1 Samuel a zis lui Saul: „Pe mine m-a trimis Domnul să te ung împărat peste poporul Lui, peste Israel: ascultă, dar, ce zice Domnul.

Ascultă. În mod literal, auzi, cu ideea suplimentară de ascultare. Samuel a presupus că Saul auzise odată specificaţiile arătate cu privire la prezenţa sa la Ghilgal, dar n-a fost ascultător. Acum el trebuia pus din nou la încercare spre a se vedea dacă va aduce la îndeplinire dorinţele lui Dumnezeu sau se va supune iarăşi propriilor lui dorinţe.

2 Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Mi-aduc aminte de ceea ce a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieşirea lui din Egipt.

Mi-aduc aminte. În mod literal am dat atenţie la. Amaleciţii erau un neam nomad care locuia în regiunea deşertului dintre Palestina şi Egipt. Hrana lor se pare că a fost asigurată mai ales de incursiunile de jaf asupra triburilor învecinate (vezi despre Geneza 36,12). Ei dăduseră un atac neprovocat asupra copiilor lui Israel în apropiere de muntele Sinai (Exod 17,8-16). După acea bătălie Moise a dat locului aceluia numele de Iehova-Nissi, spunând: Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam. În profeţia lui Balaam, Amalec este numit întâiul dintre neamuri, ceea ce înseamnă că a fost cel dintâi care a dus război împotriva lui Israel, dar Balaam a adăugat că într-o zi va fi nimicit (Numeri 24,20).

Fără îndoială că amaleciţii năvăliseră mult mai recent în partea de sud a lui Iuda, în apropiere de Beer-Şeba, şi acesta a putut să fie unul din motivele pentru care bătrânii acelui ţinut au cerut un împărat (vezi cap. 8,1-5). După cum Iosua a fost instruit să apere pe gabaoniţi împotriva atacului neprovocat al celor cinci împăraţi ai confederaţiei sudice, tot aşa şi Saul a fost împuternicit să scape pe Israel de atacurile amaleciţilor. În zilele lui Iosua, uciderea celor cinci împăraţi a adus pace. Dacă aul ar fi adus la îndeplinire planul lui Dumnezeu, probabil că Israel ar fi avut pace mult mai mult timp decât a avut-o în realitate. Referirea la amaleciţi din cap. 14,48 poate că era cu privire la campania aceasta, pentru că versetele 49-52 sunt vădit parantetice.

3 Du-te acum, bate pe Amalec şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile.”

Nimiceşte cu desăvârşire. În mod literal, să nimiciţi cu desăvârşire. Răspunderea pentru blestemul asupra bunurilor amaleciţilor zăcea asupra membrilor oştirii. Dar verbal bate pe Amalec este la persoana a doua singular, ceea ce aşază răspunderea exterminării amaleciţilor asupra lui Saul personal, ca împărat al lui Israel. Cuvântul ebraic charam, tradus prin nimiceşte, înseamnă a interzice, a închina şi astfel a extermina. Când o ţară este pusă sub interdicţie, orice lucru aparţinând acelei naţiuni era privit ca blestemat. Oamenii trebuiau ucişi, la fel şi vitele şi alte vieţuitoare, dar lucrurile ca argintul şi aur trebuia să fie duse în tezaurul Domnului (vezi Iosua 6,17-19). Un obicei asemănător a existat şi la alte popoare din Orientul Apropiat în vremurile de demult.

4 Saul a adunat poporul şi l-a numărat la Telaim: erau două sute de mii de oameni pedeştri şi zece mii de oameni din Iuda.

La Telaim. Unii învăţaţi identifică această aşezare cu Telem din Iosua 15,24, o cetate pe hotarul sudic al lui Iuda, aproape de teritoriul amaleciţilor, dar nimic clar nu se cunoaşte cu privire la localizarea ei. Telaim a servit ca bază pentru campania împotriva lui Amalec, după cum Bezec servise pentru cea împotriva amoniţilor (vezi 1 Samuel 11,8). Este ciudat că numai cinci la sută din oştirea lui Saul venea din Iuda, având în vedere faptul că seminţia a suferit foarte mult de mâna amaleciţilor.

5 Saul a mers până la cetatea lui Amalec şi a pus nişte oameni la pândă în vale.

Verset ce nu a fost comentat.

6 Şi a zis cheniţilor: „Duceţi-vă, plecaţi şi ieşiţi din mijlocul lui Amalec, ca să nu vă prăpădesc împreună cu el; căci voi v-aţi purtat cu bunăvoinţă faţă de copiii lui Israel, când s-au suit din Egipt.” Şi cheniţii au plecat din mijlocul lui Amalec.

Cheniţii. Când vorbeşte despre membrii familiei soţiei sale, Moise foloseşte atât numele de madianiţi (Numeri 10,29), cât şi pe cel de cheniţi (Judecători 1,16), fie pentru că ambele nume se referă la aceeaşi familie sau pentru că cele două familii se uniseră. Unii comentatori au identificat pe cheniţi ca urmaşi ai lui Chenaz, un nepot al lui Esau prin Elifaz, dar nimic sigur nu este cunoscut despre originea lor (vezi despre Geneza 15,19). Madianiţii şi astfel probabil că şi cheniţii erau descendenţi ai lui Avraam prin soţia sa, Chetura (vezi despre Exod 2,16). Amaleciţii erau descendenţii lui Esau (vezi despre Gen 36,12) şi de aceea erau rude de sânge atât cu cheniţii, cât şi cu israeliţii. Unii dintre cheniţi sau madianiţi au însoţit pe copiii lui Israel în ţara făgăduinţei (vezi despre Numeri 10,29-32) şi au primit acolo o moştenire printre oamenii lui Iuda (Judecători 1,16) şi departe spre nord, în Neftali (Judecători 4,10.11). Cheniţii, la care se face referire aici, au fost urmaşii acelora care se aşezaseră în partea sudică a lui Iuda, învecinată cu teritoriul amalecit şi că se căsătoriseră între ei cu amaleciţii (vezi 1Samuel 27,10).

7 Saul a bătut pe Amalec, de la Havila până la Şur, care este în faţa Egiptului.

Havila, Localizarea Havilei este necunoscută. Unii cercetători cred că aceasta se referă la un ţinut nisipos, alţii la dune de nisip. De la râul Egiptului (vezi despre Numeri 34,5), hotarul de sud-vest al lui Iuda, spre apus către Egipt, nu este nimic altceva decât un deşert steril de nisip. Cuvântul şur înseamnă perete care se crede că se referă la peretele fortăreţelor construite de regii egipteni de-a lungul hotarului lor răsăritean de la Marea Roşie la Mediterana ca protecţie împotriva invaziilor asiatice (vezi despre Exod 2,15; 13,20; 14,2). Deşertul de la răsărit de Egipt este numit pustia Şur (vezi despre Geneza 16,7; 25,18; Exod 15,22). Având în vedere că amaleciţii mai locuiau încă în acelaşi ţinut pe timpul lui David (1 Samuel 30), este probabil că cetatea lui Amalec (cap. 15,5) era reşedinţa împăratului Agag şi că oştirea lui Saul a nimicit acea aşezare, iar pe amaleciţi i-a împrăştiat departe, în deşertul Şur. Acest raid împotriva amaleciţilor s-a deosebit probabil doar puţin de incursiunile lor asupra lui Israel atât înainte cât şi după timpul lui Saul (Judecători 6,3-5; 10,12; 1 Samuel 30,1-18). După cât s-ar părea, Saul a fost mulţumit cu o campanie incompletă. El capturase pe Agag şi, in vremurile străvechi, ori de câte ori un împărat era luat se pare că ţara lui era socotită ca fiind subjugată (vezi Iosua 12,7-24).

8 A prins viu pe Agag, împăratul lui Amalec, şi a nimicit cu desăvârşire tot poporul, trecându-l prin ascuţişul sabiei.

Agag. Însemnând probabil înfocat sau violent. Este posibil, deşi în nici un caz sigur, că acesta a fost un titlu asumat de împăraţii amaleciţi asemănător cu acela de Faraon de egipteni. După Iosif Flavius (Antiquities, nrr. 6,5), Haman Agaghitul a fost un descendent al lui Agag Amalecitul în cea de-a 16-a generaţie (vezi despre Estera 3,1).

Nimicit cu desăvârşire. Adică pe amaleciţii care locuiau in apropierea atacului lui Saul. Amaleciţii erau răspândiţi pe o mare suprafaţă a peninsulei Sinai, Negheb şi Arabia nordică (vezi despre Geneza 36,12). N-ar fi fost posibil pentru Saul să învingă pe toţi amaleciţii în această scurtă expediţie. Este evident că n-a făcut aşa, din faptul că după data aceasta David a continuat campaniile împotriva lor (1 Samuel 27,8; 30,1-20; 2 Samuel 8,12). De-abia pe timpul lui Ezechia ei au fost, în cele din urmă, nimiciţi (1 Cronici 4,42.43).

9 Dar Saul şi poporul au cruţat pe Agag şi oile cele mai bune, boii cei mai buni, vitele grase, mieii graşi şi tot ce era mai bun; n-a vrut să le nimicească cu desăvârşire, şi au nimicit numai tot ce era prost şi nebăgat în seamă.

Tot ce era prost. Prin nimicirea a ceea ce nu merita în nici un caz să fie cruţat, Saul şi oamenii lui au fost mulţumiţi în sinea lor că ascultaseră de porunca lui Dumnezeu de a nimici cu desăvârşire tot ce-i al lui (v. 3). În acelaşi timp israeliţii biruitori au cruţat tot ce era mai bun.

10 Domnul a vorbit lui Samuel şi i-a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

11 „Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele.” Samuel s-a mâhnit şi toată noaptea a strigat către Domnul.

Îmi pare rău. Vezi cele despre Geneza 6,6; Exod 32,14, Judecători 2,18. Mulţi au găsit greu de împăcat afirmaţia aceasta cu 1 Samuel 15,29, care spune că Dumnezeu nu minte şi nu se căieşte, căci nu este un om ca să-I pară rău. Amândouă verbele sunt forme ale lui nacham, pe care Gesenius le defineşte cu a se tângui sau a se întrista din cauza nenorocirii altora şi de aici a compătimi; precum şi din cauza acţiunilor cuiva, a se căi. Nicăieri Biblia nu spune că omul se căieşte de binele pe care-l poate face, ci numai de rău. Totuşi despre Dumnezeu se spune că Se căieşte atât de binele pe care El îl face cât şi de rău (vezi Ieremia 18,7-10). Căinţa omului înseamnă o schimbare de hotărâre. Căinţa lui Dumnezeu înseamnă o schimbare a împrejurărilor şi a relaţiilor (PP 630). Cuvântul nacham ar trebui să fie aşa fel tradus încât să redea această idee.

În baza principiului liberei alegeri, Dumnezeu nu face din nici un om o simplă maşină care să îndeplinească scopurile divine. Este adevărat că, până la urmă, scopurile acestea vor fi aduse la îndeplinire (Isaia 46,10), dar individul sau naţiunea chemată să le aducă la îndeplinire nu este lipsită de privilegiul de a alege să consimtă propunerile lui Dumnezeu sau să le lepede .Cel care la început zice: nu mă voi duce, dar îşi schimbă hotărârea, este mult mai bun decât cel care promite că va merge, dar mai târziu se hotărăşte să nu meargă (vezi Matei 21,28-30). În fiecare caz, dacă instrumentul dorinţei lui Dumnezeu se dovedeşte nevrednic, Dumnezeu Se întristează din cauza hotărârii individului, dar îi permite să urmeze calea aleasă de el şi să culeagă ce a semănat. Hotărârea lui Saul de a urma propriilor sale dorinţe n-a zădărnicit nici în cea mai mică măsură scopul veşnic al lui Dumnezeu, dar i-a oferit lui Dumnezeu ocazia să dovedească îndelunga Lui răbdare, îngăduind lui Saul să rămână împărat. Succesiunea naturală a cauzei şi efectului este una din lecţiile cele mari care trebuie să fie învăţate de om în această mare controversă dintre bine şi rău.

Samuel s-a mâhnit. În mod literal, Samuel s-a aprins. Acolo unde verbul acesta este folosit în legătură cu cuvântul mânie este de obicei tradus a se aprinde de mândrie. Acesta este singurul loc în Vechiul Testament unde verbal nacham este tradus mâhnit. Nu este corect să se traducă Samuel s-a mâniat, pentru că declaraţia arată în continuare că el a strigat toată noaptea către Domnul (vezi v. 11). Profetul a fost atât de dezamăgit şi de încurcat încât a căutat cu toată inima pe Domnul ca să afle calea de ieşire din această situaţie tragică.

12 S-a sculat dis-de-dimineaţă ca să se ducă înaintea lui Saul. Şi au venit şi i-au spus: „Saul s-a dus la Carmel şi iată că şi-a înălţat un semn de biruinţă, apoi s-a întors şi, trecând mai departe, s-a coborât la Ghilgal.”

Carmel. Nu muntele Carmel, unde a întâlnit Ilie pe proorocii lui Baal, ci o cetate cam la 8 mile sud de Hebron, unde David l-a întâlnit pe Nabal (cap. 25).

Şi-a înălţat un semn. Aici Saul a înălţat un monument (RSV) pentru victoria lui, apoi a mers mai departe la Ghilgal, aproape de Ierihon, poate pentru a se revanşa pentru dizgratia de care a avut parte acolo (cap. 13,11-16).

13 Samuel s-a dus la Saul, şi Saul i-a zis: „Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit cuvântul Domnului.”

Am păzit. Părând să afişeze un respect deosebit, Saul a aşteptat să primească lauda lui Samuel. Ca toţi oamenii de pe parcursul istoriei, Saul a fost gata să creadă că îşi îndeplinise mandatul ce i-a fost încredinţat, numai prin aducerea la îndeplinire a acelei părţi care-i era pe plac. Făcuse o incursiune împotriva vrăjmaşilor tradiţionali ai lui Israel şi se întorsese cu Agag, ca dovadă a îndeplinirii misiunii lui. Monumentul victoriei ridicat la Carmel era dovada mulţumirii de sine, care-l stăpânea. Ca şi Saul din Tars, Saul, fiul lui Chiş, era fără îndoială convins că faptele propriei lui alegeri erau aduse la îndeplinire, în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Dar, desigur, că aici asemănarea dintre cei doi se termină, pentru că unul a cunoscut voia lui Dumnezeu şi n-a făcut-o, iar celălalt a lucrat din neştiinţă (1 Timotei 1,13).

14 Samuel a zis: „Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele şi mugetul acesta de boi pe care-l aud?”

Behăitul acesta. Cu toate că, pentru un moment, conştiinţa lui Saul apărea curată, behăitul turmelor vorbea foarte elocvent despre neascultarea lui Saul şi despre faptul că, conştiinţa sa nu era dependentă de Dumnezeu. Există cazul în care cineva are conştiinţa însemnată cu un fier roşu (1 Timotei 4,2) în loc să o aibă curăţită de faptele moarte (Evrei 9,14), curată (Fapte 24,16). De la ungerea lui, Saul dovedise multe trăsături nobile de caracter, şi Samuel l-a iubit mult, cum l-a iubit Isus pe Iuda. Dar acapararea puterii îl transformase pe om într-un despot care nu avea să îngăduie nici un amestec. În timp ce se afla în plină acţiune de proclamare a ascultării sale, turmele proclamau cu tărie neascultarea Samuel

15 Saul a răspuns: „Le-au adus de la amaleciţi, pentru că poporul a cruţat oile cele mai bune şi boii cei mai buni, ca să-i jertfească Domnului Dumnezeului tău; iar pe celelalte le-am nimicit cu desăvârşire.”

Poporul a cruţat... cele mai bune. Ca şi Adam şi Eva, Saul a căutat să învinuiască pe altcineva. N-ar fi fost poporul acum tot atât de credincios faţă de porunca lui Saul de a nimici orice lucru care aparţinea amaleciţilor cum fusese în abţinerea de la mâncare în ziua în care au pus în derută pe filisteni (cap. 14,24)? Pentru oricine de factura şi inteligenţa lui Saul, a căuta refugiu într

o astfel de scuză ar fi o dovadă de decădere spirituală.

16 Samuel a zis lui Saul: „Stai, şi-ţi voi spune ce mi-a zis Domnul astă-noapte.” Şi Saul i-a zis: „Vorbeşte.”

Verset ce nu a fost comentat.

17 Samuel a zis: „Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia seminţiilor lui Israel şi nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel?

Când erai mic. O traducere literală a textului ebraic din v. 17 permite fie forma măcar [sau, când] tu [ai fost] mic în proprii tăi ochi, n-ai [fost] tu [făcut] căpetenia seminţiilor lui Israel? sau măcar că tu [eşti] mic în proprii tăi ochi, nu [eşti] tu căpetenia seminţiilor lui Israel? În textul ebraic verbele sunt mai degrabă presupuse decât exprimate, iar traducerea în engleză (în română) cere ca ele să fie adăugate. Presupunând că aici Samuel se referă la experienţa avută, traducerea KJV (Cornilescu ) foloseşte timpul trecut, în timp ce RSV şi alte traduceri moderne consideră că el se gândeşte la afirmaţia lui Saul din v. 15 şi astfel se adresează lui, în termeni ai prezentului. Traducerea KJV înţelege pe Samuel ca făcând un contrast între umilinţa anterioară a lui Saul şi mândria lui prezentă, iar RSV şi alte traduceri iau afirmaţia ca un contrast între subordonarea exprimată a lui Saul faţă de voinţa poporului (v. 15), o smerenie falsă, şi numirea sa divină ca împărat al lui (v. 17).

Expresia te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel apare ca fiind o simplă repetare a declaraţiei precedente: n-ai ajuns tu căpetenia seminţiilor lui Israel? Ba mai mult, Saul justifica purtarea sa pe temeiul că poporul a fost care a cruţat cele mai bune din pradă, lăsând să se înţeleagă că el nu fusese în stare să-l oprească (v. 15). Conform cu RSV, Samuel contestă fuga de răspundere a lui Saul – tu eşti mic în proprii tăi ochi, adică incapabil să exerciţi un control efectiv asupra oamenilor tăi – cu declaraţia solemnă că el era conducătorul lor. În v. 17-19, Samuel continuă apoi să reamintească lui Saul de răspunderea pe care o avea. Samuel (1) îl unsese ca împărat numindu-l astfel conducătorul lui Israel, (2) îl trimisese împotriva amaleciţilor şi (3) îi poruncise să-i nimicească cu desăvârşire. Pentru ce nu ascultase? Chestiunea ascultării este totdeauna centrală în relaţiile noastre cu Dumnezeul cerurilor.

Conform cu KJV, Samuel îi amintea aici lui Saul de declaraţia sa de pe vremea ungerii lui (cap. 9,21), când dintr-o poziţie umilită el fusese înălţat la poziţia de conducător al lui Israel. Nu este planul lui Dumnezeu să pună pe servii Săi acolo unde să nu poată fi încercaţi (ispitiţi) şi planul lui nu este nici să-i arunce în mijlocul ispitei, unde, dacă ei cad, El trebuie să-i ierte şi apoi să le îngăduie să continue în păcat. Mai degrabă dorinţa Lui este ca ei să poată câştiga bătălia împotriva păcatului aici şi acum. Duhul Sfânt a dus pe Hristos în pustie ca să fie ispitit de Satana (Marcu 1,12). Lui Saul i s-a dat o dovadă de necontestat că Domnul îl iubeşte şi că avea să fie ajutorul lui permanent. Niciodată n-a putut să spună că Dumnezeu, cunoscând natura lui egoistă, nu i-a dat ocazie să facă binele şi să-şi învingă trăsăturile rele de caracter. Faptul că Dumnezeu i-a dat o altă inimă (1 Samuel 10,9) nu înseamnă că Saul nu se putea întoarce la vechiul lui fel de viaţă, dacă dorea acest lucru. Avea Saul să se înalţe? Atunci Dumnezeu trebuia să-l umilească.

18 Domnul te trimisese, zicând: „Du-te şi nimiceşte cu desăvârşire pe păcătoşii aceia, pe amaleciţi; războieşte-te cu ei până îi vei nimici.”

Verset ce nu a fost comentat.

19 Pentru ce n-ai ascultat glasul Domnului? Pentru ce te-ai aruncat asupra prăzii şi ai făcut ce este rău înaintea Domnului?”

Verset ce nu a fost comentat.

20 Saul a răspuns lui Samuel: „Am ascultat glasul Domnului şi m-am dus în calea pe care mă trimitea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amalec, şi am nimicit cu desăvârşire pe amaleciţi;

Am ascultat. Numai o inimă perversă, încăpăţânată va încerca să prezinte neascultarea ca ascultare. Prin această pretenţie Saul a făcut dovada cât de mult se îndepărtase de calea dreptăţii. Când Eva a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut la privit şi că pomul era dorit ca să deschidă cuiva mintea, atunci a luat din rodul lui şi a mâncat (Geneza 3,6). Dacă cineva crede că ceea ce a arătat Dumnezeu în mod clar că este otravă morală este de dorit pentru masă, ca hrana să fie mai bogată, atunci reneagă legătura cu Dumnezeu şi declară solemn legătura cu cel rău. Când ceea ce Dumnezeu a spus că este întru totul rău apare a fi întru totul bun, omul trebuie să ştie că a pus piciorul pe un teren interzis şi că este lipsit de apărare în faţa ispitelor subtile ale amăgitorului. Astfel şi-a provocat propria orbire spirituală şi şi-a împietrit propria inimă (vezi Efeseni 4,30; vezi cele despre Exod 4,21).

Hristos a avertizat pe ucenicii Săi că va veni vremea când oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu (Ioan 16,2). Din primele zile ale bisericii (Fapte 26,9-11; comp. cu 1 Timotei 1,13) până astăzi, cele mai aspre persecuţii împotriva servilor lui Dumnezeu au fost duse în numele religiei. După încheierea timpului de probă, oamenii răi vor continua formele religiei cu un aparent zel pentru Dumnezeu (GC 615). Aceasta este cea mai subtilă amăgire a diavolului de a ascunde în aşa fel eroarea, încât să fie luată drept adevăr. Din cauza aceasta, solia martorului credincios către Laodicea, perioada în care maestrul amăgirilor va depune eforturile cele mai încununate de succes, îi sfătuieşte pe credincioşi să folosească alifie pentru ochi ca să poată vedea (Apocalipsa 3,18) starea lor adevărată, să poată deosebi între adevăr şi minciună, să poată discerne vicleniile lui Satana, pentru a se feri de ele, să poată descoperi păcatul şi să-l urască şi să poată vedea adevărul şi să asculte el (5T 233). Altfel, întocmai ca şi iudeii zilelor lui Hristos, vor fi găsiţi ca acceptând ca doctrină poruncile oamenilor (Matei 15,9).

Am adus pe Agag. Cât de absurd, dar adevărat! Saul prezintă faptul lui suprem de neascultare ca dovadă a deplinei supuneri faţă de porunca lui Dumnezeu dată prin profetul Samuel. Orb din punct de vedere spiritual, el ia răul drept bine şi se întristează ca Samuel, se opune la ceea ce el, personal, considera – şi ceea ce într-un anumit sens chiar era – o foarte mare victorie (vezi PP 629).

21 dar poporul a luat din pradă oi şi boi, ca pârgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârşire, ca să le jertfească Domnului Dumnezeului tău la Ghilgal.”

Pârga din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârşire. Toată propoziţia aceasta este din cuvântul ebraic cherem, lucrurile consacrate, lucrurile dedicate, lucrurile blestemate sau lucrurile consacrate spre nimicire (RSV). Cherem vine de la verbul charam, a fi interzis folosirii comune, a consacra lui Dumnezeu, a extirpa. Acan şi-a însuşit spre folosinţă personală lucrul blestemat (cherem) (Iosua 7,1.11.13.15; comp. cu cap. 6,17.18), care cuprinde argint şi aur (Iosua 7,21), păstrat pentru serviciul sanctuarului (Iosua 6,19). Faptul că o persoană sau un lucru era blestemat sau consacrat nu însemna în mod necesar că el trebuia nimicit, ci numai că, de el trebuia să se dispună în mod precis după instrucţiunile lui Dumnezeu. Spre deosebire de argint şi aur, orice altceva din cetate trebuia să fie cu desăvârşire nimicit (Iosua 6,21),cu toate că şi ele fuseseră blestemate sau păstrate pentru Domnul (Iosua 6,17). Acelaşi cuvânt ebraic cherem este folosit şi ca daruri consacrate folosirii sacre (vezi Levitic 27,21.28.29; Numeri 18,14 etc.).

Declaraţia lui Saul cu privire la lucrurile care ar fi trebuit nimicite cu desăvârşire sau în mod literal lucrurile devotate primeşte un înţeles nou în lumina folosirii de către Biblie a cuvântului ebraic tradus astfel. Samuel instruise pe Saul să nimicească cu desăvârşire [charam] pe amaleciţi şi toate bunurile lor ucigându-i. Ei nu era numai dedicaţi, ei erau dedicaţi nimicirii. După cât s-ar părea, Saul a crezut că era privilegiul lui de a hotărî cum trebuia adusă la îndeplinire porunca divină.

Fără îndoială că Saul a spus adevărul atunci când a zis că poporul a dorit să cruţe ce era mai bun din turme şi cirezi. Lor nu le era îngăduit să ia turmele şi cirezile de la amaleciţi pentru ei înşişi. Dar puteau să se îmbogăţească prin înlocuirea animalelor de la amaleciţi cu acelea ale lor, care altfel ar fi fost cerute spre a fi folosite ca jertfe (PP 629). Saul a aprobat pur şi simplu sugestia ce i s-a făcut, asumându-şi în felul acesta dreptul de a interpreta porunca lui Dumnezeu cum vedea el că este potrivit. În ceea ce-l privea, el nu era interesat de vite. Fără îndoială că din acestea el avea destule ca sadea si altora. Dar, dacă avea să se întoarcă cu un împărat învins – păstrându-l, după obiceiul vremii – el avea să fie în măsură să prezinte înaintea întregului Israel dovada palpabilă a isprăvii lui de vitejie şi avea să-şi sporească în mare măsură prestigiul. Fără îndoială că Saul a avut în plan o executare publică a lui Agag după prezentarea lui ca un exponat al priceperii lui ca luptător. Dar, instruit de Dumnezeul, Samuel a lipsit pe Saul de plănuita demonstraţie ,aducând el însuşi la îndeplinire execuţia.

Probabil că Saul a gândit că avea să asculte de porunca lui Dumnezeu cu privire la vite şi la împărat şi, în acelaşi timp, să mărească bogăţia supuşilor săi şi propriul său renume. El avea să împlinească porunca lui Dumnezeu pe calea propriei lui alegeri. Până la urmă, atât împăratul cât şi animalele aveau să fie omorâte, dar până atunci el şi poporul său aveau să profite de ele. În aceasta constă slăbiciunea de caracter a lui Saul. Deşi pretindea că slujeşte lui Dumnezeu, el slujea în realitate şi în primul rând propriilor lui interese, iar la urmă celor ale lui Dumnezeu. Chiar pentru motivul acesta este clar că, trimiţând pe Saul împotriva amaleciţilor cu porunca de a-i consacra pe ei şi toate bunurile lor, Dumnezeu a specificat mijloacele prin care ei să fie consacraţi, şi anume, moartea.

Saul a dat greş în această importantă şi finală punere la probă a caracterului. Chiar Samuel, care petrecuse noaptea în rugăciune către Dumnezeu în favoarea lui Saul ca sentinţa de lepădare să se schimbe (PP 630), a fost cuprins de indignare când a văzut dovada răzvrătirii lui Saul (PP 631). Pentru că Saul Il lepădase pe Domnul, Cerul l-a părăsit lăsându-l pe calea propriei lui alegeri, iar Samuel nu s-a mai dus să vadă pe Saul până în ziua morţii sale (v. 35). Saul s-a descalificat complet ca împărat supunându-se dorinţelor poporului, punând asupra lor vina propriei lui hotărâri rele şi încercând să-şi asume onoarea care aparţinea de fapt lui Dumnezeu.

La Ghilgal.. Deşi nu era reşedinţa lui Saul, se pare că Ghilgal a fost, în unele privinţe, capitala în funcţie a monarhiei ebraice. Ea reprezenta aşezarea primului cantonament al lui Israel după trecerea Iordanului (Iosua 4,19) şi cartierul general pentru cucerirea Canaanului (Iosua 10,15 etc.). Aici a fost locul unde s-a adus la îndeplinire împărţirea ţării (Iosua 14,6 la 17,18). Când cucerirea de la început a ţării a fost încheiată, cam după şase sau şapte ani de la trecerea Iordanului, chivotul a fost mutat de la Ghilgal la Silo (Iosua 18). Pe acea vreme, Iosua îşi avea reşedinţa la Timnat-Serah în muntele lui Efraim (Iosua 19,49.50).

La Silo, serviciul sanctuarului a fost întrerupt când chivotul a fost luat de filisteni (1 Samuel 4,11; Psalmul 78,60; PP 609), iar cetatea nimicită (vezi Ieremia 26,6.9). Mai târziu, chivotul a fost dus înapoi, mai întâi la Bet-Şemeş (1 Samuel 6,7-15) şi apoi la Chiriat-Iearim (cap. 7,1), unde a rămas până ce David l-a mutat la Ierusalim (2 Samuel 6,2-12; comp. cu Iosua 15,9.60). În felul acesta închinarea la Dumnezeu a fost într-un sens descentralizată, cu toate că Samuel aducea jertfe în diferite locuri (PP 609), probabil inclusiv la Ghilgal (1 Samuel 7,16). Ghilgal a fost locul unde a adunat Samuel pe Israel ca să confirme pe Saul ca împărat după biruinţa acestuia de la Iabeş din Galaad (1 Samuel 11,14.15). Tot aici au fost strânşi luptători pentru atacul asupra filistenilor din garnizoana de la Micmaş (1 Samuel 13,4). Se poate ca cetatea aceasta să fi fost şi baza pentru campania împotriva amaleciţilor, aşa cum se lasă să se înţeleagă din propunerea lui Saul de a se întoarce acolo pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu.

22 Samuel a zis: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.

Îi plac Domnului. Mânat de Duhul Sfânt, Samuel a pronunţat acest adevăr profund care avea să sune şi să răsune prin veacurile următoare (Psalmul 51,16-19; Isaia 1,11; Osea 6,6; Mica 6,6-8 etc.).

23 Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.”

Te leapădă. Aici este confirmată în mod clar o schimbare în situaţia dintre Dumnezeu şi om, fiindcă ai lepădat. Când omul alege să meargă pe propria lui cale, Dumnezeu este obligat să reajusteze condiţiile pentru a se adapta situaţiei. Când Israel a dorit un împărat, Dumnezeu le-a dat ocazia să încerce eficacitatea unui astfel de plan. Chiar faptul că Dumnezeu a îngăduit lui Saul să continue să fie împărat, arată că El nu-l lepădase. Dacă Saul nu avea să-L urmeze pe Dumnezeu, el avea să pună în aplicare propria lui strategie de conducere a împărăţie, fără ajutorul sfatului divin, nu pentru că Dumnezeu nu era dispus să-l călăuzească, ci pentru că el refuza să primească acea călăuzire.

24 Atunci Saul a zis lui Samuel: „Am păcătuit, căci am călcat porunca Domnului şi n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor şi i-am ascultat glasul.

Am păcătuit. Înainte de anunţul făcut de Samuel că Dumnezeu îl lepădase pe Saul ca împărat (v. 23), Saul şi-a apărat în mod energic felul sau de a acţiona. Numai când sentinţa a fost pronunţată şi pedeapsa a ajuns să fie cunoscută, el a fost dispus să admită abaterea de la porunca divină. Saul n-a reuşit să facă dovada unei vieţi schimbate, care însoţeşte întristarea după voia lui Dumnezeu. De fapt, întristarea lui a fost întristarea lumii (2 Corinteni 7,9-11). Nu dorinţa sinceră de a face ce este drept a fost aceea care l-a îndemnat să facă această mărturisire, ci teama de a pierde împărăţia. Numai când a fost confruntat cu această perspectivă, el a simulat pocăinţa, cu scopul de a salva, dacă era posibil, poziţia sa ca împărat. Mărirea omenească însemna pentru el mai mult decât aprobarea divină.

25 Acum, te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu mine, ca să mă închin până la pământ înaintea Domnului.”

Iartă-mi păcatul. Cât de deosebită a fost cererea aceasta de cea a poporului la Miţpa, când au strigat: Am păcătuit împotriva Domnului... Nu înceta să strigi la Domnul, Dumnezeul nostru pentru noi (cap. 7,6-8). Era păcatul lui împotriva lui Samuel sau împotriva Domnului? Era el tot atât de îngrijorat de schimbarea inimii necesară pentru el, cât era de îngrijorat de pierderea reputaţiei sale în faţa poporului, în cazul pierderii împărăţiei? Acţiunile lui viitoare aveau să descopere în mod clar adevăratele motive ale comportamentului său.

26 Samuel a zis lui Saul: „Nu mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel.”

Nu mă voi întoarce. Simţind că Dumnezeu lepădase pe Saul, Samuel a refuzat la început să se închine cu împăratul. Omeneşti vorbind, el nu voia să aibă nimic de-a face cu un om care preţuise atât de puţin ce făcuse Dumnezeu pentru el. Atitudinea lui Samuel a fost pur şi simplu o reflectare a atitudinii lui Dumnezeu. Dacă Domnul nu mai avea de-a face cu Saul (vezi cap. 28,6), nici Samuel, reprezentantul Său, nu mai putea avea de-a face cu el (cap. 15,35), ca nu cumva o astfel de asociaţie să fie interpretată ca dovadă a aprobării divine.

27 Şi pe când se întorcea Samuel să plece, Saul l-a apucat de pulpana hainei, şi s-a rupt.

Verset ce nu a fost comentat.

28 Samuel i-a zis: „Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta şi o dă altuia mai bun decât tine.

o dă altuia mai bun decât tine.

Şi o dă. Ungerea lui David şi încoronarea Lui, deşi erau undeva în viitor, sunt pomenite de Dumnezeu ca şi când ar fi fost deja îndeplinite. Saul se descalificase iremediabil pentru funcţia de împărat, iar hotărârea lui Dumnezeu cu privire la el era irevocabilă. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu împărăţia fusese deja dată altcuiva. Saul nu mai putea face nimic folosind calea închinării

(v. 30) pentru a schimba sentinţa. Nici rugăciunea nu avea s-o mai schimbe (vezi Ieremia 7,16; 11,14; 14,11; PP 630). Desigur, lepădarea lui Saul ca împărat nu însemna în mod necesar că timpul lui de probă personală se încheiase şi că Dumnezeu avea să refuze să-l primească înapoi ca individ. El se mai putea căi ca persoană şi sa fie schimbat. Dacă Saul ar fi fost dispus acum să părăsească tronul şi să trăiască de aici înainte ca o persoană obişnuită, el ar fi putut găsi mântuirea. Dar era clar că el nu putea sluji ca împărat în armonie cu voinţa divină.

Mai bun ca tine. Atât cât cuprinde raportul, singura greşeală a lui Saul până în acest moment a fost aceea de la Ghilgal (cap. 13,8-14). Nu există o pată în raportul lui ca în cazul lui David cu Batşeba şi Urie Hititul. Amândoi bărbaţii au fost mari păcătoşi. Deosebirea dintre ei constă în faptul că atunci când păcatele au ieşit scoase la iveală, Saul şi-a îndreptăţit purtarea (cap. 13,11.12; 15,20), în timp ce David s-a căit în mod sincer de păcatele sale (2 Samuel 12,13; Psalmul 51).

29 Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu Se căieşte, căci nu este un om ca să-I pară rău.”

Tăria lui Israel. Titlul acesta pentru Dumnezeu apare numai în acest verset al Vechiului Testament. Cuvântul tradus prin tărie este neşach, care vine de la verbul naşach, a fi preeminent (superior celorlalţi), a fi veşnic. În felul folosit aici, acest nume dat lui Dumnezeu este cel mai potrivit. Neşach este de obicei tradus pentru totdeauna ca în Psalmul 52,5 etc.

Căieşte. Despre căinţa lui Dumnezeu vezi cele despre Geneza 6,6; Exod 32,14; Judecători 2,18; 1 Samuel 15,11.

30 Saul a zis iarăşi: „Am păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu şi în faţa lui Israel; întoarce-te cu mine, ca să mă închin înaintea Domnului Dumnezeului tău.”

Ca să mă închin. Pentru Saul, formele de închinare erau importante pentru el numai ca mijloace de asigurare a loialităţii poporului. Scopul lui era să reprezinte politica lui proprie ca avându-şi originea în Dumnezeu, pentru ca poporul să creadă că, urmându-l, făcea voia lui Dumnezeu. Religia era astfel falsificată pentru a sluji scopurilor puterii civile, pentru că Saul şi-a propus să-L folosească pe Dumnezeu ca mijloc în vederea atingerii propriilor scopuri.

31 Samuel s-a întors şi a mers după Saul, şi Saul s-a închinat înaintea Domnului.

Samuel s-a întors. Poate că au existat două motive pentru care Samuel şi-a schimbat hotărârea: (1) el a dorit să facă tot ce poate pentru a-l câştiga pe Saul ca individ; (2) dezaprobarea făţişă a lui Saul ar fi putut să-i facă pe unii nemulţumiţi din Israel să o folosească drept scuză pentru revoltă. Guvernarea ordonată trebuie să continue chiar dacă împăratul lepădase conducerea lui Dumnezeu cu scopul de a avea propria cale.

32 Apoi Samuel a zis: „Adu-mi pe Agag, împăratul lui Amalec.” Şi Agag a înaintat vesel spre el, căci zicea: „Negreşit, a trecut amărăciunea morţii!”

Verset ce nu a fost comentat.

33 Samuel a zis: „După cum sabia ta a lăsat femei fără copii, tot aşa şi mama ta va fi lăsată fără copii între femei.” Şi Samuel a tăiat pe Agag în bucăţi înaintea Domnului, la Ghilgal.

Samuel a tăiat pe Agag. Potrivit codului civil dat lui Israel (Exod 21,23.24), Agag era vinovat de moarte, iar Samuel l-a executat înaintea Domnului, tot aşa cum şi Ilie a ucis mai târziu pe proorocii lui Baal la Carmel, pe baza pedepsei împotriva hulei (Levitic 24,11.16). Omorând pe Agag, Samuel a dejucat intenţia lui Saul de a-l prezenta pe împărat ca dovada a pretinsei sale conduceri pricepute.

34 Samuel a plecat la Rama, şi Saul s-a suit acasă la Ghibeea lui Saul.

Verset ce nu a fost comentat.

35 Samuel nu s-a mai dus să vadă pe Saul până în ziua morţii sale. Dar Samuel plângea pe Saul, pentru că Domnul Se căise că pusese pe Saul împărat peste Israel.

Samuel nu s-a mai dus. Vezi cele despre v. 26; vezi şi cap. 16,14. Samuel plângea. Oricât s-a opus Samuel, la început să dea un împărat lui Israel, după ce acesta a fost ales, el i-a rămas loial în ciuda greşelilor acestuia. Pentru Samuel, ca şi mai târziu pentru David, Saul era unsul Domnului (cap. 24,10). Întristarea lui Samuel privind calea aleasă de Saul (cap. 15,11; PP 630) este dovada sincerităţii râvnei lui Samuel pentru el. ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ 1-35 PP 627-636 PP 627, 659 3 4T 146 PP 628 PP 629

8.9 PP 659

9 4T 146

11 PP 630

13.14 5T 88

13-15 PP 630; 4T 146

16.17 PP 631, 4T 146

17 1T 707; 2T 297

18-21 PP 631; 4T 146

22 DA 590; PP 631, 634; TM 241; 2T 653M 3T 57, 116; 4T 84

22.23 1T 323; 4T 146

23 PP 635; 3T 357

23-25 PP 631

26.28 PP 632

28 Ed 254

29 PP 630

30-34 PP 632