Toate cuvântările acestea. [Uneltirea trădării. Matei 26,1-5.14-16 = Marcu 14,1.2.10.11 = Luca 22,1-6 = Ioan 12,10.11. Comentariu major: Matei. Vezi diagrama 9, p. 233]. Adică discursul asupra semnelor făgăduitei Lui reveniri şi parabolele, aşa cum sunt relatate în cap. 24 şi 25.

După doua zile. Enunţarea din v. 1 plasează această prezicere cu privire la trădare şi răstignire la câtva timp după discursul relatat în cap. 24 şi 25 (vezi la cap. 24,1). Nu este sigur dacă aceasta era târziu în noaptea zilei de marţi sau miercuri. Comentatorii, gândindu-se la trădarea de joi noaptea şi la cele doua zile în termeni ai socotirii occidentale, plasează în general enunţarea aceasta marţi noaptea. Totuşi s-ar putea ca perioada desemnată să fie mai scurtă. De pildă, potrivit cu terminologia NT, după trei zile şi a treia zi sunt echivalente (vezi p. 248–251) şi s-ar putea ca după trei zile să fie înţeleasă la fel. Cu trădarea cazând joi noaptea, în consecinţă, calculul iudaic ar indica miercuri ca zi în care Hristos a rostit cuvintele acestea. În anul 31 d.Hr., ziua de 14 Nisan, ziua în care a fost junghiat Paştele, a căzut în ziua de vineri (vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 1).

Paştele. Vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 1.

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Va fi dat. [Trădat, KJV]. Gr. paradidomi a da la, a preda la. Isus specifică timpul arestării

Sale.

Preoţii cei mai de seamă. Bărbaţii menţionaţi aici erau fără îndoială cu toţii membri ai Sinedriului, consiliul naţional al iudeilor. Cu câteva săptămâni mai înainte, la scurt timp după învierea lui Lazăr, consiliul hotărâse să dea pe Isus la moarte la cea dintâi ocazie favorabila (Ioan 11,47-53; DA 537-541). Acum, sentimentul popular în favoarea Lui făcuse chestiunea şi mai presantă (DA 557). Cât priveşte expresia preoţii cei mai de seamă, vezi la Matei 2,4. Având în vedere faptul că diferiţi mari preoţi trăiau la data aceea, se poate ca ei erau menţionaţi aici ca preoţii cei mai de seamă.

Cărturarii. Vezi p.55. Dovezi textuale atestă (cf. p 146) omiterea acestor cuvinte.

S-au strâns. Nu se poate spune cu certitudine dacă Matei urmează o ordine strict cronologică şi intenţionează astfel să arate că adunarea preoţilor şi bătrânilor a avut loc cu doua zile înainte de Paşti, sau dacă el dezvoltă subiectul pe teme. S-ar putea ca el doar să redea o exprimare a lui Isus

(v. 2) înainte ca să relateze adunarea preoţilor şi bătrânilor (v. 4,5). Faptul că Matei a grupat diferite evenimente din viaţa lui Hristos pe subiecte şi nu cronologic (vezi la cap. 8,2; 12,1; 13,1; 26,6; etc.) lasă ca o întrebare nerezolvată dacă el a făcut aşa aici. Matei foloseşte cuvântul tote, atunci, de vreo 90 de ori (mai mult decât toţi ceilalţi scriitori NT la un loc), dar nu totdeauna în sensul unei legături strict cronologice între incidentul acesta, astfel introdus, şi cel imediat precedent. Vezi p. 274. S-ar putea reţine că ospăţul din casa lui Simon relatat mai departe în capitolul acesta (v. 6-13) a avut loc aparent în Sabatul precedent, probabil seara (Ioan 12;1.2.12.13; vezi DA 557, 563 [cuvântul deipnon, cina, se referă de obicei la o masă de seară, ca în Ioan 13,2; vezi la Luca 14;12]). Cronologic, ar fi trebuit să fie relatată înainte de naraţiunea din Matei 21 (vezi la cap. 26,5). Adunarea de preoţi şi bătrâni menţionaţi aici pare să fi avut loc în aceeaşi sâmbătă noaptea (vezi DA 558), şi tocmai de la cina lui Simon, Iuda s-a dus la ei cu oferta sa de a-L trăda pe Domnul sau (v. 14,15; DA 563, 564). Cel mai probabil, deci, incidentele relatate în v. 3-15 au avut loc sâmbătă noaptea precedentă, dar Matei le plasează aici datorită legăturii lor însemnate cu relatarea trădării lui Isus.

Pentru o tratare a ocaziei imediate care a dat naştere acestei adunări a conducătorilor iudei, vezi DA 557, 558. Aceasta pare să fi fost cea dintâi adunare secretă a lui Iuda cu conducătorii iudei (DA 563, 564). El pare să se fi întâlnit cu ei a doua oară înainte de Sfânta Cina, joi noaptea (DA 720), poate marţi noaptea.

Curtea. [Palatul, KJV]. Acolo unde Isus a apărut mai târziu înaintea lui Ana şi Caiafa (vezi v. 58), probabil lângă curtea Templului sau înăuntrul ei. Vezi harta în faţa p. 545. Caiafa. Vezi la Luca 3,2.

S-au sfătuit. Cea dintâi consfătuire serioasa a lor cu privire la Isus avusese loc cu doi ani mai înainte (Ioan 5,16; DA 213). O altă sesiune de felul acesta fusese ţinută mai recent, imediat după învierea lui Lazăr (DA 558; Ioan 11,47-53). Consultarea din Matei 26,4 pare să se fi ţinut sâmbătă noaptea înainte de răstignire (vezi la v. 3), iar alta a urmat marţi dimineaţa (DA 593).

Cu vicleşug. Mai ales după învierea lui Lazăr, popularitatea sporită a lui Isus i-a umplut pe conducătorii iudei de teamă (DA 558). Evenimentele primelor câteva zile ale săptămânii serviseră numai pentru a intensifica sentimentul poporului că în Isus naţiunea găsise Conducătorul de care vorbiseră profeţii, iar Fariseii exclamaseră în adevărată încurcătură: Vedeţi că nu câştigaţi nimic; iată că lumea se duce după El! (Ioan 12,19; DA 570, 572, 590, 594). O criză era iminentă şi, dacă nu puteau să-L înlăture, propria lor cădere apărea ca sigură. Ei simţeau că trebuia să lucreze repede şi în taină. În plus, o răscoală populară în sprijinul lui Isus ca Împărat-Mesia (vezi DA 558, 570-572, 590) ar fi atras puterea oprimantă a Romei cu şi mai mare fermitate asupra naţiunii. Pe de alta parte, arestarea făţişă a lui Isus ar fi putut să aprindă o revolta populară în favoarea Lui.

Nu în timpul praznicului. Sentimentul popular în mijlocul mulţimilor adunate în Ierusalim pentru a sărbători Paştele, evenimentul care marca întâia eliberare a lui Israel ca naţiune, era puternic în favoarea proclamării lui Isus ca Împărat–Mesia (vezi la v. 4). N-ar fi fost prudent, raţionau conducătorii, să se ocupe de Isus până când aceste mulţimi n-ar fi plecat din cetate. Dar, când deliberările lor ajunseseră la punctul acesta, Iuda a venit cu o propunere care aparent le-a schimbat planurile (v. 14,15). Se pare că Matei inserează aici naraţiunea ospăţului din casa lui Simon (v. 6-13), care a avut loc în Betania, în timp ce preoţii şi Fariseii erau în şedinţă în palatul lui Caiafa în Ierusalim, ca explicaţie a schimbării de planuri. După mustrarea primita la ospăţ, Iuda s-a dus direct la palat şi acolo a făcut aranjamentul trădării lui Isus.

Turburare. Vezi la v. 4. Aceasta a fost probabil sâmbătă noaptea înainte de răstignire (vezi la

v. 3). Ziua următoare a fost martoră la marea demonstraţie populară care-L aclama pe Isus, Împărat-Mesia, când a intrat în Ierusalim în triumf (vezi la cap. 21,1-11; DA 570-572). Fără îndoială, când preoţii au pornit să-L întimpine pe Isus pe creasta Muntelui Măslinilor şi-au dat seama că bănuielile lor cele mai rele s-au împlinit (vezi DA 578, 580, 581).

Betania. [Ospăţul lui Simon, Matei 26,6-13 = Marcu 14,3-9 = Luca 7,36-50 = Ioan 12,1-9. Comentariu major: Matei şi Luca. Vezi harta de la p. 224; diagramele 7, 9, p.231, 238]. Cu privire la timpul ospăţului, vezi DA 557. Comentatorii neaga în general faptul că ospăţul din Luca 7,36-50 trebuie să fie identificat cu cel relatat aici de către Matei (precum şi de către Marcu şi Ioan) şi-l atribuie lucrării galileene, cu peste un an şi jumătate mai înainte. Pentru o expunere a motivelor pentru care comentariul acesta crede că un singur ospăţ este descris de către toţi patru scriitori ai Evangheliei, vezi Nota adiţională la Luca 7.

Simon. Un Fariseu (Luca 7,36-40) pe care Isus îl vindecase de înspăimântătoarea lepră. El se considera ucenic, se asociase pe faţă cu discipolii lui Isus, dar nu era cu totul convins de mesianitatea Lui (DA 557, 566; Luca 7,39). Ospăţul a fost ţinut în cinstea lui Isus. Lazăr era şi el un oaspete de onoare, Marta servea, iar Maria Magdalena pe care Simon o dusese în păcat şi pe care Isus o vindecase de posesiunea demonică, era şi ea de faţă (DA 558, 559; vezi Nota adiţională la Luca 7).

Leprosul. Nu că era lepros la data aceea, deoarece atunci ar fi fost exclus din societate (vezi la Marcu 1,40). Isus îl vindecase cu câtva timp mai înainte de lepra, iar el, la rândul lui, a dat ospăţul acesta ca o expresie a aprecierii pentru ceea ce făcuse Isus pentru el (DA 557).

O femeie. Aceasta era Maria, sora Martei şi a lui Lazăr (Ioan 12,1-3; vezi Nota adiţională la Luca 7). Un vas de alabastru. [O cutie de alabastru, KJV]. Vezi la Luca 7,37. Potrivit cu Marcu 14,3,

vasul [cutia] sau butelia, trebuia să fie spartă pentru ca ceea ce conţinea să fie eliberat.

Mir. Gr. muron, alifie. Marcu îl identifica numindu-l nard (vezi la Luca 7,37).

Scump. [Preţios, KJV]. Adică, costisitor, un înţeles ataşat mai înainte la cuvântul preţios.

Sta. Literal, “înclinat (vezi la Marcu 2,15).

Pe capul Lui. Matei şi Marcu vorbesc şi unul şi altul despre ungerea capului lui Isus, în timp ce Luca şi Ioan menţionează ungerea picioarelor. La prima vedere aceasta ar părea sa fie o discrepanţă între cele doua relatări; totuşi, nu există motiv temeinic pentru a pune la îndoială faptul că şi una şi cealaltă a fost făcută (cf. Psalmii 133,2).

Ucenicilor. Potrivit cu Ioan 12,4.5, protestul a început cu Iuda. Ceilalţi ucenici pare să nu i se fi alăturat la critica, care era probabil exprimată în şoapte care circulau în jurul mesei.

Risipa aceasta. Iuda a luat în nume de rău faptul că parfumul nu fusese vândut şi banii puşi în tezaurul comun, unde el ar fi putut să aibă personal acces la ei, pentru că era un hoţ (Ioan 12,6).

Vinde foarte scump. Potrivit cu Marcu 14,5, valoarea apreciată era de peste 300 de dinari. În argint actual, la greutate, 350 de dinari ar valora astăzi 33,94 dolari (vezi p.49). Dar un dinar era salariul pe o zi (vezi la Matei 20,2); în felul acesta 300 de dinari ar fi practic echivalent cu venitul anual al unui muncitor obişnuit.

Săracilor. Iuda, cel care vorbea (vezi la v. 8), ştia foarte bine că legea iudaică făcea din îngrijirea săracilor o răspundere hotărâtă a acelora care se bucurau de împrejurări mai bune (Deuteronom 15,7-11; etc.) şi că atenţia faţă de nevoile lor era privită ca meritorie. Vezi la Matei 5,3.

A auzit. [A înţeles, KJV]. Adică, Isus Şi-a dat seama. Vezi la Marcu 2,8.

Pe săraci îi aveţi totdeauna. Isus nu pune la îndoială datoria noastră faţă de săraci, El doar spune că sunt datorii care o întrec pe aceasta.

Nu mă aveţi totdeauna. Nici chiar cei mai intimi asociaţi ai lui Isus nu-şi dădeau seama de ceea ce va aduce o nouă săptămână! Numai Maria părea să înţeleagă, deşi neclar, ceea ce stătea înainte (vezi DA 559). Dorinţa ei fierbinte de a face ce a putut (Marcu 14,8), a fost foarte mult apreciată de Isus când era pe punctul de a întimpina ceasul crizei care-I stătea înainte.

În vederea pregătirii Mele pentru îngropare. [Pentru îngroparea Mea, KJV].Intenţia originară a Mariei fusese de a folosi nardul pentru pregătirea trupului lui Isus pentru îngropare (DA 559, 560; cf. Marcu 16,1), dar evident Duhul lui Dumnezeu a impresionat pe Maria să-l folosească în schimb cu prilejul acesta.

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Evanghelia aceasta. Isus a anticipat clar proclamarea Evangheliei Sale (vezi la Marcu 1,1) pretutindeni (vezi la Matei 24,14). Aceia care afirma că Isus nu a intenţionat să înfiinţeze o religie ar face bine să mediteze la afirmaţia aceasta.

Pomenirea ei. Sau în amintirea ei (RSV). Actul de devoţiune al Mariei reflecta exact acelaşi spirit care L-a mânat pe Isus să coboare pe acest pământ întunecat (Filipeni. 2,6-8).

Iuda Iscarioteanul. În ce priveşte o schiţă a lui Iuda, vezi la Marcu 3,19 (cf. DA 716-722).

S-a dus la. În privinţa legăturii acestui eveniment cu acelea prezentate mai înainte în acest capitol, vezi la v. 3, 5. Predica din sinagoga de la Capernaum cu vreun an mai înainte (Ioan 6,22-65), fusese momentul critic din istoria lui Iuda (DA 719). Deşi pe dinafară a rămas cu cei doisprezece, în inima el Îl părăsise pe Isus. Acum lăudarea de către Isus a actului de devoţiune a Mariei la ospăţul lui Simon, care era o condamnare indirectă a propriei sale atitudini, a îmboldit pe Iuda la acţiune (DA 563, 564, 720). Cât de straniu că actul suprem de iubire al Mariei pentru Isus a provocat pe Iuda la fapta lui supremă de neloialitate! Ducându-se la “preoţii cei mai de seamă, Iuda a acţionat sub inspiraţia celui rău (Luca 22,3)

Ce vreţi să-mi daţi ? Avantajul personal era pe locul cel mai de sus în mintea lui atunci când Iuda se oferea să-L trădeze pe Domnul sau. De fapt, folosul personal ajunsese să devină motivul dominant al întregii sale vieţi.

Şi-L voi da în mâinile voastre. Oferta lui Iuda a rezolvat dilema conducătorilor din Ierusalim. Ei doreau să-L aducă la tăcere pe Isus, dar erau paralizaţi de teama de popor (vezi la v. 5). Problema lor era cum să aresteze pe Isus fără să provoace o revoltă populara în favoarea Lui. Vezi la v. 16.

Treizeci de arginţi. Gr. arguria, considerate aici a se referi la sicli, care în zilele lui Hristos, erau echivalenţi stateres-ilor greceşti (vezi la cap. 17,24.27) şi tirianei tetradrachma. Cel din urma cântarea atunci cam 46 oz troy, şi ar valora astăzi cam 42 cenţi. Prin urmare, treizeci de arginti ar valora astăzi cam 12,60 dolari. Treizeci de sicli de argint era preţul tradiţional al unui sclav (Exod 21,32). Comparaţi prezicerea din Zaharia 11,12.

Prilej nimerit. Gr. eukairia, un timp favorabil, adică, unul corespunzător cu cerinţele conducătorilor naţiunii (vezi la v. 4, 5). Iuda procura veriga lipsă din complotul preoţesc contra lui Isus – un mijloc convenabil (Marcu 14,11) pentru arestarea lui Isus fără ştirea norodului [în absenţa poporului] (Luca 22,6; cf. Marcu 14,1.2). Nu este de mirare că preoţii şi bătrânii s-au bucurat (Marcu 14,11).

Ziua întâi [Pregătirea pentru Paşte, Matei 26,17-19 = Marcu 14,12-16 = Luca 22,7-13. Comentariu major: Matei]. Marcu face observaţia în plus că era ziua întâia a praznicului Azimilor, când jertfeau Paştele (Marcu 14,12 ). Luca identifică ziua ca fiind timpul “în care trebuia jerfite Paştele. Denumirea ziua întâia a praznicului Azimilor, pentru ziua când Paştele era jertfit, este oarecum neobişnuită. În mod normal, ziua de 14 Nisan este desemnată ca ziua pentru jertfirea mielului Pascal şi ziua de 15 Nisan, ca ziua întâia a Azimilor (Levitic 23;5.6; vezi vol. II, p.105). Din cauza strânsei legături dintre Paşte şi Praznicul Azimilor, cei doi termeni erau uneori folosiţi unul în locul altuia, iar întreaga sărbătoare, numită prin unul sau altul dintre cele doua nume (vezi Talmud Pesahim 5, ed. Soncino, p. 15-17; cf. Iosif, Antichităţi ii 15.1 [ 315-317 ]).

Incidentul de faţă a avut loc joi. Cu privire la legătura dintre acest eveniment şi Paşte, şi pentru aparenta discrepanţă dintre scriitorii sinoptici şi Ioan cu privire la data Paştelui, vezi Note adiţionale de la sfârşitul capitolului, nota 1.

Azimilor. Vezi la Exod 12,8; Levitic 23,6, Numeri 28,17; Deuteronom 16,3.8; vezi vol. I, p. 709, vol. II, p. 108.

Ucenicii au venit. Capul gospodăriei avea răspunderea de a face aranjamente pentru celebrarea Paştelor, aşa cum avea pentru toate celelalte interese religioase ale familiei. El era, intrun anumit sens, preotul familiei. Fiind, din punct de vedere spiritual, membri ai familiei lui Isus (DA 349), ucenicii s-au adresat în mod natural Lui pentru instrucţiuni cu privire la pregătirea lor pentru Paşte. Pe cât se pare, era joi dimineaţa, 13 Nisan, când ei au venit la Isus (vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 1), deoarece ei au serbat Paştele împreună în aceeaşi noapte (vezi Matei 26,17; Marcu 14,12.16-18; Luca 22,7.8.13-15).

Unde vrei�? Se pare că nici ucenicii cei mai intimi ai lui Hristos (Luca 22,8; cf. DA 292) încă nu ştiau în amănunt, cel puţin, ce planuri avea Isus pentru cina Paştelor. Pare evident, deci, că Iuda nu cunoştea nici el nimic. Fără încetare, de la întâia lui legătură cu Sinedriul, sâmbătă noaptea trecută (vezi la Matei 26,3.5) şi mai ales de la al doilea contact al său cu ei, care probabil a avut loc marţi noaptea (DA 645, 655, 716, 720), Iuda căuta un prilej nimerit pentru a-L trăda pe Hristos (vezi la v. 16). Unii au sugerat că situaţia aceasta poate ar fi explicat faptul că Isus a aşteptat până aproape în ultimul moment înainte de a face aranjamente pentru Paşte. Totuşi, chiar şi atunci, instrucţiunile pe care El le-a dat lui Petru şi Ioan, erau de aşa natura încât nici ei şi nici restul celor doisprezece nu ştiau unde vor celebra Paştele. Numai ceva mai târziu în aceeaşi zi, la reîntoarcerea lui Petru şi a lui Ioan, toţi au ştiut unde urmau sp fie, iar Iuda ar fi avut puţin timp de a face planuri pentru trădarea lui Isus în mâna conducătorilor în timpul orei liniştite pe care El a petrecut-o cu ucenicii Săi în odaia de sus. Precauţiunile acestea poate au fost luate deoarece Isus a ales să nu fie molestat în timpul ocaziei aceleia sacre, ultima dată când El urma să fie împreună cu cei doisprezece, deoarece avea să le dea instrucţiuni foarte importante.

Paştele. Vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului. Nota 1.

Duceţi-vă în cetate. S-ar părea ca Isus petrecuse noaptea, adică noaptea de miercuri, afară din Ierusalim. De vineri până marţi petrecuse nopţile în Betania, probabil în casa lui Lazăr (DA 557; vezi la cap. 21,17). Marţi noaptea a rămas pe Muntele Măslinilor (vezi DA 674, 685). Nu ni se spune unde a petrecut miercurea şi noaptea de miercuri (vezi la cap. 21,17; 26,2). Iuda a mers a doua oara la conducătorii iudei probabil marţi, a completat aranjamentele pentru vinderea Domnului său şi a căzut de acord să o facă la unul din locurile în care Se retrăgea El (DA 645, 716; vezi la v. 4). Isus cunoştea conspiraţia secretă a lui Iuda contra Lui şi unii au sugerat că se poate ca El să fi schimbat în mod deliberat locul său de odihnă pentru a dejuca planurile lui Iuda (vezi Ioan 6,64).

La cutare om. Gr. deina, un astfel, sau aşa şi aşa, o desemnare pentru un om pe care cel care vorbeşte nu doreşte să-l numească. Isus nu a numit persoana. El avea în minte, dar a dat un semn după care cei doi ucenici trimişi la lucrarea aceasta puteau să-l recunoască atunci când îl întâlneau. Pe temeiul textului din Fapte 12,12 (cf. Fapte 1,13), tradiţia a făcut presupunerea că tatăl lui Ioan Marcu era proprietarul casei şi că în casa lui era odaia de sus care a devenit locuinţa celor doisprezece şi sediul bisericii în Ierusalim la data aceea. Vezi la Marcu 14,51.

Învăţătorul zice. Cuvintele acestea sugerează că proprietarul casei Îl cunoştea pe Isus şi Ii era prozelit. Poate, ca Simon din Betania (DA 557), Nicodim (Ioan 19,39; DA 177) şi Iosif din Arimatea (Matei 27,57), omul acesta era deja un discipol al lui Isus.

Vremea Mea. La începutul lucrării Sale Isus comentase asupra faptului că timpul, sau ceasul Lui încă nu venise (vezi Ioan 2,4; 7,6.8.30; cf. cap. 8,20). Prin aceasta, Isus vrea să spună în general că încă nu venise timpul ca lucrarea Lui sa se sfârşească şi moartea Lui să aibă loc. Acum, când ziua trădării Lui se arătase, a spus, în cuvinte pline de o nemărginită însemnătate, ca vremea Lui era aproape. Mai târziu, chiar în noaptea aceea, El a spus: A sosit ceasul (Ioan 17,1).

În casa ta. În vremea lui Isus, Paştele era serbat în cuprinsul cetăţii Ierusalim şi toate casele de acolo trebuiau sa fie puse la dispoziţia peregrinilor care luau parte la sărbătoare. Pentru un timp, în conformitate cu instrucţiunile date când a fost instituit primul Paşte (Exod 12,22), participanţilor la masa de Paşte li s-a cerut să rămână până dimineaţa în casa în care luaseră parte la ea. Numărul crescând al peregrinilor care luau parte la Paşte a făcut necesara cu timpul permisiunea de a se retrage de la masa de Paşti la locuri de găzduit intr-o zonă liniştită şi precis definită în imediata vecinătate a Ierusalimului.

Au pregătit Paştele. Pregătirea cuprindea probabil următoarele: controlarea încăperii în privinţa a ceea ce era dospit, maturarea odăii şi mobilarea ei cu o masă, paturi sau perne şi unelte necesare pentru servirea mesei. Deşi Inspiraţia nu spune nimic specific cu privire la un miel în legătură cu cina pe care a mâncat-o Isus împreună cu ucenicii Săi, pare îndoielnic să fi celebrat masa pascală fără miel (vezi Marcu 14,12.16.17.18; Luca 22,7.8.13-15). În acord cu aceasta, Petru şi Ioan trebuie sa fi cumpărat un miel, să-l fi junghiat şi să-l fi fript. De asemenea, trebuie să fi pregătit azime, ierburi amare, sos şi vin. Pregătirile acestea, fără îndoială, trebuie să fi ocupat o parte considerabilă a zilei şi poate că Petru şi Ioan s-au reîntors către seară.

Seara [Când a venit seara, KJV]. [Celebrarea Paştelui, Matei 26,20 = Marcu 14,17.18 = Luca 22,14-16. Comentariu major: Luca]. Aceasta avea loc joi noaptea, în cursul primelor ore ale zilei de 14 Nisan (vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 1).

Pe când mâncau. [Trădarea demascată, Matei 26,21-25 = Marcu 14,18b-21 = Luca 22;21-23 = Ioan 13,21-30. Comentariu major: Matei şi Ioan]. Evangheliştii Matei şi Marcu nu pomenesc întâmplarea cu spălarea picioarelor ucenicilor (Ioan 13,1-17). De asemenea, în naraţiunile lor, Matei şi Marcu inversează ordinea Cinei Domnului şi identificarea trădătorului. Relatarea din Luca este mai apropiată de ordinea cronologică, deoarece Iuda, înainte de a părăsi odaia de sus a luat şi din pâine şi din vin, aşa cum a instituit Isus Cina Domnului (DA 653).

În conformitate cu Mişna (vezi Pesahim 10, ed. Soncino a Talmudului, p. 532-623), ritualul mesei de Paşte era următorul: 1) Capul familiei sau al grupului care celebra cina laolaltă amesteca primul pahar de vin şi-l dădea celorlalţi rostind o binecuvântare asupra zilei şi asupra vinului. 2) Apoi săvârşea o spălare rituala a mâinilor sale. 3) Apoi era întinsă masa. Alimentele servite la masa pascală constau din mielul pascal, azime, ierburi amare, lăptuci şi alte zarzavaturi şi un sos condimentat numit charoseth, făcut din migdale, curmale, măsline, stafide, mirodenii şi oţet. La momentul acesta unele zarzavaturi erau mâncate ca aperitive. 4) Un al doilea pahar de vin era făcut sa treacă de la persoană la persoană făcând parte din cerc, şi capul familiei explica însemnătatea Paştelui. 5) Prima parte a cântării de Paşte, care consta din Psalmii 113 şi 114, era cântată. 6) Participanţii mâncau apoi mâncarea de Paşte. Capul familiei mulţumea pentru pâinile nedospite, le frângea şi dădea câte o parte fiecărui oaspete. Apoi erau mâncate bucăţi din mielul Pascal. 7) Al treilea pahar de vin era apoi dat şi era rostită binecuvântarea asupra mâncării. 8) Un al patrulea pahar de vin era dat, după care toţi se uneau în a doua parte a cântării solemne, constând din Psalmii 115 la 118.

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Unul din voi. Potrivit cu relatarea, aceasta este prima dată când Isus a anunţat că unul din cei doisprezece urma să fie tratatorul Lui. Toţi au fost surprinşi, dar încă nimeni nu îl bănuia pe Iuda. Cel din urma, însă, a început să-şi dea seama acum că Isus citea taina lui întunecată ca pe o carte deschisă. În acord cu DA 653, 654, cele cinci afirmaţii ale lui Isus care îl descopereau pe conspirator au fost pronunţate în următoarea ordine progresivă: 1) Cuvintele: Nu toţi sunteţi curaţi (Ioan 13,11) au fost rostite în cursul spălării picioarelor. 2) Afirmaţia următoare: Cel ce-Mi mănâncă pâinea şi-a ridicat călcâiul împotriva Mea (Ioan 13,18), a fost făcută atunci când ucenicii şi-au luat din nou locul la masă. 3) Anunţarea din Matei 26,21: Unul din voi Mă va vinde, a urmat câteva minute mai târziu. 4) Cuvintele: Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde ( v. 23 ), probabil au venit la vre-un punct în cursul Cinei Domnului. 5) Recunoaşterea finală: Da, … tu eşti [Tu ai zis] (v. 25), a venit la sfârşitul Cinei Domnului şi L-a făcut pe Iuda sa părăsească imediat odaia. Comparaţi Psalmii 41,9.

Vinde. Gr. paradidomi , a da la, sau a preda la. În cel puţin patru ocazii înainte de aceasta, Isus a amintit de trădarea Sa (vezi Matei 17,22; 20,18; 26,2; Ioan 6,64.70.71).

Nu cumva sunt eu, Doamne? Forma întrebării în textul grec implică faptul că era aşteptat un răspuns negativ, ca şi cum ar fi zis: Nu este aşa, Doamne, că nu sunt eu? Din partea lui Iuda, desigur, forma aceasta de întrebare era folosită ca o înşelăciune.

Cel ce a întins cu Mine mâna în blid. Vezi la v. 21. Isus a făcut afirmaţia aceasta ca răspuns la o întrebare pusă Lui de către Ioan (Ioan 13,23-26), dar Iuda nu auzise întrebarea (DA 654). Degetele erau folosite pentru a mânca mâncarea de Paşte. Blidul la care se refera aici, era charoseth-ul sau sosul folosit împreună cu azimile şi cu ierburile amare (vezi la Matei 26,21).

Acela. În vechime, încălcarea drepturilor ospitalităţii caracteriza pe un om ca fiind cu totul dincolo de marginile respectabilităţii. În ţările orientale, chiar şi azi, un om va evita să mănânce la aceeaşi masă cu cineva de la care ar vrea să tragă vreun folos, sau chiar cu cineva pe care nu vrea să-l aibă ca prieten.

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Se duce. [Merge, KJV ]. Gr. hupago , un blând sinonim al morţii.

După cum este scris. Isus probabil Se refera la pasaje ca Psalmii 22 şi Isaia 53.

Vai. Faptul că inspiraţia a prezis conspiraţia lui Iuda, nu-l absolvă în nici un fel pe acesta de răspunderea lui personala în aceasta problemă. Dumnezeu nu-l predestinase sa-şi trădeze Domnul. Decizia lui Iuda constituia o alegere deliberată din partea lui.

Să nu se fi născut. Comparaţi cap. 18,5.

Iuda. Vezi la Marcu 3,19. Iuda nu auzise cele spuse de Hristos cu privire la el ca fiind trădătorul (vezi la Matei 26,23). În confuzie, el tăcuse în timp ce ceilalţi întrebau: Nu cumva sunt eu ? şi tăcerea lui l-a făcut să fie remarcat (DA 654).

Da, … tu eşti. [Tu ai spus, KJV]. Vezi la v. 21. Afirmaţia aceasta era un fel indirect, poate uşor ambiguu, de a zice “Da (cf. v. 64). Ceilalţi ucenici, cu excepţia posibilă a lui Ioan (vezi Ioan 13,25-27), n-au prins importanta afirmaţiei finale a lui Isus către Iuda (vezi Ioan 13,28). Dar Iuda şi-a dat seama pe deplin că Isus îi înţelesese secretul şi a plecat imediat pentru a treia lui consfătuire cu conducătorii iudei (Ioan 13,31; DA 654, 655).

Pe când mâncau. [Cina Domnului. Matei 26,26-29 = Marcu 14,22-25 = Luca 22,17-20. Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 225; diagramele p. 232, 233 ]. Adică, Cina pascală. Isus a luat o pâine. [Isus a luat pâine, KJV]. Evident, o pâine nedospită, de Paşte. A binecuvântat. [A binecuvântat-o, KJV]. Unii au sugerat că Isus se poate să fi rostit binecuvântarea iudaică: Binecuvântat eşti tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii, care

faci să iasă pâine din pământ.

Luaţi, mâncaţi. Aşa cum trupul afla hrană în pâinea literală, tot aşa sufletul urmează să afle hrană spirituală în adevărurile rostite de Hristos.

Acesta este trupul Meu. Unii au interpretat literal această enunţare figurată a lui Isus, uitând se pare, că El adesea a vorbit figurat despre Sine. De pildă: Isus a zis: Eu sunt uşa (Ioan 10,7) şi calea (Ioan 14,6). Dar toţi sunt de acord că prin aceasta El nu se transforma în uşă sau cale. Că Isus vorbea figurat despre pâine, devine destul de clar din Luca 22,20 (cf. 1 Corinteni 11,25): Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu. Daca pâinea devenea faptic însuşi trupul Lui, prin acelaşi proces, paharul trebuia ca să devina literal legământul cel nou. Verbul este din propoziţia acesta este trupul Meu este folosit în sensul de reprezintă aşa cum este în Marcu 4,15-18; Luca 12,1; Galateni 4,24.

Un pahar. [Paharul, KJV]. Acesta era paharul folosit la celebrarea serviciului pascal. Paharul conţinea must curat de struguri (vezi DA 653), neatins de fermentare şi probabil diluat cu apă în acord cu obiceiul iudaic contemporan. Nu este cunoscută metoda folosită în vechime pentru a păstra mustul de struguri în stare nefermentată, de la culesul viilor cu vreo şase luni înainte de sezonul Paştelui. În anumite părţi ale Orientului antic de astăzi, totuşi aceasta se face prin deshidratarea parţială a mustului de struguri şi păstrarea lui intr-o stare semi-închegată. Adăugarea cantităţii cerute de apă îl readuce la starea lui originară. Suc de struguri se poate face şi din stafide.

A mulţumit. Vezi la v. 21.

Beţi toţi. Traducerea engleză lasă neclar faptul dacă Isus a spus literal: Beţi din el, voi toţi. Cuvântul toţi se refera la ucenici, nu la vin. Nimeni nu trebuia să-l treacă cu vederea.

Acesta este sângele Meu. După cum pâinea reprezenta trupul lui Isus, tot aşa vinul reprezenta sângele Lui (vezi la v. 26).

Legământului. [Testamentului, KJV; Legii, G. Gal.]. Sângele lui Isus vărsat pe Golgota a ratificat, sau a făcut valabil, noul legământ, sau testament, la fel cum sângele de boi a reprezentat ratificarea vechiului legământ (Exod 24,5-8; Evrei 9,15-23; cf. Galateni3,15). Dacă nu ar fi avut loc moartea înlocuitoare a lui Hristos, planul mântuirii nu ar fi devenit o realitate. Chiar şi cei mântuiţi în timpurile VT erau mântuiţi în virtutea jertfei viitoare (Evrei 9,15). Ei erau mântuiţi când priveau înainte în credinţă, tot aşa cum oamenii află mântuire astăzi privind înapoi la moartea lui Hristos. Pentru o tratarea mai amănunţită a naturii noului legământ, vezi la Evrei 8,8-11.

Se varsă pentru mulţi. [Vărsat pentru mulţi, KJV]. Natura înlocuitoare a morţii ispăşitoare a lui Hristos, este clar afirmată (cf. Isaia 53,4-6.8.10-12). Luca zice: se varsă [vărsat] pentru voi, adică, vărsat în favoarea voastră (cap. 22,20). Comparaţi şi Matei 20,28.

Ieremiatarea. Gr. aphesis eliberare, iertare, scuzare, de la verbul aphiemi, a trimite, “a da drumul, a ierta (vezi la cap. 6,12). Cuvântul este folosit în papirusuri pentru eliberarea captivilor şi pentru iertarea de datorie sau de pedeapsă. Aici, înţelesul iertare este de preferat (vezi Ioan 3,16; cf. Matei 20,28).

Nu voi mai bea. Cuvântul de acum încolo lasă să se înţeleagă că Isus a băut din pahar cu ocazia aceasta. Aşa cum ucenicii urmau să bea din pahar în amintirea lui Isus până va veni El (1 Corinteni 11,25.26), El Însuşi urma să Se abţină de la el până Îl va bea… nou cu ei în Împărăţia Tatălui Său.

Până în ziua când. [Până în ziua aceea, KJV]. S-ar putea ca Isus să Se refere aici la ospăţul nunţii Mielului (Apocalipsa 19,9). După cum Ultima Cina era strâns legată de marele eveniment care a făcut cu putinţă planul mântuirii, tot aşa cina nunţii Mielului va celebra triumful acelui plan.

Nou. Aceasta nu se refera la vin nou în contrast cu vinul fermentat, ci la faptul că totul în împărăţie va fi nou (Apocalipsa 21,5).

Împărăţia Tatălui Meu. Sorbirea din paharul împărtăşirii urma să vestească [arate moartea Domnului până va veni El (1 Corinteni 11,26). El este o chezăşie din partea lui Dumnezeu că împărăţia va deveni cândva o realitate şi din partea noastră, de credinţă în făgăduinţa că aşa va fi. Rânduiala mesei Domnului leagă întâia venire cu a doua. Serviciul împărtăşirii era menit să păstreze vie nădejdea celei de a doua veniri în mintea ucenicilor, ca şi amintirea morţii Lui înlocuitoare (vezi 1 Corinteni 11,25.26; cf. DA 659).

Au cântat cântarea. [Au cântat o cântare, KJV]. [Retragerea în Ghetsemani, Matei 26,30 = Marcu 14,26 = Luca 22,39. Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 225; diagramele p. 232, 233]. Psalmii 115 la 118 erau de obicei cântaţi la sfârşitul mesei pascale. Cu privire la relatarea sfatului dat de Isus ucenicilor în odaia de sus şi pe calea spre Ghetsemani, vezi Ioan 14 la 17.

Muntele Măslinilor. Numit aşa din cauza livezilor de măslini de pe pantele lui.

Iosif se referă la el prin numele acesta ( Antichităţi VII 9.2 [ 202 ]; XX 8.6; Război V 2.3 [ 70 ]; etc. ). Muntele Măslinilor este numele în general aplicat la partea apuseană a masei muntoase direct dincolo de Valea Chedronului, la est de Ierusalim. Vârful nordic al Muntelui Măslinilor ajunge la o înălţime de 2.723 picioare, cam cu 350 de picioare mai înalt decât nivelul zonei Templului din cetate. Vezi la cap. 21,1; 24,1. Se crede că, înainte ca Titus să fi distrus orice pom din jurul Ierusalimului, Muntele Măslinilor era acoperit cu livezi de măslini, livezi de smochini cu mirti şi alte tufişuri. Betania, cam la 2 mile la est de cetate, era situată pe panta sud-estica a muntelui. Vezi ilustraţia din faţa p. 513.

O pricină de poticnire. [O avertizare pentru Petru şi cei zece, Matei 26,31-35 = Marcu 14,27-31 = Luca 22,31-38 ( = Ioan 13,36-38 ). Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 225 ]. Gr. skandalizo (vezi la cap. 5,29). Isus a spus cuvintele acestea de avertizare şi indemn când El şi ucenicii Săi au început să coboare din cetate către Valea Chedron în drum spre Muntele Măslinilor (DA 672, 673). Observaţi, însă, că avertizarea din Ioan 13,36-38 a fost dată în camera de sus.

Noaptea aceasta. Timpul era probabil o oră sau mai mult înainte de miezul nopţii, în cursul primelor ore ale lui 14 Nisan vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 1).

Este scris. Isus citează Zaharia 13,7.

Oile. Isus aplica prezicerea aceasta la fuga ucenicilor în clipa arestării Lui, o oră sau mai mult, mai târziu (v. 56).

După ce voi învia. Având să dea piept cu trădarea, condamnarea şi moartea, Isus vorbeşte cu asigurare plina de încredere despre învierea Sa. Stabilirea precisa făcută cu ucenicii de a-i întâlni din nou în Galileea, ar fi putut să fie pentru ucenici o sursă de încurajare în timpul orelor amare de dezamăgire care stăteau chiar în faţa lor, dar se pare că ei au uitat-o (vezi la v. 33).

Petru. Petru a fost adesea purtător de cuvânt pentru ucenici (vezi cap. 14,28; 16,16.22; 17,4.24). Aici însă, se pare că el a vorbit numai pentru sine, ca simţindu-se superior colegilor săi ucenici. Cuvintele lui Isus relatate în cap. 26,31.32 pare ca n-au făcut impresie reala asupra lui. Răspunsul lui impulsiv era caracteristic (vezi la Marcu 3,16), dar nu prea bine cugetat.

Adevărat. Pentru comentariu, vezi la cap. 5,18.

În noaptea aceasta. Vezi la v. 31. Avertizarea aşa cum este relatată în Ioan 13,38 a fost dată pe când Isus şi cei doisprezece erau încă în camera de sus; aici este dată din nou pe drumul către Ghetsemani (DA 673). Atât prezicerea, cât şi împlinirea ei sunt relatate în toate cele patru Evanghelii.

Înainte de a cânta cocoşul. Marcu zice: înainte de a cânta cocosul de doua ori (Marcu 14,30). Cântatul cocoşilor era denumirea obişnuită pentru zorii dimineţii. De exemplu, Mişna (Tamid 1.2, ed. Soncino a Talmudului, p.2 ) lămureşte că oricine dorea să îndepărteze cenuşa de la altar, obişnuia să se scoale de dimineaţa şi să se îmbăieze înainte ca să vină supraveghetorul. La ce ora venea supraveghetorul? El nu venea totdeauna la aceeaşi ora; uneori venea la cântatul cocoşilor, alteori puţin mai devreme sau puţin mai târziu. În ce priveşte relaţia dintre cântatul cocoşilor şi străjile de noapte, vezi p. 50.

Chiar daca ar trebui să mor. De fapt Petru avea o intenţie bună, dar nu ştia despre ce vorbeşte. Comparaţi nobila mărturisire de credincioşie a lui Rut faţă de Naomi (Rut 1,16.17) şi admirabila ei credincioşie în trăirea potrivit cu ea.

Au spus acelaşi lucru. Cât de puţin cunoşteau ucenicii împrejurările care aveau să se dezvolte în curând şi care aveau să-i facă să Îl părăsească pe Isus şi să fugă pentru a-şi scăpa viaţa (Marcu 14,50).

Atunci Isus a venit. [Ghetsemani, Matei 26,36-56 = Marcu 14,32-52 = Luca 22,40-53 = Ioan 18,1-12. Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 225; diagrama 9, p. 233 ].

Ghetsemani. De la un cuvânt aramaic însemnând teasc de ulei. În locul acesta Mântuitorul se retrăsese adesea pentru meditaţie, rugăciune şi odihnă şi aici petrecuse adesea noaptea (Luca 22,39; Ioan 18,2; DA 685, 686). Pare probabil că acesta a fost locul Său de retragere în nopţile de marţi şi miercuri înainte de crucificarea Sa (vezi Luca 21,37; vezi la Matei 21,17; 24,1.3; 26,17.18).

Amplasarea exactă a grădinii din timpurile biblice nu este cunoscută. Locul acesta liniştit era probabil situat undeva pe panta mai de jos a Muntelui Măslinilor (vezi la cap. 21,1; 26,30), direct peste Valea Chedron, faţă în faţă cu Templul şi cam la depărtare de vreo zece minute de cetate. Locul arătat de obicei vizitatorilor astăzi se sprijină pe o tradiţie care nu poate fi urmărită mai înainte de zilele lui Constantin cel Mare, la trei secole după Hristos. După părerea multor comentatori şi călători în Palestina, Ghetsemani-ul originar era situat ceva mai sus, pe pantă. Vezi ilustraţia din faţa p. 513.

A luat cu El. Petru, Iacob şi Ioan s-au bucurat de privilegiul unei asociaţii mai intime cu Isus decât ceilalţi ucenici. Ei fuseseră cu El la învierea fiicei lui Iair (Luca 8,51) şi iarăşi pe Muntele schimbării la faţă (Matei 17,1). În ora aceasta suprema Isus tânjea după întovărăşire omenească, după simpatie şi înţelegere din partea unor suflete înrudite.

Să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare. Vezi la v. 38.

Sufletul Meu. Echivalentul unui idiom însemnând eu (vezi la Psalmii 16,10; Matei 10,28).

Cuprins de întristare. [Peste măsură de întristat, KJV]. Este cu neputinţă ca noi să înţelegem întristarea adâncă, necazul tainic, care s-a lăsat asupra lui Isus când a intrat în Grădina Ghetsemani. Tristeţea stranie care L-a cuprins i-a pus în nedumerire pe ucenici. Iată pe Fiul divino-uman al lui Dumnezeu, Fiul Omului (vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10; Luca 1,35), suferind o mâhnire de o intensitate pe care ei nu o mai văzuseră înainte. În parte, suferinţa era fizică, dar aceasta era numai reflectarea vizibilă a suferinţei nemărginite a lui Hristos ca purtător de păcat al lumii.

Pentru comentariul la suferinţele Mântuitorului în Ghetsemani şi cu privire la ispitele pe care Satana le-a îngrămădit acolo asupra Lui, vezi DA 685–694 (cf. la Matei 4,1-11; Luca 2,40.52; Evrei 2;17; vezi E.G.White Material suplimentar la Matei 26,36-46. 42; vezi Nota adiţională la Ioan 1).

De moarte. [Chiar până la moarte, KJV]. Este cu neputinţă pentru noi, ca fiinţe păcătoase, să pricepem intensitatea chinului Mântuitorului când purta povara păcatelor lumii (vezi la Luca 22,43).

Vegheaţi împreună cu Mine. O cerere de simpatie şi părtăşie omenească în lupta cu puterile întunericului. A veghea înseamnă literal a sta treaz, dar aici înseamnă a rămâne treaz pentru un scop şi scopul acela este de a fi părtaş la vegherea lui Hristos.

A mers. Luca adaugă că distanţa era ca la o aruncătură cu piatra (Luca 22,41). El era în raza de vedere şi de auzire a lui Petru, a lui Iacob şi a lui Ioan; ei au văzut îngerul (Luca 22,43) şi au auzit glasul lui (DA 686, 694).

S-a rugat. Cu privire la viaţa de rugăciune a lui Isus vezi la Marcu 1,35; 3,13; Luca 6,12.

Tată. Vezi la cap. 6,9.

Paharul acesta. Paharul este o expresie biblică obişnuită denotând experienţele vieţii, bune sau rele (vezi la cap. 20,22 ).

Totuşi. În ciuda întregii suferinţe şi a ispitelor cumplite pe care Satana le apasă asupra sufletului Lui, Isus S-a supus fără întrebare sau ezitare voii Tatălui. Supunerea Lui desăvârşită faţă de voia lui Dumnezeu ne oferă un exemplu desăvârşit pe care noi să-l urmăm.

Cum voieşti Tu. Vezi la Matei 6,10; Luca 2,49; vezi Evrei 5,8.

La ucenici. Se pare că Isus a venit în căutare de simpatie şi părtăşie omenească.

Dormind. [Adormiţi, KJV]. Pentru o vreme au rămas treji şi şi-au unit rugăciunile lor cu ale Lui, dar după un timp o amorţire paralizatoare s-a abătut asupra lor. Ei ar fi putut să se scuture de ea dacă ar fi stăruit în rugăciune. Vezi la cap. 24,42.44.

A zis lui Petru. Petru era acela care exprimase lăudăroşenia aceea excesivă că el Îl va însoţi pe Isus la închisoare şi la moarte (vezi la v. 33,35). Acum, pe cât se pare, el nu putea nici măcar să rămână treaz, cu atât mai puţin să facă vreo faptă vitejească dificilă.

Ce? Gr. houtos, astfel sau aşa. Via dezamăgire pe care Isus a simţit-o găsindu-i prea somnoroşi pentru a se ruga cu El un ceas, îşi găseşte exprimare în aceasta exclamaţie, pe jumătate mustrare, jumătate dezamăgire.

Un ceas. Aceasta poate lăsa să se înţeleagă că Hristos a petrecut aproximativ un ceas în Gradina Ghetsemani.

Vegheaţi şi vă rugaţi. Pentru comentariul cu privire la ceea ce este cuprins în vegherea pe care creştinul trebuie să o exercite, vezi la cap. 24,42. Cu privire la felul în care Hristos S-a pregătit să întimpine ispita, vezi 2T 200-213 – El a postit, S-a rugat în cea mai călduroasă rugăciune şi S-a încredinţat cu totul lui Dumnezeu. Pentru comentariul la rugăciunea eficientă, vezi la Matei 6,5-13; Luca 11,1-9; 18,1-8.

În ispită. Vezi la cap. 6,13. Duhul. Adică, puterile superioare ale minţii. Comparaţi experienţa lui Pavel aşa cum este relatată în Romani. 7,15 la 8,6. Plin de râvnă. [Osânduitor, G. Gal.]. Gr. prothumos, gata, inclinat, dispus. Mai de vreme chiar în aceeaşi noapte ei dăduseră dovadă de voinţa mintii şi sufletului lor (vezi la v. 33-35).

Carnea. Adică, tendinţele şi dorinţele fireşti stimulate de simţuri. Prin carne, scriitorii NT se referă în general la natura inferioară a omului, reprezentată de diferitele apetituri şi pofte (vezi Romani. 8,3; etc.).

Neputincioasă. [Slabă, KJV]. Isus nu scuză carnea pentru faptul că este neputincioasă, ci prezintă aceasta slăbiciune ca motiv pentru nevoia de a veghea şi a se ruga. Uşurinţa relativă cu care ucenicii au adormit de repetate ori în aceste ceasuri de criză este slăbiciunea la care Hristos Se referă aici îndeosebi (vezi la v. 40).

Dacă... paharul acesta. Forma acestei enunţări în textul grec presupune că sugestia făcuta astfel fie că nu poate, fie că nu va fi împlinită.

Li se îngreuiaseră ochii. Ca pe Muntele schimbării la faţă (Luca 9,32; vezi DA 425).

A treia oară. Acum a venit momentul crizei, când soarta omenirii şi destinul lumii atârnau în cumpănă.

Dormiţi de acum. Nu este clar motivul pentru care Isus să fi spus ucenicilor: Dormiţi de acum şi odihniţi-vă şi apoi, în aparenţă fără întrerupere, să le spună: Sculaţi-vă, haidem sa mergem (v. 46). Unii sugerează că aceasta era o mustrare indirectă pentru ei datorită faptului că adormiseră de repetate ori, o remarcă ironică, implicând că timpul pentru veghere şi rugăciune trecuse. Totuşi, ironia pare nelalocul ei într-o ocazie de felul acesta, iar alţii sugerează traducerea posibila: Mai dormiţi şi vă mai odihniţi? ( RSV ).

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Să fie dat. [Trădat, KJV]. Literal, predat (vezi la Luca 6,16).

În mâinile. Iov fusese cândva predat lui Satana, cu condiţia ca viaţa să-i fie cruţată (Iov 2,6). Acum totuşi, Isus a fost predat cu totul oamenilor care erau tot atât de pe deplin sub controlul demonilor ca şi demonizaţii cărora El le adusese o refacere a minţii şi a trupului (vezi DA 256, 323; cf. DA 746, 749).

Să mergem. În loc să se ascundă sau să caute să scape de gloata care era pe punctul de a-L aresta, Isus a pornit în întimpinarea ei. El ar fi putut să evite să Se retragă într-un loc pe care Iuda îl cunoştea ca fiind locul Său obişnuit de retragere (Luca 22,39; Ioan 18,2; vezi la Matei 26,36; cf. DA 685, 716) sau ar fi putut pleca înainte ca vrăjmaşii Săi să fi sosit. Dar El nu a plecat, chiar şi când a auzit că paşii lor se apropie.

Iuda. Tratatorul ştia unde să Îl găsească pe Isus (Ioan 18,2). Se făcuseră aranjamente ca El să fie arestat la unul din locurile Sale de retragere pentru meditaţie şi rugăciune (DA 716), iar Ghetsemani era un loc pe care El adesea îl vizitase în scopul acesta, uneori petrecând noaptea acolo (vezi DA 685, 686). Sarcina lui Iuda era de a-i conduce pe conducători la Isus când era în liniştea şi izolarea unui astfel de loc de retragere şi de a-L identifica pentru cei care veneau să-L aresteze (vezi Fapte 1,16).

Unul din cei doisprezece. Acest comentariu adiţional este adăugat fără îndoială pentru a face şi mai vie natura atroce a actului de trădare al lui Iuda (vezi la v. 21,23). El intensifică oroarea acestei trădări.

O gloată mare. În mijlocul acestei mulţimi pestriţe era marele preot însuşi, însoţit de diferiţi conducători iudei (vezi DA 695, 696), unii dintre Farisei (Ioan 18,3), poliţia Templului, care erau iudei (Ioan 18,12; cf. DA 696) şi un detaşament de ostaşi romani (vezi DA 694, 695). În plus, era o gloată de oameni de rând, dintre care fără îndoială unii erau brute, care veniseră pentru a fi de faţă la agitaţie (vezi DA 696).

Ciomege. Sau, bâte. Trimeşi de preoţii cei mai de seamă. Aceasta acţiune era întreprinsă de autoritatea Sinedriului, care era alcătuit din “preoţii cei mai de seama, cărturari şi bătrâni (cf. Marcu 14,43).

Ioan (cf. 18,6) relatează faptul că atunci când conducătorii gloatei s-au apropriat de Isus, o putere supranaturală i-a făcut sa cadă la pământ. Îngerul care doar cu puţin timp mai înainte Îl sprijinise pe Mântuitorul când căzuse la pământ în agonie (Luca 22,43) s-a interpus vizibil intre Hristos şi ei (vezi DA 694). S-ar părea că scopul acestei manifestări de putere şi slavă divină era de a da celor care veniseră să Îl aresteze pe Isus dovada că fapta pe care ei erau pe punctul de a o face întimpina dezaprobarea Cerului. Ei luptau împotriva lui Dumnezeu. O a doua descoperire a puterii divine a fost dată gloatei când Isus a vindecat urechea tăiată a lui Malhu (Luca 22,51; Ioan 18,10).

Semnul [Un semn, KJV]. Gr. semeion. Marcu foloseşte cuvântul sussemon, un cuvânt obişnuit în greaca veche însemnând un semnal asupra căruia s-a convenit mai înainte. Noaptea şi într-o mare mulţime, iudeii se temeau că ar putea să aresteze o persoana greşită, iar Acela pe care ei căutau să-L aresteze ar fi putut să scape. La fel, poate, se temeau de o luptă.

Săruta. Un fel obişnuit de salutare în vechime, aşa cum în unele parţi ale lumii este chiar şi astăzi (vezi Luca 7,45; Fapte 20,37; 1 Corinteni 16,20; 1 Tesaloniceni 5,26; 1 Petru 5,14; etc.). Fără îndoială era potrivit ca un ucenic să salute în felul acesta pe învăţătorul sau. Vezi Proverbele 27,6.

Să puneţi mâna pe El. Aceasta ar putea să lase să se înţeleagă că Iuda nu avea intenţia să asiste la arestarea propriu-zisa a lui Isus, că odată cu sărutarea identificatoare el considera împlinită partea lui din învoiala şi că el nu ar fi fost considerat răspunzător pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla după punctul acela. Unii au sugerat înţelesul “ţineţi-l teafăr, adică fără a-I face ceva rău.

L-a sărutat. Gr. kataphileo, aparent o formă intensivă a lui phileo , a săruta, deci, a săruta cu înfocare. Timpul verbului denotă acţiune de durată. Comparaţi expresia, el Îl sărută de repetate ori (DA 696).

Prietene. Gr. hetairos, camarad, partener, tovarăş. Numai Matei relatează acest răspuns al lui Isus. Hetairos era uneori folosit pentru a se adresa unei persoane al cărei nume era necunoscut. Isus poate a evitat anume folosirea numelui personal al lui Iuda, pentru a atrage atenţia la pretinsa prietenie a trădătorului.

Ce ai venit să faci. [Pentru ce ai venit?, KJV; G. Gal.]. Mai curând: De ce eşti aici ? Potrivit cu Luca, Isus l-a întrebat pe Iuda: Cu o sărutare vinzi tu pe Fiul Omului? ( Luca 22,48 ).

Unul din cei. [Unul din ei, KJV]. Adică, Petru (Ioan 18,10). Matei, Marcu şi Luca nu-l pomenesc pe nume, probabil pentru că ei scriau pe când Petru era încă în viaţă. Poate că scopul lor era sa îl cruţe pe Petru de ruşinea – în prezenţă tuturor acelora care ar fi citit relatarea – unei reamintiri directe a acestei fapte pripite. Ioan, scriind la mulţi ani după moartea lui Petru, îl menţionează.

A scos sabia. Petru interpretase greşit cuvintele lui Isus ca însemnând că El intenţionase în realitate ca ucenicii să folosească arme pentru autoapărare (vezi Luca 22,38). Zelul greşit dat aici pe faţă de către Petru reprezintă o avertizare pentru martorii lui Dumnezeu de astăzi de a nu trece la acţiuni drastice şi necugetate pentru promovarea a ceea ce ei, la momentul acela, consideră a fi interesele Împărăţiei cerului.

Robul. [Un serv, KJV]. Ioan, care îl cunoştea personal pe marele preot (vezi Ioan 18,15), identifică pe serv ca fiind Malhu (v. 10). Malhu se poate să fi fost unul dintre aceia care au pus mâinile pe Isus (Matei 26,50).

I-a tăiat urechea. Petru poate intenţiona să taie capul omului. S-ar putea ca o mână nevăzută să fi abătut lovitura. Numai Luca relatează vindecarea minunată a urechii tăiate (vezi la Luca 22,51).

Pune-ţi sabia la locul ei. [Întoarce sabia ta la locul ei, G. Gal.]. Aceste cuvinte ale lui Isus fac foarte clar faptul că vorbele Lui de mai înainte (vezi Luca 22,36.38) nu trebuiau să fie interpretate ca aprobare de a folosi forţa la promovarea intereselor Împărăţiei Sale. În timpul judecării Lui, Isus a spus: Dacă Împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat (Ioan 18,36). Numai atunci când, în mod greşit, creştinii ajung să creadă că împărăţia lui Hristos este din lumea aceasta, recurg la forţă pentru apărarea a ceea ce ei considera ca fiind interesele ei. Fapta pripita a lui Petru ar fi putut să fie interpretată de conducătorii iudei ca o dovadă că Isus şi ucenicii Lui erau o bandă de revoluţionari primejdioşi şi acuzaţia aceasta ar fi putut să fie folosită cu tărie împotriva Lui ca o dovadă valabilă că moartea Lui era în interesul public. Dar, după câte se relatează, nu s-a spus nimic cu privire la acest incident nefericit. Dacă nu ar fi avut loc vindecarea instantanee, lucrurile ar fi putut să fie altfel.

Toţi cei ce scot sabia. Aceia care recurg la forţă, mai curând sau mai târziu, s-ar putea să fie la cheremul unor oameni cruzi şi fără milă. În plus, întrucât Cerul nu aprobă recurgerea la forţă, aceia care se recunosc a fi slujitori ai lui Dumnezeu nu pot aştepta protecţie şi ajutor divin când calcă principiile Cerului. Puterea Evangheliei este puterea iubirii. Biruinţele câştigate prin forţă sau prin alte metode viclene sunt, în cel mai bun caz, trecătoare şi până la urmă au ca rezultat final o pagubă mai mare decât pot să contrabalanseze câştigurile imediate. Cu privire la experienţa unei organizaţii religioase apostate care a recurs la folosirea săbiei, vezi la Daniel 7,25; Apocalipsa 13,10.

Rog pe Tatăl Meu. Isus Se sprijină pe asigurarea iubirii şi purtării de grijă a tatălui Său, adusă Lui de îngerul din cer (vezi Luca 22,43). Prin propria Sa alegere, Isus îngăduie să fie arestat. El nu este neajutorat; El nu trebuie să treacă prin această experienţă amară decât dacă alege să facă aşa.

Douăsprezece legiuni. Pentru comentariul în legătură cu legiunea romană, vezi la Marcu 5,9.

Scripturile. Isus probabil gândeşte la pasaje din Scriptura ca Psalmii 22 şi Isaia 53, care preziceau moartea Lui.

Tâlhar. [Hoţ, KJV]. Gr. lestes, tâlhar de drumul mare. O forţă ca cea reprezentată de această gloată n-ar fi fost necesara pentru a aresta un simplu hoţ. Lestes este redat tâlhar şi tâlhari în Ioan 10,1.8; 18,40; 2 Corinteni 11,26. Conducătorii iudei acţionau contra lui Isus ca şi cum ar fi fost un om ca Baraba, un ticălos împietrit (vezi DA 735).

Ciomege. Sau, bâte.

În toate zilele şedeam în mijlocul vostru. Isus atrage atenţia la faptul că purtarea lui tăgăduieşte acuzaţia că El este un ticălos împietrit care trebuie să fie prins, până în cele din urmă, cu forţa şi sila. El nu lucrase în ascuns, ci în văzul oricui (vezi Ioan 18,19-21). El nu adusese nici o scuză la acuzaţia că uneltea în ascuns fie contra autorităţilor iudaice, fie contra celor romane.

N-aţi pus mâna. Faptul că autorităţile nu făcuseră nici o încercare de a-L aresta pe Isus public era dovadă că ei nu aveau un motiv temeinic contra Lui. Arestarea secretă dovedea că ei nu lucrau cu buna credinţă şi că ştiau că propriile lor motive erau rele.

Cele scrise. [Scripturile, KJV]. Ca de pildă Psalmii 22 şi Isaia 53.

L-au părăsit. Isus ceruse ca ucenicii să nu fie molestaţi (Ioan 18,8). Preoţii şi conducătorii fuseseră legaţi printr-o făgăduinţă să nu molesteze pe urmaşii lui Isus (DA 741). Ucenicii au rămas cu Isus până când a fost clar că El nu avea intenţia de a Se elibera de gloată. Dacă El nu rezista, ce nădejde ar fi fost pentru ei? Ei nu erau dispuşi să se supună la experienţa pe care Hristos era pe punctul să o sufere. Tocmai Petru, ucenicul care fusese cel mai vehement în protestul lui de loialitate (Matei 26,33-35) a propus celorlalţi să se salveze (vezi DA 69 ).

L-au dus. [Judecata din timpul nopţii înaintea Sinedriului, Matei 26,57-75 = Marcu 14,53-72 = Luca 22,54-65 = Ioan 18,25-27. Comentariu major: Matei. Vezi harta p.225; diagrama p. 233]. Isus a fost arestat la miezul noptii (vezi DA 698, 699, 760). Judecarea Lui a constat din doua faze, cea dintâi fiind judecata eclesiastică înaintea autorităţilor religioase iudaice şi a doua judecata civilă înaintea lui Pilat şi a lui Irod. El a fost audiat preliminar de doua ori, odată înaintea lui Ana şi a doua oara înaintea lui Ana şi a lui Caiafa (cf. 698, 703, 760) şi a fost acuzat de două ori înaintea Sinedriului, întâi noaptea şi a doua oara ziua (cf. DA 703, 714, 760). El a apărut de două ori înaintea lui Pilat (cf. DA 723, 760 . Pentru o tratare a scopului fiecăruia dintre stadiile acestea de judecată şi condamnare a lui Isus, vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 2.

Caiafa. Vezi la Luca 3,2. Caiafa servise ca mare preot cam de la anul 18-36 d.Hr., fiind numit de Valerius Gratus, predecesor al lui Pilat din Pont (Iosif, Antichităţi, XVIII, 2.2). Vezi diagramele 3,11, p. 228, 234.

Cărturarii şi Bătrânii. Sinedriul era alcătuit din membri ai acestor două grupe şi din preoţi. Toate cele trei grupe sunt enumerate în pasajul paralel din Marcu (cap. 14,53). Cu privire la cărturari, vezi p.55; vezi la Matei 2,4; Marcu 1,22.

Adunaţi. Şi anume, pentru judecata lui Isus din timpul nopţii cam la ora 3 a.m. Membrii Sinedriului care Îi erau favorabili lui Isus sau cel puţin interesaţi în a-I da un prilej de audiere cinstită, nu fuseseră invitaţi în mod deliberat (vezi la v. 16).

Petru L-a urmat Cum a făcut şi Ioan (vezi Ioan 18,15). Toţi ucenicii Îl părăsiseră pe Isus din clipa când a devenit clar că El nu va rezista (Matei 26,56). Dar aceşti doi bărbaţi şi-au recâştigat sângele rece, cel puţin în oarecare măsură şi au urmat gloata la palatul marelui preot. Ceilalţi erau, pe cât se pare, mai puţin îndrăzneţi.

De departe. Sau, de la distanţă ( RSV ). Lui Petru i-a lipsit curaj îndestulător pentru a lua poziţie pe faţă cu Isus, dar s-a dovedit mai curajos, intr-un anumit fel, decât cei mai mulţi dintre colegii săi ucenici.

Curtea [Palatul, KJV]. Gr. aule, curtea neacoperita a unei case sau a unei alte clădiri. Cuvântul apare adesea în papirusuri în sensul acesta. O astfel de curte era complet înconjurată de clădire sau de un zid. Vezi la v. 71.

A intrat înlăuntru. Lui Petru i s-a acordat intrare la cererea lui Ioan, care se cunoştea cu familia preoţească (vezi Ioan 18,16). A şezut jos. S-a aşezat şi el să se încălzească (Ioan 18,25). Sfârşitul. Petru dorea să ştie personal ce a avut loc în cursul judecăţii şi care avea să fie verdictul.

Preoţii cei mai de seamă. Probabil marele preot Caiafa, împreună cu Ana, un ex-mare preot şi alţi bărbaţi în viaţă care deţinuseră această funcţie la un timp sau altul. Vezi la Luca 3,2; Matei 2,4.

Tot Soborul. Adică, cu excepţia membrilor consiliului care-I erau favorabili lui Isus. Aceştia fuseseră în mod deliberat excluşi de la planul de a pune mâna pe Isus şi a-L condamna şi astfel nu fuseseră invitaţi cu ocazia aceasta (vezi la v.66). Soborul acesta era Marele Sinedriu, care în mod normal consta din 71 de membri şi care, la data aceasta, era organul suprem executiv, legislativ şi judecătoresc ( vezi p.67).

Căutau. [Au căutat, KJV]. Sau, căutau. Timpul verbului în textul grec sugerează că aceşti conducători au avut o mare dificultate în a găsi felul de martori de care aveau nevoie şi că ei au trebuit să-i caute.

Mărturie mincinoasă. Timp de doi ani, Sinedriul a avut spioni care Îl urmăreau pe Isus, pentru că tot ce spunea şi făcea El să poată fi raportat (vezi DA 213, 699). Dar spionii aceştia nu se înapoiaseră cu nici o informaţie folositoare pentru scopurile rele ale conducătorilor. Pentru raportul unui grup trimis să Îl aresteze pe Isus, vezi Ioan 7,32.45-48. În ce priveşte o discutare a aspectelor ilegale ale judecării Domnului şi în ce priveşte temerile conducătorilor iudei că n-ar putea fi în stare să realizeze condamnarea Lui, vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 2.

Să-L poată omorî. [Să-l dea la moarte, KJV]. Lucrul acesta era deja hotărât. Dar ei nu aveau cap de acuzaţie împotriva Lui, oricât le era El de neplăcut şi, în graba lor, nu avuseseră timp să fabrice unul. Ei nădăjduiau să Îl discrediteze pe Isus în ochii concetăţenilor Lui dovedind acuzaţia de hulă şi să-L învinuiască înaintea romanilor cu acuzaţia de răzvrătire (vezi DA 699). Ei nădăjduiau să rezolve cazul imediat şi să-L dea pe Isus în mâinile romanilor, unde, acuzat de rebeliune, nu ar fi avut şansă de scăpare prin intervenţia prietenilor Lui. Iudeii obiectau împotriva susţinerii Lui că este Fiul lui Dumnezeu, iar romanii, gândeau ei, vor obiecta împotriva Lui ca fiind Împăratul iudeilor.

N-au găsit niciuna. Ei n-au fost în stare să găsească martori mincinoşi a căror povestiri să poată fi făcute sa concorde. Ei căutaseră o dovada pe care să construiască o acuzaţie, dar strădaniile lor se dovediseră, evident, cu totul zadarnice. Potrivit cu Mişna toţi martorii trebuiau sa fie confruntaţi pentru a cerceta acurateţea afirmaţiilor lor şi acolo unde martorii se contrazic unul pe altul, dovada lor devine nevalabila (Sanhedrin 5.1.2, ed. Soncino a Talmudului, p. 255, 256). Mărturia acestor martori mincinoşi, pe cât se pare, se prăbuşea la confruntare.

Au venit doi. [Doi martori mincinoşi, KJV]. Mărturia acestor doi părea sa concorde, şi potrivit legii mozaice (Deuteronom 17,6; 19,15) ceea ce au relatat ei a fost luat ca fiind adevărat. Judecătorii – în cazul acesta Sinedriul – erau obligaţi să facă orice efort pentru a se asigura că se face dreptate (Deuteronom 25,1). Ei trebuiau să confrunte sârguincios martorii pentru a determina dacă ceea ce spuneau martorii era adevărat sau nu (Deuteronom 19,16-19). Dar aici oamenii din curtea supremă a lui Israel erau complici cu martorii mincinoşi în sperjurul lor, în directa calcare a legii lui Moise (vezi Exod 23,1) şi a poruncii a noua a Decalogului (Exod 20,16). Chiar şi aceşti ultimi doi martori erau de fapt în dezacord (Marcu 14,59) asupra unor puncte esenţiale, iar mărturia lor era vagă şi contradictorie. Totuşi, marele preot pretindea că accepta mărturia lor (Matei 26,62), deşi ştia bine că Isus nu putea să fie condamnat pe temeiul ei. Aceasta o dă pe faţă purtarea lui ulterioara (v. 62, 63).

Acesta [Omul acesta, KJV]. Un fel contemporan de a se referi la Isus. Cuvântul omul este adăugat.

Stric Templul. [Distrug Templul, KJV]. Martorii pare să se fi referit la o declaraţie făcuta la începutul lucrării lui Isus (vezi Ioan 2,19.21; cf. Matei 24,2; Marcu 13,1.2; Fapte 6,14 . Dar numai scoţând declaraţia din contextul ei, putea fi făcută să apară ca un afront pentru Templu. Totuşi, în înţeles strict, legal, nici aceasta nu Îl putea face pe Isus vrednic de moarte.

Zidesc în trei zile. Isus Se referea la templul trupului (cf. 1 Corinteni 3,16.17; 6,19.20) şi îndeosebi la propria Sa înviere (vezi Ioan 2,19.21). Cu privire la expresia trei zile, vezi p.248-250.

Marele preot s-a sculat. Ştiind bine ca nu avea un cap de acuzare împotriva lui Isus, a căutat să pretindă prin gălăgie că are unul.

Isus tăcea. [Rămânea în pace, KJV]. Sau stăruia să tacă. El a refuzat stăruitor să vorbească. Caracteristica aceasta fusese subiectul profeţiei timp de peste şapte secole (Isaia 53,7).

Te jur. Caiafa a cerut ca Isus să răspundă sub jurământ la întrebarea pusă Lui acum. În ciuda mărturiei tuturor martorilor mincinoşi, Sinedriul încă nu avea un cap de acuzaţie împotriva lui Isus. Caiafa nădăjduia să Îl facă pe Isus să Se acuze El Însuşi. Chiar şi aceasta era ilegal. Un om nu putea sa fie condamnat pe propria sa marturie (vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 2; vezi la v. 59).

Dumnezeul cel viu. Caiafa pretindea că aduce pe Hristos înaintea barei justiţiei lui Dumnezeu.

Hristosul. Adică, Mesia (vezi la cap. 1,1). Isus evitase să ridice o pretenţie directă că este Mesia sau Hristosul, poate în parte datorită faptului că în fantezia populară Mesia urma să conducă pe iudei într-o revolta armată împotriva Romei. Isus interzisese ucenicilor Săi să ridice pretenţia aceasta cu privire la El (cap. 16,20). Aceasta nu era prima dată când întrebarea Îi fusese pusă lui Isus (vezi Ioan 10,24).

Fiul lui Dumnezeu. Vezi la Luca 1,35. Isus Se referea de obicei la Sine ca Fiul Omului (vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10). Expresia Fiul Celui Binecuvântat (Marcu 14,61) este o perifrază folosită de obicei pentru a evita rostirea numelui divin. Vezi Note adiţionale la Ioan 1.

Da,... sunt. [Tu ai zis, KJV; Tu ai zis-o, G.Gal.]. Echivalent cu Da. Marcu (cap. 14,62) zice: Da, sunt. Când a fost pus sub jurământ, Isus nu a refuzat să mărturisească; de fapt, aceasta este precis când a mărturisit. Reiese că instrucţiunea din Matei 5,34 nu se aplică la jurămintele juridice. Aici Isus a dat un exemplu al instrucţiunii Lui data celor doisprezece, relatată în cap. 10,32.

Ba mai mult. [Totuşi, KJV]. Gr. plen, mai mult, sau dar.

Veţi vedea. Isus atrage atenţia la viitor, când, ca Judecător al universului, El va apare ca să dea “fiecăruia după fapta lui (Apocalipsa 22,12). Comparaţi Apocalipsa 1,7.

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1, Marcu 2,10. Marele preot folosise expresia Fiul lui Dumnezeu, dar în răspunsul Său, Isus, ca de obicei, S-a referit la Sine ca Fiul Omului.

Dreapta. Scriitorii mai târzii vorbesc adesea despre Isus ca fiind la dreapta lui Dumnezeu (Fapte 2,33; 7,55; Efeseni 1,20; Coloseni 3,1; Evrei 1,3; 8,1; 10,12; 12,2; 1 Petru 3,22). Vezi la Psalmii 16,8; Luca 1,11.

Puterii. Aici folosit ca locţiitor al numelui sacru Yahweh (vezi vol. I, p.171, 172).

Şi-a rupt hainele. [Şi-a sfâşiat hainele, KJV]. Şi anume, ca un semn de a fi copleşit de o dreaptă indignare la presupusa blasfemie a lui Isus (vezi v. 64). Legea mozaica interzicea marelui preot să-şi sfâşie hainele (Levitic 10,6; 21,10), motivul fiind că vesmintele lui reprezentau caracterul desăvârşit al lui Isus Hristos (DA 789). În felul acesta Caiafa apărea condamnat chiar în faţa legii pe care el poza că o apăra şi se descalifică de a servi ca mare preot (DA 708). Totuşi, reglementările rabinice permiteau ca cineva care auzea o hulă să-şi rupă hainele (Talmud Mo’ed Kaţan 26, ed.

Soncino, p. 165, 166; cf. Mişna, Sanhedrin 7,5, ed. Soncino a Talmudului, p. 378).

Hula. Vezi la Marcu 2,7. La iudei era considerata o hula ca un om să se facă pe sine egal cu Dumnezeu (Ioan 10,29-33) şi Caiafa a refuzat să recunoască că Isus din Nazaret ca fiind deosebit de oricare alt om. Dacă El ar fi fost doar un om, ar fi fost o hulă ca să ridice pretenţia relatată în Matei 26,64. Isus susţinuse sub jurământ că este Mesia şi consimţise la titlul “Fiul lui Dumnezeu (vezi v. 63, 64). Sinedriul ştiuse de doi ani că Isus ridica pretenţia aceasta în sensul cel mai înalt (vezi DA 207, 208; Ioan 5,17.18; cf. 10,29-36).

Ce credeţi? [Ce gândiţi?, KJV]. Caiafa a supus acum decizia votului membrilor prezenţi ai Sinedriului. El a cerut verdictul lor ca judecători care făceau parte din cel mai înalt tribunal din ţară.

Este vinovat să fie pedepsit cu moartea. [Este vinovat de moarte, KJV; G.Gal.]. Moartea era pedeapsa mozaica pentru hulă (Levitic 24,15.16). Dar Isus nu hulise, nici în realitate şi nici potrivit cu definiţia rabinica acceptată (vezi la Matei 26,65). Acesta era un vot ilegal, deoarece fusese luat noaptea (Vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 2). Chiar daca era votat, verdictul nu avea putere în drept decât dacă, şi numai de când, era ratificat de romani (vezi DA 698; cf. Iosif, Război

ii.8.1 [ 117, 118]).

Potrivit cu Marcu 14,64 toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea. Şi anume, toţi cei care erau de faţă. Nicodim, Iosif din Arimatea şi alţii cunoscuţi ca fiind favorabili lui Isus, sau cel puţin ca sunt conştiincioşi în dorinţa lor ca să I se facă dreptate, nu fuseseră convocaţi (vezi DA 699). Luca (cap. 23,51) spune în mod specific ca Iosif nu a consimţit la executarea lui Isus. Nicodim, în ocaziile anterioare, împiedicase condamnarea lui Isus (Ioan 7,50.51; cf. DA 539, 699). Conducătorii considerau că oameni ca Iosif şi Nicodim erau înclinaţi în favoarea lui Hristos. Ei au ales sa uite că ei înşişi erau înclinaţi contra lui Isus.

L-au scuipat în faţă. Lucrul acesta îl prezisese profetul Isaia (vezi Isaia 50,6). Marcu şi Luca adăugă că lui Isus I s-a acoperit faţa (Marcu 14,65; Luca 22,64). Jignirea menţionată în Matei 26,67.68 a avut loc după încheierea judecaţii din timpul nopţii, intr-o camera de gardă (vezi DA 710) de lângă sala în care se întrunise Sinedriul, unde Isus a fost ţinut pentru judecata formală din timpul zilei (vezi la v. 57).

Hristoase. Titlul acesta ei îl foloseau intr-un fel ca să ia în râs răspunsul pe care Isus îl dăduse la jurământul solemn al marelui preot (v. 63, 64).

Petru însă şedea afară. Pentru intrarea lui Petru în curte, vezi la v. 58. El şedea în curtea din afara clădirii în care era ţinută judecata. Potrivit cu Marcu 14,66, curtea era la un nivel mai jos decât podeaua sălii consiliului.

Curte. [Palat, KJV]. Adică, în curtea palatului (vezi la v. 58). Marcu (cap. 14,67), Luca (cap. 22;55) şi Ioan (cap. 18,18.25), menţionează faptul că Petru se încălzea la un foc aprins în curte.

O slujnică. Aceasta era portăreasa care îl lăsase pe Petru să intre (Ioan 18,16.17; DA 710, 711).

S-a lepădat. [A tăgăduit, KJV]. Se pare că Petru uitase cu totul avertismentul dat numai cu câteva ore mai înainte (vezi la v. 31-35). El nădăjduia că nu va fi recunoscut şi chiar s-a alăturat mulţimii în glumele lor obraznice cu privire la Isus (DA 712). Aceasta a fost întâia tăgăduire a lui Petru. Raportul arată ca toate trei tăgăduirile au fost făcute în timpul celei dintâi judecări înaintea Sinedriului, care a avut loc intre orele 3 şi 5 a.m. Prima lucire a zorilor ar fi devenit vizibila cam pe la 4 în acest anotimp al anului, la latitudinea Ierusalimului, iar răsăritul soarelui ar fi fost pe la 5,30.

Nu ştiu. Diferiţii scriitori ai Evangheliei sunt de acord cu ideea pe care Petru a exprimat-o, dar prezintă răspunsul în diferite forme (Marcu 14,68; Luca 22,57; Ioan 18,17). Vezi Note adiţionale la capitolul 3, nota2.

Pridvor. [Portic, KJV]. Gr. pulon, poartă, sau portic. Aici pulon poate se refera la pasajul ce ducea din curte în strada şi, astfel, chiar înăuntru de poartă. Petru poate se temea ca va fi el însuşi arestat dacă i s-ar fi descoperit identitatea.

Alta slujnică. A doua persoana care l-a identificat pe Petru.

El s-a lepădat iarăşi cu un jurământ. A doua lui tăgăduire este mai emfatică decât prima.

Peste puţin. Potrivit cu Luca 22,59, între primele două tăgăduiri şi a treia a trecut aproximativ o oră.

Cei ce stăteau acolo. Ioan (cap. 18,26) îl identifica pe acuzatorul al treilea al lui Petru ca fiind un serv al marelui preot, o rudă a lui Malhu, a cărui ureche fusese tăiată de Petru. Petru şi-a dat imediat seama de seriozitatea situaţiei. Dacă ar fi fost identificat ca omul care-l lovise pe Malhu, exista primejdia de a fi tras la judecata ca unul care încercase să comită un omor.

Vorba. Se pare că se refera la accentul galileean al lui Petru sau la pronunţarea lui galileeană (vezi Marcu 14,70). Dialectul galileean era mai vulgar şi mai aspru decât acela al Iudeii şi, fără îndoială, populaţia Ierusalimului asculta cu condescendenţă la vorbirea nerafinată a provincialilor. Pronunţarea galileeană a guturalelor se spune ca nu era atât de catifelata ca aceea a iudeilor.

Te dă de gol. Un cuvânt englez vechi pentru trăda. Textul grec zice literal te face evident.

Blesteme. Aceasta era o directa încălcare a principiului vorbirii curate şi simple trasat de către Isus în Predica de pe munte (vezi la cap. 5,33-37). Jurământul fals al lui Petru nu era o garanţie a adevărului cuvintelor sale şi tocmai contra acestui rău avertizase Hristos. Pentru moment, Petru nu era cu nimic mai bun decât martorii mincinoşi care mărturiseau contra lui Isus.

Petru şi-a adus aminte. Mult prea evident Petru uitase avertizările repetate ale lui Isus, spuse întâia dată în odaia de sus şi din nou pe drumul către Ghetsemani (vezi la v. 34). Rădăcina acestei greşeli era în propria sa încredere în sine şi lauda de sine (v. 35). Acum, prea târziu, el şi-a adus aminte. Inconştient el împlinise cuvintele lui Isus. Umilinţa şi bunăvoinţa de a asculta de sfatul bun sunt adesea cea mai buna ocrotire contra săvârşirii unor greşeli nechibzuite.

A ieşit afară. Şi anume, din curtea în care intrase cu vreo doua sau trei ore mai înainte.

Potrivit cu Luca 22,61, Isus Şi-a îndreptat privirea în direcţia lui Petru chiar înainte de plecarea lui grăbită. După ce a umblat un timp încoace şi încolo fără nici o ţintă, Petru s-a aflat în Ghetsemani chiar în locul unde recent Domnul sau zăcuse întins la pământ (vezi DA 713).

A plâns cu amar. Sau, a izbucnit în lacrămi. Daca Petru ar fi fost tot atât de zelos în a ţine seama de îndemnul lui Isus la veghere şi rugăciune (v. 41) cum era acum la vărsarea de lacrimi pentru cuvintele sale de trădare, nu le-ar fi rostit niciodată. Dar, deşi fără îndoială, lui Petru i se părea că totul era pierdut – inclusiv el însuşi – iubirea Mântuitorului l-a susţinut şi l-a trecut cu bine prin această tragică experienţă. La fel poate fi şi cu noi. Nici o oră nu este atât de întunecoasă, nici

o experienţă de întristare şi înfrângere atât de amară, încât lumina lui Isus să nu poată da putere şi

izbândă. Vezi DA 382.

NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 26

Nota 1

Toţi cei patru evanghelişti sunt de acord că Isus şi ucenicii Lui au celebrat Ultima Cină în noaptea care a precedat răstignirea pe cruce, că El a zăcut în mormânt în timpul Sabatului, şi că a înviat duminică dimineaţa devreme. Totuşi sinopticii numesc Ultima Cină, din noaptea care a precedat crucificarea, Paştele, în timp ce, potrivit cu Ioan, iudeii au celebrat cina pascală în noaptea care a urmat după crucificare. Afirmaţiile lui Ioan şi ale sinopticilor par astfel să fie în conflict. Cei mai mulţi comentatori critici înlătură acest conflict aparent cu observaţia făcută în treacăt că, evident, sau Ioan sau scriitorii sinoptici erau greşiţi. Dar aceia care cred în inspiraţia Scripturilor, resping o astfel de explicaţie şi propun, în schimb, una din diferitele soluţii posibile ale problemei. Pentru a evalua inteligent aceste soluţii este necesar, mai întâi, să revizuim datele biblice şi seculare cu privire la data şi însemnătatea tipica a Paştelui, cu factorii timp legaţi de Ultima Cină şi crucificare.

Timpul Paştelui. Mielul pascal era junghiat târziu în după amiaza lui 14 Nisan, după sacrificiul obişnuit de seară şi mâncat cu pâine nedospită, după apusul soarelui în aceeaşi noapte, în decursul primelor ore ale lui 15 Nisan (Exod 12,6-14.29.33.42.51; 13,3-7; Numeri 9,1-5; 33,3; Deuteronom 16,1-7; Iosif, Antichităţi, ii 14.6; iii 10.5; xi 4.8 [ 311, 312; 248, 249; 109; 110 ]; Război 4.3.1 [98, 99]; vi 9.3 [423]; Filo De septenario, sec. 18; Mişna, Pesahim 5.1, ed. Soncino a Talmudului, p. 287). 15 Nisan, un sabat ceremonial, marca şi începutul Sărbătorii Azimilor (Exod 12,8.18.34.39; Levitic 23,5.6; Numeri 28,16.17; Deuteronom 16,3.4.8, Antichităţi iii 10.5 [249]; cf. ii 15.2 [318]). La 16 Nisan, a doua zi a sărbătorii, era prezentat la Templu snopul de legănat al primelor roade (vezi Levitic 23,10-14; Antichităţi, iii 10.5 [250, 251]). Termenul Paşte a fost aplicat originar numai la 14 Nisan, dar pe vremea lui Hristos era uneori folosit şi pentru Sărbătoarea Azimilor (Antichităţi ii 14.6; xi 4.8; xiv 2.1 [311-313; 109-111; 21]; xvii 9.3; Război ii 1.3; v 3.1 [10; 99]. Aparent, la fel, termenul Sărbătoarea Azimilor era folosit pentru a cuprinde Paştele (Luca 22,7; Fapte 12,3.4; cf. cap. 20,6).

Tabelele care pretind a da date pentru era creştină, pentru fiecare luna nouă pascală, în timpul lucrării Domnului, nu sunt de un real ajutor în problema aceasta, deoarece toate aceste tabele sunt bazate pe metode iudaice moderne de calculare a timpului Paştelui. Nu se ştie astăzi cum coordonau iudeii de pe vremea lui Hristos calendarul lor lunar cu anul solar, cu toate presupusele afirmaţii savante contrarii. Deci, este imposibil de determinat cu certitudine absolută ziua săptămânii sau chiar, totdeauna, luna în care a căzut Paştele vreunui an din timpul lucrării Domnului. Pentru o discutare a acestei probleme, vezi vol. II, p. 100-105; vol. V, p. 250-264.

O pervertire demnă de luat în seamă a datelor biblice cu privire la timpul Ultimei Cine este teoria crucificării în ziua de miercuri, care susţine: 1) că data erei creştine a lunii pline pascale a anului crucificării poate fi determinata cu absolută exactitate (vezi p. 258), 2) că expresia idiomatică ebraica trei zile şi trei nopţi arată o perioadă de 72 de ore întregi (vezi vol. I, p.182; vol. II, p.136, 137; vol. V, p. 248-251) şi 3) că textul grec din Matei 28,1 (vezi comentariul acolo), atribuie învierea în Sabat după-amiaza. Teoria aceasta nu poartă semnele ştiinţei temeinice şi este cu totul în contradicţie cu înţelesurile biblice ale termenilor. De aceea nu rezistă.

Unii au susţinut că expresia “seară, din Exod 12,6, literal între cele două seri, denotă momentul apunerii soarelui cu care se începe 14 Nisan sau perioada dintre apus şi întuneric. Deşi unii comentatori moderni au adoptat teoria această, o cercetare atentă a altor pasaje biblice, a scrierilor lui Iosif şi ale lui Filo şi a tratatului Pesahim (vezi Mişna, Pesahim 4.1, ed. Soncino a Talmudului, p. 243; 5.1.10. ed Soncino a Talmudului, p. 287-, 325, Talmud Pesahim 58a, ed. Soncino, p. 287-290; şi alte referiri citate mai sus) nu oferă nici o dovadă clară în sprijinul ei. Vezi p.265.

Semnificaţia tipică a Paştelui – Mielul pascal Îl preînchipuia pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridica păcatele lumii (Ioan 1,29), Hristos Paştele nostru, care trebuia să fie jertfit pentru noi (1 Corinteni 5,7). La fel, snopul de legănat al Sărbătorii Azimilor preînchipuia pe Hristos... înviat din morţi, pârga celor adormiţi (1 Corinteni 15,20.23).

Ultima Cină şi răstignirea – Următoarele afirmaţii cronologice par să fie sau explicite sau implicite în naraţiunea Evangheliei şi sunt oarecum general acceptate de către cercetătorii Bibliei.

Soluţii propuse ale problemei – În lumina celor de mai înainte, să examinam timpul Paştelui în anul crucificării. Comentatorii conservatori au căutat în general să rezolve problema pe temeiul uneia dintre cele patru presupuneri următoare:

d. Ca pe vremea lui Hristos, deosebiri sectare cu privire la calcularea calendaristică, cu privire la faptul daca 14 şi 16 Nisan trebuiau sa fie corelate cu anumite zile ale săptămânii, dusese, în practică, la o celebrare a Paştelui în doua zile succesive, adică, o dublă celebrare. Potrivit cu presupunerea aceasta, o partidă religioasa (Fariseii şi alţi conservatori) ar fi considerat că 14 Nisan cădea joia în anul răstignirii, iar cealaltă (Saducheii Boethusiani şi alţi liberali) că ea cădea vinerea. În felul acesta Hristos şi ucenicii au celebrat probabil Paştele cu întâia grupă – Paştele sinopticilor

– iar conducătorii iudei l-au celebrat noaptea următoare – Paştele lui Ioan. Presupunerea aceasta diferă de cea precedentă prin aceea ca nici Hristos, nici ucenicii nu erau singuri în celebrarea din partea lor a Paştelui.

În ce priveşte o tratare a mai detailată au fost făcute încercări de a armoniza afirmaţiile lui Ioan şi ale sinopticilor cu privire la timpul Ultimei Cine în legătură cu Paştele, cititorul este îndrumat de următoarele: Grace Amadon, Calendaristica iudaică veche, Jurnal de literatură biblică, vol. 61, partea 4, 1942, p.227-280; CK Barrett, Evanghelia După Sf. Ioan, p. 39-41; J.H.Bernard, Comentariu critic internaţional la Sf. Ioan, vol.1, p.cvi-cviii; D. Chwolson, Ultima masă pascală a lui Hristos şi ziua morţii Lui; Enciclopedia biblica internaţională standard, art. “Cronologia Noului Testament; J.K.Klausner, Isus din Nazaret, tr. Herbert Danielby, p. 326-329; AT Robertson, Tablouri verbale în Noul Testament, la Matei 26,17; Ioan 18,28; H.L.Strack şi Paul Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol.2, p.812, 813. (Vezi note bibliografice la p. 82, 102, 265). În ce priveşte o tratare deplină a problemelor calendaristice implicate, vezi p. 248-264.

Aprecierea soluţiilor propuse – Aceste patru soluţii propuse pot fi apreciate după cum urmează:

lui Hristos. 2) Exprimarea cea mai naturală şi mai evidentă a acestor pasaje în contextul lor (vezi referirile expuse la p. 534, paragraful e îndreaptă atenţia la concluzia că scriitorii sinoptici vorbesc consistent şi de repetate ori despre Ultima Cină ca fiind Paştele. 3) Atât comentariul lui Marcu (cap. 14,12), cât şi a lui Luca (cap. 22,7), ca şi ziua care a precedat Ultima Cină a fost ziua întâia a Azimilor, când ei junghiau Paştele (vezi Marcu 14,12), ar părea să înlăture orice posibilitate ca Paştele sinopticilor n-ar fi putut sa fie decât o adevărată masă pascală (cf. DA 642, 646, 652, 653; EW 165; GC 39 ). Se pare că ucenicii au lua ca de la sine înţeles că joia era ziua de pregătire pentru Paşte, adică, ziua în care mielul pascal trebuia să fie junghiat şi fript (vezi p. 533).

bătoririi Azimilor. Dar, deşi se poate admite că Ioan s-ar fi putut să folosească cuvântul Paşte în acest sens adaptat (vezi

udecarea şi executarea lui Isus imediat, înainte de sărbătoare, pentru a evita amânarea cazului până după sărbătoare, ar părea să înlăture orice posibilitate că sărbătoarea deja începuse (Matei 21,3-5; Marcu 14,1.2; cf. DA 703). 4 ) Legea iudaica, aşa cum a fost mai târziu codificată în Mişna şi Talmud, interzicea judecarea intr-o zi de sărbătoare a unui caz care cerea pedeapsa cu moartea ( Mişna, Bezah 5.2, ed. Soncino a Talmudului, p. 185; Sanhedrin 4.1; ed. Soncino a Talmudului, p. 185 ), sau cumpărături, ca de exemplu aceea de pânza de înfăşurat şi poate şi de mirodenii pentru

îmbălsămarea trupului lui Isus (Marcu 15,46; Luca 23,56; totuşi, vezi Mişna, Shabbath 23.5, ed. Soncino a Talmudului, p. 771). Călcarea acestor reglementari – daca erau în vigoarea în vremurile anterioare, aşa cum pare probabil şi dacă, intr-adevăr, se ţinea seama de ele, lucru care totuşi nu poate fi stabilit (vezi nota2) – ar părea să excludă posibilitatea ca arestarea, judecarea şi crucificarea sa fi avut loc la 15 Nisan, ziua întâia a Sărbătorii Azimilor şi un sabat ceremonial. 5) Pregătiri pentru îmbălsămarea trupului lui Isus (Luca 23,54 la 24,1), aşa cum au făcut femeile în ziua crucificării, erau considerate muncă, şi ca atare, ar părea necorespunzătoare chiar pentru un sabat ceremonial (Levitic 23,7; totuşi, vezi Mişna, Sabbath 23.5, ed. Soncino a Talmudului. p.771). La apusul zilei crucificării, femeile în ziua Sabatului, s-au odihnit după lege (Luca 23,56), evident o referire la Sabatul poruncii a patra. 6) Daca, aşa cum presupune punctul acesta de vedere, învierea a avut loc la 17 Nisan, sau a treia zi. Dar jertfirea primelor roade, un simbol al învierii Domnului, avea loc în ziua a doua, sau 16 Nisan (vezi Levitic 23,10-14;1 Corinteni 15,20.23; cf. GC 399; DA 785, 786). Deci, în acord cu punctul acesta de vedere, învierea nu a avut loc la data cerută de simbolul ceremonial al snopului legănat. 7) În literatura iudaică, pregătirea Paştelui (Ioan 19,14) este aplicată consistent la 14 Nisan şi nu la 15 Nisan, aşa cum ar cere punctul acesta de vedere (vezi Mişna Pesahim 4.1.5,6, ed. Soncino a Talmudului, p. 243, 268, 271). 8) Paştele era ţinut [de iudei în general] aşa cum fusese de secole [cu alte cuvinte, în decursul primelor ore ale lui Nisan 15 (vezi p. 533), în timp ce Acela către care el arata, fusese ucis de mâini nelegiuite [târziu în 14 Nisan] şi zăcea în mormântul lui Iosif (DA 774; cf. GC 399).

c. Punctul de vedere că Ultima Cină, deşi o adevărată masă pascală, a avut loc cu 24 de ore mai înainte de timpul când iudeii, în general o celebrau, admite ca o astfel de practica era cu putinţa. Punctul acesta de vedere, spre deosebire de cel precedent, ia în consideraţie faptul că crucificarea a avut loc ca împlinire a simbolului procurat de junghierea mielului pascal la 14 Nisan. Era, după cum se ştie, imposibil pentru Hristos să mănânce mielul pascal la timpul obişnuit şi, în acelaşi timp, El Însuşi ca adevăratul Miel pascal, să fie ucis la timpul obişnuit pentru junghierea mieilor pascali. Ar părea mai important ca moartea Lui să se sincronizeze cu moartea mieilor pascali decât mâncarea din partea Lui a Paştelui să se sincronizeze cu timpul oficial pentru mâncarea acelei mese (p. 533, 534; GC 399). În acord cu aceasta, mâncarea din partea Lui a Paştelui ar avea loc mai devreme decât timpul regulat stabilit pentru el, dacă tipurile junghierii mielului şi aducerea primelor roade urmau să fie implinite “nu numai în ce priveşte evenimentul dar şi în ce priveşte timpul (GC 399). Totuşi, şi vederea aceasta are de întimpinat dificultăţi. Este dificil de a vedea cum Isus şi ucenicii, ca singurele excepţii la regulă , ar fi putut să fi celebrat Paştele cu o zi mai înainte de timpul obişnuit. Notaţi că: 1) Nu există nici o dovadă istorică despre cineva care să fi mâncat cândva Paştele mai devreme. Mieii pascali trebuiau sa fie junghiaţi la Templu (Mişna, Pesahim 5.5-7, ed. Soncino a Talmudului, p. 323, 324) la un timp specificat (vezi p. 533) şi, în consecinţă, pe cât ne este relatat, nu era nici o prevedere pentru junghierea lor la vreun alt timp decât târziu în după amiaza lui 14 Nisan (în ce priveşte o excepţie, vezi Numeri 9,6-11). 2) Pe cât se pare, ucenicii au recunoscut joia ca ziua în care trebuia să se facă pregătirile pentru Paşte, în anul crucificării (vezi Matei 26,17; Luca 22,7) şi părea să ia ca de la sine înţeles că joi noaptea era timpul corespunzător pentru a mânca cina pascală. Nu suntem informaţi dacă subiectul fusese discutat şi Isus îi informase că timpul celebrării urma să fie o excepţie şi să vina joia în loc de vineri noaptea, sau dacă ei considerau că joi noaptea era un timp normal pentru celebrare. Scriitorii sinoptici tac cu privire la ceva ce ar fi în afară de lucrurile obişnuite cu privire la mâncarea Paştelui joi noaptea de către Isus şi ucenici.

d ) Punctul de vedere că a fost o dublă celebrare a Paştelui este bazat pe una sau alta dintre diferitele ipoteze. Cea care este poate cea mai plauzibilă dintre aceste ipoteze susţine că Paştele sinopticelor era cel celebrat de Farisei şi de alţi iudei conservatori, în timp ce acela al lui Ioan era cel ţinut de Saducheii Boethusiani mai liberali şi de alţii care simpatizau cu interpretarea lor a Scripturii (Saducheii Boethusiani din timpul lui Hristos sunt cunoscuţi pentru a fi susţinut ca Sabatul din Levitic 23,11 se referea la un Sabat săptămânal şi nu la un sabat ceremonial. Aceia care prezintă punctul acesta de vedere presupun că intr-un an ca anul 31 d.Hr., când, zic ei, 16 Nisan ar fi căzut în Sabatul săptămânal, Saducheii ar fi pledat pentru ajustarea calendarului lunar iudaic pentru a face ca 16 Nisan să cadă în ziua întâia a săptămânii. Aceasta ar fi putut, se admite, să fi dat naştere la o dublă sărbătoare a Paştelui, dar nu exista nici o dovadă că, în practica reală, s-a făcut vreodată aşa.

Totuşi, prin aceea că face Paştele sinopticilor şi pe acela din Ioan să fie amândouă ocazii valabile pentru celebrarea Paştelui, teoria aceasta oferă o soluţie posibilă a afirmaţiilor aparent contradictorii ale diferiţilor scriitori ai Evangheliei.

Concluzii – Avem aici încă un caz când necunoaşterea noastră prezentă a practicilor iudaice din vechime pare să fie cauza incapacităţii noastre de a armoniza clar afirmaţiile care par să se contrazică cu ale lui Ioan şi ale sinopticilor. Totuşi, pe temeiul tuturor dovezilor disponibile, dar fără a adopta nici una dintre aceste patru explicaţii propuse, comentariul acesta sugerează posibilitatea următoarei succesiuni a evenimentelor legate de Ultima Cină, crucificare şi Paşte:

c. Că Isus a murit pe cruce cam pe la timpul sacrificiului de seară şi junghierea mieilor pascali, vinerea, 14 Nisan.

d. Că, în anul crucificării, celebrarea oficială a Paştelui venea vineri noaptea, după crucificare.

prin Hristos Paştele nostru care a fost jertfit pentru noi (1 Corinteni 5,7).

Nota 2

Conducătorii naţiunii deja ajunseseră la decizia cu privire la ceea ce să facă cu Isus; tot ce le lipsea acum era dovada plauzibilă cu care sa justifice acţiunea lor. Ei hotărâseră pe deplin să-L osândească la moarte, dar nu ştiau cum să facă aceasta şi totuşi să păstreze aparenţele legalităţii. Când consiliul s-a întrunit, conducătorii erau intr-o stare încordată, temându-se că planul lor lipsit de scrupule ar putea sa dea greş. Ei se temeau: 1) că poporul, care lua tot mai mult partea lui Isus în opoziţie cu ei (vezi Ioan 12,19), ar putea încerca să-L salveze; 2) că amânarea rezolvării cazului, mai ales amânarea judecării până după vremea Paştelui, ar putea da naştere la o reacţie publică în favoarea Lui, căreia ei nu i-ar fi putut rezista; 3) că unii din propriile lor rânduri ar fi putut vorbi în apărarea Lui, ca la ocaziile precedente (vezi la Matei 26,66) şi să ceara să se facă dreptate; 4) că în ciuda tuturor eforturilor lor, ar fi putut da greş în intenţia lor de a-L condamna pe Isus; 5) că Caiafa n-ar fi fost în stare să ducă procesul la sfârşit; 6) că s-ar fi putut face o încercare de a examina natura minunilor lui Isus în Sabat; 7) că Isus ar fi putut trezi prejudecăţile în conflict ale Fariseilor şi ale Saducheilor, şi să dezbine astfel consiliul, aşa cum a procedat Pavel la o ocazie de mai târziu (Fapte 23,6-10), făcând în felul acesta cu neputinţă să se ia o hotărâre; 8) că Isus ar fi putut să dea la iveala unele fapte neplăcute în privinţa vieţii lor personale, cum şi cu privire la mijloacele ilegale pe care le foloseau împotriva Lui. Pe măsură ce procesul înainta, Isus le-a dat şi motiv să stea în teama de moarte cu privire la marea zi finala a judecăţii. Vezi DA 698-708.

Doi paşi fundamentali erau necesari pentru a condamna şi executa pe Isus: 1) judecarea religioasă înaintea Sinedriului (vezi la v. 57) pentru ca decizia contra Lui să poată apărea ca justificată pe temeiul legii iudaice, şi 2) judecarea civilă înaintea lui Pilat (vezi la v. 57) pentru a obţine aprobarea romana pentru executarea sentinţei de moarte. Acuzaţia adusa împotriva lui Isus înaintea Sinedriului, pe temeiul căreia a fost condamnat la moarte, era blasfemia, mai ales pretenţia Lui că era Fiul lui Dumnezeu. Acuzaţia adusă împotriva Lui înaintea autorităţilor romane era aceea de răzvrătire şi nesupunere. Erau cu totul şapte trepte în judecată (DA 760), patru dintre acestea fiind înaintea autoritarilor religioase şi trei înaintea autorităţilor civile. Scopul, natura şi rezultatul fiecăreia dintre aceste şapte audieri şi judecaţi erau, după cum urmează:

1. 1. Audierea preliminară înaintea lui Ana. (Vezi la Ioan 18,13-24; cf. DA 698-703). Ana (vezi la Luca 3,2) fusese mare preot de la anul 7-14 d.Hr. El era onorat şi respectat ca cel mai vârstnic bărbat de stat al naţiunii, şi sfatul lui era căutat şi pus în practica ca şi cum ar fi fost glasul lui Dumnezeu (DA 698). Din cauza popularităţii Lui Isus între oameni, era considerat necesar să se păstreze aparenţa legalităţii în procedarea cu El. Sinedriul deja hotărâse să-L înlăture pe Isus (Ioan 5;16.18; 7,19; 8,37.40; 11,53; cf. Matei 12;14; Marcu 3,6; Ioan 10,31.39), dar, după doi ani de strădanie de a statornici un cap de acuzaţie împotriva Lui (vezi DA 213; 699), ei încă nu fuseseră în stare să formuleze un plan pe temeiul căruia să poată să-şi realizeze scopul. Era deci considerat potrivit ca Ana să conducă o examinare personala a lui Isus pentru a obţine, dacă era cu putinţă, acuzaţii care puteau fi ridicate împotriva Lui. Această audiere preliminară a avut loc aproximativ intre orele 1 şi 2 vineri dimineaţa. Ana a dat cu totul greş şi a fost adus cu totul la tăcere de logica incisivă a răspunsului lui Isus (Ioan 18,23; DA 700).

2. 2. Audiere preliminara înaintea lui Ana şi a lui Caiafa. (Vezi DA 703, 760). După ce L-au arestat pe Isus, Ana şi Caiafa au convocat un grup selecţionat cu grijă din membri ai Sinedriului (vezi la v. 59) pentru o sesiune imediată, în nădejdea osândirii lui Isus înainte ca prietenii Lui să fi putut vorbi în favoarea Lui şi înainte ca influenţa opiniei publice să se poată opune deciziei lor de a-L înlătura. Potrivit cu Hristos Lumina lumii ( p. 708), Ana şi Caiafa au făcut o a doua încercare de a scoate dovezi incriminatorii de la Isus care ar fi putut fi folosite la judecată, în timp ce membrii aleşi ai Sinedriului se adunau, dar nu au avut nici un succes. Ca mare preot, Caifa era preşedinte din oficiu al Sinedriului şi urma deci sa prezideze la judecata, dar lipsa lui relativă de experienţă (vezi DA 698) a trezit temeri că el nu ar fi putut fi în stare să împingă acuzaţia până la luarea unei decizii. Scriitorii Evangheliei nu menţionează aceasta a doua audiere preliminara, neoficiala, faţă de prima judecare înaintea Sinedriului, care a avut loc între orele 2 şi 3 a.m. (vezi DA 703).

3. 3. Judecata din timpul nopţii înaintea Sinedriului. (Vezi la cap. 26,57-75; cf. DA 703-714). Potrivit cu legea iudaică, curtea trebuia să judece în cazuri de pedepse capitale în cursul zilei. Mişna enunţă regula în felul acesta: “Procesele civile sunt judecate ziua şi terminate noaptea. Dar acuzaţiile capitale trebuie sa fie judecate ziua şi terminate ziua (Sanhedrin 32 [p. 200] ). Conducătorii se temeau de o încercare de a-L salva pe Isus dacă rămânea mai departe arestatul lor. Ei îşi aduceau aminte că încercări anterioare de a-L înlătura pe Isus fuseseră dejucate de anumiţi membri (vezi la v. 66). De aceea ei s-au hotărât sa rezolve cazul şi sa Îl predea pe Isus romanilor, înainte ca cineva să aibă prilej să vorbească în apărarea Lui. Judecarea a avut loc aproximativ intre orele 3 şi 4 dimineaţa. În acest anotimp al anului, zorii se ivesc pe la ora 4, la latitudinea Ierusalimului şi soarele răsare pe la 5,30 timpul local. Judecata aceasta a avut ca rezultat un verdict unanim de moarte (vezi la v. 66), dar verdictul trebuia să fie afirmat la lumina zilei pentru a fi legal (vezi enunţarea din Sanhedrin, 32 a de mai sus).

4. 4. Judecata din timpul zilei înaintea Sinedriului. (Vezi la Luca 22;66-71; cf. DA 714, 715).Legea iudaică interzicea ţinerea de judecăţi noaptea în cazuri în care pedeapsa ar fi putut fi moartea, şi nici nu putea fi dat, în nici un caz, un verdict în cazurile de pedeapsă cu moartea (vezi la nota 3). În acord cu aceasta, decizia Sinedriului la care se ajunsese cu unanimitate trebuia, pentru a păstra un aspect de legalitate, să fie reafirmată la lumina zilei. Lucrul acesta l-a făcut Sinedriul când s-au adunat din nou, la scurt timp după răsăritul soarelui. Ei L-au condamnat pe Isus ca fiind vrednic de moarte şi au căzut de acord să-L predea autoritarilor romane pentru executare.

5. 5. Întâia judecare înaintea lui Pilat. (Vezi la Luca 23;1-5; Ioan 18,28-38; cf. DA 723-728).Pilat a fost trezit devreme dimineaţa, aproximativ la ora 6 sau la scurt timp după aceea. În timpul cercetării sale, el a făcut cunoştinţă cu probele procesului şi a ajuns să fie convins de nevinovăţia lui Isus. Dacă nu ar fi fost vrăjmăşia vădită a iudeilor, el L-ar fi eliberat. Aflând că Isus era din Galileea, L-a trimis la Irod Antipa, care la vremea aceea era la Ierusalim, venit probabil ca să participe la Paşte.

1. 6. Audierea înaintea lui Irod Antipa. (Vezi la Luca 23,6-12; cf. DA 728-731). Deşi arestarea avusese loc la Ierusalim, Isus era galileean, şi Irod Antipa, un rege roman marioneta al Galileei şi Pereei (vezi la Luca 3,1.2), putea să cerceteze cazul şi să dea sentinţa. El era convins că Isus era nevinovat şi mai întâi avea de gând să-L elibereze, dar a refuzat să dea sentinţa, şi L-a trimis înapoi la Pilat. Aceasta audiere a avut loc aproximativ la ora 7, vineri dimineaţă.

2. 7. A doua judecare înaintea lui Pilat. (Vezi la Matei 27,15-31; Ioan 18,39 la 19,16; cf. DA 731-740). Guvernatorul roman al Iudeei şi Samariei a căutat diverse mijloace ca să Îl elibereze pe Isus, dar în zadar. Când iudeii au ameninţat că vor prezenta felul lui de purtare în proces la autorităţile din Roma, Pilat a capitulat la cererea lor ca să-L crucifice pe Isus. Judecata aceasta a început probabil pe la ora 8 a.m. şi s-a terminat înainte de ora 9 a.m. (Marcu 15,25).

Diferite aspecte ale procedurii juridice contra lui Hristos erau în contradicţie cu legea iudaică, aşa cum a fost mai târziu codificată în Mişna, o colecţie de tradiţii orale iudaice de până la sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. Anumite secţiuni ale colecţiei reflectau o tradiţie ulterioara vremii lui Isus. Dar în măsura în care diferite legi erau deja în vigoare pe vremea lui Isus, călcarea lor reprezintă o pervertire a dreptăţii în modul în care a fost condus procesul Lui.

În cele ce urmează, este redata o lista parţială de legi judecătoreşti mişnaice:

1. 1. Acuzaţiile care implică o pedeapsa cu moartea, trebuiau să fie judecate în timpul zilei (Sanhedrin 4.1, ed. Soncino a Talmudului, p. 200; vezi DA 710). Aceasta corespundea şi pentru cazurile civile.

2. 2. Verdictul în cazurile care cereau pedeapsa capitală trebuia să fie dat în timpul zilei. Acuzaţiile capitale trebuiau să fie judecate în timpul zilei şi să fie hotărâte în timpul zilei (Sanhedrin 4.1, ed. Soncino a Talmudului, p.200).

3. 3. Un verdict nefavorabil Într-un caz care cerea pedeapsa capitală trebuia sa fie amânat până ziua după ce fuseseră ascultate toate dovezile. Acuzaţiile care cereau pedeapsa capitala trebuiau decise în aceeaşi zi dacă era un verdict favorabil, dar numai a doua zi dacă era un verdict nefavorabil ( ibid ).

4. 4. Pentru ca un verdict nefavorabil intr-un proces care cerea pedeapsa cu moartea trebuia să fie amânat până în ziua după ce se termina audierea, un astfel de proces nu putea fi ţinut vinerea sau intr-o zi care preceda o sărbătoare religioasă. De aceea nu se ţin Judecaţi în ajunul unui Sabat sau unei Sărbători ( ibid. )

5. 5. Martorii care aduceau mărturie contradictorie urmau să fie descalificaţi şi mărturia lor respinsă. Dacă martorii “se contrazic unul pe altul … dovada lor este neavenită (ibid. 5.2 [p. 256]).

6. 6. Acuzaţia de blasfemie, pe temeiul căreia Caifa cerea pedeapsa cu moartea (v. 65, 66) era nevalabilă. În acord cu ibid 7.5 (p. 378). Hulitorul este pedepsit numai dacă rosteşte Numele [divin] însuşi, care este Yahweh (Iehova) şi pedeapsa pentru blasfemie era moartea prin spânzurare (ibid 6.4) [p. 30 ] sau uciderea cu pietre (ibid. 7.4 [p. 359]). Isus nu a folosit numele sacru al lui Dumnezeu (vezi la v. 64 – [Tu zici !])

7. 7. Cel puţin în cazul unui om condamnat la uciderea cu pietre, trebuia sa se dea orice prilej martorilor sa depună mărturie în favoarea lui: “Un om este aşezat la uşa curţii de judecată cu un steag de semnalizare în mâna şi un călăreţ era staţionat la o oarecare distanţă în raza lui de vedere şi atunci, dacă cineva zice: Am ceva [în plus] de spus în favoarea lui, el [semnalizatorul] flutura steagul şi călăreţul alerga şi-i opreşte. Şi chiar dacă el însuşi zice: Am ceva de prezentat în favoarea mea, el este adus înapoi, chiar de patru sau de cinci ori, cu condiţia insă ca să fie ceva esenţial în susţinerea lui. Dacă atunci ei îl găsesc nevinovat, îl reabilitează, dar dacă nu, el este dus mai departe să fie ucis cu pietre. Şi un crainic îl precede [strigând: cutare şi cutare, fiul lui cutare şi cutare, este dus să fie ucis cu pietre pentru că a săvârşit cutare şi cutare fapta rea, şi cutare şi cutare sunt martorii lui. Oricine ştie ceva în favoarea lui, să vină şi să spună (ibid. 6.1) [p. 275, 281]). Evident aceste prevederi au fost trecute cu vederea cu prilejul procesului lui Isus. Nu exista scuză pentru faptul că nu au fost invitaţi martori ai apărării.

Alte încălcări ale codului penal iudaic la procesul lui Isus au fost:

1. Judecarea înaintea unui grup de judecători selecţionaţi din cauza prejudecaţii lor contra acuzatului, cu excluderea deliberata a membrilor favorabili Lui (cf. DA 699, 710).

2. A fost tratat ca un criminal condamnat înainte de a fi fost judecat legal şi găsit vinovat (cf. DA 703, 710). În acord cu legea iudaica, un om era considerat nevinovat până când era dovedit vinovat (vezi DA 699). Procese civile pot fi deschise fie pentru achitare, fie pentru condamnare; acuzaţiile care cereau pedeapsa cu moartea trebuiau să fie deschise pentru achitare şi nu pentru condamnare (Sanhedrin 4.1 [p. 199]).

3. Sentinţa de moarte întemeiată pe propria Sa mărturie (vezi DA 715).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 6 DA 557, 716 6-13 DA 557-568 7-9 EW 165, 268 7-10 4T 551 8 DA 565, 720; 5T 268 8-12 DA 560 11 PP 535 ; 3T 391; WM 17 12-14 DA 563 13 4T 551 14-16 CS 139; DA 716; EW 166 15 DA 564; EW 268 ; 4T 41 20-29 DA 652-661 21 DA 720; 4T 41 21-25 DA 654 28-29 DA 653; 659 27, 28 MH 333 29 DA 149 30 DA 672 31 DA 673, 688, 743; EW 166 32 DA 674 33 DA 811; EW 166, 169 35 2T 204 36-56 DA 685-697 37, 38 AA 539; DA 686 38 DA 685 38, 39 2T 206 38-41 2T 204 39 CH 374; DA 687, 759; GW 218; MH 230; 9T 102 40 DA 688; EW 167 41 CT 412; DA 688, 713; FE 349; MYP 265; 4T 124; 5T 485 42 DA 690, 693, 753 42, 43 2T 205 45 DA 694; 2T 205 46 DA 694 47 EW 167 48 DA 695, 721 49 GC 263 49 -54 DA 696 51-54 EW 168 55, 56 DA 697 56 EW 168 57–75 DA 698-715 58 EW 169 63 DA 706 63, 64 MB 67; 1T 203 64 DA 707, 710; GC 643 65, 66 DA 708 67 EW 169, 170 67, 68 DA 715 69-75 AA 62, 516, 537; EW 169; 5T 427 71-74 DA 711 72 DA 712 75 DA 713

______________________