1 Zifiţii s-au dus la Saul la Ghibeea, şi au zis: „Iată că David este ascuns pe dealul Hachila, în faţa pustiului.”

Hachila. Vezi cele despre cap. 23,19. Mulţi încearcă să pună semnul egal între relatarea din capitolul acesta şi cea din capitolele 23 şi 24 şi prezintă ca bază a raţionamentului lor, următoarele asemănări:

  1. Zefiţii ca informatori ai lui Saul;
  2. locul de campare a lui David la Hachila;
  3. însoţitorii lui Saul, în număr de trei mii de oameni:
  4. îndemnurile oamenilor lui David ca acesta să-l omoare pe Saul:
  5. refuzul lui David de a se atinge de unsul Domnului;
  6. pocăinţa lui Saul;
  7. faptul că David se compară cu un purice.

Pe de altă parte, se observă şi deosebiri, precum:

  1. locul unde se ascunde David;
  2. descoperirea lui Saul, în primul caz, după ce intră în peşteră, în timp ce în al doilea caz, mişcările împăratului au fost observate de iscoade;
  3. dovada palpabilă a lui David, în primul caz, o bucată din îmbrăcămintea lui Saul, în al doilea, suliţa şi ulciorul de apă al lui Saul.

Nu există motiv întemeiat de a considera cele două rapoarte ca o redare diferită a aceleiaşi întâmplări. Între cele două întâmplări, David s-a ascuns în pădurea Paran şi a avut nefericita experienţă cu Nabal. Acum, când s-a mers din nou în nord, zefiţii au raportat lui Saul prezenţa lui. Exasperat că David a îndrăznit să se întoarcă în ţinutul din jurul Hebronului, Saul a uitat recenta promisiune făcută ginerelui său şi, într-un acces de furie, a pornit acţiunea ostilă de a captura pe rivalul său.

2 Saul s-a sculat şi s-a coborât în pustiul Zif, cu trei mii de oameni aleşi din Israel, ca să caute pe David în pustiul Zif.

Verset ce nu a fost comentat.

3 A tăbărât pe dealul Hachila, în faţa pustiului, lângă drum. David era în pustiu; şi, înţelegând că Saul merge în urmărirea lui în pustiu,

Verset ce nu a fost comentat.

4 a trimis nişte iscoade şi a aflat că în adevăr Saul venise.

Verset ce nu a fost comentat.

5 Atunci David s-a sculat şi a venit la locul unde tăbărâse Saul şi a văzut locul unde era culcat Saul, cu Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui. Saul era culcat în cort în mijlocul taberei, şi poporul era tăbărât în jurul lui.

1.Cor. Ebraicul ma’gal, „car”, „tranşee” poate „tabără”. cuvântul se întâlneşte în cap. 17,20 pentru tăbărârea sau cantonarea oştirii lui Saul pe vremea lui Goliat. Poate că David şi oamenii lui au văzut oştirea adversă aranjându-şi tabăra pentru timpul nopţii şi David a putut vedea locul lui Saul în mijlocul oştirii. Abner, verişorul lui Saul, era garda lui personală (14,50).

6 David a luat cuvântul şi, vorbind lui Ahimelec, hetitul, şi lui Abişai, fiul Ţeruiei şi fratele lui Ioab, a zis: „Cine vrea să se coboare cu mine în tabără la Saul?” Şi Abişai a răspuns: „Eu mă voi coborî cu tine.”

Abimelec hititul. Numele acestui bărbat se află numai aici. Hitiţii sunt amintiţi încă de pe vremea lui Abraam (Gen 23,3-20). Aceşti descendenţi ai lui Het erau aşezaţi în jurul Hebronului. Abraam a cumpărat de la ei un loc de înmormântare pentru soţia lui, Sara. Mai târziu, hitiţii au ajuns o naţiune puternică, ocupând o poziţie strategică în Asia Mică şi, la timpul potrivit, au devenit puterea de echilibru, aproape de marele cot al râului Eufrat în ceea ce se cunoaşte astăzi ca Siria de nord şi Turcia. Apoi, când popoarele Mării Egee au migrat prin Asia Mică spre Egipt, imperiul hitit a dispărut. Pe timpul lui Solomon existau rămăşiţe hitite în Palestina (1 Regi 9,20.21). Probabil că acest Ahimelec a fost oarecum în legătură cu seminţia lui Iuda prin căsătorie şi a socotit că avea să fie în siguranţă numai unindu-se cu David. Probabil că se distinsese atât de mult, încât David i-a dat un loc în garda lui.

Abişai. Nepotul lui Isai. Abişai era fiul Ţeruiei, sora lui David, şi deci nepotul de soră al lui David. Ioab, fratele lui Abişai (1Cr 2,16) a fost conducătorul oştilor lui David.

7 David şi Abişai s-au dus noaptea la popor. Şi iată că Saul era culcat şi dormea în cort în mijlocul taberei, şi suliţa lui era înfiptă în pământ la capul lui. Abner şi poporul erau culcaţi în jurul lui.

Verset ce nu a fost comentat.

8 Abişai a zis lui David: „Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea şi să-l pironesc dintr-o lovitură în pământ, ca să n-am nevoie să-i mai dau alta.”

Lasă-mă... să-l lovesc. Abişai nu învăţase lecţia grea de a arăta mărinimie în faţa unui vrăjmaş. Saul declanşase o duşmănie de moarte între Beniamin şi Iuda, iar Abişai, evident, a tras concluzia că o astfel de acţiune cerea represalii. Saul aruncase suliţa asupra lui David, dar nu nimerise. Acum, după judecata lui Abişai, era rândul lui David şi, ca gardă personală a lui, Abişai se oferea să acţioneze în favoarea unchiului său.

9 Dar David a zis lui Abişai: „Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit?”

Nu-l omorî .David a dat dovadă de gândire independentă. El era gata să socotească orice fiinţă umană după felul lui de comportare. El îşi dezvoltase filozofia de viaţă nu din tradiţie, ci din principiile primite prin revelaţie divină. Printre preceptele legii lui Moise, cu care David era familiarizat, se afla şi următoarea: „Să nu huleşti pe Dumnezeu, să nu blestemi pe mai marele poporului tău” (Exod 22,28). David avea un discernământ spiritual ascuţit şi a înţeles că această lege interzicea astfel de acţiuni împotriva împăratului ca aceea susţinută de Abişai. Interpretarea spirituală pe care David o dădea legilor mozaice întrecea cu mult pe aceea a conducătorilor iudei din zilele lui Hristos, care încercau să se ţină de litera legii, în timp ce călcau spiritul ei. Priceperea lui David de a interpreta corect Scriptura a fost formată prin călăuzirea pe care a primit-o prin (1) profeţi, (2) Urim şi Tumim, (3) stâlpii de aducere aminte ai protecţiei divine, care timp de mulţi ani au fost ridicaţi în viaţa lui, (4) dovezile istorice ale puterii lui Dumnezeu de-a lungul secolelor, aşa cum au fost auzite la picioarele lui Samuel, în şcolile profeţilor, (5) inspiraţia primită prin legătura lui cu cei care aveau acelaşi discernământ spiritual şi (6) darul Duhului Sfânt care l-a făcut în stare să vorbească prin inspiraţie (2Samuel 23,2).

10 Şi David a zis: „Viu este Domnul, că numai Domnul îl poate lovi; fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va coborî într-un câmp de bătaie şi va pieri.

Viu este Domnul. David era mulţumit să lase totul în mâinile lui Dumnezeu şi cu nici un chip să nu încerce să prescrie cursul pe care să-l urmeze Dumnezeu. El şi-a pus bucuros toate planurile la picioarele Învăţătorului său şi a aşteptat cu răbdare desfăşurarea lucrărilor tainice ale lui Dumnezeu.

11 Să mă ferească Domnul să pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai suliţa de la căpătâiul lui, cu ulciorul cu apă, şi să plecăm.”

Suliţa. David a fost foarte conştient de nevoia de a-şi asigura dovezi materiale ale atitudinii sale faţă de Saul. În timp ce aştepta ca Dumnezeu să facă lucruri mari pentru el, şi-a dat seama că trebuie să-şi facă parte spre a acţiona în această situaţie.

12 David a luat, dar, suliţa şi ulciorul cu apă de la căpătâiul lui Saul şi au plecat. Nimeni nu i-a văzut, nici n-a băgat de seamă nimic şi nimeni nu s-a deşteptat, căci Domnul îi cufundase pe toţi într-un somn adânc.

Într-un somn adânc. Ce încurajare trebuie să fi fost aceasta pentru David de a înţelege ocrotirea Celui Prea Înalt, în timp ce el şi Abişai se târau printre rândurile oştirii lui Saul! Minunea care a făcut în stare pe aceşti bărbaţi să se mişte în voie în mijlocul celor trei mii de bărbaţi până în centrul oştirii, fără să fie descoperiţi arăta de care parte a baricadei era Providenţa. Intervenţia aceasta era o condamnare a firii schimbătoare a lui Saul, care-şi dăduse cuvântul într-o chestiune pentru ca puţin mai târziu să şi-l calce şi să facă exact invers.

13 David a trecut de cealaltă parte şi a ajuns departe pe vârful muntelui, la o mare depărtare de tabără.

Verset ce nu a fost comentat.

14 Şi a strigat poporului şi lui Abner, fiul lui Ner: „N-auzi tu, Abner?” Abner a răspuns: „Cine eşti tu care strigi către împăratul?”

Verset ce nu a fost comentat.

15 Şi David a zis lui Abner: „Oare nu eşti tu bărbat? Şi cine este ca tine în Israel? Pentru ce atunci n-ai păzit pe împărat, stăpânul tău? Căci cineva din popor a venit să omoare pe împăratul, stăpânul tău.

Verset ce nu a fost comentat.

16 Ce ai făcut tu nu este bine. Viu este Domnul, că sunteţi vrednici de moarte, căci n-aţi vegheat asupra stăpânului vostru, asupra unsului Domnului. Uită-te acum unde este suliţa împăratului şi ulciorul de apă, care erau la căpătâiul lui.”

Verset ce nu a fost comentat.

17 Saul a cunoscut glasul lui David şi a zis: „Glasul tău este, fiul meu David?” Şi David a răspuns: „Glasul meu, împărate, domnul meu!”

Glasul tău este?... Deoarece probabil că era încă întuneric, Saul a putut să-l recunoască pe David numai după glas.

18 Şi a zis: „Pentru ce urmăreşte domnul meu pe robul său? Ce-am făcut şi cu ce sunt vinovat?

Ce-am făcut? Atitudinea lui David faţă de Saul era respectuoasă şi plină de iubire. El ar fi putut spune: „Pentru ce ai călcat legământul tău cu mine înaintea lui Dumnezeu? Cât timp ai de gând să continui să păcătuieşti împotriva mea şi a Domnului?” Dar cuvintele acestea nu ar fi făcut decât să trezească mânia lui Saul. Este nevoie de tact în administrarea mustrării, în aşa fel încât să se realizeze o schimbare de atitudine din partea celui greşit. Efortul lui David a realizat tot ce se putea aştepta de la un suflet atât de împietrit ca Saul (vezi v. 21).

19 Să binevoiască acum împăratul, domnul meu, să asculte cuvintele robului său: „Dacă Domnul este Cel ce te aţâţă împotriva mea, să primească mirosul unui dar de mâncare de la noi; dar dacă oamenii te aţâţă, blestemaţi să fie înaintea Domnului, fiindcă ei mă izgonesc azi ca să mă dezlipească de moştenirea Domnului, zicându-mi: „Du-te de slujeşte unor dumnezei străini!”

Dacă Domnul. David prezintă înaintea lui Saul două soluţii posibile, parafrazate astfel: (1) dacă din cauza unui păcat al meu, pe care l-am făptuit din neştiinţă împotriva ta sau a întregului Israel, peste care tu eşti uns ca împărat, Dumnezeu ţi-a încredinţat sarcina să mă judeci, îngăduie-mi să urmez instrucţiunile din Lege (Tora) şi să caut iertare, aşa cum s-a stabilit pe cale divină (Levitic 4); (2) dar dacă prin clevetire mârşavă şi calomnioasă, prin bârfe, ai fost îndemnat să mă urmăreşti ca pe un răzvrătit, socotind că aş încerca să-ţi uzurpez tronul, ce am făcut la En-Ghedi şi aici dovedesc falsitatea acestor cuvinte şi acţiuni. De aceea, cei care continuă să te îndemne sunt blestemaţi înaintea lui Dumnezeu în conformitate cu regulile aceleaşi legi (Deuteronom 27-24,26) şi tu nu trebuie să-i mai asculţi şi nici să te laşi călăuzit de sfaturile lor.

Mă izgonesc. David şi-a deschis inima înaintea lui Saul ca într-o criză de descurajare. În loc să fie primit ca un slujitor (v. 18), poziţie pe care ar fi primit-o atât de bucuros, el fusese urmărit ca un proscris. Împăratul lui ajunsese vrăjmaşul lui şi acela pe care l-ar fi urmat cu respect, îl obliga acum să fugă ca o potârniche în munţi (v. 20). Dar mult mai rău decât atât, el era izgonit din „moştenirea Domnului”, ţara strămoşilor lui, şi lipsit de religia care fusese principala lui bucurie şi alinare în toţi aceşti ani. Fusese obligat să locuiască în gropile pământului, în singurătatea deşertului şi printre vrăjmaşii poporului său. Acum, aparent, unica siguranţă pentru el şi oamenii lui era pribegia.

20 Of! să nu-mi cadă sângele pe pământ departe de faţa Domnului! Căci împăratul lui Israel a pornit să mă caute ca pe un purice, cum ar urmări o potârniche în munţi.”

Un purice. În mod literal „un purice”, ca în cap. 24,14.

21 Saul a zis: „Am păcătuit; întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ţi voi mai face rău, fiindcă în ziua aceasta viaţa mea a fost scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun şi am făcut o mare greşeală.”

Saul a zis. Saul s-a văzut complet învins când a constatat că, încă o dată, viaţa lui fusese preţuită de David. Mărinimia acestui patriot proscris a făcut ca, de pe buzele lui să iasă mai multe mărturisiri vrednice de luat în seamă: (1) „am păcătuit” plănuind în taină omorârea unui semen; (2) „am lucrat ca un nebun” repetând încercarea de a ucide pe cel care mi-a cruţat atât de binevoitor viaţa; (3) „am făcut o mare greşeal㔠dând frâu liber autocompătimirii şi patimii josnice. El l-a invitat pe David să se întoarcă la Ghibea şi i-a asigurat protecţia. Deşi invitaţia de a se întoarce a fost un gest amabil, aceasta ar fi dus la o situaţie extrem de grea, pentru că Saul dăduse altuia pe soţia lui David (25,44).

22 David a răspuns: „Iată suliţa împăratului; să vină unul din oamenii tăi s-o ia.

David a răspuns. Relatarea nu raportează un răspuns direct al lui David prin care să accepte invitaţia lui Saul. Poate că a existat în modul de exprimare şi nu în cuvintele lui Saul ceva din aerul de stăpân pe care David l-a sesizat imediat şi care l-a convins că cel care acum părea atât de umil mai era încă mândru şi încăpăţânat. David nu avea siguranţa că dispoziţia sufletească a lui Saul de acum avea să continue mult timp.

23 Domnul va răsplăti fiecăruia după dreptatea lui şi după credincioşia lui: căci Domnul te dăduse azi în mâinile mele, şi eu n-am vrut să pun mâna pe unsul Domnului.

Verset ce nu a fost comentat.

24 Şi după cum azi viaţa ta a avut un mare preţ înaintea mea, tot aşa şi viaţa mea va avea un mare preţ înaintea Domnului, şi El mă va izbăvi din orice necaz.”

Mare preţ. În mod literal „magnifică”, adică mare ca valoare. David şi-a afirmat de două ori integritatea, apărând viaţa lui Saul, dar în loc să se încreadă în braţul împăratului, el a cerut ocrotirea lui Dumnezeu în toate necazurile lui.

25 Saul a zis lui David: „Fii binecuvântat, fiul meu David! Tu vei face lucruri mari şi vei birui.” David şi-a văzut de drum, şi Saul s-a întors acasă.”

Şi-a văzut de drum. Deoarece nu mai credea într-o schimbare permanentă a atitudinii lui Saul, David a ales să rămână un fugar.