu [`elohim] (vezi KJV marginal). Cuvântul `elohim se referă aici la intensitatea fricii şi reflectă groaza şi confuzia care domneau. Cuvântul `elohim este uneori folosit astfel ca un superlativ (vezi despre Geneza 23,6; 30,8). Cutremurul de pământ a fost, neîndoios, un act de intervenţie divină (vezi PP 623). Adesea, Dumnezeu intervine folosindu-Se de forţele naturii, ca la Marea Roşie (Evrei 14,21-28), la valea Aialon (Iosua 10,11-14), la Ebenezer, când fiistenii au suferit înfrângere şi cu alte ocazii (1 Samuel 7,10).

16 Străjerii lui Saul, care erau la Ghibeea lui Beniamin, au văzut că mulţimea se împrăştie şi fuge în toate părţile.

Ghibea lui Beniamin. Ghibea şi Gheba (Gaba), formele feminină şi masculină ale unui cuvânt care înseamnă deal sau înălţime, erau ambele cetăţi ale lui Beniamin (Iosua 18,24, 28; 1 Samuel 13,16). Se pare că formele masculin şi feminin erau folosite uneori în mod alternativ. Deosebirea dintre cele două localităţi este clarificată în Isaia 10,29, unde sunt amintite în ordinea în care un invadator ar ajunge la ele din nord. Un sat cu numele de Jeba există astăzi pe vechiul loc, la 2 mile sud-vest de Micmaş şi la 7 mile nord-est de Ierusalim. Oraşul modern Tell el Ful ocupă astăzi ceea ce se crede a fi locul anticei Ghibea, capitala lui Saul, la 7 mile nord de Ierusalim. Săpăturile recente care au avut loc acolo au scos la iveală ceea ce se crede a fi palatul lui Saul (vezi vol. I, pag. 124; vol. II, pag. 72). Ghibea din 1 Samuel 14,16 era Gheba, peste valea de la Micşam (vezi v. 5,; PP 622), nu Ghibea, reşedinţa lui Saul, dacă aceasta din urmă este corect identificată cu Tell el-Ful (vezi despre cap. 13,2.3). De la această Ghibea, 6 mile sud-vest de Micmaş şi cu două rânduri de dealuri între ele, cu greu ar fi fost posibil să se observe ce se întâmplă în Micmaş, dar de la Gheba, direct peste vale, aceasta ar fi fost relativ uşor.

17 Atunci Saul a zis poporului care era cu el: „Număraţi, vă rog, şi vedeţi cine a plecat din mijlocul nostru.” Au numărat, şi iată că lipsea Ionatan şi cel ce-i purta armele.

Verset ce nu a fost comentat.

18 Şi Saul a zis lui Ahia: „Adu încoace chivotul lui Dumnezeu!” – Căci pe vremea aceea chivotul lui Dumnezeu era cu copiii lui Israel. –

Verset ce nu a fost comentat.

19 Pe când vorbea Saul cu preotul, zarva în tabăra filistenilor se făcea tot mai mare; şi Saul a zis preotului: „Trage-ţi mâna!”

Trage-ţi mâna. Impetuozitatea lui Saul se desfăşura în mod rapid. Vădita confuzie din tabăra inamică l-a aruncat într-o astfel de exaltare încât n-a mai putut nici măcar să aştepte sfat de la Domnul. Zile de-a rândul, el şi ai lui au fost spectatori şi au auzit rapoarte despre incursiunile vrăjmaşului asupra cetăţilor de prin apropiere şi, cu toate că el nu cunoştea motivul alergării oştirii peste vale, a dat brusc ordinul de atac. Dacă şi-ar fi luat timp să caute călăuzire divină, probabil că ar fi evitat multe dintre problemele care au confruntat oştirea lui Israel în următoarele câteva ore, iar victoria lui asupra vrăjmaşului ar fi fost mult mai mare. Este clar că acesta a fost un caz când graba strică treaba. Timpul de meditaţie şi de rugăciune a lui Isus I-a adus calmul şi judecata necesare să-L ajute să îndure cu răbdare încercarea cea grea care Îl aştepta. Noaptea de luptă a lui Iuda cu îngerul la pârâul Iaboc l-a întărit nu numai ca să se întâlnească cu Esau, ci şi ca să facă faţă anilor plini de probleme încurcate, care au urmat.

20 Apoi Saul şi tot poporul care era cu el s-au strâns şi au înaintat până la locul luptei; şi filistenii au întors sabia unii împotriva altora, şi învălmăşeala era nespus de mare.

Verset ce nu a fost comentat.

21 Evreii care erau mai dinainte la filisteni şi care se suiseră cu ei în tabără de pe unde erau împrăştiaţi s-au unit cu israeliţii care erau cu Saul şi Ionatan.

Evreii. Vezi cele despre cap. 13,3.

22 Toţi bărbaţii lui Israel care se ascunseseră pe muntele lui Efraim, aflând că filistenii fugeau, au început să-i urmărească şi ei în bătaie.

Verset ce nu a fost comentat.

23 Domnul a izbăvit pe Israel în ziua aceea, şi lupta s-a întins până dincolo de Bet-Aven.

Domnul a izbăvit pe Israel. Aici este un exemplu vrednic de luat în seamă de putere divină care conlucrează cu efortul omenesc. Ionatan dorea eliberarea de incursiunile filistenilor. Evenimentele zilei nu lăsau nici o îndoială decât aceea că aspiraţia lui era venită de la Duhul Sfânt. Ionatan a văzut criza impulsivă a depresiei care a cuprins pe tatăl său, dar aceasta n-a făcut decât să-i inspire o şi mai mare încredere în Conducătorul divin, care-l chemase pe Saul să ocupe locul de frunte. Cu fiecare pas de înaintare, Ionatan simţea un val de putere, născut din credinţă, care-l întărea pentru următorul pas. În acea zi, el dovedea că Iehova este un Dumnezeu care Îşi ţine legământul, Unul care era în stare să facă astfel încât mânia omului să-I aducă laude.

Cât de multe spun aceste cuvinte: Domnul a izbăvit pe Israel! – tăria şi curajul agresiv al tânărului luptător, tovărăşia şi sprijinul purtătorului de arme, mulţumirea de sine a străjerilor de pe piscul de stâncă, sincronizarea perfectă a atacului, panica creată prin surpriza atacului, cutremurul de pământ, strigătele unei oşti cuprinsă de panică, eliberarea robilor care, prin stimulentul eroicei fapte a lui Ionatan, s-au simţit liberi să se întoarcă împotriva răpitorilor lor şi întoarcerea unui împărat şi a oştirii lui, care anterior fuseseră umiliţi peste măsură în faţa vrăjmaşilor lor! Acum, fiecare părea nerăbdător să demonstreze zelul său pentru a face ca înfrângerea inamicului să fie completă.

Bet-Aven. Numele Bet-Aven înseamnă probabil casa idolilor, posibil casa goliciunii. Se crede că se referă la o localitate din regiunea la nord de Micmaş şi la răsărit de Betel. Drumul principal al filistenilor era spre apus înspre patria lor, dar panica lor a fost aşa de mare încât au fugit în toate direcţiile.

24 Ziua aceea a fost obositoare pentru bărbaţii lui Israel. Saul pusese pe popor să jure, zicând: „Blestemat să fie omul care va mânca pâine până seara, până mă voi răzbuna pe vrăjmaşii mei!” Şi nimeni nu mâncase.

Saul pusese pe popor să jure. Este evident că Saul încerca să iasă cu faţa curată, pentru că nu mai considerase victoria ca fiind a Domnului (vezi cap. 11,13), ci numai că el putea să fie răzbunat pe vrăjmaşii lui. Acesta este al doilea caz în cuprinsul unei zile, când el n-a căutat sfatul Domnului; acum a impus poporului propria sa voinţă, aşa cum făcuse anterior cu preotul (cap. 14,19). Poate că simţurile lui mai sufereau încă din cauza mustrării lui Samuel la Ghilgal. Prezenţa preotului Ahia (v. 3) ca sfetnic al lui, arăta că profetul se întorsese la Rama, în loc să rămână la Ghibea (cap. 13,15).

Ionatan era tot atât de atent să ia seama la Cuvântului Domnului pe cât era de nepăsător tatăl său, probabil nu în mică măsură, ca rezultat al influenţei lui Samuel (vezi PP 623). Este posibil să fi existat în trecut un cuvânt de încurajare de la Samuel, care acum l-a inspirat pe Ionatan să facă planul îndrăzneţei lui fapte de vitejie. Întocmai cum Saul fusese avertizat despre experienţa de la Ghilgal cu luni înainte ca evenimentul să aibă loc (cap. 10,8; 13,8), o solie asemănătoare din partea lui Samuel s-ar fi putut să pregătească pe fiul lui Saul pentru partea lui, în evenimentele acestei zile memorabile. Oricum ar fi, Ionatan a fost smerit, cum fusese la început tatăl său, aşteptând călăuzire divină, urmând-o şi gata să încredinţeze rezultatele în mâna Domnului (cap. 14,10.12). Cererea necugetată şi arbitrară a lui Saul pentru o zi de post contrastează puternic cu supunerea credincioasă a poporului faţă de instrucţiunile lui, neţinând cont de dorinţele şi nevoile lor personale.

Se pare că umilinţa lui Saul a dispărut pentru totdeauna şi, în locul ei, au apărut un zel fals, o mândrie ascunsă şi un abuz de autoritate care aveau să evolueze în decursul anilor, până când şi-a luat viaţa. Ca şi Iuda, Saul a mers bine un timp. Dacă el ar fi murit înainte de a chema pe Israel la Ghilgal, ar fi fost privit ca vrednic pentru locul cel mai de cinste pe lista de onoare al regilor. Acum el trădase încrederea sacră, totuşi i s-a îngăduit să trăiască mai departe pentru ca toţi să poată vedea roadele egoismului şi perversităţii.

25 Tot poporul ajunsese într-o pădure, unde se găsea miere pe faţa pământului.

Verset ce nu a fost comentat.

26 Când a intrat poporul în pădure, a văzut mierea curgând; dar niciunul n-a dus mierea la gură, căci poporul ţinea jurământul.

Verset ce nu a fost comentat.

27 Ionatan nu ştia de jurământul pe care pusese tatăl său pe popor să-l facă; a întins vârful toiagului pe care-l avea în mână, l-a vârât într-un fagure de miere şi a dus mâna la gură; şi ochii i s-au luminat.

Verset ce nu a fost comentat.

28 Atunci cineva din popor, vorbindu-i, i-a zis: „Tatăl tău a pus pe popor să jure, zicând: „Blestemat să fie omul care va mânca astăzi!” Şi poporul era sleit de puteri.

Verset ce nu a fost comentat.

29 Şi Ionatan a zis: „Tatăl meu tulbură poporul; vedeţi, dar, cum mi s-au luminat ochii, pentru că am gustat puţin din mierea aceasta!

Tatăl meu tulbură. După ce a aflat de porunca nesăbuită a tatălui său, Ionatan a recunoscut imediat greutatea impusă oştirii şi n-a ezitat să lase ca poporul să ştie că nu era de acord cu astfel de restricţii. Aceasta este foarte interesant având în vedere repetatele declaraţii cu privire la neîndoiosul devotament al soldaţilor. Textul ebraic lasă să se înţeleagă că Saul a pus pe popor să jure. Făcând aşa, desigur că ei s-au simţit personal legaţi să-l ţină, în timp ce Ionatan, nefăcându-l, nu avea să se simtă sub obligaţie personală de a face astfel.

Poporul (engl. the land). Adică poporul (vezi v. 25).

30 Negreşit, dacă poporul ar fi mâncat azi din prada pe care a găsit-o la vrăjmaşii lui, n-ar fi fost înfrângerea filistenilor mai mare?”

Verset ce nu a fost comentat.

31 În ziua aceea au bătut pe filisteni de la Micmaş până la Aialon. Poporul era foarte obosit

De la Micmaş până la Aialon. O distanţă de vreo 20 de mile peste podişul muntos al Palestinei centrale şi în jos înspre ţinutul desfăşurat al Şezelei, aproape 1000 de picioare mai jos decât Micmaş, prin astfel de văi ca Wadi Selman. Principala şosea modernă de la Ierusalim la Lyda trece prin Wadi Selman, după ce se desface din drumul de la nord de Sihem, cam la 5 mile (8 km) afară din Ierusalim. Un marş obişnuit peste un astfel de teren ca acela dintre Micmaş şi Aialon ar fi considerat o călătorie de o zi întreagă. Contextul lasă să se înţeleagă că atacul lui Ionatan a fost dimineaţa foarte devreme (vezi despre v. 13). Dacă este aşa, Israel a urmărit pe inamic o zi întreagă, de abia oprindu-se să adune prada, care, în cazul acesta trebuie să fi fost mare. Filistenii adunaseră un mare număr de care şi cai la Micmaş. La acestea se mai adaugă lăncile, scuturile, hrana şi diferite alte lucruri pe care trebuia să le care o oştire. Succesul militar al oamenilor lui Saul ar fi fost o mare sarcină pentru o armată bine hrănită şi a fost mult mai greu pentru o mulţime prost hrănită, un popor indisciplinat, de la ţară, ca cel condus de el. Ce învăţătură ar fi putut fi această experienţă pentru Saul, care suferea încă de mustrare şi era gelos numai pentru propria lui reputaţie. Dar, o dată ce îşi aşezase piciorul pe nisipul mişcător al mândriei, fiecare încercare slabă şi nehotărâtă de a se salva singur n-a făcut decât să-l afunde şi mai mult.

32 şi s-a aruncat asupra prăzii. A luat oi, boi şi viţei, i-a înjunghiat pe pământ şi i-a mâncat cu sânge cu tot.

S-a aruncat asupra prăzii. Era seară şi poporul era dezlegat de jurămintele lui (vezi v. 24). Flămânzi fiind, ei au ucis atât boi cât şi viţei, iar în graba lor, au neglijat să se ocupe de sânge aşa cum trebuie (Lev 17,10-14).

33 Au spus lucrul acesta lui Saul şi i-au zis: „Iată că poporul păcătuieşte împotriva Domnului, mâncând cu sânge.” Saul a zis: „Voi faceţi o nelegiuire; rostogoliţi îndată o piatră mare încoace.”

Verset ce nu a fost comentat.

34 Apoi a adăugat: „Împrăştiaţi-vă printre popor şi spuneţi fiecăruia să-şi aducă boul sau oaia şi să-l înjunghie aici. Apoi să mâncaţi şi nu păcătuiţi împotriva Domnului, mâncând cu sânge.” Şi peste noapte, fiecare din popor şi-a adus boul cu mâna, ca să-l înjunghie pe piatră.

Să-şi aducă. Ca şi fariseii din zilele lui Hristos, Saul a fost scrupulos cât priveşte păzirea formelor exterioare, chiar dacă el însuşi neglija chestiuni mult mai grele. Din nou poporul a respectat porunca împăratului. Cum orbeşte păcatul sufletul! Cât de schimbat ar fi putut fi raportul dacă Saul ar fi gândit câteva clipe la influenţa pe care o avea propriul păcat asupra încălcărilor de lege ale poporului! Cât de multe ocazii dă Domnul unui om care alege să lepede sfatul divin, dar care apoi se întoarce şi caută faţa lui Dumnezeu în umilinţă! Cât de greu este pentru acel suflet, orbit de păcat, să primească astfel de ocazii şi să facă aşa cum a făcut fiul risipitor, şi anume să se întoarcă la casa părintească!

35 Saul a zidit un altar Domnului: acesta a fost cel dintâi altar pe care l-a zidit Domnului.

Acesta a fost cel dintâi altar. În mod literal, el a început să zidească un altar (vezi n. marginală KJV). Unii cred că aceasta înseamnă că el a început un altar, dar că nu l-a terminat; alţii cred că acesta a fost primul altar pe care l-a clădit vreodată. Traducătorii, evident, au acceptat această ultimă redare şi, de aceea, au tradus pe hechel ca cel dintâi în loc de a început, crezând că traducerea aceasta se potriveşte cu textul idiomatic ebraic. Acesta este singurul loc în Vechiul Testament unde hechel a fost astfel tradus.

36 Saul a zis: „Să ne coborâm în noaptea aceasta după filisteni, să-i jefuim până la lumina zilei şi să nu lăsăm să rămână unul măcar.” Ei au zis: „Fă tot ce vei crede.” Atunci preotul a zis: „Să ne apropiem aici de Dumnezeu.”

Să ne apropiem aici de Dumnezeu. Înţelegând că o mare ocazie este pe punctul să treacă, Saul a propus ca, întrucât au mâncat, să continue înaintarea în timpul nopţii. Astfel de manevre nu erau neobişnuite. Saul executase un marş de noapte de la Bezec la Iabeş din Galaad pentru a elibera cetatea de Nahaş amonitul (cap. 11,11). Ghedeon a urmat acelaşi procedeu în campania sa împotriva madianţilor (Judecători 7,19-23). Poporul a fost imediat de acord cu propunerea lui Saul, dar preotul Ahia a sugerat să-L întrebe pe Domnul. În mod evident că el simţea că împăratul greşise necăutând sfatul divin în dimineaţa acestei zile (1 Samuel 14,18.19).

37 Şi Saul a întrebat pe Dumnezeu: „Să mă cobor după filisteni? Îi vei da în mâinile lui Israel?” Dar în clipa aceea nu i-a dat niciun răspuns.

Verset ce nu a fost comentat.

38 Saul a zis: „Apropiaţi-vă aici, toate căpeteniile poporului; căutaţi şi vedeţi de cine şi cum a fost săvârşit păcatul acesta astăzi.

Verset ce nu a fost comentat.

39 Căci viu este Domnul, Izbăvitorul lui Israel: chiar dacă l-ar fi săvârşit fiul meu Ionatan, va muri.” Şi nimeni din tot poporul nu i-a răspuns.

Chiar dacă l-ar fi săvârşit... Ionatan. De ce n-a spus Saul: chiar dacă l-ar fi săvârşit împăratul? Îi spusese oare cineva lui Saul că Ionatan gustase mâncare? Tăcerea Domnului însemna dezaprobare divină, şi Saul a hotărât că în tabără era păcat. Poporul îşi arătase mereu şi mereu credincioşia în timpul zilei, şi conştiinţa lui Saul fără îndoială că arăta cu un deget acuzator către propria lor inimă. Dar poate că pentru a acoperi propriul lui simţământ de vinovăţie, el a acuzat, de fapt, pe fiul său, care, sub conducerea lui Dumnezeu înfăptuise o mare victorie. Întocmai după cum el lăsase să se înţeleagă la Ghilgal că greşeala nu era a lui, ci a lui Dumnezeu, tot aşa şi acum, el a lăsat să se înţeleagă că el, ca împărat, era liber de greşeală. Probabil că el a simţit că poporul nu era vinovat. De aceea, singurul care putea fi greşit ar fi fiul său. Tot aşa şi conducătorii din zilele lui Hristos se socoteau fără reproş şi au votat pentru ca merele Erou al mântuirii noastre să poarte blestemul pentru întreaga naţiune. Buimăciţi peste măsură de nesăbuita violenţă a lui Saul, bărbaţii lui Israel nu i-au răspuns deloc. Când Dumnezeu tăcea şi când poporul tăcea, ce putea să facă Saul decât să arunce sorţii.

40 Atunci a zis întregului Israel: „Aşezaţi-vă voi de o parte; şi eu şi fiul meu Ionatan vom sta de cealaltă.” Şi poporul a zis lui Saul: „Fă ce vei crede.”

Verset ce nu a fost comentat.

41 Saul a zis Domnului: „Dumnezeul lui Israel, arată adevărul.” Sorţul a căzut pe Ionatan şi pe Saul, şi poporul a scăpat.

Verset ce nu a fost comentat.

42 Saul a zis: „Aruncaţi sorţii între mine şi fiul meu Ionatan.” Şi sorţul a căzut pe Ionatan.

A căzut pe Ionatan. Mintea cercetătoare poate foarte bine să întrebe: pentru ce a îngăduit Dumnezeu ca sorţul să cadă pe Ionatan în loc de Saul, văzând că primul era nevinovat, iar ultimul dăduse de multe ori dovada clară că este vinovat? Desigur că Dumnezeu nu aprobase jurământul pe care-l obţinuse Saul (v. 24, 29) şi că nu era de acord cu executarea lui Ionatan, după ce îl călăuzise în mod atât de minunat în timpul zilei. Dar ca şi în zilele lui Hristos, când a îngăduit ca Acela care era nevinovat să fie condamnat, Dumnezeu a arătat calea cea rea a conducătorilor lui Israel, tot aşa şi acum, îngăduind ca sorţul să cadă pe Ionatan, Dumnezeu a arătat foarte clar calea cea rea a împăratului. Saul, care îşi începuse domnia cu toată smerenia, căzuse acum într-o jalnică stare de îndreptăţire de sine. Dacă vreo experienţă extraordinară nu avea să-i arate scuturându-l în aşa fel încât să-l scoată din amăgirea că un împărat nu putea greşi, Saul avea să îşi submineze autoritatea de conducător.

43 Saul a zis lui Ionatan: „Spune-mi ce-ai făcut.” Ionatan i-a spus şi a zis: „Am gustat puţină miere, cu vârful toiagului pe care-l aveam în mână: iată-mă, voi muri.”

Voi muri. Ionatan avea o minunată îndreptăţire a faptelor lui, cu toate acestea el a spus adevărul şi s-a supus poruncii împăratului. Pe ce cale mai bună ar fi putut condamna pe tatăl său pentru neascultarea de poruncile Împăratului împăraţilor? Saul a justificat faţă de Samuel faptele sale de răzvrătire făţişă, dar Ionatan a justificat purtarea sa din acea zi prin supunerea faţă de judecata necugetată a tatălui său.

44 Şi Saul a zis: „Dumnezeu să Se poarte cu toată asprimea faţă de mine, dacă nu vei muri, Ionatane!”

Vei muri. Cu câtă uşurinţă vizibilă a pronunţat Saul verdictul! În timp ce Ionatan a admis greşeala lui ceremonială – un lucru pentru care o jertfă pentru păcat ar fi fost îndeajuns – Saul comisese o greşeală morală care acum era dovedită public prin asprimea sentinţei asupra fiului său. Conştiinţa lui Saul îl condamna pentru cererea ca poporul său să se abţină de la mâncare, dar el a sperat prin felul în care şi-a pronunţat jurământul să-şi ascundă temerile. Dar n-a reuşit decât să se condamne singur.

45 Poporul a zis lui Saul: „Ce! să moară Ionatan, el, care a făcut această mare izbăvire în Israel? Niciodată! Viu este Domnul, că un păr din capul lui nu va cădea la pământ, căci cu Dumnezeu a lucrat el în ziua aceasta.” Astfel poporul a scăpat pe Ionatan de la moarte.

Poporul a scăpat pe Ionatan. Poporul urmase cu credincioşie pe Saul toată ziua. Îl auzise dând cele mai necugetate porunci, totuşi fusese ascultător. Îl văzuse cum suferă din cauza tăcerii lui Urim şi Tumim, totuşi a consimţit să se arunce sorţii. Văzuse căderea sorţului pe Ionatan, când îl ştiau nevinovat. Apoi şi-a adus aminte de puternicele fapte ale eroului zilei şi cum Dumnezeu le dăduse biruinţa prin curajul şi credinţa lui. Acelaşi Dumnezeu care a mânat pe Ionatan să îndeplinească faimoasa faptă de vitejie, a inspirat acum oştirea să strige ca un singur om, un păr din capul lui nu va cădea la pământ.

Ionatan a mai avut încă un foarte mare rol de îndeplinit şi până ce lucrarea sa nu era făcută nimeni nu se putea atinge de el. Indiferent cum era tratat, el a fost credincios faţă de tatăl său.

Uneori această credincioşie l-a făcut să liniştească impulsivitatea tatălui său şi iarăşi să lupte alături de el – ceea ce el a făcut chiar până la sfârşit. Credinţa, integritatea şi cinstea lui Ionatan au fost atribute dureros de necesare în acest ceas al istoriei lui Israel. Nici chiar Saul n-a putut trece de limitele puse de Duhul Sfânt.

46 Saul a încetat să mai urmărească pe filisteni, şi filistenii s-au dus acasă.

Verset ce nu a fost comentat.

47 După ce a luat Saul domnia peste Israel, a făcut război în toate părţile cu toţi vrăjmaşii lui: cu Moab, cu copiii lui Amon, cu Edom, cu împăraţii din Ţoba şi cu filistenii; şi oriîncotro se întorcea, era biruitor.

Era biruitor. Accentul în aceste câteva versete de la urmă ale capitolului este pus asupra înaintării materiale a împărăţiei mai degrabă decât asupra celei spirituale. Se pare că Saul jubilează în geniul său militar. În loc să ocrotească drepturile poporului său, el a luat ofensiva împotriva popoarelor vecine cu el, cu scopul de a-şi mări reputaţia ca împărat. El a imitat aceste popoare, când ar fi putut să prezinte lumii o nouă şi mai bună metodă de administraţie.

48 S-a arătat viteaz, a bătut pe Amalec şi a scăpat pe Israel din mâna celor ce-l jefuiau.

Verset ce nu a fost comentat.

49 Fiii lui Saul au fost: Ionatan, Işvi şi Malchişua. Cele două fete ale lui se numeau: cea mai mare Merab, iar cea mai mică Mical.

Işri. Evidet, Işbaal sau Iş-Boşet (vezi despre 2 Samuel 2,8).

50 Numele nevestei lui Saul era Ahinoam, fata lui Ahimaaţ. Numele căpeteniei oştirii lui era Abner, fiul lui Ner, unchiul lui Saul.

Abner, fiul lui Ner. Versetul acesta nu clarifică pe deplin dacă Abner sau Ner a fost unchiul lui Saul. Nu este numit fiul lui Abiel (v. 51), precum şi al lui Ieiel (1 Cronici 9,35.36); de aceea, probabil că Abiel şi Ieiel sunt două nume pentru acelaşi om (vezi despre Exod 2,18). Deoarece Chiş, tatăl lui Saul, este de asemenea numit fiul lui Abiel (1 Samuel 9,1), s-ar părea că Chiş şi Ner au fost fraţi, dar raportul spune că Ner a născut pe Chiş (1 Cronici 9,39). Această contradicţie aparentă conţine nu numai o simplă deosebire de nume, ci de generaţii, pentru că Ner este numit şi fiul lui Abiel. Totuşi aceasta nu înseamnă în mod necesar un conflict între cărţile lui Samuel şi Cronici. Ca şi în altă parte în Scripturi, rapoarte independente par să se deosebească în amănuntele prezentate, dar se descoperă că se armonizează atunci când sunt examinate în lumina obiceiurilor şi modului iudaic de gândire şi exprimare. Există două situaţii posibile care să explice aceste deosebiri de nume: (1) lista din 1 Samuel 9,1 poate că a omis numele lui Ner şi a raportat pe Chiş ca nepot de bunic al lui Abiel, pentru că fiu este uneori folosit pentru nepot sau chiar pentru un descendent mai îndepărtat, iar genealogiile biblice nu includ totdeauna fiecare verigă a lanţului (vezi despre 1 Regi 19,16; Daniel 5, 11.13. 18; vezi şi vol. I, pag. 181.186); (2) Chiş, fiul lui Ner, poate că a devenit fiul bunicului său prin adopţie, după cum fiii lui Iosif, Manase şi Efraim, au devenit fiii lui Iacov şi au fost număraţi printre fiii lui drept căpetenii de seminţii (Geneza 48,5.6; Numeri 1,10; Iosua 14,4). Fiecare din aceste explicaţii, care ar fi în armonie cu faptele date, ar face ca Abner să fie unchiul lui Saul. Pentru cazuri similare vezi despre Numeri 10,29 şi Matei 1,12.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1-16 PP 622-626

2 PP 622

6-15 PP 623

1. 16.17 PP 624

2. 18.19 PP 622 20-24.27.32.33 PP 624

44-46 PP 625

47-48 PP 628

51 Chis, tatăl lui Saul, şi Ner, tatăl lui Abner, erau fiii lui Abiel.

Verset ce nu a fost comentat.

52 În tot timpul vieţii lui Saul a fost un război înverşunat împotriva filistenilor; şi de îndată ce Saul zărea vreun om tare şi voinic, îl lua cu el.

Verset ce nu a fost comentat.