Le-a vorbit. [Omul fără haină de nuntă, Matei 22,1-14. Vezi despre parabole p.203-207.]

Comparaţi cu la Luca 14,16-24. Cu privire la circumstanţele care au dus la darea acestei parabole vezi la Matei 21,12.23.28.33. Fără îndoială cap.22 este pur şi simplu o continuare a cap.21, deci reprezintă evenimente care au avut loc marţi înainte de crucificare.

Parabola ospăţului nunţii are multe în comun cu parabola cinei celei mari (Luca 14,16-24). Unii învăţaţi critici au tras concluzia că asemănările atrag atenţia la o identitate fundamentală a celor două parabole. Concluzia lor tăgăduieşte lui Hristos privilegiul de a relata aceeaşi istorisire în ocazii diferite şi de a modifica amănuntele ei pentru a corespunde la nevoile adevărului pe care El intenţiona să-l facă cunoscut în fiecare ocazie.

Diferenţele următoare par să arate clar că cele doua parabole sunt separate:

1. Parabola cu cina cea mare a fost dată în casa unui Fariseu; aceea a ospăţului nunţii, în curţile Templului.
2. Cel dintâi ospăţ fost dat de un om obişnuit; al doilea de un împărat.
3. Cel dintâi a fost pur şi simplu o ocazie socială; al doilea un ospăţ de căsătorie în onoarea fiului împăratului.
4. În cel dintâi, accentul este pus pe scuzele neîntemeiate oferite de aceia care refuzau invitaţia; în al doilea, pe pregătirea necesara din partea oaspeţilor invitaţi.
5. În cel dintâi, solilor le-a fost arătată indiferenţa; în al doilea, unii au fost schingiuiţi şi omorâţi.
6. În cel dintâi, unica pedeapsă aplicată acelora care au refuzat invitaţia a fost excluderea de la ospăţ; în al doilea, cei care au refuzat au fost nimiciţi.

Iarăşi. Expresia aceasta lasă să se înţeleagă că parabola a fost dată cu aceeaşi ocazie ca şi celelalte parabole relatate în cap.21, aşa cum arată cadrul ei din Evanghelia lui Matei. Cuvântul acesta ar părea necorespunzător dacă parabola ar aparţine cadrului dat în parabola cu cina cea mare, aşa cum pretind criticii.

Împărăţia cerurilor. Vezi la Matei 3,2; 4,17; 5,2; Luca 4,19.

Un împărat. [„Un anumit împărat” , KJV] . Aici, Dumnezeu Tatăl.

Nunta. Gr. gamoi, literal „festivităţi de nunt㔠. Plăcerile unui ospăţ erau un simbol iudaic obişnuit al privilegiilor şi bucuriilor împărăţiei mesianice (vezi la Matei 8,11; Luca 14,15). În ţările orientale, un ospăţ ca acesta ar fi putut ţine câteva zile (vezi Judecžtori 14,17; vezi la Estera 1,4.5; Ioan 2,1).

Fiului său. Adică, Hristos (vezi la cap. 25,1). Pentru comentarii asupra lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, vezi la Luca 1,35 şi ca Fiu al Omului, vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10. Vezi Nota adiţională la Ioan 1.

A trimis pe robii săi. Observaţi că oaspeţii fuseseră deja invitaţi sau „poftiţi”. Până în zilele de faţă se obişnuieşte în ţările orientale să se onoreze oaspeţii prin trimiterea de soli personali pentru a le reaminti de o invitaţie pe care ei deja o acceptaseră (vezi la Luca 14,17).

Să cheme. Invitaţia originală făcută iudeilor fusese dată de profeţii vremurilor VT (vezi la Matei 21,34; Luca 14; 16). Aceasta, cea dintâi chemare a parabolei şi a doua invitaţie adresată iudeilor, a fost făcută de Ioan Botezătorul şi de Isus şi ucenicii Săi (vezi la Luca 14,17).

Pe cei poftiţi. În parabola aceasta, iudeii. Aliteraţia prezenta în textul grec ar putea fi redată: „să cheme chemaţii”.

Nunta. Vezi la v. 2.

N-au vrut să vină. Refuzul acesta zugrăveşte lepădarea Evangheliei de către iudei, îndeosebi de către conducătorii lor (vezi la cap. 21,38; COL 307). Mai târziu Isus a exprimat acelaşi gând în cuvintele „şi n-aţi vrut” (vezi cap.23,37). Chiar şi acum conducătorii lui Israel nu numai că refuzau să intre ei înşişi, dar căutau ca prin orice mijloace să împiedice pe alţii de a intra (vezi la cap. 23,13).

Iarăşi. Aceasta a doua chemare a parabolei era invitaţia a treia adresată naţiunii iudaice. Împăratul este plin de râvna ca oaspeţii invitaţi să vină la ospăţul său. Deşi amarnic dezamăgit şi mult umilit, el este dispus să le ierte grosolănia şi să uite insultele lor. Faptul că puţin mai târziu el a trimis cete de ostaşi şi „a nimicit pe ucigaşii aceia” (v. 7) arată că el ar fi putut să constrângă pe cei care fuseseră invitaţi să ia parte la praznic dacă ar fi dorit să facă aşa ceva. Dumnezeu ar fi putut constrânge pe oameni să accepte invitaţia Evangheliei dar nu face aşa ceva. Fiecare om poate să accepte sau să refuze, după propria lui alegere.

Alţi soli. [„Alţi servi”, KJV]. Aceasta, a doua chemare a parabolei, a fost dată iudeilor de către ucenici după crucificarea, învierea şi înălţarea la cer a lui Hristos. Ucenicii trebuie să lucreze mai întâi „în Ierusalim şi în toata Iudea” înainte de a merge „până la marginile pământului” (Fapte 1,8).

Ospăţul. [„Prânzul”, KJV]. Gr. ariston , fie „micul dejun”, fie „masa de la amiaz㔠(vezi la Luca 14,12). Aici se referă evident la prânzul de amiază. În acord cu Iosif (Viaţa 54) era un obicei iudaic de a avea „ospăţul” sau ariston, cel puţin în Sabat, la ceasul al şaselea sau amiaza.

Gata. Adică, „împărăţia cerurilor este aproape” (vezi la cap. 3,2). Aici, Isus se referea la împărăţia harului divin statornicită la data întâiei Lui veniri (vezi la cap. 4,17; 5,2).

Fără să le pese. [„Fără să ţie seama”, KJV]. Ei nici măcar nu s-au obosit să ceară scuze (vezi la Luca 14,18).

Negustoria [„Marfă”, KJV]. Gr. emporia, „comerţ”, „ocupaţie”, „afacere” sau „marfă”; de la emporos , „negustor”.

Ceilalţi. [„Rămăşiţa”, KJV]. Sau, „restul”, adică unii care nu au fost mulţumiţi numai să ignore invitaţia.

Au pus mâna pe robi. Aceasta se refera în primul rând la persecutarea din partea iudeilor a primilor creştini ( vezi Fapte 8,1-4 ).

I-au omorât În persecuţiile bisericii creştine primare din partea iudeilor, Ştefan a fost cel dintâi care a căzut (vezi Fapte 6,9-15; 7,54-60). Iacob, cel dintâi dintre cei doisprezece care a fost martirizat, a fost şi o victima a vrăjmăşiei conducătorilor iudei (vezi Fapte 12,1-3).

A trimis. Stilul narativ iudaic urmează adesea o ordine pe subiecte şi nu o ordine strict cronologică (vezi p.274; vezi la Geneza 25,19; Exod 16,33; etc.)

Ostile. Literal, „cete de soldaţi”, mai de graba decât „oştiri” mari.

Le-a ars cetatea. Fără îndoială o aluzie la căderea Ierusalimului sub puterea legiunilor Romei în anul 70 d.Hr ( vezi Matei 24,15; Luca 21,20; p.77 ).

Nunta este gata. Unii au găsit o dificultate în declaraţia că nunta este înc㠄gata” după ce împăratul luase timp pentru a pedepsi pe vrăjmaşii săi (vezi v. 7). Dar ospeţele orientale adesea durează mai multe zile (vezi la v.2) şi întrucât nu venise nici un oaspete pentru a lua din darurile împăratului, ospăţul mai era înc㠄gata” chiar dacă trecuse timpul fixat pentru ospăţ.

Cei poftiţi. Vezi la v. 3.

N-au fost vrednici. Adică, neacceptabili înaintea lui Dumnezeu (vezi cap. 10,11, 13).

Duceţi-vă dar. Aceasta, a treia chemare a parabolei, reprezintă destul de evident chemarea indurării adresata Neamurilor.

Răspântii. [„Drumurile mari”, KJV]. Adică, şoselele principale.

Şi buni, şi rai. Evident, sala ospăţului reprezintă biserica de pe pământ, deoarece nu vor fi „buni şi rai” în cer.

Împăratul a intrat. Parabola cinei celei mari (Luca 14,16-24) este cu totul lipsită de orice pasaj asemănător cu cele aflate aici în Matei 22,11-14.

Să-şi vadă oaspeţii. El a venit să vadă daca totul merge bine şi îndeosebi să vadă ce fel de oaspeţi adunaseră de la răspântii servii săi. Inspectarea din partea sa a oaspeţilor reprezintă o lucrare de cercetare, de hotărâre cine poate şi cine nu poate să rămână. Intr-un anumit înţeles reprezintă lucrarea judecaţii de cercetare (vezi COL 310; vezi la Apocalipsa 14,6.7).

Haina de nuntă. Hainele speciale de nuntă erau procurate de împăratul însuşi. O sală de ospăţ plina de oaspeţi bine îmbrăcaţi ar fi fost o cinste pentru împărat şi pentru ocazia aceea. O persoană îmbrăcată necorespunzător ar fi adus dezonoare gazdei şi ar fi introdus o notă discordantă în festivităţi. Haina de nuntă reprezint㠄neprihănirea lui Hristos” (COL 310). Deci, respingerea veşmântului reprezintă respingerea acelor trăsături de caracter care califică pe oameni să devina fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Ca şi oaspeţii din parabolă, nu avem nimic din al nostru vrednic de purtat. Noi suntem vrednici sa fim primiţi în faţa Marelui Dumnezeu numai când suntem îmbrăcaţi în neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos, prin virtutea meritelor Sale. Aceasta este „haina alba” pe care creştinii sunt sfătuiţi să o cumpere (vezi Apocalipsa 3,18; cf. cap. 19,8).

Omul fără haină de nuntă reprezintă pe cei pretinşi creştini care nu simt nevoia de transformarea caracterului. Oaspetele acesta pare că era interesat numai de privilegiul de a mânca din bunătăţile împăratului. El nu aprecia pe deplin privilegiul acordat lui. Onoarea împăratului şi importanţa ocaziei nu însemna nimic pentru el. El uitase că ospăţul era ţinut în cinstea fiului împăratului şi astfel a împăratului însuşi. Oricât de bine îmbrăcat ar fi putut fi el, aceasta nu ar fi avut nici o însemnătate, deoarece el respinsese singurul lucru care l-ar fi calificat să şadă la masa împăratului şi să se bucure de festivităţi şi de bunătăţile îmbelşugate care însoţeau sărbătoarea nunţii.

Prietene. Împăratul s-a apropiat de oaspetele vinovat cu tact şi i-a dat un amplu prilej de a-şi apăra felul său de purtare. Se pare că împăratul era gata să-l ierte pe om dacă starea lui prezenta nu era din vina lui sau dacă din neatenţia slujitorilor palatului el fusese trecut cu vederea.

A amuţit. [„A rămas fără cuvânt”, KJV]. Gr. phimoo , „a pune botniţă”; de unde, figurat, „a face sa fie fără cuvânt”. Evident era propria vina a oaspetelui, căci dacă ar fi fost nevinovat, fără îndoială s-ar fi grăbit să vorbească în propria sa apărare. Greşeala lui era intenţionată; el respinsese haina procurata pentru el, poate considerând-o pe a sa superioara ei. S-ar fi putut ca el sa poarte o haina noua, scumpă, pe care dorea ca oaspeţii ceilalţi să o vadă şi să o admire.

Luaţi-l. Oamenii sunt excluşi din Împărăţia cerurilor ca urmare a propriei lor alegeri greşite. Aşa a fost cu cele cinci fecioare neînţelepte (vezi la cap. 25,11.12). Omul din parabolă a putut să intre în sala numai pe temeiul invitaţiei împărăteşti, dar numai el era răspunzător pentru că a fost dat afară. Nimeni nu se poate mântui pe sine, dar poate aduce condamnare pentru sine. Invers, Dumnezeu „poate să mântuiască în chip desăvârşit” (Evrei 7,25), dar El nu condamnă în mod arbitrar pe nimeni şi nu-i refuza în mod arbitrar intrarea în împărăţie.

Întunerecul de afară. Vezi cap. 8,12; 25,30. Acesta este întunericul uitării, al despărţirii veşnice de Dumnezeu, al anihilării. În parabola, întunericul era cu atât mai palpabil în contrast cu lumina strălucitoare a odăii de nuntă.

Acolo. Adică, în locul acela, afară în „întunerecul cel mai din afară”.

Scrâşnirea dinţilor. Vezi la cap. 8,12.

Mulţi sunt chemaţi. Isus a rostit adevărul exprimat aici în diferite ocazii (vezi Matei 20,16; Luca 13,23.24). Chemarea Evangheliei este pentru toţi cei care o vor accepta. „Cine vrea”, poate „să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22,17). Oricine însetează după apele mântuirii este privilegiat să accepte invitaţia: „Veniţi la Mine şi beţi” (Ioan 7,37). În Predica de pe munte Isus a făgăduit că toţi cei care „flămânzesc şi însetează după neprihănire vor fi săturaţi” (Matei 5,6).

Puţini sunt aleşi. Adevărul acesta nu este bazat pe un punct specific al parabolei însăşi, ci este o concluzie generală înrudită cu ea. În parabola este numai lăsat să se înţeleagă că oaspeţii care refuzaseră chiar numai să vina la ospăţ erau „mulţi”. Isus aici afirma simplu faptul fundamental că, prin comparaţie, puţini au fost dispuşi să accepte chemarea milostivă a împăratului şi să intre în odaia de nuntă. La fel, în Predica de pe munte, Isus a enunţat clar că, relativ vorbind, numai „puţini găsesc calea mântuirii, în timp ce „mulţi” intră pe calea cea „larg㔠care „duce la pierzare” (vezi cap. 7,13.14).

Fariseii. [Plătirea birului către Cezarul, Matei 23,15-22 = Marcu 12,13-17 = Luca 20,20-26. Comentariu major: Matei].

S-au sfătuit. Pentru a doua oară în ziua aceasta (vezi la cap. 21,23), care era ziua de marţi înainte de crucificare.

Prindă. Gr. pagideno , „a prinde în cursă”, „a prinde în mreje”, „a prinde în capcană”. O figură plastică zugrăvind intenţia conducătorilor iudei.

Ucenicii lor. „Ucenicii” Fariseilor erau oameni mai tineri pe care conducătorii nădăjduiau ca Hristos nu-i va recunoaşte. Fariseii se temeau că dacă ei personal ar fi venit la Isus cu întrebarea, El ar fi bănuit de îndată o uneltire, deoarece îi întâlnise, fără îndoială, pe cei mai mulţi dintre ei, dacă nu pe toţi. Dar aceşti străini aveau toate aparenţele că ar fi tineri oneşti căutând sincer un răspuns la ceea ce, pentru iudeii de pe vremea aceea, era o problema cât se poate de greu de înţeles (vezi la v. 17). Luca vorbeşte despre aceşti ucenici ai Fariseilor ca fiind „iscoditori” [„spioni”] (vezi la cap. 20,20). De trei ani spioni trimişi de Sinedriu Îl urmăriseră pe Isus aproape în toate locurile unde Se ducea (vezi la Matei 19,3; Luca 11,54).

Irodianii. Irodianii erau un partid politic iudeu care favoriza casa lui Irod Antipa (vezi p.54). Fariseii erau naţionalişti înflăcăraţi, care se opuneau atât lui Irod, cât şi lui Cezar, în timp ce partizanii lui Irod erau colaboraţionişti. Vrăjmaşi îndârjiţi în domeniul politic, ei erau uniţi împotriva lui Isus, aşa cum fuseseră împotriva lui Ioan Botezătorul (vezi la Marcu 6,14). Cu ocazia aceasta Irodianii urmau sa fie martori la răspunsul lui Isus, gata de a-L acuza dacă dădea cel mai mic semn de neloialitate faţă de cârmuire.

Ştim. Onestitatea lor simulată era de fapt o încercare de a înşela. Prin linguşire ei nădăjduiau să-L facă pe Isus să nu fie în gardă.

Fără să-Ţi pese. [„Nici nu-Ţi pasa”, KJV]. Prin aceasta ei mărturisesc a-L credita pe Isus cu cinste şi imparţialitate (cf. Fapte 10,34).

Ce crezi? Spionii aceştia doreau ca Isus să Se pronunţe intr-un fel sau altul. Daca ar fi aprobat plătirea tributului către Roma, socoteau să prezinte aceasta ca o dovada ca era contra Legii lui Dumnezeu, despre care Fariseii susţineau că interzicea plătirea impozitelor către o putere străina. În felul acesta El urma să piardă dreptul la aclamarea populară ca Mesia. Dacă Isus ar fi interzis plătirea impozitelor, ar fi fost înfăţişat autoritarilor romane ca trădător şi revoluţionar. Pe oricare cale, Fariseii se aşteptau să câştige. Dar Isus i-a dezamăgit refuzând de a se ocupa de oricare dintre premizele dilemei. Nu era vorba ori de una ori de alta, a răspuns El, ci de amândouă.

Se cade? [„E legal?”, KJV]. Adică, în armonie cu principiile Legii iudaice. Fariseii susţineau că nu este, Irodianii dimpotrivă. Întrebarea cuprindea în sine problema dacă un om putea fi un bun iudeu şi totuşi să se supună autorităţii romane.

Bir. [„Tribut”, KJV; „Dajdie” G.Gal.]. Gr. kensos (vezi la cap. 17,25). Aceasta era probabil impozitul pe cap, colectat din teritoriile acelea care erau direct sub jurisdicţia romană. Plata tributului era deosebit de iritantă pentru iudei, nu pentru că era necuvenit de împovărătoare, ci pentru că era un simbol al supunerii la o putere străină şi o amară reamintire a libertăţilor lor pierdute. Chestiunea explozivă politic care Îl confrunta pe Isus cuprindea problema: „Să ne supunem Romei sau să luptăm pentru independenţa noastră?”

Vicleşugul. [„Nelegiuirea”, KJV]. Marcu vorbeşte despre „făţărnicia” (cap. 12,15) şi Luca despre „viclenia” lor (cap. 20,23). Toate cele trei cuvinte descriu potrivit motivele care determinau întrebarea.

Mă ispitiţi. Adică, „mă puneţi la încercare” (vezi la cap.6,13). Isus a informat pe pretinşii Săi înşelători că El era pe deplin conştient de cursa pe care cu atâta iscusinţă I-o puseseră înainte.

Făţarnicilor. Vezi la cap. 6,2.

Banul. Gr. nomisma, literal, „orice este consfinţit de lege sau de datină”; de unde „bani”. La fel, astăzi vorbim despre bani ca „mijloc de plata legal”. Impozitele romane trebuiau sa fie plătite în moneda romană. Cârmuitorilor locali le era permis sa emită propriile lor monede de arama, dar Roma îşi rezerva dreptul să bată monede de argint.

Ban . [„Dinar”, G.Gal.]. Vezi la cap. 20,2.

Chipul. Gr. eikon , „chipul”, „figura”, „icoana”; de la care sunt derivate cuvinte ca „icoan㔠sau „iconoclast”. În contrast cu monezile romane, care purtau chipul împăratului, monedele iudaice purtau chipul unui măslin, palmier şi altele ca acestea, care păreau mai în armonie cu prescripţia poruncii a doua.

Slovele scrise. [„Superscripţia”, KJV]. Gr. epigraphe , „o inscripţie”, sau „un titlu”.

Daţi dar. Sau „înapoiaţi”. „Banul birului” (vezi la v.19) pe atunci în circulaţie obişnuită purta chipul Cezarului şi trebuia deci sa fi fost bătut de El şi-i aparţinea lui. Faptul că iudeii aveau banul în posesia lor şi-l foloseau ca mijloc de plata legal era în el însuşi dovadă că ei recunoşteau, deşi cârtind, autoritatea şi jurisdicţia Cezarului. Cezarul avea deci dreptul să ceara ce era al lui.

Ce este al Cezarului. În aceasta Isus exprima principiul fundamental care determină raportul creştinului cu statul. El nu trebuie să ignore dreptele cereri ale statului asupra lui deoarece sunt anumite lucruri care sunt „ale Cezarului”.

Ce este al lui Dumnezeu. Autoritatea lui Dumnezeu este suprema; de aceea loialitatea supremă a creştinului aparţine lui Dumnezeu. Creştinul conlucrează cu „stăpânirile care sunt” deoarece ele „sunt rânduite de Dumnezeu” (Romani. 13,1). De aceea, a plăti bir Cezarului nu poate fi contrariu Legii lui Dumnezeu, aşa cum pretindeau Fariseii (vezi la Matei 22,17). Dar sunt anumite „lucruri” în care Cezarul nu are dreptul să se amestece (vezi la Fapte 5,29). Jurisdicţia lui Dumnezeu este absolută şi universală, a Cezarului, subordonată şi limitată.

Miraţi. [„Ei se mirau”, KJV]. Fariseii anticipaseră un răspuns de „Da” sau „Nu” şi nu socotiseră posibilitatea unei alternative la dilema propusă de ei. Ei au fost constrânşi să-şi dea seama că ei nu erau un rival pentru Isus în ciuda îngrijitei lor plănuiri.

În aceeaşi zi. [Căsătoria şi învierea, Matei 22,23-33 = Marcu 12,18-27 = Luca 20,27-38. Comentariu major: Matei]. Adică, marţi, aceeaşi zi cu acea în care evenimentele relatate anterior în acest capitol au avut loc (vezi la cap. 21,23; 22,1.15) marţea dinaintea crucificării.

Saducheii. Vezi p.52. Deşi pretindeau că cred în Scripturi, ei erau, pentru toate motivele practice, materialişti şi sceptici în filozofia lor. Ei credeau în Dumnezeu ca Creator, dar tăgăduiau că El era în vreun fel oarecare preocupat de treburile omenirii. Ei tăgăduiau existenta îngerilor, a învierii, a vieţii viitoare şi lucrarea Duhului Sfânt în viaţa oamenilor (vezi Fapte 23,8). Saducheii pozau ca intelectuali superiori semenilor lor şi luau în râs legalismul şi tradiţiile stricte scoase în evidenţă de către Farisei.

Venind la Isus la data aceasta, Saducheii aveau de gând să-L pună în încurcătură cu una din întrebările lor de rezervă, care fuseseră totdeauna aducătoare de confuzie pentru Farisei, care credeau în înviere. Ei anticipau că Isus nu ar fi mai capabil să le dea un răspuns de cum erau Fariseii.

Nu este înviere . Vezi Fapte 23,8.

Învăţătorule. [„Doamne”, KJV]. Literal, „Învăţătorule”

Moise a zis. Saducheii citau, în esenţa, legea leviratului în căsătorie (vezi la Deuteronom 25,5.6). În acord cu legea aceasta, dacă o femeie era lăsată văduvă fără copii, fratele soţului ei decedat trebuia să se căsătoreasca cu ea. Întâiul fiu născut din aceasta nouă unire urma să fie considerat fiul primului soţ, pentru a-i perpetua numele şi pentru a-i moşteni proprietatea.

Şapte. Un număr care îndeobşte însemna întregime.

Nevasta căruia? Întrebarea aceasta nu era încărcată cu dinamită politică aşa cum era aceea privitoare la a plăti bir Cezarului (vezi la v. 17). Ea era numai din domeniul teologiei speculative. Totuşi, eşecul din partea lui Hristos de a da un răspuns satisfăcător ar fi dat o lovitură puternică înaltei păreri cu care El era privit de către popor (vezi cap. 21,46).

Va rătăciţi. Gr. planao (vezi la cap. 18,12). Saducheii au dovedit că cei învăţaţi puteau să fie tot atât de necunoscători şi cufundaţi în rătăcire ca şi cei neînvăţări. Înţelepţi în propria lor filozofie aşa cum erau Saducheii, informaţia lor asupra subiectului acestuia era incompletă, şi ei nu luaseră în consideraţie cel puţin un factor vital – “puterea lui Dumnezeu”. Isus a mers mai departe pentru a arăta că deşi doctrina învierii s-ar putea să nu fie atât de explicit învăţată în VT aşa cum ar dori unii, ea este subînţelesă în tot VT.

Nu cunoaşteţi nici Scripturile. [„Necunoscând Scripturile”, KJV]. Despre Saduchei se spune că se făleau că sunt cercetători mai exacţi ai Scripturilor decât Fariseii, dar aici Isus afirma că în ciuda a toată cunoştinţa din Cuvântul lui Dumnezeu cu care se lăudau, ei erau profund necunoscători. Concepţiile teologice bazate pe raţionament speculativ din informaţii incomplete cu siguranţa vor duce în rătăcire pe aceia care recurg la această metodă fantezistă de a ajunge la adevăr. Creştinii de astăzi ar trebui să se ferească pentru ca nu cumva şi ei să se “rătăcească necunoscând Scripturile”.

Puterea lui Dumnezeu. Literal, „dunamis a lui Dumnezeu” (vezi la Luca 1,35). Saducheii uitau că un Dumnezeu destul de puternic pentru a învia pe oameni dintre morţi avea şi înţelepciunea şi puterea de a instaura din nou o ordine perfectă a societăţii pe pământul nou desăvârşit. Mai mult, toţi cei care sunt mântuiţi, vor fi mulţumiţi şi fericiţi cu ordinea cea noua plină de slavă a lucrurilor, deşi ei nu pot să-şi dea seama pe deplin în viaţa aceasta ce va aduce viitorul (vezi 1 Corinteni 2,9).

Ei nici nu se vor însura. Evident nu va fi nevoie de căsătorie, deoarece va predomina o nouă ordine a lucrurilor.

Ca îngerii. Îngerii sunt fiinţe create, nu fiinţe procreate. „Doctrina că se vor naşte copii pe noul pământ nu face parte din ‚cuvântul sigur al profeţiei’” (MM 99).

N-aţi citit? Observaţi mustrarea subînţelesă din aceste cuvinte (vezi la cap. 21,42).

Dumnezeul lui Avraam. Ce onoare este în a fi Dumnezeul oamenilor morţi? Avraam, Isaac şi Iacob erau morţi la data când Dumnezeu S-a arătat lui Moise înaintea rugului care ardea. Pentru ce S-ar fi identificat Dumnezeu pe Sine ca Dumnezeu al patriarhilor, decât ca anticipaţie a învierii? În aceeaşi anticipaţie, prin credinţă, Avraam “aştepta cetatea care acre temelii tari, al cârei meşter şi ziditor este Dumnezeu” ( Evrei 11,10 ). S-a sugerat că Isus a citat din Pentateuhul (Exod 3,6.16), deoarece Saducheii credeau numai în inspiraţia cărţilor lui Moise.

Uimite. Vezi la cap. 7,28.

Învăţătura lui Isus. [„Doctrina Lui”, KJV]. Literal, „învăţătura Lui”.

Au auzit Fariseii. [Porunca cea mare, Matei 22,34-40 = Marcu 12,28-34 = Luca 20,39,40. Comentariu major: Marcu]. Pentru comentariul asupra circumstanţelor în care a fost pusă întrebarea cu privire la porunca cea mare vezi la Matei 21,23.28.33; 22,1.15.23 ; Marcu 12,28 .

A astupat gura Saducheilor. [„A adus pe Saduchei la tăcere”, KJV] . Literal, „a pus botniţa Saducheilor” (vezi la v. 12). Deşi Fariseilor se poate să le fi plăcut ca „li s-a pus botniţa” vrăjmaşilor lor inveteraţi, ei invidiau biruinţa lui Isus care adusese la tăcere pe acei duşmani. Nerenunţând la nădejdea ca totuşi să prindă în cursă pe Isus, Fariseii au chemat acum pe unul dintre-ai lor pentru a face o încercare finală de a-L determina pe Mântuitorul să spună ceva care ar fi putut fi interpretat ca fiind contra Legii (vezi la cap. 5,17).

S-au strâns la un loc. Vezi la v. 15.

Un învăţător al Legii. Cineva cunoscător al legilor civile şi religioase ale iudaismului (vezi p.55). Acest anumit „învăţător al Legii” era „unul” dintre Farisei (v. 34), aşa cum erau cei mai mulţi cărturari.

Să-L ispitească. [„Ispitindu-L”, KJV]. Sau, „punându-L la încercare”. Fariseii care au pus întrebarea „ispiteau” pe Isus, în timp ce pe, cât se pare, omul care a pus de fapt întrebarea numai Îl punea la „încercare”. Oricare ar fi fost motivul originar care a dat naştere întrebării, învăţătorul Legii însuşi pare să fi fost onest şi sincer (vezi la Marcu 12,28, 32-34). Evident, el nu era personal împotriva lui Isus.

Învăţătorule. Literal, „Învăţător” (vezi la Luca 10,25).

Cea mai mare poruncă. Deşi această chestiune se ocupa cu principii fundamentale, era totuşi probabil determinată de încercarea rabinică de a aranja toate poruncile Legii intr-o ierarhie a importanţei. Acolo unde cerinţele celei de a doua porunci păreau să fie în conflict, una presupusă a fi „mai mare” obţinea precedenta şi scutea pe om de răspunderea de a calca pe cea „mai mic㔠dintre cele doua (vezi mai departe la cap. 5,19). Aici „mare” înseamnă, de fapt, „cea mai mare”. Fariseii înălţau primele patru precepte ale Decalogului ca fiind mai importante decât ultimele şase şi, drept urmare, dădeau greş când ajungeau la chestiuni de religie practică.

Să iubeşti pe Domnul. Isus citează din Deuteronom 6,5 (vezi la Luca 10,27). Trebuie să fie iubire în inimă înainte ca o persoană să poată începe, în tăria şi prin harul lui Hristos, să ţină preceptele Legii Lui Dumnezeu (cf. Romani. 8,3.4). Ascultarea fără iubire este şi imposibilă şi lipsită de valoare. Dar acolo unde este prezentă, o persoana va porni să-şi ordoneze viaţa în mod automat în armonie cu voia lui Dumnezeu, aşa cum este exprimată în poruncile Sale (vezi la Ioan 14,15; 15,10).

Cu toată inima ta. Scopul lui Hristos în enumerarea diferitelor parţi ale fiinţei unui om e doar încă un fel de a spune că iubirea faţă de Dumnezeu, dacă este cu adevărat prezentă, va pătrunde fiecare aspect al fiinţei omului.

Asemenea. Asemenea ei, adică, fiind întemeiată pe marele principiu al iubirii, şi asemenea ei în cererea atenţiei concentrate şi conlucrării tuturor parţilor fiinţei omului.

Sa iubeşti pe aproapele tău. Vezi la Matei 5,43; 19,19; Luca 10,27-29. Isus citează aici din Levitic 19,18, unde „aproapele” se referă la un semen israelit. Isus, însă, a lărgit definiţia „aproapelui” pentru a cuprinde pe toţi aceia care au nevoie de ajutor (vezi Luca 10,29-37). Legea iubirii faţă de Dumnezeu şi om nu era nicidecum nouă. Isus a fost, totuşi, cel dintâi care a unit ideile din Deuteronom 6,4.5 şi Levitic 19,18 ca rezumând „întreaga datorie a omului”, deşi Mica vine foarte aproape de aceeaşi idee (vezi la Mica 6,8).

Ca pe tine însuţi. Tendinţa naturală a omului este de a se socoti pe sine cel dintâi, indiferent de obligaţiile ce-i revin în legăturile sale cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Pentru a fi pe deplin neegoist în purtarea cu semenii săi, un om trebuie mai întâi să-L iubească pe Dumnezeu mai pe sus de orice. Aceasta este însăşi temelia oricărei purtări drepte.

Legea şi Proorocii. Un idiom ebraic obişnuit desemnând întregul VT (vezi la Luca 24,44). Cu alte cuvinte, Isus afirma ca VT nu este nici mai mult, nici mai puţin decât o expunere a celor doua mari principii enunţate aici – iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de om. În privinţa răspunsului „învăţătorului de Lege” la declaraţia lui Isus vezi la Marcu 12,32

Pe când erau strânşi la un loc Fariseii. [Isus aduce la tăcere pe criticii Săi, Matei 22,41-46 = Marcu 12,35-37 = Luca 20,41-44. Comentariu major: Matei ]. Acum pare că se adunase o mare delegaţie de preoţi ca să asculte la ceea ce ar fi spus Isus (vezi la cap. 21,23.28.33 ; 22,1.15.23.34 ). Marcu notează că Isus încă mai învăţa în Templu (cap. 12,35).

Isus i-a întrebat. Toate cele trei încercări (vezi la v. 15,23,34) de a-L face pe Isus să se incrimineze dăduseră greş. Acum, Isus întoarce atacul împotriva pretinşilor Săi acuzatori.

Despre Hristos. Adic㠄Unsul” sau „Mesia” ( vezi la cap. 1,1 ). Aici Isus foloseşte termenul „Hristos” nu ca un nume personal, ci ca un titlu. Iudeii recunoşteau pe Mesia (Hristos) al profeţiei, dar tăgăduiau, natural, că Isus era Mesia.

Al lui David. [„Fiul lui David”, KJV]. Vezi la cap. 1,1.

Cum atunci? Isus confrunta acum pe critici cu un paradox aparent pe care nu-l pot rezolva, o dilema la care ei n-au avut un răspuns cum n-au avut nici când mai înainte le-a prezentat o întrebare dificilă (vezi cap. 21,25,27).

Fiind insuflat de Duhul. [„În duh”, KJV]. Adic㠄prin inspiraţie”. Marcu spune: „prin Duhul Sfânt” (cap.12,36).

Domnului Meu. Isus aici citează din cartea Psalmilor (vezi Luca 20,42; vezi la Psalmii 110,1; cf. Fapte 2,34; Evrei 1,13).

Cum este El fiul lui? Cu alte cuvinte, daca David Îl numeşte pe Mesia „Domn”, lăsând să se înţeleagă că Mesia este mai bătrân ca David însuşi, cum poate fi Mesia şi „Fiul” lui David şi, în felul acesta ,să fie mai tânăr ca David? Singurul răspuns posibil la întrebarea lui Isus este că Acela care urma să vină ca Mesia trebuia să fi existat înainte de întruparea Sa pe acest pământ. Ca „Domn” al lui David, Mesia nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu; ca „Fiu” al lui David, Mesia era Fiul Omului (vezi la cap. 1,1). Evident, conducătorii iudei nu erau pregătiţi să răspundă la această întrebare din cauza concepţiilor lor eronate cu privire la Mesia (vezi la Luca 4,19). Ei nu ar fi putut răspunde foarte bine la întrebare fără să admită că Isus din Nazaret era Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Deci, punând aceasta întrebare, Isus i-a adus pe Farisei şi pe Cărturari faţă în faţă cu ideea centrală a misiunii Sale pe pământ, deoarece întrebarea aceasta, daca ar fi fost privită sincer şi inteligent, ar fi dus fără îndoială la recunoaşterea mesianităţii Sale.

Nimeni nu i-a putut răspunde. [„Nimeni nu era în stare”, KJV]. Conducătorii iudei şi-au dat seama că era fără rost să-L mai întrebe pe Isus mai departe, deoarece fiecare dilema cu care ei Îl confruntaseră, El o întorsese contra lor şi, făcând aşa, îi dovedise necunoscători ai Scripturii şi incompetenţi de a fi conducătorii spirituali ai poporului. Cel puţin intr-o alta ocazie, Isus i-a confruntat cu o întrebare care i-a pus în încurcătură (cf. cap. 21,23-27). Fiecare încercare de a-L discredita pe Isus s-a dovedit a fi un bumerang.