A văzut Isus noroadele. [„Văzând mulţimile” – KJV]. [Predica de pe munte, Matei 5,1 la 8,1 = Luca 6,17-49. Comentariu principal: Matei. Vezi harta p.218, diagrama de la p. 231]. Se pare c㠄multele noroade” din cap. 4,25 care-L urmau pe Isus după primul Sa mare călătorie misionară prin cetăţile şi satele Galileii. Predica de pe munte a fost ţinută probabil târziu în vara (MB 2,45) anului 29 d.Hr., cam la mijlocul celor trei ani şi jumătate ai lucrării Sale. Luca leagă clar Predica de pe munte cu numirea şi alegerea celor doisprezece (Luca 6,12-20; cf. MB 3,4) şi păstrează succesiunea corectă a evenimentelor în acea zi memorabilă: 1) noaptea petrecută în rugăciune, 2) alegerea celor doisprezece, 3) coborârea la câmpie, 4) predica (vezi DA 298). El omite unica observaţie despre faptul că Isus „S-a suit din nou pe munte” (Matei 5,1) şi această omitere i/a determinat pe unii să creadă că predica relatată în Luca n-a fost ţinută în acelaşi timp şi în acelaşi loc ca aceea din Matei.

Pe de altă parte, Matei nu face nici o menţiune despre alegerea şi numirea celor doisprezece aici, ci se referă la ele în legătură cu raportul său despre a treia călătorie de predicare cu câteva luni mai târziu (cap.10,1-5). Totuşi, Matei prefaţează referirea sa la mulţimile care urmau pe Isus cu un raport despre chemarea de la Lacul Galileii (cap. 4,18-25). Pare evident din diferitele relatări ale Evangheliei că alegerea celor doisprezece a venit ca răspuns al nevoii unui număr mai mare de lucrători instruiţi care să se îngrijească de mulţimile care Îl însoţeau pe Isus oriunde mergea.

Alegerea celor doisprezece a constituit primul pas în organizarea Bisericii creştine. Hristos era Împărat în această nouă împărăţie a harului dumnezeiesc (vezi la versetul 23). Cei doisprezece au fost cetăţenii sau supuşii ei fondatori (vezi la Marcu 3,14). Chiar în ziua când cei doisprezece au devenit supuşi fondatori ai împărăţiei, Împăratul a ţinut cuvântarea Sa inaugurală, în care El a precizat condiţiile cetăţeniei, a proclamat Legea împărăţiei şi a trasat obiectivele ei (vezi DA 298; MB 3,4). Predica de pe munte este astfel, în acelaşi timp, cuvântarea inaugurală a lui Hristos ca Împărat al împărăţiei harului şi, de asemenea, constituţia împărăţiei. La scurt timp după înfiinţarea oficială a împărăţiei şi proclamarea constituţiei ei a intervenit a doua călătorie prin Galileea, în decursul căreia Isus a dat o demonstraţie vie şi completă a căilor în care împărăţia, principiile ei şi puterea ei pot fi de folos pentru oameni (vezi la Luca 7,1.11).

Munte. Comparaţi cap. 8,1. Se pare că era acelaşi munte pe care El petrecuse noaptea în rugăciune şi unde, cu puţin timp mai înainte, în aceeaşi dimineaţă, îi alesese pe cei doisprezece (DA 290, 298; vezi la Marcu 3,14). Identitatea muntelui amintit aici nu este cunoscută. Kurn Hattin, „Coarnele lui Hattin”, la 5 mile vest de vechea cetate a Tiberiadei, au fost arătate de pe timpul cruciadelor ca marcând locul, dar tradiţia aceasta nu poate fi urmărită mai devreme de cruciade şi este, deci, netemeinică.

Muntele de pe care Hristos a ţinut Predica de pe munte a fost numit „Sinaiul Noului Testament”, întrucât este în aceeaşi legătură cu biserica creştină ca şi muntele Sinai cu naţiunea iudaică. Pe Sinai, Dumnezeu a proclamat Legea divină. Pe un munte necunoscut din Galileea, Isus a reafirmat Legea divină, explicându-i adevăratul înţeles mai amănunţit şi aplicând preceptele ei la problemele vieţii de toate zilele.

După ce a şezut jos. Este raţional să tragem concluzia că, în armonie cu un vechi obicei, Isus obişnuia să şadă când învăţa şi predica (vezi Matei 13,1; 24,3; Marcu 9,35; vezi la Luca 4,20). Acesta era metoda obişnuită a rabinilor. Se aştepta ca un învăţător să şadă atunci când învăţa. Cel puţin cu prilejul acesta, mulţimea a şezut, de asemenea, jos pe iarbă (DA 298).

Ucenicii Lui. Aceştia cuprind, natural, pe cei doisprezece numiţi şi aleşi ceva mai devreme în dimineaţa aceea (vezi la Marcu 3,13.14; cf. Luca 4,12-19). Ca asociaţii cei mai intimi ai lui Isus, ei alcătuiau un cerc intim şi în mod natural luau loc aproape de El; dar, mai erau, în plus, mulţi alţii care urmau pe Isus şi erau şi ei cunoscuţi ca ucenici (DA 488; vezi la Marcu 3,13). Mai târziu, cel puţin, erau şi câteva femei care Îl urmau pe Isus şi slujeau nevoilor ucenicilor (Luca 8,1-3; cf. Matei 27,55). Unele din femeile acestea evlavioase erau probabil de faţă cu prilejul acesta. Totuşi, auditoriul era constituit în cea mai mare măsură din ţărani şi pescari (DA 299; MB 39). Mai erau de faţă şi spioni (DA 307; MB 47; vezi la cap. 4,17).

A început să vorbească. [„Şi-a deschis gura”, KJV]. Luca observă că Isus „Şi-a ridicat ochii” (cap. 6,20) când a început să vorbească. În ciuda unor anumite deosebiri în raportarea predicii şi circumstanţelor care au însoţit-o, aşa cum sunt relatate de Matei şi Luca, nu poate exista îndoială cu privire la faptul că cele două relatări se referă la aceeaşi ocazie. Asemănările întrec diferenţele aparente dintre cele două raportări şi diferenţele sunt mai degrabă aparente, decât reale. Predica a fost, fără îndoială, mult mai lungă de cum este arătat aici şi cei doi scriitori dau rezumate independente ale cuvântării. Ei întrupează în sinopsiile lor acele lucruri pe care Duhul Sfânt i-a impresionat să le includă (vezi p.274). În felul acesta, relatările nu se exclud una pe alta, ci, mai degrabă, se completează. De aceea, trebuie să acceptăm toate punctele menţionate de amândoi evangheliştii. În felul acesta este privilegiul nostru să avem un raport mai complet a ceea ce Isus a spus cu prilejul acela de cum ar putea să procure oricare din rapoarte, de unul singur. Vezi notele adiţionale la Matei 3, nota2.

Raportul lui Matei cu privire la predică este practic de trei ori mai mare decât acela al lui Luca. Aceasta s-ar putea datora faptului că Matei, mai mult decât Luca, era preocupat şi a devotat mai mult spaţiu învăţăturilor lui Isus. Luca, aşa cum arată lămurit în precuvântarea sa (cap. 1,1-4) se preocupa în primul rând de naraţiunea istorică. Raportul lui Matei al Predicii de pe munte cuprinde multe lucruri pe care Luca nu le menţionează, deşi Luca relatează unele lucruri pe care Matei le omite. Vezi p.191. Punctele majore de asemănare sunt următoarele:

1. Numeroase alte părţi ale Predicii de pe munte, aşa cum este redată în Matei, apar împrăştiate prin diferite locuri în Evanghelia după Luca, fără îndoială când Hristos a prezentat mai târziu aceleaşi idei, în diferite ocazii, în lucrarea Sa. Vezi la Luca 6,17-49.
2. În Predica de pe munte, Hristos discută natura împărăţiei Sale. De asemenea, El a combătut ideile false cu privire la împărăţia lui Mesia care fuseseră sădite în mintea poporului de către conducătorii iudei (MB 1,3; vezi la cap. 3,2.4.17). Predica de pe munte scoate în evidenţă în contrast izbitor caracterul creştinismului şi acela al iudaismului din zilele lui Hristos.
3. Pentru a aprecia pe deplin însemnătatea Predicii de pe munte este important să înţelegem nu numai fiecare principiu aşa cum este expus individual, dar şi legătura fiecărui principiu faţă de întreg. Cuvântarea este legată laolaltă printr-o unitate generală care nu este evidentă pentru cititorul întâmplător. Schema dată mai jos subliniază această unitate inerentă şi scoate în evidenţă legătura diferitelor părţi ale cuvântării cu predica în totalitatea ei.

Ferice. Greceşte makarioi singular makarios, „fericit”, „norocos”; Evrei „ashre”, „fericit”, „binecuvântat” (vezi Psalmii 1,1). Ashre şi makarios sunt amândouă traduse „fericit” (binecuvântaţi KJV) deşi şi „fericiţi” în KJV ocazional (1 Regi 10,8; Psalmii 127,5; Proverbele 29,18; Ioan 13,17; Fapte 26,2; 1 Petru 3,14). Cuvântul englez „blessed” (binecuvântat), din întrebuinţarea modernă, este mai apropiat în înţeles cu gr. eulogatos, „binecuvântat” (Luca 1,68; 1 Petru 1,3; etc.), de la rădăcina eulogeo, „a vorbi bine de”, „a lăuda”, „a onora” (Matei 5,44; 21,9; 26,26; Romani 12,14).

Cuvântul „beatitudine” provine din latinescul beatitudo. În Vulgata latină, fiecare afirmaţie din prima parte a predicii începe cu cuvântul beati, echivalent cu makarioi.

Cuvântul makarios apare de nouă ori în versetul 3-11. Dar versetele 10 şi 11 se referă la acelaşi aspect al experienţei creştine şi trebuie să fie considerate o singură fericire, în felul acesta lăsând opt şi nu nouă fericiri. Luca dă numai patru fericiri, întâia, a patra, a doua şi a opta din Matei, în ordinea aceea (Luca 6,20-23), dar el adaugă patru vaiuri corespunzătoare (versetul 24-26).

În cuvintele de început, ale Predicii de pe munte, Hristos Se adresează dorinţei supreme a fiecărei inimi omeneşti – fericirea. Dorinţa aceasta a fost sădită în om de Creatorul Însuşi şi a fost intenţionată să-l conducă să afle adevărata fericire prin conlucrarea cu Dumnezeu care l-a creat. Păcatul intervine când oamenii încearcă să realizeze fericirea ca un scop în sine, printr-o comportare care nu ţine cont de ascultarea de cerinţele divine.

În felul acesta, la începutul cuvântării Sale inaugurale ca Împărat al împărăţiei harului, Hristos proclamă că obiectivul principal al împărăţiei este de a restatornici în inima oamenilor fericirea pierdută a Edenului şi că aceia care aleg să intre pe poarta cea „strâmt㔠şi pe calea cea „îngust㔠(Matei 7,13.14) vor afla adevărata fericire. Ei vor afla pace şi bucurie lăuntrică, satisfacţia adevărată şi dăinuitoare a inimii şi a sufletului care vine numai când „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere”, este prezentă şi „va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4,7). Când Hristos s-a întors la Tatăl, El a lăsat pacea acesta urmaşilor Săi, o pace pe care lumea nu o poate da (Ioan 14,27). Fericirea vine numai în inimile celor care sunt în pace cu Dumnezeu (cf. Romani 5,1) şi cu semenii lor (cf. Mica 6,8), umblând în acord cu cele două mari porunci ale Legii iubirii (vezi Matei 22,37-40). Această dispoziţia a minţii şi a inimii aparţine numai acelora care sunt membrii sinceri ai Împărăţiei harului.

SCHEMA PREDICII DE PE MUNTE
Privilegiile şi răspunderile cetăţenilor împărăţiei cerurilor

1. Perfecţiunea de caracter ţinta cetăţeniei. cap.5
   • Cum să devii cetăţean al împărăţiei, cap. 5,3-12.
   • Cetăţeni ai împărăţiei ca reprezentanţi vii ai principiilor ei, cap. 5,13-16.
   • Norma comportării în împărăţia cerurilor, cap. 5,17-47.
   • Transformarea şi desăvârşirea caracterului ţinta cetăţeniei, cap. 5,48.
2. Îndemnuri la o dreaptă vieţuire şi cetăţenie exemplară, cap.6.
   • Motive drepte în închinare, slujire şi în legăturile cu oamenii, cap. 6,9-18
   • Ţinta vieţii: plănuirea şi vieţuirea pentru împărăţia cerurilor, cap. 6,19-24.
   • Dumnezeu Se îngrijeşte de aceia care dau Împărăţiei locul cel dintâi, cap. 6,25-34.
3. Privilegii şi răspunderi ale cetăţeniei, cap. 7
   • Regula de aur şi puterea de a o aplica, cap. 7,1-12.
   • Ascultarea şi stăpânirea de sine dovada cetăţeniei, cap. 7,13-23.
   • O chemare la acţiune hotărâtoare, cap. 7,24-27.

Săraci. Gr. ptochos, un cuvânt indicând o mare sărăcie, de la ptasso, „a se ghemui”, „a se chirci” (vezi la Marcu 12,42; Luca 4,18; 6,20). Aici ptochos se referă la aceia care sunt în groaznică sărăcie spirituală şi îşi simt lipsa lor pentru lucrurile pe care împărăţia cerurilor le are de oferit (cf. Fapte 3,6; vezi la Isaia 55,1). Aceia care nu-şi simt lipsa lor spirituală, care se socotesc „bogaţi că s-au îmbogăţit” şi c㠄nu duc lipsă de nimic”, sunt, înaintea cerului, „ticăloşi, nenorociţi, săraci” (Apocalipsa 3,17). Nimeni nu va intra în împărăţia harului divin, decât „cei săraci în duh”; toţi ceilalţi nu simt nevoia de bogăţiile cerului şi renunţă la binecuvântările lui.

A lor. Un simţ al nevoii personale este cea dintâi condiţie de intrare în împărăţia harului lui Dumnezeu (vezi MB 7,8). Prin conştientizarea propriei sărăcii spirituale, vameşul din parabol㠄s-a pogorât acasă socotit neprihănit (îndreptăţit)” şi nu Fariseul plin de îndreptăţire de sine (Luca 18,9-14). În împărăţia cerurilor nu este loc pentru cei mândri, mulţumiţi de sine, îndreptăţiţi de sine. Hristos îndeamnă pe cei săraci cu inima să schimbe sărăcia lor cu bogăţia harului Său.

Împărăţia cerurilor. Vezi la Matei 4,17; Luca 4,19. Este important de observat că Hristos vorbea aici nu atât de mult despre viitoarea Sa împărăţie a slavei, cât de împărăţia prezentă a harului divin. În învăţăturile Sale, Hristos S-a ocupat adesea de împărăţia harului în inima acelora care acceptă suveranitatea Sa, ilustrată de parabolele cu neghina, sămânţa de muştar, aluatul, năvodul (Matei 13,24.31.33.47) şi multe altele (vezi MB 8, 108).

Iudeii concepeau împărăţia cerului ca o împărăţie bazată pe forţă care să constrângă naţiunile pământului să se supună lui Israel. Dar împărăţia pe care Hristos a venit să o statornicească era o împărăţie care începe cu inima oamenilor, cuprinde viaţa lor şi se revarsă în inima altor oameni şi trăieşte cu puterea dinamică şi constrângătoare a iubirii.

Plâng. („Jelesc”, KJV). Gr. pentheo, un cuvânt care denotă o jeluire intensă în contrast cu lupeomai, un cuvânt mai general însemnând „a se întrista” (Matei 14,9; 1 Petru 1,6). În felul acesta, adâncă sărăcie spirituală a celor „săraci în duh” (vezi la Matei 5,3) este egalată de adânca jeluire a persoanelor descrise în versetul 4. De fapt, tocmai un simţământ adânc al nevoii spirituale determină pe oameni s㠄plâng㔠pentru nedesăvârşirea pe care ei o văd în propria lor viaţă (vezi MB 9; cf. DA 300). Hristos se referă aici la aceia care, în sărăcia de spirit, doresc să atingă nivelul desăvârşirii (cf. Ioan 6,5; Romani 7,24). Există o solie de mângâiere aici şi pentru aceia care plâng din cauza dezamăgirii, a pierderii unei persoane apropiate sau din cauza altei întristări (vezi MB 10-12).

Vor fi mângâiaţi Gr. parakaleo, „a chema alăturea de”, „a chema în ajutor”, „a chema înăuntru”, „a trimite după”; deci, „a îndemna”, „a îmbărbăta”, „a mângâia”, „a încuraja”, „a întări”. Un prieten invitat în felul acesta este un parakletos şi lucrarea lui o paraklesis. În 1 Ioan 2,1, Isus este numit parakletos. La plecarea Lui, El a făgăduit să trimită un „alt Mângâietor” (vezi la Ioan 14,16). Gr. parakletos, Duhul Sfânt, pentru a rămâne cu noi ca prieten pururea de faţă.

Aşa cum Dumnezeu vine în ajutorul simţământului de nevoie spirituală cu bogăţiile harului ceresc (vezi la versetul 3), tot aşa vine în ajutorul celui care plânge din cauza păcatului dând mângâierea păcatelor iertate. Dacă nu este mai întâi un simţământ de lipsă, atunci nu se va plânge pentru ceea ce lipseşte – în cazul acesta, neprihănirea caracterului. Plânsul pentru păcat este astfel a doua cerinţă adresată acelora care se prezintă în calitatea de candidaţi pentru împărăţia cerurilor şi vine în mod natural în succesiune după primul pas.

Blânzi. Gr. praeis, singular praüs, „blajin”, „delicat”, „blând”. Hristos spunea despre Sine că e „blând (praüs) şi smerit cu inima” (cap. 11,29) şi pentru că este aşa „toţi cei trudiţi şi împovăraţi” (versetul 28) pot veni la El şi să găsească odihnă pentru sufletele lor. Echivalentul ebraic al lui praüs este anaw sau ani, „sărac”, „necăjit”, „smerit”, „blând”. Acest cuvânt ebraic este folosit cu privire la Moise care era foarte „blând” (Numeri 12,3). El apare şi în pasajul mesianic din Isaia 61,1-3 (cf. la Matei 5,3) şi în Psalmii 37,11, unde este tradus, de asemenea, „blând”.

Blândeţea este atitudinea inimii, a minţii şi a vieţii, care pregăteşte calea pentru sfinţire. Un „duh blând... este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3,4). „Blândeţea” este adesea menţionată de scriitorii NT ca o virtute creştină cardinală (vezi Galateni 5,23; 1 Timotei 6,1). „Blândeţea” faţă de Dumnezeu înseamnă că noi acceptăm voia Lui faţă de noi şi felul în care se poartă cu noi ca fiind bune, că ne supunem Lui în toate, fără zăbovire (cf. MB 15). Un om „blând” are eul sub control deplin. Prin înălţare de sine primii noştri părinţi au pierdut împărăţia încredinţată lor; prin blândeţe ea poate fi recâştigată (MB 17). Vezi la Mica 6,8.

Vor moşteni pământul. Comparaţi Psalmii 37,11. Cei „săraci în duh” urmează să primească bogăţiile împărăţiei cerurilor (Matei 5,3); „cei blânzi” urmează să moşteneasc㠄pământul”. Este sigur că cei „blânzi” nu moştenesc acum pământul, ci mai degrabă cei mândri. Cu toate acestea, la timpul cuvenit, împărăţiile acestei lumi vor fi date sfinţilor, acelora care au deprins harul umilinţei (cf. Daniel 7,27). Cândva, zice Hristos, cei care se umilesc – aceia care învaţă blândeţea – vor fi înălţaţi (vezi la Matei 23,12).

Flămânzi şi însetaţi. [„Flămânzesc şi însetează”, KJV]. Metafora acesta era deosebit de impresionantă într-o ţară unde media anuală a precipitaţiilor nu este mai mult de 26 de degete (650 mm) (vezi vol. II, p.110; vezi la Geneza 12,10). Ceea ce se poate spune despre Palestina se potriveşte în general în multe părţi ale Orientului apropiat. Mărginindu-se cu mari zone de deşert, chiar şi mare parte din ţinutul locuit este semiarid. Fără îndoială, mulţi din ascultătorii lui Isus suferiseră chinurile setei. Aşa cum este ilustrat în cazul cu Agar şi Ismael, un călător care rătăcise drumul sau care nu dăduse de unul din puţinele izvoare în drum, uşor s-ar fi putut găsi la grea strâmtorare (vezi Geneza 21,14).

Dar Isus vorbea despre foamea şi setea sufletului (vezi Psalmii 42,1.2). Numai aceia care tânjesc după dreptate cu neliniştea îngrijorată a omului care este pe moarte din lipsă de hrană şi moare de sete din lipsă de apă, o vor găsi. Nici o sursă pământească de apă nu poate satisface foamea şi setea sufletului, fie că sunt bogăţii materiale, filozofii adânci, satisfacerea poftelor trupeşti sau onoare şi putere. După ce a experimentat toate lucrurile acestea, Solomon a tras concluzia c㠄totul este deşertăciune” (Eclesiastul 1,2.14; 3,19; 11,8; 12,8; cf. 2,1.15.19, etc.). Nici una nu i-a adus satisfacţia şi fericirea după care tânjeşte fiecare inimă. Concluzia înţeleptului a fost că recunoaşterea Creatorului şi conlucrarea cu El procură unica satisfacţie dăinuitoare (Eclesiastul 12,1.13).

După şase sau opt luni de la Predica de pe munte (vezi diagrama p.231) Isus a ţinut un alt mare discurs, despre Pâinea vieţii (Ioan 6,26-59) în care a tratat mai pe larg principiul expus aici pe scurt. Isus Însuşi este „pâinea” pentru care oamenii ar trebui să flămânzească şi prin hrănirea cu care ei înşişi îşi pot întreţine viaţa şi îşi pot satisface foamea sufletelor (vezi Ioan 6,35.48.58). Aceia care flămânzesc şi însetează sunt milostiv invitaţi să vină la Dătătorul ceresc şi să primească rezerve de hrană şi băutur㠄fără bani şi fără preţ” (Isaia 55,1.2). Dorul după neprihănire din inima cuiva este dovada că Hristos a început deja lucrarea Sa acolo (MB 19).

Neprihănire. [„Dreptate”, KJV]. Gr. dikaiosune, de la rădăcina dika „obicei”, „uzanţ㔠şi în felul acesta „drept” ca determinat prin obicei. În NT el este folosit cu privire la „drept” aşa cum este determinat de principiile împărăţiei cerurilor. În fiecare caz al folosirii lui în NT (94 de ori) dikaiosune este tradus „neprihănire”. La greci, „dreptatea” consta din conformarea la obiceiurile acceptate. La iudei, era în mod esenţial o chestiune de conformare la cerinţele Legii, aşa cum era interpretată de tradiţia iudaică (vezi Galateni 2,16-21). Dar pentru ucenicii lui Hristos, neprihănirea a luat un înţeles mai cuprinzător. În loc de a se preocupa să-şi stabilească propria lor neprihănire, creştinii erau chemaţi să se supun㠄neprihănirii” pe care o dă Dumnezeu (Romani 10,3). Ei umblau după neprihănirea „care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţ㔠(Filipeni 3,9).

Neprinănirea lui Hristos este atribuită şi împărtăşită. Neprihănirea atribuită aduce îndreptăţirea. Dar sufletul îndreptăţit creşte în har. Prin puterea lui Hristos locuind lăuntric el îşi conformează viaţa cerinţelor Legii morale aşa cum este expusă de propria învăţătură şi de propriul exemplu al lui Hristos. Aceasta este neprihănirea împărtăşită (vezi COL 310-312). Aceasta era ceea ce Hristos avea în gând când încuraja pe ascultătorii Lui să gândească în termeni de a fi „desăvârşiţi” aşa după cum Tatăl lor ceresc este desăvârşit (vezi la Matei 5,48). Pavel observă că viaţa desăvârşită a lui Isus a făcut cu putinţă ca „dreapta cerinţă a Legii” „să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8,1; RSV).

Milostivi. Gr. eleemones „milostiv”, „îndurător”, „compătimitor”. În Evrei 2,17 se spune că Hristos este un Mare Preot „milos (eleemon) şi vrednic de încredere”. Cuvântul din engleză eleemosynary însemnând „în legătură sau devotat carităţii sau pomenilor”, este derivat prin limba latină, din acest cuvânt. Îndurarea de care vorbeşte aici Hristos este o virtute activă faţă de om. Ea este fără valoare până nu ia formă de fapte pline de îndurare. În Matei 25,31-46 faptele de milostenie sunt prezentate ca fiind condiţia primirii în împărăţia slavei. Iacov pune faptele de milostenie în definiţia pe care el o d㠄religiei curate” (Iacov 1,27). Mica (6,8) rezumă obligaţia omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni ca fiind „să fii drept, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău. Observaţi că Mica, asemenea lui Hristos, menţionează atât umilinţa faţă de Dumnezeu, cât şi milostivirea faţă de oameni. Acestea pot fi comparate cu cele două porunci în care „se cuprinde toată Legea şi Proorocii” (Matei 22,40).

Vor avea parte de milă. Lucrul acesta va fi adevărat acum ca şi în ziua judecăţii, atât de la oameni cât şi de la Dumnezeu. Principiul regulii de aur (cap. 7,12) se aplică atât la felul cum tratăm noi pe alţii, cât şi la felul cum ne tratează ei pe noi în schimb. Omul crud, aspru, meschin rareori este tratat cu bunătate şi îndurare de semenii săi. Dar cât de adesea aceia care sunt buni şi atenţi faţă de nevoile şi sentimentele altora găsesc că lumea le răsplăteşte în acelaşi fel.

Cu inima curată. Cuvântul tradus „inim㔠înseamnă intelectul (cap. 13,15), conştiinţa (1 Ioan 3,20.21), omul lăuntric (1 Petru 3,4). Curăţia inimii, în sensul în care o foloseşte Hristos, cuprinde mai mult decât curăţia sexuală (MB 25); ea cuprinde toate trăsăturile de caracter vrednice de dorit cu excluderea a tot ce nu este vrednic de dorit. A fi „cu inima curat㔠este echivalent cu a fi îmbrăcat cu haina neprihănirii lui Hristos (vezi la Matei 22,11.12), „inul subţire” cu care sunt gătiţi sfinţii (Apocalipsa 19,8; cf. cap. 3,18.19) – desăvârşirea de caracter.

Isus nu avea în minte curăţia ceremonială (Matei 15,18-20; 23,25), ci curăţia lăuntrică a inimii. Dacă motivele sunt curate, viaţa va fi curată.

Aceia care sunt cu inima curată au părăsit păcatul ca principiu conducător în viaţă şi viaţa lor este consacrată fără de rezervă lui Dumnezeu (vezi Romani 6,14-16; 8,14-17). A fi cu „inima curat㔠nu înseamnă că cineva este absolut fără de păcat, ci înseamnă că motivele lui sunt drepte, că prin harul lui Hristos el a întors spatele greşelilor din trecut şi că el aleargă înainte către semnul desăvârşirii în Hristos Isus (Filipeni 3,13-15).

Vor vedea pe Dumnezeu. Hristos pune accentul pe împărăţia harului divin în inima oamenilor în acest veac, deşi nu cu excluderea Împărăţiei slavei veşnice în veacul viitor (vezi la v.3). Este clar deci, că cuvintele „vor vedea pe Dumnezeu” se referă atât la vederea spirituală, cât şi la cea fizică. Aceia care îşi dau seama de nevoia lor spirituală, intră în „împărăţia cerurilor” (v.3) acum; aceia care plâng din cauza păcatului (v.4) sunt mângâiaţi acum; cei care sunt blânzi (smeriţi cu inima) (v.5) primesc dreptul lor de proprietate asupra noului pământ acum; cei care flămânzesc şi însetează după dreptatea lui Isus Hristos (v.6) sunt săturaţi acum; cei milostivi (v.7) au parte de milă acum. La fel, cei cu inima curată au privilegiul de a-L vedea pe Dumnezeu acum, prin ochii credinţei şi cândva, în împărăţia slăvită, va fi privilegiul lor de a-L vedea faţă în faţă (1 Ioan 3,2; Apocalipsa 22,4). În plus, numai aceia care îşi dezvoltă viziunea cerească în lumea aceasta prezentă vor avea privilegiul de a-L vedea pe Dumnezeu în lumea viitoare.

Ca şi în cazul narcoticelor şi intoxicantelor fizice, cel dintâi efect al păcatului este de a întuneca cele mai înalte facultăţi ale minţii şi sufletului. Numai după ce şarpele fermecase pe Eva ca să vadă cu ochii sufletului ei c㠄rodul pomului este bun de mâncat şi ispititor la vedere şi de dorit, ca unul care dă înţelepciune” (G.Gal.) „a luat din roadele lui şi a mâncat” (Geneza 3,6). Când şarpele spusese: „Vi se vor deschide ochii”, se referea la vederea figurată, deoarece rezultatul deschiderii ochilor a fost o cunoaştere a binelui şi a răului (Geneza 3,5). Diavolul mai întâi orbeşte pe oameni convingându-i să creadă că experienţa cu păcatul le va da o pricepere mai clară. Însă, păcatul duce la o orbire şi mai mare. Păcătoşii „au ochi” dar „nu văd” (Ieremia 5,21; cf. Isaia 6,10; Ezechiel 12,2).

Numai cei cu inima curat㠄vor vedea pe Dumnezeu”. Când „ochiul” sufletului este curat” viaţa va fi plină de „lumin㔠(Matei 6,22,23). Prea mulţi creştini devin saşii spiritual în încercarea de a ţine un ochi fixat la Canaanul ceresc şi altul fixat la „plăcerile păcatului” (Evrei 11,25) şi la „oalele cu carne” ale Egiptului (Exod 16,3). Unica noastră siguranţă este să trăim pe temeiul principiului de a da lui Dumnezeu locul cel dintâi în viaţă. Aceia care astăzi văd că lucrurile lumii sunt de „dorit”, a căror atenţie este fixată la bijuteriile ieftine ale pământului pe care le etalează Satana, nu vor vedea niciodată valoarea mai mare a ascultării de Dumnezeu. Fereastra sufletului trebuie păstrată curată dacă vrem să-L „vedem pe Dumnezeu”.

Împăciuitori. [„Făcătorii de pace”, KJV; G.Gal.]. Gr. eirenopoioi, de la eirene, „pace” şi poieo, „a face”. Hristos se referă aici la a aduce pe oameni în armonie cu Dumnezeu (DA 302-305; MB 28). „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8,7). Dar Hristos, Marele Împăciuitor, a venit pentru a arăta oamenilor că Dumnezeu nu este vrăjmaşul lor (vezi MB 25). Hristos este „Prinţul păcii” (Isaia 9,6.7; cf. Mica 5,5). El era solul păcii de la Dumnezeu la om şi „fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu” prin El (Romani 5,1). Când Isus Şi-a terminat sarcina încredinţată şi S-a înapoiat la Tatăl, El a putut să spună: „vă las pacea, vă dau pacea Mea” (Ioan 14,27; cf. 2 Tesaloniceni 3,16).

Pentru a aprecia ceea ce vrea să spună Hristos când vorbea de „făcătorii de pace” este de ajutor să observăm înţelesul păcii în gândirea şi vorbirea semitică. Echivalentul ebraic al grecescului eirene este shalom, însemnând „întregime”, „sănătate”, „prosperitate”, „bună stare”, „pace”. Având în vedere că Hristos şi poporul de rând foloseau aramaica, o limbă înrudită de aproape cu ebraica, fără îndoială că Isus a folosit cuvântul cu înţelesurile lui suplimentare semitice. Creştinii trebuie să fie în pace între ei (1 Tesaloniceni 5,13) şi să urmăreasc㠄pacea cu toţi oamenii” (Evrei 12,14). Ei trebuie să se roage pentru pace, să lucreze pentru pace şi să manifeste un interes constructiv faţă de activităţile care contribuie la starea de pace a societăţii.

Fii ai lui Dumnezeu. [„Copii ai lui Dumnezeu”, KJV]. Literal, „fii ai lui Dumnezeu”. iudeii se considerau „copii ai lui Dumnezeu” (Deuteronom 14,1, Osea 1,10; etc.), o concepţie pe care o au şi creştinii (1 Ioan 3,1). A fi copil al lui Dumnezeu înseamnă a-I semăna în caracter (1 Ioan 3,2; cf. Ioan 8,44). „Făcătorii de pace” sunt „fii ai lui Dumnezeu” datorită faptului că ei înşişi sunt în pace cu El şi sunt devotaţi cauzei conducerii semenilor lor la a fi în pace cu El.

Prigoniţi. Aici Hristos Se referă în primul rând la persecutarea suferită în procesul de renunţare la lume pentru împărăţia cerurilor. De la intrarea păcatului în lume a fost „vrăjmăşie” între Hristos şi Satana, între împărăţia cerurilor şi împărăţia lumii acesteia şi între cei care servesc lui Dumnezeu şi cei care servesc lui Satana (Geneza 3,15; Apocalipsa 12,7-17). Conflictul acesta va merge înainte până când „împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său” (Apocalipsa 11,15; cf. Daniel 2,44; 7,27). Pavel îi avertiza pe credincioşi că ei urmau să intre în „împărăţia lui Dumnezeu” „prin multe necazuri” (Fapte 14,22). Cetăţenii împărăţiei cereşti pot aştepta să aibă necazuri în lumea aceasta (Ioan 16,33), deoarece caracterul, idealurile, aspiraţiile şi purtarea dau mărturie tăcută contra răului acestei lumi prezente (cf. 1 Ioan 3,12). Vrăjmaşii împărăţiei cereşti au prigonit pe Hristos, Împăratul şi se poate aştepta ca ei să-i prigonească pe supuşii Lui credincioşi (Ioan 15,20). Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3,12).

A lor este împărăţia. Aceeaşi făgăduinţă făcută în v.3 celor care îşi simt nevoia spirituală. Dacă răbdăm, vom fi şi împăraţi cu El” (2 Timotei 2,12; cf. Daniel 7,18.27). Cei care suferă cel mai mult pentru Hristos aici sunt aceia care sunt cei mai în stare să aprecieze ce a suferit El pentru ei. Este potrivit ca prima şi ultima dintre fericiri să cuprindă asigurarea la participarea ca membru în împărăţie. Cei care experimentează cele opt calificări pentru cetăţenie enumerate aici sunt vrednici de un loc în împărăţie.

Din pricina Mea. Creştini suferă din pricina numelui pe care îl poartă: Numele lui Hristos. În toate vremurile, ca în biserica primară, aceia care-L iubesc cu adevărat pe Domnul lor, s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Lui (Fapte 5,41; 1 Petru 2,19-23; 3,14; 4,14). Hristos a avertizat pe aceia care urmau să fie ucenicii Lui că aveau să fie „urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu” (Matei 10,22), dar S-a grăbit să adauge c㠄oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (cap. 10,39). Creştinii trebuie să se aştepte să sufere „pentru El” (Filipeni 1,29).

Ocărî. Gr. oneidizo, „a dispreţui”, „a batjocori”, „a insulta”. Vezi şi la Luca 6,22. Matei 4,11.12 nu constituie o fericire în plus; este doar o explicaţie a formelor în care se poate arăta prigonirea.

Bucuraţi-vă. Indiferent ce ar putea aduce viaţa, creştinul trebuie să se bucure (Filipeni 4,4) ştiind că Dumnezeu face ca „toate lucrurile” să lucreze „împreună spre binele celor ce se iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8,28). Aceasta este îndeosebi adevărat cu privire la ispită şi încercare (Iacov 1,2-4), din cauză că suferinţa dezvoltă trăsături de caracter esenţiale pentru cetăţenii împărăţiei cereşti.

Veseliţi-vă. Comparaţi cuvintele lui Luca „săltaţi de bucurie” (cap. 6,23).

Răsplata voastră este mare. Vezi de asemenea la Luca 6,24-26. Pentru creştinul matur, ideea răsplătirii nu are locul cel mai de frunte (vezi COL 398). El nu ascultă de rânduieli numai pentru scopul de a intra în cer; el ascultă deoarece află în conlucrarea cu Creatorul ţinta şi bucuria supremă a existenţei. Sacrificiul s-ar putea să fie mare, dar răsplata este de asemenea mare. Când Fiul omului vine în slav㠄va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16,27; cf. Apocalipsa 22,12).

Proorocii. Ca Ilie, prigonit de Ahab şi Izabela, (1 Regi 18,7-10; 19,2) şi Ieremia, persecutat de concetăţenii săi (Ieremia 15,20; 17,18; 18,18; 20,2; etc.). Persecuţia serveşte la curăţirea vieţii şi la curăţirea zgurii din caracter (cf. Iov 23,10).

Voi. În limba greacă pronumele „voi” este emfatic: „Voi sunteţi sarea pământului”. Este important de reţinut că Isus Se adresa ucenicilor Săi, îndeosebi celor doisprezece, în noul lor rol de membrii fondatori ai împărăţiei harului Său divin (vezi la v. 1-3). Alţii ascultau, mai ales ţărani şi pescari (MB 39), dar spioni de-ai Fariseilor erau de asemenea de faţă (DA 307; vezi la Marcu 2,6).

Sarea. În Palestina sarea era adunată de prin mlaştinile din lungul ţărmului mării sau de prin lacurile de interior. Din cauza mijloacelor rudimentare de adunare a ei, rezultau multe impurităţi. În contact cu pământul sau expusă la ploaie sau la soare, sarea uşor solubilă dispărea lăsând numai impurităţile insipide.

Ideea care stă la baza comparării cetăţenilor împărăţiei cu sarea este calitatea ei de conservant (cf. MB 35). Înainte de vremea refrigerării şi a altor modalităţi moderne de conservare a hranei, sarea şi mirodeniile erau folosite în cea mai mare măsură ca şi conservante. În Palestina antică, sarea era folosită în cea mai mare măsură pentru scopul acesta şi pentru a da gust (vezi Iov 6,6). Într-un fel asemănător, devenind un agent pentru mântuirea altora prin răspândirea Evangheliei, creştinul exercită o influenţă conservatoare şi purificatoare în lume. Ucenicii urmau să recunoască mântuirea semenilor ca răspunderea lor principală. Ei nu trebuiau să se retragă din societate din cauza persecuţiei (vezi Matei 5,10-12), sau pentru alte motive şi trebuia să rămână în contact strâns cu semeni lor.

În relatarea Sa a Predicii de pe munte, Luca nu include conţinutul din Matei 5,13-16, deşi el citează o afirmaţie asemănătoare a lui Hristos spusă cu o altă ocazie (Luca 14,34-35). De asemenea, Marcu are un pasaj asemănător, spus numai ucenicilor în alte împrejurări (Marcu 9,50) şi aplicat îndeosebi la trăsătura de a se înţelege bine cu alţii. Faptul că aceleaşi cuvinte ale lui Isus, sau altele similare, Îi sunt puse în seamă în diferite momente din lucrarea Lui de către diferiţii scriitori ai Evangheliilor, i-a determinat pe unii să tragă concluzia că scriitorii au atribuit afirmaţiile mai mult sau mai puţin ocazional şi arbitrar la diferite date, indiferent de timpul când El le-ar fi putut face. Concluzia aceasta, însă, este întemeiată pe noţiunea naivă că Isus a exprimat orice idee aparte o dată şi numai o singură dată în decursul lucrării Lui. Dar nu există nici un motiv valabil să presupunem că Isus nu ar fi repetat observaţiile Lui, în totul sau în parte, în diferite timpuri la noi ascultători şi poate chiar aproximativ la aceiaşi ascultători.

Îşi pierde gustul. Sau, „să devină insipid”. Ar fi fost tot atât de neconceput ca un creştin să-şi piardă caracteristicile esenţiale şi totuşi să fie creştin, cum ar fi pentru sare să-şi piardă puterea de sărare şi totuşi să fie considerată şi folosită ca sare. Dacă creştinii sunt aşa numai cu numele, cetăţenia lor nominală în împărăţia cerului devine o farsă. Ei nu sunt creştini afară de cazul că reflectă caracterul lui Hristos, indiferent care le-ar fi mărturisirea de credinţă.

Puterea de a săra [„Sărat”, KJV; „se va săra”, G.Gal.]. Adică, să aibă calitatea ei esenţială şi folositoare de sare restatornicită. Când iubirea, puterea şi dreptatea lui Hristos sunt pierdute din viaţa unui creştin cu numele, nu există nici o altă sursă la care să se poată îndrepta pentru a-şi completa lipsa. Un creştin cu numele nu poate transmite altora ceea ce el însuşi nu posedă. Sarea era adăugată la fiecare sacrificiu în vechiul ceremonial ritual (Lev 2,13; Ez 43,24; Marcu 9,49), fără de care jertfa era inacceptabilă. Aici sarea preînchipuia neprihănirea lui Hristos (DA 439). Pentru ca viaţa noastră să poată fi „o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12,1), ea trebuie să fie conservată şi făcută gustoasă prin neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos (vezi Galateni 2,20).

Bună la nimic. Un creştin din a cărui viaţă s-au pierdut harul şi puterea lui Hristos, ca şi creştin, nu este „bun la nimic”. Mai mult, el devine o pagubă pentru cauza împărăţiei prin trăirea unei vieţi care reprezintă rău principiile împărăţiei.

Călcată în picioare. De acolo de unde şedea, mulţimea ascultătorilor putea să vadă cărări albe de sare, aruncată acolo pentru că ajunsese să fie fără de valoare (MB 36,37).

Voi. În textul grec, pronumele acesta este emfatic: „voi sunteţi lumina lumii”.

Lumina. Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenţei divine (vezi la Geneza 1,3; 3,24). Ioan se referă la Isus numindu-L „lumina oamenilor” luminând în mijlocul întunericului lumii (cap. 1,4-9). Către sfârşitul lucrării Sale, Isus S-a referit la Sine numindu-Se „lumina lumii” (vezi Ioan 8,12; 9,5). Dacă a primit pe Isus ca lumină a lumii, un creştin, dacă este sincer faţă de chemarea sa, devine un reflector al acelei lumini. În profeţia mesianică se face referire la Isus ca „o mare lumin㔠(Isaia 9,2) şi ca „Soare al dreptăţii” (Maleahi 4,2; vezi la Luca 1,79). Când adevărata lumină luminează pe oameni, ei sunt îndemnaţi să se ridice şi să lumineze (Isaia 60,1-3). Aceia care-L iubesc pe Domnul şi-I servesc, sunt zugrăviţi ca fiind ca „soarele” (vezi la Judecžtori 5,31) atât aici, cât şi în veacul viitor (vezi Matei 13,43). Era încă dimineaţă când vorbea Hristos (MB 38) şi soarele se înălţa pe cer spre zenit (cf. Psalmii 19,4-6). Într-un fel asemănător cei doisprezece – ca şi toţi cetăţenii viitori ai împărăţiei – trebuiau să pornească şi să lase lumina lor să lumineze în lume, împrăştiind întunericul păcatului şi al ignoranţei în ce priveşte voia şi căile lui Dumnezeu. Vezi la Ioan 1,4.7.9.

Lumii. Gr. kosmos (vezi la cap.4,8).

Aşezată pe un munte. Vechile cetăţi palestiniene erau de obicei situate pe înălţimi, aşa cum mărturisesc astăzi ruinele lor. O astfel de cetate ar fi vizibilă de la o distanţă considerabilă. Din locul de unde şedeau Hristos şi mulţimea, multe oraşe şi sate erau vizibile pe înălţimile înconjurătoare (MB 39).

Lumina. [„Făclia”, G.Gal.]. Gr. luchnos, „lampă”, nu o lumânare aşa cum folosim noi astăzi. Lămpile din vechime erau făcute dintr-un ceaşcă de lut sau de metal adesea în forma unei ceşti, cu feştila plutind în ulei şi partea ei care ardea rezemată pe marginea ceştii sau ieşind printr-un orificiu special. Comparaţi cu afirmaţiile asemănătoare din Marcu 4,21 şi Luca 8,16; 11,33.

Obroc. [„Baniţă”, KJV]. Gr. modios, o măsură de cereale, echivalentul a aproape 2 galoane (cam 9 litri). Adesea folosită în familie pentru păstratul făinii. Hristos vorbea despre „baniţ㔠deoarece în familiile de rând era de obicei numai una în odaie. Adesea era făcută din lut. Ca naţiune, iudeii ascundeau efectiv lumina lor (cf. Isaia 60,1) sub „obroc”; Isus arăta că lumina încredinţată lor aparţinea tuturor oamenilor. Vezi vol.IV, p.26-30.

Sfeşnic. Gr. luchnia, „candelabru”. În căminele poporului de rând, acesta era de obicei un suport scund din pământ ars. Altă dată, o etajeră pe stâlpul central de piatră sau de lemn care susţinea acoperişul servea ca un suport convenabil pentru lampă (vezi Exod 25,31; Evrei 9,2; Apocalipsa 1,12; 11,4; etc.).

Luminează tuturor. Toţi membrii unei gospodării pot beneficia de o lampă aşezată bine pe suportul ei. Într-un mod asemănător, intenţia lui Dumnezeu era ca întreaga familie omenească să beneficieze de pe urma luminii adevărului pe care El o încredinţase descendenţilor lui Avram (vezi Geneza 12,3; Deuteronom 4,6; Isaia 60,1-3; etc.; vezi de asemenea vol. IV, p.28-30). Comparaţi şi „lumina” folosită pentru căutarea drahmei pierdute (vezi la Luca 15,8).

Aşa să lumineze şi lumina voastră. Lumina adevărului vine ca din cer (Ioan 1,4), dar când luminează viaţa noastră ea devine lumina noastră (Isaia 60,1-3; Efeseni 5,14). Cei doisprezece, de curând aleşi, erau primii purtători de lumină delegaţi ai creştinismului. Eficacitatea cu care ucenicii au izbutit să reflecte lumina adevărului şi iubirea lui Dumnezeu, a ajuns să fie evidentă chiar şi pentru cei mai îndârjiţi vrăjmaşi ai lor, care „au cunoscut că fuseseră cu Isus” (Fapte 4,13). El era Acela care răspândise lumina cerului în lume (Ioan 1,4). Conducătorii iudei nu ar fi putut face un compliment mai mare ucenicilor; ei n-ar fi putut să dea o recunoaştere mai mare a eficacitatăţii misiunii lui Hristos. El a aprins o lumină în inima oamenilor care nu avea să fie stinsă niciodată.

Să vadă faptele voastre bune. O lampă este cunoscută după claritatea luminii pe care o dă. Uleiul din candela de pe suportul ei poate să nu fie vizibil pentru cei din odaie, dar faptul că lampa luminează este o dovadă că există o rezervă de ulei în lampă.

Să slăvească pe Tatăl vostru. Satana a căutat totdeauna să-L prezinte greşit pe Tatăl. Hristos a venit ca să împrăştie întunericul şi să-L descopere pe Tatăl. Aceeaşi lucrare a încredinţat-o Hristos ucenicilor Săi. Lumina luminează, nu atât de mult pentru ca oamenii să poată vedea lumina, cât ca să vadă alte lucruri, datorită luminii. Lumina noastră trebuie să lumineze, nu pentru ca oamenii să fie atraşi către noi, ci ca ei să fie atraşi la Hristos, care este lumina vieţii şi la lucruri care să merite (Matei 6,31-34; Ioan 6,27; Isaia 55,1.2).

Aceasta este prima dată când Matei se referă la Dumnezeu ca „Tată”, un termen pe care el îl foloseşte adesea după aceea (cap. 5,45.48; 6,1.9; etc.). Concepţia despre Dumnezeu ca Tată şi despre oameni ca fii ai Lui, apare adesea în VT (Deuteronom 32,6; Isaia 63,16; 64,8; Ieremia 3,4; etc.). Dar Hristos a înzestrat cu un nou înţeles relaţia Tată-Fiu (COL 141,142). În literatura iudaică, Dumnezeu este adesea prezentat ca un „Tat㔠în cer.

Să nu credeţi. [„Nu gândiţi”, KJV]. Ca în aproape toate ocaziile în decursul ultimilor doi ani de lucrare (vezi la Marcu 2,6; Luca 6,1), erau de faţă spioni rânduiţi ca să cerceteze şi să relateze despre activităţile lui Isus. Chiar în timp ce El vorbea, ei şopteau celor prezenţi că El trata Legea ca fiind fără însemnătate (DA 307; MB 47). Dar, ca şi în multe alte ocazii (vezi la Marcu 2,8; Luca 4,28; 6,8) Isus le citea gândurile (DA 307) şi răspundea la obiecţiile pe care ei le ridicau dând dovadă în felul acesta de divinitatea Sa.

Am venit. Isus Se referă aici la venirea Lui de la Tatăl (Ioan 16,28) în lume (cap. 18,37).

Să stric. [„Să nimicesc”, KJV]. Gr. kataluo, literal, „a slăbi în jos”, ca o casă sau un cort, de unde, „ a face nevalabil”, „a desfiinţa”, „a anula”. Hristos era Cel care proclamase Legea pe Muntele Sinai; pentru ce să o anuleze acum? (vezi PP 366). Vezi la cap. 23,23.

Legea. Gr. nomos (vezi la Romani 3,19), aici echivalent cu ebraicul torah, care include toată voia descoperită a lui Dumnezeu (vezi la Psalmii 119,1.33; Proverbele 3,1). Expresia „Legea şi proorocii” reprezintă o dublă împărţire a Scripturilor VT (vezi Matei 7,12; 11,13; 22,40; Luca 16,16; Ioan 1,45; Romani 3,21). Clasificarea se găseşte în literatura iudaică veche (vezi 4 Macabei 18,18). Totuşi, subîmpărţirea mai obişnuită între iudei era subîmpărţirea întreită: Legea, Profeţii, Psalmii (Luca 24,44) sau, în acord cu titlul Bibliei ebraice, „Legea, Profeţii şi Scrierile”. Contextul arată că Isus aici Se referă probabil în primul rând la Legea Morală şi la rânduielile civile conţinute în Legea Morală, conţinute în cărţile lui Moise şi confirmate de profeţi (DA 307; MB 45). În Matei 5,21-47 Isus alege anumite precepte din Cele Zece Porunci (vezi v. 21.27) şi din legile lui Moise (vezi v. 33,38,43) şi pune în contrast interpretarea Lui cu a aceea a cărturarilor, a tâlcuitorilor şi a învăţătorilor Legii (vezi p.551; vezi la Marcu 1,22; 2,6.16; Luca 5,17).

Hristos lămureşte că nu El, ci ei sunt cei care distrug Legea, făcând-o fără efect prin tradiţia lor (Matei 15,3.6). Este probabil că ilustraţiile luate din Lege (cap. 5,21-47) reprezintă numai o parte din ceea ce Hristos spunea cu prilejul acesta (vezi la v.2). Discuţia Lui poate să fi fost mult mai cuprinzătoare. Când vorbea despre venirea Sa pentru a împlini Legea şi Profeţii se poate ca El să fi scos în evidenţă, în plus, împlinirea din partea Sa a tipurilor Legii ceremoniale care arătau către El şi împlinirea din partea Sa a tuturor prezicerilor profetice din toată Scriptura (vezi Luca 24,44). El nu venise să desfiinţeze nici o parte din Scriptura pe care El Însuşi o dăduse (1 Petru 1,11; PP 366) şi care mărturisea despre El (Ioan 5,39; cf. Luca 4,21).

Principalul punct de discuţie dintre Hristos şi cărturari era în legătură cu tradiţiile prin care ei interpretau sfânta Lege a lui Dumnezeu (vezi p.56; vezi la Marcu 1,22.44; 2,19.24; 7,1-14; Luca 6,9). Din copilărie Isus acţionase independent de aceste legi rabinice care erau fără temei în VT (DA 84). Ceea ce El înlătura acum era interpretarea falsă dată Scripturilor de către cărturari (DA 307), nu Legea însăşi.

Să împlinesc. Gr. pleroo, „a face pline”, „să umple pe deplin”. În Predica de pe munte, Autorul Legii a explicat adevăratul înţeles al preceptelor ei şi felul în care principiile ei urmau să-şi găsească exprimarea în gândirea şi vieţuirea cetăţenilor împărăţiei pe care El venise să o întemeieze (vezi la Isaia 59,7). Marele Legiuitor Însuşi reafirmase rostirile de pe Sinai ca obligatorii pentru aceia care urmau să fie supuşii Săi şi a făcut cunoscut că oricine ar fi încercat să le anuleze fie prin precept, fie prin exemplu, „cu nici un chip nu” va „intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5,20).

Susţinerea că prin împlinirea Legii morale Hristos a desfiinţat Legea aceea nu este în armonie cu contextul declaraţiilor lui Hristos. O astfel de interpretare tăgăduieşte înţelesul pe care Hristos evident intenţiona să-l dea, făcându-l pe El să spună de fapt, contradictoriu, că nu venise s㠄distrug㔠Legea, ci prin împlinirea ei să o „desfiinţeze”! Interpretarea ignoră puternica antiteză din cuvântul alla; „ci” şi face cele două idei de fapt sinonime! Împlinind Legea, Hristos pur şi simplu a „umplut-o” făcând-o „plin㔠de înţeles – dând oamenilor o pildă de ascultare deplină faţă de voia Lui Dumnezeu, pentru ca acea Lege „să fie împlinită (pleroo) în noi” (Romani 8,3.4).

Adevărat. Gr. amen, de la ebraicul amen, „tare”, „statornicit”, „sigur”. În ebraică, folosirea lui amen dădea un răspuns confirmativ şi emfatic la ceea ce spunea un altul (Numeri 5,22; Deuteronom 27,15.16, etc.). Aceeaşi întrebuinţare este susţinută în NT (1 Corinteni 14,16). Amin este, de asemenea, frecvent în NT la sfârşitul doxologiilor (Romani 1,25; Galateni 1,5; etc.). Dar folosirea de către Isus a lui „Amin” pentru ca să confirme şi să întărească propriile Sale cuvinte, este ceva specific pentru El. Multe din cele spuse de El sunt introduse prin expresia: ”Adevărat vă spun” (Matei 6,2.5.16; etc.), sau ca în Evanghelia după Ioan (de 25 de ori), „Adevărat, adevărat îţi spun” (Ioan 3,3.5.11; etc.; vezi la cap. 1,51).

Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul. Comparaţi Marcu 13,31; Luca 16,17. Legea fiind o exprimare a voii lui Dumnezeu şi planul mântuirii o exprimare a îndurării lui Dumnezeu, nici una nici altul nu vor cădea. „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Ioan 40,8).

Iotă. Gr. iota; a noua literă a alfabetului grec, corespunzând ebraicului yod (vezi p.14) cea mai mică literă din alfabetul ebraic.

Frântură de slovă. [„Titlu”, KJV]. Gr. keraia, literal, „un mic corn”, probabil de identificat cu micul cârlig al literei wau (w; vezi p.14) sau o parte din vreo altă literă necesară pentru a o distinge de una asemănătoare cu ea. O privire asupra echivalenţilor ebraici ai lui b şi k; d, h şi ch de la p.14 va arăta importanţa măruntelor detalii ale diferitelor litere ebraice. Iudeii aveau o tradiţie că dacă toţi oamenii din lume ar încerca să desfiinţeze cea mai mică literă a Legii, n-ar fi cu putinţă ca să izbutească. A face aşa ceva ar fi însemnat să intre într-o vinovăţie atât de mare, judecau ei, încât lumea ar urma să fie distrusă.

Nu va trece. [„Nicidecum”, KJV]. O puternică negaţie în textul grec. O schimbare în Legea morală nu este mai mult posibilă decât o transformare a caracterului lui Dumnezeu, care nu se schimbă (Maleahi 3,6). Principiile Legii morale sunt tot atât de permanente ca şi Dumnezeu.

Împlinit. Gr. ginomai, „a deveni”, „a avea loc”, „a fi stabilit”. Dumnezeu nu va modifica sau schimba voia Sa exprimată (vezi la v. 17), „Cuvântul” Lui va îndeplini scopul Lui milostiv şi „va găti” („va prospera”) (Isaia 55,11). Nu va avea loc o schimbare a preceptelor divine, pentru a le aduce în conformitate cu voia omului.

Strica. [„Călca”, KJV]. Gr. luo, „a pierde” (vezi cap. 18,18), din porunci, „a călca”, „a anula”, „a şterge”. Kataluo, „distruge” (cap. 5,17) este o formă mai puternică a aceluiaşi cuvânt. Folosind forma mai slabă, luo, Hristos poate va fi intenţionat să arate că chiar şi o slăbire limitată a poruncilor îndreptăţeşte reputaţia de „cel mai mic în împărăţie”.

Cele mai mici porunci. Cărturarii (vezi p.55) aranjaseră meticulos toate preceptele Legii lui Dumnezeu, legile lui Moise, legile civile şi ceremoniale şi propriile lor reglementări pe o scară de importanţă relativă, pe temeiul presupunerii că atunci când erau în conflict, o cerinţă de mai mică importanţă era anulată de una presupusă a fi de mai mare importanţă. Prin mijlocul acestui legalism meschin era posibil să se născocească mijloace de a anula cererile cele mai clare ale Legii lui Dumnezeu. Pentru ilustrarea aplicării acestui principiu vezi Matei 23,4.14.17-19.23.24; Marcu 7.7-13; Ioan 7,23. Faptul de a declara anumite lucruri „permise” sau „interzise”era considerat o prerogativă rabinică. Isus a arătat clar că, departe de a elibera pe oameni de preceptele Legii morale, El era şi mai strict decât tâlcuitorii oficiali ai Legii, cărturarii şi rabinii, deoarece El nu acorda nici o excepţie niciodată. Toate erau egal şi permanent obligatorii.

Va învăţa pe oameni aşa. Comparaţi exemplul lui Ieroboam care a păcătuit şi „a îndemnat şi pe Israel să păcătuiasc㔠(1 Regi 14,16).

Chemat cel mai mic. Adică, privit ca fiind cel mai mic fără de valoare. Hristos nu a lăsat să se înţeleagă că cineva care strică poruncile şi învaţă pe alţii să facă aşa ar merge la cer. El afirmă aici clar atitudinea pe care cerul o va lua faţă de călcătorii de lege – evaluarea care va fi dată caracterului lor. Lucrul acesta este lămurit în v. 20, unde „cărturarii şi Fariseii”, care călcau poruncile şi învăţau pe alţii cum ar putea să facă aceasta sunt emfatic excluşi de la împărăţie.

Neprihănirea voastră. Ar trebui să se reţină că Hristos se adresa cercului intim, proaspăt numit al ucenicilor, cei doisprezece, îndeosebi şi tuturor celorlalţi care erau cetăţeni în perspectivă ai împărăţiei de curând înfiinţate (vezi la v.1). Hristos scoate aici în evidenţă într-o exprimare fără greş înaltul standard al calităţii de cetăţeni.

Întrece. „Neprihănirea” cetăţenilor împărăţiei cerurilor trebuie să întreacă pe aceea a cărturarilor, tâlcuitorii oficiali ai Legii şi pe a Fariseilor, care pretindeau că au o evlavie superioară (vezi p.51). Era ca şi cum, într-o întrecere atletică, ucenicii ca amatori erau puşi faţă în faţă cu profesionişti şi campioni şi li se spunea că cel mai mic lucru pe care-l aveau ei de făcut era să-i întreacă pe campioni.

Neprihănirea. [„Dreptatea”, KJV]. Neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor consta din aderarea externă la litera Legii; Hristos chema la adâncirea privirilor în principiile fundamentale ale Legii şi conlucrarea cu ele. Asemenea unor bigoţi moderni, cărturarii ţineau seama de slăbiciunea firii omeneşti, în felul acesta minimalizând seriozitatea păcatului. Prin aceasta ei luau în mod uşuratic neascultarea de Dumnezeu şi încurajau pe oameni să facă aşa (cf. GC 572). Ei învăţau că un om trebuie să fie judecat după o majoritate a faptelor sale; adică, dacă faptele lui „bune” întrec faptele rele, Dumnezeu îl va declara neprihănit (Mişna, Aboth 3.16, Ed. Soncino a Talmudului, p.38,39). Pentru a contrabalansa faptele rele, ei prescriau un sistem de neprihănire prin fapte, cu ajutorul cărora o persoană putea să câştige merit suficient pentru a contrabalansa balanţa nefavorabilă din raportul său. Fariseii considerau sistemul lor de neprihănire prin fapte ca un fel de paşaport pentru cer; de fapt, acesta era motivul lor de a fi Farisei. Aici, Isus stigmatizează sistemul lor ca necorespunzător pentru a califica pe oameni în aşa măsură încât să păşească înăuntrul împărăţiei. Eforturile pentru a ajunge la neprihănire prin acte formale sau presupuse fapte meritorii sunt mai puţin decât lipsite de valoare. (vezi Romani 9,31-33).

Cărturarilor şi a Fariseilor. Vezi p.51.52,55.

Cu nici un chip. Gr. ou me, o negaţie dublă emfatică.

Aţi auzit. Isus caută acum să dea exemple specifice de modul în care interpreta El Legea. Ca Autor al ei, El este unicul ei exponent adevărat. Înlăturând molozul cazuisticii rabinice, Isus a reaşezat adevărul în frumuseţea şi strălucirea lui originară. Expresia „aţi auzit” lasă să se înţeleagă că majoritatea ascultătorilor din ocazia de faţă nu citiseră personal Legea. Lucrul acesta era numai de aşteptat deoarece cei mai mulţi dintre ei erau ţărani şi pescari de rând (MB 39). Când stătea de vorbă cu preoţii şi bătrânii învăţaţi, Isus mai târziu punea întrebarea: „N-aţi citit niciodată în Scripturi?” (cap. 21.42). Dar chiar în ziua aceea o grupă de oameni de rând în curtea Templului, adresându-se lui Isus, spunea: „Noi am auzit din Lege” (Ioan 12,34).

S-a zis. Când citau ca autoritate comentatori mai timpurii ai Legii, rabinii adesea introduceau observaţiile lor cu cuvintele pe care Hristos le foloseşte aici. În scrierile rabinice cuvintele acestea sunt folosite şi pentru a introduce citate din Scripturi.

Celor din vechime. [„De către cei din vechime”, KJV]. Sau, „celor din vechime”, adică, „celor vechi” („antici”). Textul grec poate fi citit în ambele feluri.

Să nu ucizi. Porunca a şasea a Decalogului (vezi la Exod 20,13).

Pedeapsa judecăţii. [„În primejdia judecăţii”, KJV; „Vrednic va fi de osândă”, G.Gal.]. Adică, „pasibil de urmărire”. În caz de ucidere fără premeditare, spre deosebire de omor, legea dădea protecţie ucigaşului (vezi la Numeri 35,6; Deuteronom 19,3). Natural, aici referirea este la vărsarea intenţionată de sânge, la condamnarea şi pedepsirea de către autorităţile legal constituite.

Dar Eu vă spun. Rabinii citau tradiţia ca autoritate a lor pentru interpretarea Legii; Hristos vorbea pe temeiul autorităţii personale şi faptul acesta distingea învăţătura Lui de aceea a rabinilor, aşa cum poporul a observat repede (vezi Matei 7,29; vezi la Luca 4,22). Expresia „dar Eu vă spun” apare de şase ori în Matei 5 (vezi v. 22.28.32.34.39.44). Hristos a arătat că cerinţele Lui mergeau mult mai departe de simpla formă a Legii şi că ele cuprindeau spiritul care dădea viaţă şi înţeles la ceea ce altminteri ar fi fost numai formă. El a prezentat şase exemple specifice pentru a lămuri deosebirea dintre faptele exterioare şi motivele care dau naştere faptelor. Contrastul acesta, care trece ca un fir de aur prin Predica de pe munte, face din cuvântarea acesta expunerea supremă a filozofiei creştine a vieţii, cea mai mare expunere de etică din toate timpurile. Hristos arăta cât de larg cuprinzătoare sunt într-adevăr cerinţele Legii şi scotea în evidenţă faptul că simpla conformare externă la Lege nu este de nici un folos.

Se mânie pe fratele său. Uciderea este un rezultat final al mâniei. Dar un om poate să-şi ascundă mânia de semenii săi, chiar şi faţă de aceia care sunt obiectul mâniei lui. Lucrul cel mai bun pe care-l pot face tribunalele este să pedepsească fapte care rezultă de pe urma mâniei; numai Dumnezeu poate merge la rădăcina lucrurilor, să condamne şi să pedepsească un om pentru mânia însăşi.

Fără de pricină, KJV. Dovezi textuale favorizează (cf. p.146) omiterea acestei expresii (cf. MB 55). Pare să lase să se înţeleagă aprobarea lui Hristos a mâniei faţă de un „frate” care a făcut ceva ca să o merite şi pare contrarie învăţăturilor lui Hristos cu privire la iubirea vrăjmaşilor şi facerea de bine faţă de cei care nutresc mânie în inima lor (v. 44).

Pe de altă parte, Scriptura arată că mânia contra păcatului poate fi justificabilă (vezi la Marcu 3,5), când elementul personal este cu totul absent şi dreapta indignare este dirijată mai ales contra răului însuşi (vezi Exod 32,19; Ioan 2,14-17; etc.). Există un anumit sens în care se spune că Dumnezeu este mâniat (vezi Numeri 25,4; Isaia 13,9; 30,27; 42,25; Daniel 9,16; etc.). Este deci clar că indignarea dreaptă contra actelor care Îl dezonorează pe Dumnezeu sau produc lezări persoanelor inocente nu trebuie să fie condamnată (DA 310).

Judecăţii. Acesta probabil se referă la verdictul Judecžtoriei locale a unui târg sau oraş şi lasă să se înţeleagă că mânia a găsit expresie în ameninţări sau fapte.

Prostule. [„Raca”, KJV; G.Gal.]. Gr. rhaka, probabil o transliterare a aramaicului reqa (ebr. reqah), însemnând „bun de nimic”, „stupid”. Este o expresie de un profund dispreţ. În literatura rabinică reqa’ apare ca exclamaţie a unui ofiţer faţă de un om care neglijase să-l salute. Creştinul va trata chiar şi pe omul cel mai ignorant şi mai degradat cu respect şi delicateţe (MB 57).

Soborului. Gr. sunedrion, aici probabil Sinedriul local sau Judecžtoria locală şi nu Marele Sinedriu din Ierusalim.

Nebunule. Gr. moros, „tont”, „prost”, „nebun”. S-a sugerat că moros este înrudit cu ebraicul marah, „a fi certăreţ”, „a fi refractar”, „a fi răzvrătit”. În timp ce rhaka exprimă dispreţ pentru inteligenţa cuiva sau mai degrabă pentru lipsa ei, moros, cum este folosit aici, pare de asemenea să cuprindă dispreţ pentru motivele cuiva. În primul caz, persoana este numit㠄prost”, în a doua „canalie”, implicând intenţie răutăcioasă. Dacă Hristos a refuzat să rosteasc㠄o judecată de ocară”, („o acuzaţie defăimătoare”, KJV; „o judecată de hulă”, G.Gal.) împotriva diavolului (Iuda 9), noi ar trebui să ne înfrânăm de a face aşa ceva împotriva semenilor noştri. Trebuie să lăsăm pe seama lui Dumnezeu lucrarea de judecare şi condamnare a omului din cauza motivelor lui.

Potrivit cu Talmudul (Kiddushin 28a, Ed. Soncino, p.133) un om care a ajuns vinovat de calomnierea altuia prin folosirea epitetului de „rob” urma să fie excomunicat din sinagogă pentru 30 de zile şi un om care numise pe un altul „bastard” urma să primească 40 de lovituri de bici. În cazul unui om care numise pe un altul „nelegiuit” cel ofensat putea s㠄lupte contra”, sau s㠄ating㔠viaţa lui (lipsindu-l de subzistenţă, etc.).

Focul gheenei. [„Focul iadului, KJV”]. Literal, „Gheena (gr. geenna) focului”, sau „iadul focului”. Geenna, „iad”, este o transliterare a ebraicului ge’hinnom, „valea lui Hinom”, sau ge’ben hinnom, „valea fiului lui Hinom” (Iosua 15,8), valea de la sud şi vest de Ierusalim care se întâlneşte cu Valea Chedron imediat la sud de Cetatea lui David şi de Scăldătoarea Siloam (vezi la Ieremia 19,2). Regele nelegiuit Ahaz (vezi vol.II, p.86) pare să fi introdus ritualul păgân barbar al arderii copiilor în cinstea lui Moloh pe un loc înalt numit Tofet, în valea lui Hinom (2 Cronici 28,3; cf. PK 57), pe vremea lui Isaia. Pentru o descriere mai amănunţită a acestor ritualuri revoltătoare vezi la Leviticul 18,21; Deuteronom 18,10; 32,17; 2 Regi 16,3; 23,10; Ieremia 7,31. Manase, un nepot al lui Ahaz, a reinstaurat practica (2 Cronici 33,1.6; cf. Ieremia 32.35). Ani de zile mai târziu bunul rege Iosia a spurcat înălţimile din Valea lui Hinom, unde fusese săvârşită forma aceasta îngrozitoare de cult (2 Regi 23,10), aducându-l în felul acesta la o oprire. Ca răsplătire pentru acest rău sau pentru altele, Dumnezeu a avertizat mai dinainte pe poporul Său că Valea lui Hinom va deveni într-o zi „valea uciderii” pentru „leşurile acestui popor” (Ieremia 7,32.33; 19,6; cf. Isaia 30,33). În acord cu aceasta, focul lui Hinom a devenit simbolic pentru focul mistuitor al marii zile de pe urmă a judecăţii şi a pedepsirii celor nelegiuiţi (cf. Isaia 66,24). În gândirea escatologică iudaică, derivată în parte din filozofia greacă, Ghenna era locul unde sufletele celor neevlavioşi erau păstrate sub pedeapsă până în ziua judecăţii şi a răsplătirilor finale. Tradiţia care face Valea Gheenei un loc pentru arderea gunoiului şi în felul acesta un tip al focului zilei de pe urmă, pare să-şi fi avut începutul cu Rabi Kimchi, un învăţat iudeu al secolelor al XII-lea şi al XIII-lea. Literatura iudaică veche nu cunoaşte nici o idee de felul acesta. Rabinii mai timpurii bazează ideea Gheenei ca un tip al focului zilei sfârşitului pe Isaia 31,9. vezi Strack şi Billerbeck. Kommentar zum Neuen Testament vol.4, p.1029, 1030.

Darul. Gr. doron, referindu-se la cadouri în general sau la jertfele speciale. Importanţa rituală ataşată la un dar pe altar este clară din cap. 23,18.19.

Fratele tău. Aceia care ascultau predica au înţeles fără îndoială c㠄frate” se referă la un semen iudeu. Pentru creştini el ar fi un semen creştin. Termenul este înţeles corect ca desemnând pe aceia cu care suntem de aproape asociaţi într-un fel sau altul. Dar Hristos mai târziu a lămurit că toţi oamenii sunt fraţi, indiferent de neam sau crez (vezi Luca 10,29-37).

Lasă-ţi darul acolo. Actul de aduce un „dar” sau un sacrificiu personal, era considerat a fi printre cele mai sfinte şi importante din toate actele religioase, dar chiar şi el trebuie să ia locul al doilea în împrejurările arătate. Este posibil ca „darul” menţionat aici să fi fost făcut pentru a asigura iertarea şi favoarea divină. Hristos insistă că oameni trebuie să îndrepte lucrurile cu semenii lor înainte ca ei să poată fi împăcaţi cu Dumnezeu (vezi Matei 6,15; 1 Ioan 4,20). Obligaţia cea mai importantă are întâietate faţă de cea mai puţin importantă. Împăcarea este mai importantă decât jertfa. Trăirea în viaţă a principiilor creştine (Galateni 2,20) este de mult mai mare valoare înaintea lui Dumnezeu decât practicarea formelor religiei (vezi 2 Timotei 3,5).

Te împacă. Vezi la cap. 4,12; 18,15-19.

Te împacă. [„Învoieşte-te”, KJV; G.Gal.]. Gr. eunoeo, „a fi bine pornit (faţă de cineva)”, înrudit cu eunoos, „bine dispus”, „amabil”, „prietenos”. În felul acesta a se „învoi” implică o schimbare de atitudine faţă de un fost adversar.

Pârâşul. [„Adversarul”, KJV]. Gr. antidikos, „un potrivnic”, aici un adversar într-un proces juridic. Contextul lasă să se înţeleagă că în acest caz „adversarul” este „pârâşul”, iar persoana căreia Hristos îi vorbeşte este „acuzatul”. Comparaţi Luca 12,58.59.

Pe drum. Adică, pe drum spre Judecžtorie. Este preferabil, zice Isus, să se rezolve cazul în afara Judecžtoriei.

Temnicerului. [„Slujitorului”, G.Gal.; KJV]. Gr. huperetes, „un slujbaş inferior”. Este folosit în NT cu privire la ajutoarele din sinagogă (vezi la Luca 4,20), despre Ioan Marcu în calitatea de asistent al lui Pavel şi al lui Branaba (Fapte 13,5) şi la slujitorii Evangheliei (Luca 1,2; Fapte 26,16; 1Cor 4,1; etc.).

Adevărat. Vezi la v. 18.

Nu. [„Cu nici un chip nu”, KJV]. Gr. ou me, o dublă negaţie şi în felul acesta extrem de emfatică.

Bănuţ. Gr. kodrantes, latineşte quadrans, egal cu vreo „două leptale” sau un sfert de cent (cf. Marcu 12,42).

Aţi auzit. Vezi la v. 21. Există o oarecare dovadă textuală (cf. p.146) pentru omiterea expresiei „celor din vechime”.

Să nu preacurveşti. [„Să nu comiţi adulter”, KJV]. Un citat din Exod 20,14 (cf. Deuteronom 5,18).

Dar Eu vă spun. Vezi la v. 22. În mod fundamental, discuţia lui Isus despre legăturile de căsătorie şi răspunderile ei este bazată pe planul originar al lui Dumnezeu pentru familie aşa cum este expus în Geneza 2,21-24 (vezi Matei 19,8) şi nu pe legea mozaică (vezi Deuteronom 24,1-4). În planul acesta, căsătoria era intenţionată să satisfacă nevoia de asociere (Geneza 2,18) şi să procure un cămin şi o educaţie corespunzătoare copiilor care urmau să se nască (vezi Geneza 1,28; 18,19; Proverbele 22,6; Efeseni 6,1-4). Căminul a fost în felul acesta înfiinţat ca un mediu ideal în care atât părinţii, cât şi copiii să-şi poată dezvolta caractere corespunzătoare înaltelor idealuri inerente în scopul divin care a condus la crearea lor.

Se uită la o femeie. Frumuseţea feminină este un dar de la Creator, care este un iubitor a toată frumuseţea adevărată. Aprecierea curată a acelei frumuseţi este şi dreaptă şi cuvenită. Mai mult, atracţia pe care fiecare sex o are pentru celălalt a fost sădită în bărbaţi şi în femei de Creatorul şi când acţionează în limitele rânduite de Dumnezeu, este în sine însăşi bună, dar când este pervertită pentru a servi interese egoiste şi rele, devine una din forţele cele mai distrugătoare din lume.

Poftească. Gr. epithumeo, „a-şi lega inima de ceva”, „ a dori după”, „a pofti”, „a dori”. „A pofti” este un vechi cuvânt anglo-saxon, care înseamn㠄plăcere”, dorinţ㔄A pofti” după ceva înseamnă a avea un dor intens, nepotolit după el. Epithumeo este folosit atât într-un sens bun, cât şi într-unul rău. Isus spunea celor doisprezece că cu „dor” (epithumia) a dorit (epithumeo) să mânânce cel din urmă Paşte cu ei (Luca 22,15). În sensul lui cel bun epithumeo apare şi în Matei 13,17; Luca 17,22; Evrei 6,11; 1 Petru 1,12; etc.

Substantivul înrudit, epithumia, „dorinţă”, este folosit la fel în Filipeni. 1,23 şi în 1 Tesaloniceni 2,17. Unul din echivalenţii ebraici ai lui epithumeo este chamad, „a dori”, „a avea plăcere de”. Chamad este redat prin „pofteşti” în porunca a zecea (Exod 20,17 şi în Deuteronom 5,21) „să ne fie drag” (Isaia 53,2, G.Gal.). Hristos Se gândea, fără îndoială, la porunca a zecea când a avertizat contra privirii „la o femeie, ca s-o poftească”. Cu alte cuvinte, omul care-şi orânduieşte afecţiunile şi voia în armonie cu porunca a zecea este prin aceasta protejat faţă de călcarea poruncii a şaptea.

Inima. Gr. kardia, „inimă”, aici referindu-se la intelect, afecţiunile şi voinţa. Aşa cum un om „gândeşte în inima lui, aşa este” (Proverbele 23,7, KJV). Hristos arată că, caracterul este determinat, nu atât de mult prin actul din afară, cât prin atitudinea lăuntrică ce determină actul. Actul extern doar reflectă şi activează atitudinea lăuntrică. Acela care ar săvârşi o faptă rea dacă s-ar gândi că poate să scape să fie prins şi care este înfrânat numai de teama aceea, este vinovat înaintea lui Dumnezeu. Păcatul este mai întâi şi mai presus de toate un act al puterilor superioare ale minţii – raţiunea, puterea de alegere, voinţa (vezi Proverbele 7,19). Actul extern este doar o extindere a hotărârii lăuntrice.

Ochiul tău cel drept. Comparaţi cap. 18,8.9. În cap. 5,28. Hristos a mers dincolo de a atrage atenţia la motivul care îndeamnă la act, adică, la atitudine sau la dispoziţia sufletească, care dă naştere la actul acela. Aici El merge dincolo de motiv sau atitudine ca să indice către căile prin care păcatul află intrare în viaţă, sistemul nervos senzorial. Pentru majoritatea oamenilor, cele mai puternice ademeniri la păcat sunt acelea care ajung la minte pe calea nervului optic, a nervului auditiv şi a altor nervi senzoriali (AA 518).

Acela care refuză să vadă, să audă, să guste, să miroasă sau să atingă ceea ce sugerează păcatul a înaintat mult către evitarea gândurilor păcătoase. Acela care alungă de îndată gândurile păcătoase care ar putea să străfulgere prin conştiinţă, evită prin aceasta dezvoltarea unui tipar de gândire obişnuit care condiţionează mintea pentru a săvârşi păcat când se iveşte prilejul. Hristos a trăit o viaţă lipsită de păcat deoarece „în El nu era nimic care să răspundă la sofistăria lui Satana” (DA 123).

Te face să cazi în păcat. [„Te sminteşte”, KJV, G.Gal.]. Gr. skandalizo, „a prinde în cursă”, „a i se pune piedică”, „a face să se poticnească”, de la skandalon, beţişorul „trăgaciul” care face să se declanşeze o cursă (vezi Romani 11,9; 14,13; 1 Ioan 2,10; Apocalipsa 2,14).

Scoate-l. Ar fi mai bine, într-un anumit sens al cuvântului, să treci prin viaţa aceasta orb sau schilodit, decât să pierzi viaţa veşnică. Dar Hristos foloseşte aici o figură de stil. El nu cere mutilarea trupului, ci controlarea gândurilor. A refuza să priveşti ceea ce este rău este tot atât de eficient ca şi a orbi şi are în plus avantajul că puterea vederii este păstrată şi poate fi aplicată la lucruri care sunt bune. O vulpe se leapădă de laba sa rozând-o, dacă a fost prinsă în cursă, pentru a scăpa. La fel, o şopârlă îşi va sacrifica coada sau un rac, cleştele. Prin scoaterea ochiului sau prin tăierea mâinii Hristos vorbeşte figurat despre acţiunea fermă care trebuie întreprinsă de către voinţă pentru a se feri de rău. Creştinul face bine dacă urmează exemplul lui Iov, care „a făcut un legământ... cu ochii (săi)” (Iov 31,1; cf. 1 Corinteni 9,27).

Gheenă. („Iad”, KJV). Gr. geena (vezi comentariul la v. 22).

Mâna ta cea dreaptă. Adică, în calitatea de instrument al dorinţelor rele (vezi la v. 29).

S-a zis iarăşi. Vezi la v. 21.

Va lăsa. [„Îndepărta”, KJV]. Gr. apoluo, „a elibera”, „a slobozi”, aici însemnând „a divorţa”.

O carte de despărţire. Gr. apostasion „un certificat (de divorţ)”, de la aphistemi, „a separa”, „a îndepărta”. Cuvântul nostru „apostazie” derivă de la aceeaşi rădăcină. Aşa cum a arătat Hristos mai târziu, divorţul nu făcea parte din planul originar al lui Dumnezeu, ci a apărut sub aprobarea provizorie a legii lui Moise din cauza „împietririi” inimii oamenilor (cap. 19,7.8). Pentru natura şi scopul legii lui Moise cu privire la divorţ, vezi la Deuteronom 24,1-4. Ar trebui să fie scos în evidenţă că legea lui Moise nu a instituit divorţul. Prin îndrumare dumnezeiască Moise a tolerat şi l-a reglementat aşa încât să prevină abuzurile. Căsătoria creştină ar trebui să se bazeze pe cele din Geneza 2,24, nu din Deuteronom 24,1.

Curvie. [„Preacurvie”, KJV; „Desfrânare”, G.Gal.]. Gr. porneia, un termen general care se aplică la legături sexuale ilegale. Şcoala liberală a lui Hilel învăţa că un bărbat ar putea să obţină divorţul pentru cea mai neînsemnată cauză, ca de exemplu pentru faptul că nevasta sa a îngăduit ca mâncarea să se ardă (Mişna, Giţţin, 9.10, Ed. Soncino a Talmudului, p.436.437; cf. MB 63). Şcoala mai conservatoare a lui Şamai, însă, interpreta expresia „ceva de ocar㔠din Deuteronom 24,1 ca însemnând „vreun lucru nepotrivit”, însemnând „lipsit de modestie”, sau „indecent” (Mişna, Giţţin 9.10 Ed. Soncino a Talmudului p.436). Dar Isus a explicat că nu ar trebui să existe divorţ decât cu excepţia cazului de infidelitate conjugală. Legătura căsătoriei fusese pervertită de păcat şi Isus venise să o repună în curăţenia şi frumuseţea ei originară rânduită de Creator. Vezi la Deuteronom 14,26.

În providenţa lui Dumnezeu instituţia căsătoriei era intenţionată să aducă binecuvântare şi să înalţe neamul omenesc. Asocierea soţului cu soţia a fost rânduită de Dumnezeu ca mediul ideal în care să se maturizeze caracterul creştin. Cea mai mare parte a ajustărilor personalităţii din viaţa de căsătorie şi dificultăţile întâmpinate de mulţi pentru a face aceste ajustări, cer exercitarea înfrânării de sine şi uneori a jertfirii de sine. Dragostea adevărat㠄este îndelung răbdătoare... plină de bunătate”, ea „nu caută folosul său”, „suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate” (1 Corinteni 13,4-7). Când creştinii intră în legătură de căsătorie ar trebui să accepte răspunderea de a aplica principiile expuse aici. Soţii şi soţiile care aplică astfel aceste principii şi care sunt dispuşi ca harul lui Hristos să lucreze în viaţa lor, vor descoperi că nu există dificultate ori cât de serioasă ar părea ea, care să nu poată fi rezolvată. Acolo unde dispoziţiile nu sunt asemănătoare, soluţia creştină este de schimba dispoziţiile, nu soţii sau soţiile.

Să preacurvească. [„Să comită adulter”, KJV]. O soţie lăsată, în mod natural va căuta să găsească un nou cămin. Dar prin căsătorirea cu altul ea ar săvârşi curvie, deoarece căsătoria anterioară n-a fost desfăcută în mod valabil înaintea lui Dumnezeu (cf. Marcu 10,11.12). Curajos, Hristos înlătură tradiţia rabinică a vremii sale, mai ales aceea a şcolii lui Hilel (vezi mai sus la „curvie”) care îngăduia divorţul pentru orice pricină. S-a observat că nu exista nici o căsătorie între iudeii perioadei mişnaice de care soţul nu s-ar fi putut elibera brusc pe o cale legală. Isus scotea în evidenţă că, căsătoria era rânduită de Dumnezeu şi când era încheiată aşa cum trebuie, era ratificată de Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu legase laolaltă, nici o tradiţie sau practică rabinică nu putea să desfacă.

Aţi mai. [„Iarăşi”, KJV; G.Gal.]. Aceasta este a treia ilustraţie a interpretării spirituale a Legii de către Hristos.

Auzit. Vezi la v.21.

S-a zis. Ceea ce urmează nu este un citat exact, ci mai degrabă un rezumat al învăţăturilor din Levitic 19,12; Exod 20,7; Numeri 30,2; Deuteronom 23,22.

Juri strâmb. Gr. epiorkero, „a jura fals”. Hristos se referă aici la declaraţii solemne făcute ca afirmări ale adevărului a ceea ce se spusese sau a făgăduinţelor de a îndeplini anumite fapte. El nu vorbeşte despre blasfemie în sensul obişnuit al termenului, ci despre sperjur, îndeosebi despre sperjurul care invocă numele lui Dumnezeu şi prin aceasta dezonorează şi profanează numele acela.

Să împlineşti... jurămintele tale. Aici Hristos vorbeşte despre făgăduinţe, îndeosebi despre cele făcute lui Dumnezeu. Totuşi, El nu se gândeşte atât de mult la ceea ce este făgăduit, ci ca făgăduinţa, oricare ar fi ea, să fie împlinită. El scoate în evidenţă, nu felul cum sunt făcute făgăduinţele, ci felul cum sunt ele ţinute. Pentru solemnitatea şi inviolabilitatea făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu vezi la Levitic 19,12; Numeri 30,2; Deuteronom 23,21.

Dar Eu vă spun. Vezi la v.22.

Să nu juraţi nicidecum. Isus se referă nu la jurământul judiciar solemn (MB 66; vezi la cap. 26,64), ci la jurămintele obişnuite printre iudei. În general vorbind, punerea la începutul unei afirmaţii a cuvântului „Jur”, făcea din afirmaţie un jurământ. Dar, ca în alte lucruri, iudeii născoceau multe mijloace prin care să se elibereze de obligaţiile acceptate sub jurământ. Atitudinea lui Hristos faţă de cazuistica cuprinsă adesea în jurământul iudaic este prezentată mai detaliat în capitolul 23,16-22.

Înaintea lui Caiafa, Hristos Însuşi a răspuns sub jurământ (cap.26,63.64). Pavel de repetate ori L-a invocat pe Dumnezeu ca martor că ceea ce spunea el era adevărat (2 Corinteni 1,23; 11,31; cf. 1 Tesaloniceni 5,27). Decalogul nu interzice jurămintele, ci sperjurul (Exod 20,7.16). „Dacă există cineva care poate mărturisi consecvent sub jurământ acesta este creştinul” (MB 67).

Când dispoziţia de a vorbi adevărul este în inima omului, depunerea de jurământ devine superfluă. Practica invocării numelui lui Dumnezeu în anumite momente lasă să se înţeleagă că ceea ce spune un om în astfel de împrejurări este mai vrednic de încredere decât ceea ce spune în alte ocazii. Hristos impune cinstea în toate relaţiile vieţii. „Tot ce fac creştinii ar trebui să fie tot atât de transparent ca şi lumina soarelui” (MB 68).

Nici pe cer. Rabinii pretindeau că jurarea „pe cer şi pe pământ” nu făcea pe un om tot atât de culpabil cum făcea jurarea pe un înlocuitor presupus inofensiv al numelui divin (vezi vol.I, p.172) sau pe unul din atributele lui Dumnezeu (Mişna, Shebu’oth 4.13, Ed. Soncino a Talmudului, p.202.203). Dar Isus tăgăduia susţinerea lor.

Aşternutul picioarelor Lui. [„Scaunul picioarelor Lui”, KJV]. Comparaţi Isaia 66,1. O expresie poetică scoţând în evidenţă lipsa de semnificaţie a pământului şi a locuitorilor lui în comparaţie cu Dumnezeu (cf. Isaia 57,15; Eclesiastul 5,2; Plângeri 2,1).

Marelui împărat. Adică Dumnezeu.

Să nu juri nici pe capul tău. O altă formulă obişnuită de jurământ.

Felul vostru de vorbire. [„Cuvântul vostru”, G.Gal.]. Comparaţi pasaje din Scriptură ca Efeseni 4,29.

Da, da. Comparaţi Iacov 5,12. Pentru creştin, pentru cineva care-şi respectă cuvântul, Da sau Nu al lui are tot atât de multă greutate ca şi o declaraţie mai elaborată.

Vine de la cel rău. [„Vine de la rău”, KJV; „de la cel rău este”, G.Gal.]. Sau „vine de la cel rău” (cf. Matei 13,19; 1 Ioan 3,12).

Aţi auzit. Vezi la v. 21. Hristos prezintă a patra ilustraţie a Sa a spiritului Legii în contrast cu simpla formă a ascultării de ea. Verstele 38-42 sunt preocupate cu atitudinea pe care un creştin ar trebui să o ia când suferă o pagubă din partea altcuiva.

S-a zis. Vezi la v.21. Citatul din versetul acesta este bazat pe Exod 21,24; Levitic 24,20; Deuteronom 19,21 (vezi la Exod 21,24; vezi vol. I, p.618).

Dar Eu vă spun. Vezi la v. 22.

Nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. [Nu staţi împotriva răului, KJV]. Adică, nu căutaţi răzbunare pentru nedreptăţile suferite. Isus pare să se refere aici la activitatea ostilă şi nu la rezistenţa pasivă. Cuvântul pentru „rău” se poate să se refere fie la o persoană rea, fie la un lucru rău. Aici pare să fie indicată cea dintâi. Ea cuprinde răul făcut unei persoane şi răul făcut de o persoană. Creştinul nu va întâmpina violenţa cu violenţă. El va birui „răul prin bine” (Romani 12,21) şi „grămădeşte cărbuni aprinşi” pe capul celui care-i face rău (Proverbele 25,21.22).

Obrazul. Ca în toate celelalte ilustraţii prezentate în versetele 21-47, Isus este mai mult preocupat cu spiritul care dă naştere faptei, decât cu fapta în sine. Creştinul nu va lupta pentru ceea ce el consideră că sunt drepturile sale. El se va supune nedreptăţii mai degrabă decât să o facă el altuia. Isus Însuşi a păzit în totul spiritul acestei porunci, deşi nu a invitat literal vreo păgubire nouă (Ioan 18,22.23; cf. Isaia 50,6; 53,7). Şi nici Pavel (Fapte 22,25; 23,3; 25,9.10). Pe cruce Hristos a manifestat spiritul de care vorbea El aici, când L-a rugat pe Tatăl să-i ierte pe aceia care-L chinuiau (Luca 23,34).

Orişicui vrea să se judece cu tine. Adică, „a trage cu forţa la judecată”. Textul grec lămureşte că judecata încă nu a început; acţiunea juridică era încă numai plănuită.

Haina. Gr. chiton, haina de pe dedesubt ca o cămaşă purtată direct pe corp.

Lasă-i. [„Lasă-l să aibă”, KJV]. Creştinul se va supune liniştit la rău.

Cămaşa. [„Mantia”, KJV]. Gr. himation, aici „mantaua”, sau veşmântul din afară, care era de obicei folosită ca o învelitoare de noapte, în contrast cu chiton. Cel sărac uneori nu avea decât puţin sau nimic pe lâng㠄mantie” să ofere ca garanţie pentru un împrumut. Legea lui Moise, însă, interzicea unui creditor să reţină haina aceasta peste noapte (Exod 22,26.27). Având în vedere faptul că mantia era considerată mai necesară decât „haina”, sau veşmântul purtat pe dedesubt, a o ceda fără rezistenţă ar demonstra un grad superior de concesie având în vedere îndeosebi faptul că legea dădea unui om anumite drepturi cu privire la ea.

Te sileşte. Gr. aggareuo, însemnând „a obliga în serviciu”. Substantivul înrudit, aggaros, este un cuvânt împrumutat din persană însemnând „curier călare”. La perşi, cuvântul era folosit cu privire la curierii regali ai sistemului poştal imperial, pe care perşii l-au dezvoltat până la un grad uimitor de eficienţă (vezi la Estera 3,13). În timpurile romane, aggareuo şi aggaros se referea la serviciul obligatoriu în transportul echipamentului militar. Epictet (iv. 1.79) sfătuieşte faţă de un asemenea serviciu: „dacă este o rechiziţie şi un soldat îl ia (măgarul tău), lasă-l să se ducă”. Nu te împotrivi şi nu te plânge, altminteri vei fi mai întâi bătut şi până în cele din urmă vei pierde măgarul”. A te împotrivi însemna a invita cruzimea. În Matei 27,32 şi Marcu 15,21 aggareuo este folosit cu privire la constrângerea lui Simon de a duce crucea lui Hristos.

Isus se referea la cazuri de felul celui ca un civil iudeu să fie constrâns de un ostaş roman ca să-i ducă bagajul pe o distanţă de o milă, aşa cum era prevăzut de lege (cf. Luca 3,14). Creştinul urma să facă un serviciu dublu decât cel cerut de lege şi aceasta cu bucurie. Capernaum era un oraş cu garnizoană romană şi când Isus vorbea, cei care ascultau au văzut o ceată de ostaşi romani trecând pe un drum învecinat (MB 70). Iudeii nădăjduiau şi credeau că Mesia va smeri mândria Romei; aici, Isus dădea sfaturi pentru supunere faţă de autoritatea romană.

Nu întoarce spatele. Adică nu-l refuza. Cetăţenii împărăţiei cerurilor vor avea porniri generoase şi vor lucra sub îndemnul lor (vezi la Luca 6,30).

Aţi auzit. Vezi la v.21.

S-a zis. Vezi la v.21.

Să iubeşti. Gr. agapao, a cărui bogăţie de sensuri este reflectată necorespunzător de cuvântul nostru „iubire”. Cuvântul nostru „iubire” înseamnă atât de multe lucruri diferite şi oferă atât de multe idei diferite, încât adevăratul înţeles al lui agape este întunecat de traducerea aceasta. Grecii aveau trei cuvinte pentru a reda ideile pe care noi încercăm să le redăm prin acest singur cuvânt „iubire”: agapan, philein şi eran.

Philein. În general descrie iubirea sentimentală, afectuoasă, bazată pe emoţii şi sentimente. În măsura în care este bazată pe sentimente, este supusă schimbării aşa cum se schimbă sentimentele. Eran denot㠄iubire” pasionată, senzuală, iubire care operează esenţial pe plan fizic. Anumite forme de pasiune pot fi clasificate sub această varietate a „iubirii”. Eran nu este folosit în NT. În NT agapan, când este pus în contrast cu philein, descrie iubirea din punct de vedere al respectului şi stimei. Ea adaugă principiul la sentiment, în aşa fel încât principiul domină sentimentele. Ea pune la lucru puterile superioare ale minţii şi inteligenţei. În timp ce philein tinde să ne facă s㠄iubim” numai pe cei care ne „iubesc” pe noi, agapan extinde iubirea şi faţă de aceia care nu ne iubesc. Agapan este neegoistă, în timp ce eran este pur egoistă şi chiar şi philein poate, uneori, să fie întinată de egoism.

Forma substantivală agape este limitată exclusiv la Biblie. Agape a NT este iubirea în forma ei cea mai înaltă şi mai adevărată, iubirea aceea faţă de care nu este alta mai mare – iubirea care constrânge la jertfire de sine pentru alţii. (Ioan 15,13). Ea implică temere de Dumnezeu şi respect pentru semeni. Ea este un principiu divin de gândire şi acţiune care modifică caracterul, cârmuieşte impulsurile, stăpâneşte pasiunile şi înnobilează afecţiunile. Vezi la Luca 6,30.

Aproapele tău. Pentru iudei „aproapele” era un alt israelit, fie prin naştere, fie prin convertire la iudaism. Chiar şi samaritenii metişi erau excluşi şi consideraţi străini. În parabola samariteanului milos (Luca 10,29-37) Isus a înlăturat concepţia aceasta îngustă proclamând frăţia sau faptul de a fi aproapele tuturor oamenilor. Iubirea creştină caută binele tuturor oamenilor, indiferent de neam sau crez. Aproapele („vecin”, KJV) înseamnă literal cineva care locuieşte aproape.

Să urăşti pe vrăjmaşul tău. Aceasta nu este o parte din citatul din Levitic 19,18, ci, fără îndoială, o zicală populară. Ura sau dispreţul pentru alţii este produsul natural al mândriei sălăşluite în eu. Considerându-se pe sine ca şi copii ai lui Avraam (Ioan 8,33; vezi la Matei 3,9), superiori altor oameni (cf. Luca 18,19), iudeii priveau cu dispreţ la toate Neamurile. Era ca şi cum Isus ar fi zis: „Legea spune să iubeşti pe aproapele tău; Eu vă spun, iubiţi chiar şi pe vrăjmaşii voştri”, (vezi Matei 5,44). El trece apoi mai departe pentru a explica pentru ce ar trebui să iubim pe vrăjmaşii noştri – pentru că Dumnezeu face aşa ceva (v. 45-48) şi pentru că noi suntem fii ai lui Dumnezeu (Matei 5,45; 1 Ioan 3,1.2).

Dar Eu vă spun. Vezi la v.22.

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Comparaţi Romani 12.20. Cuvântul pentru „iubire”, agapan, denotă iubire sau respect în contrast cu philein care descrie iubirea emoţională (iubirea filială), de felul celei care există între membrii familiei (vezi la Matei 5,43). Porunca ar fi imposibilă dacă ar impune oamenilor să exercite philein faţă de vrăjmaşii lor, deoarece ei nu ar fi putut să simtă faţă de vrăjmaşii lor aceeaşi căldură emoţională a afecţiunii pe care ei o simt faţă de membrii apropiaţi ai familiei lor şi nici nu se aşteaptă aceasta. Philein este spontană, emotivă şi nu este poruncită nicăieri în NT. Agapan, pe de altă parte poate fi şi este poruncită, deoarece este sub controlul voinţei. A-i iubi agapan pe cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai noştri înseamnă a-i trata cu respect şi curtoazie şi a-i privi aşa cum îi priveşte Dumnezeu.

Binecuvântaţi. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p.146) pentru omiterea părţii a doua şi a treia a acestei declaraţii, ca şi a cuvintelor „dispreţuitor vă asupresc” (KJV). Potrivit acestor vechi mărturii, Hristos spunea simplu: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru aceia care vă persecută”. Totuşi, comparaţi Luca 6,27.28.

Fii ai Tatălui vostru. [„Copii ai Tatălui vostru”, KJV]. Literal, „fii ai Tatălui vostru”. Ei se aseamănă la caracter cu Tatăl (MB 75; vezi la v.43.48). Proba iubirii faţă de Dumnezeu este iubirea pentru aproapele nostru (1 Ioan 4,20).

Care este în ceruri. Expresia „Tatăl Meu [sau „al vostru”] care este în ceruri este caracteristică pentru Matei.

Peste cei răi. Prin această ilustraţie evidentă din lumea naturală, Isus discreditează eroarea populară iudaică precum că Dumnezeu dă binecuvântările Sale celor sfinţi şi le reţine de la păcătoşi (vezi la Ioan 9,2). Iudeii atribuiau lui Dumnezeu acelaşi spirit de ură faţă de păcătoşi şi neiudei pe care-l încercau ei înşişi. Dar indiferent că sunt binecuvântările naturii sau ale mântuirii, „Dumnezeu nu este părtinitor” (Fapte 10,34.35).

Cei ce vă iubesc. Vezi la v. 43.

Ce răsplată mai aşteptaţi? [„Ce răsplată aveţi?”, KJV; „Ce răsplată puteţi avea?”, G.Gal.]. Adică, „Ce onoare deosebită este aceasta pentru voi? Ce lucru deosebit este din partea voastră?”. Vezi la Matei 7,12; Luca 6,32-35.

Vameşii. Vezi p.66.

Îmbrăţişaţi... pe fraţii voştri? [„Salutaţi pe fraţii voştri”, KJV]. Salutarea universală a orientului, shalom, sau salaam, „Pace” cuprinde dorinţa expresă ca aceluia căruia îi este adresată să se bucure de orice binecuvântare spirituală şi materială. Vezi la v.9.

Păgânii. [„Vameşii”, KJV]. Nu este nimic onorabil de menţionat în a face ceea ce toată lumea cealaltă face. Dovezile textuale favorizează (cf. p.146) exprimarea „Neamurile” („păgânii”) în loc de „vameşi” (cf. cap.6,7).

Fiţi dar. Cu aceste cuvinte Hristos introduce concluzia care trebuie să fie trasă din cele şase ilustraţii ale sale ale aplicării superioare, spirituale a Legii împărăţiei cerurilor date în v. 21-47, deşi v. 48 este, poate, mai strâns legat cu linia de gândire din v. 43-47. În toate aceste ilustraţii, Hristos a arătat că, în împărăţia pe care El venise să o întemeieze, atitudinile şi motivele lăuntrice sunt cele care determină desăvârşirea de caracter şi nu faptele exterioare singure. Omul ar putea să privească la înfăţişarea din afară, dar Dumnezeu priveşte la inimă (1 Samuel 16,7).

Desăvârşiţi. De la gr. teleios, literal „cineva care a ajuns ţinta”, sau „complet”, de la telos, „sfârşit”, „împlinire”, „întregire”, „limită”. În literatura greacă teleioi este folosit cu privire la victimele sacrificiale fără defect, cu privire la animale mature dezvoltate pe deplin, fiinţe omeneşti mature, adulte, crescute pe deplin sau la specialişti instruiţi şi pe deplin calificaţi. Pavel vorbeşte despre „cei desăvârşiţi” (1 Corinteni 2,6) şi despre „câţi suntem desăvârşiţi” (Filipeni 3,15). În acelaşi timp el îşi dă seama că sunt noi culmi de atins şi că nici el însuşi nu a ajuns desăvârşirea ultimă. Teleioi este folosit, de asemenea, în NT pentru a-i indica pe oamenii „maturi” fizic şi intelectual (1 Corinteni 14,20, „oameni mari”; Evrei 5,14, „oamenii mari”). În privinţa lui tam, echivalentul ebraic, vezi la Iov 1,1; Proverbele 11,3.5.

Isus nu se ocupă aici cu lipsa absolută de păcat în viaţa aceasta (vezi SC 62; EGW RH, 18 martie 1890). Sfinţirea este o lucrare progresivă.

Iudeii se străduiau din greu să devină drepţi prin propriile lor eforturi, pentru a dobândi mântuirea prin fapte. Dar în legalismul lor scrupulos ei dădeau atât de multă atenţie amănuntelor mărunte ale literei Legii, încât pierdeau pe deplin din vedere spiritul ei (cf. cap. 23,23). În Predica de pe muntele fericirilor, Hristos a căutat să întoarcă atenţia lor de la pleavă la grâu. Ei făcuseră din Lege un scop în sine, ceva care trebuia să fie ţinut de dragul ei însăşi şi uitaseră că scopul ei era de a înălţa privirea lor către înaltele idealuri ale iubirii supreme faţă de Dumnezeu şi ale iubirii jertfitoare de sine faţă de aproapele (cap. 22,34-40). Rabinii învăţau că dreptatea constă din a avea un surplus de fapte bune faţă de cele rele, trecut în contul cuiva în cer.

Este important de observat legătura dintre v. 48 şi 45 (cap.5) deoarece a fi „fii ai Tatălui vostru care este în ceruri” (v. 45) este echivalent cu a fi „desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (v. 48).