În aceeaşi zi. [Predica de lângă mare, Matei 13,1-53 = Marcu 4,1-34 = Luca 8,4-18. Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 219; diagrama p. 231; despre parabole p. 203-207]. Adică, în aceeaşi zi în care au avut loc incidentele relatate în capitolul 12,22-50 (vezi la cap. 12,22). Evenimentele relatate în capitolul 8,18-27 au avut loc la sfârşitul aceleiaşi zile (vezi Marcu 4,35; vezi la Matei 8,18). Deşi nu există nici o dovadă că ziua aceasta L-a văzut pe Isus mai ocupat decât în nenumărate altele, raportul oarecum complet al ei i-a câştigat denumirea de ziua aglomerată. Ea reprezenta una din situaţiile acelea obişnuite în care Isus aproape că nu găsea timp să mănânce sau să prindă măcar câteva momente de odihnă (vezi DA 333).
A ieşit din casă. Aceasta lasă să se înţeleagă că incidentele relatate în capitolul 12,22-50, care au avut loc mai de vreme în aceeaşi zi, se petrecuseră în vreo locuinţă poate aceea a lui Petru la Capernaum (vezi la Marcu 1,29) aproape de limitele nordice ale Câmpiei Ghenezaretului, sau poate în vreo casă din Magdala aproape de limitele ei sudice (vezi DA 405).
Şedea. Poziţia obişnuită luată de rabini când învăţau (vezi p. 58; vezi la Luca 4,20).
Lângă mare. Probabil undeva pe ţărmul Lacului Galileei între Capernaum şi Magdala, unde Câmpia Ghenezaret se întâlneşte cu lacul (vezi COL 34).
O mulţime de noroade. [Mari mulţimi, KJV]. Cu privire la marile mulţimi care se înghesuiau în jurul lui Isus în decursul perioadei celei de a doua călătorii, în timpul toamnei anului 29 d.Hr., vezi la capitolul 8,1.18; 12,15. Cu ocazia aceasta ei L-au înghesuit pe Isus în aşa fel că toţi îl împingeau în apă.
O corabie. Mai de grabă o barcă. Se pare (vezi COL 34) că atunci când Isus a părăsit casa (v.1), S-a dus la ţărm aşteptând să Se suie în barcă şi să treacă lacul. Dar apelurile urgente ale celor bolnavi şi nevoia oamenilor de cuvintele adevărului L-au reţinut (vezi COL 33,34; cf. cap. 9,36).
Ţărm. În greacă, aigialos, o plajă sau un ţărm.
Le-a vorbit despre multe lucruri. Până aici Hristos făcuse uz ocazional de scurte ilustraţii care ar fi putut fi numite parabole (vezi cap. 7,24-27; etc.); acum pentru prima dată a făcut din parabole un vehicul principal pentru transmiterea adevărului. Predica de pe munte fusese probabil ţinută nu cu mult mai înainte de câteva săptămâni (vezi la cap. 5,1). Acum era probabil toamna anului 29 d.Hr. şi de-a lungul Câmpiei Ghenazaretului, cea mai productivă regiune din toată Galileea (vezi la Luca 5,1), se puteau vedea semănătorii semănând grâul de toamnă (COL 34; vezi vol. II, p. 108). Pentru un rezumat al evenimentelor acestei zile aglomerate, vezi la Matei 12,22; 13,1.
Cel puţin zece parabole au fost date cu ocazia aceasta. La cele opt raportate în Matei, Marcu adaugă pe aceea cu lumina (cap. 4,21-23) şi aceea cu sămânţa care creşte tainic (v. 26-29). Luate ca un tot, parabolele relatate de Matei prezintă un tablou compus al lucrurilor esenţiale privitoare la împărăţia cerurilor.
Semănătorul. [Un semănător, KJV]. [Semănătorul, sămânţa şi solurile, Matei 13,3-9, 18-23 = Marcu 4,3-20 = Luca 8,5-15. Comentariu major: Matei. Vezi despre parabole p. 203-207]. Când Hristos vorbea (COL 34) plugarii puteau fi văzuţi împrăştiind sămânţa pe solul bogat al Câmpiei Ghenezaretului aşa cum se întinde de la apele albastre ale Galileei până la picioarele dealurilor. Deşi parabola aceasta este cunoscută ca parabola semănătorului, ar putea fi numită mai bine a solurilor, sau a semănătorului, a seminţelor şi a solurilor. Trăsătura ei caracteristică nu este nici a semănătorului, nici a seminţelor, care apar şi în parabola cu neghina (v. 24-30), ci mai degrabă cele patru tipuri de sol pe care a căzut sămânţa când a fost semănată. Parabola scoate în evidenţă primirea făcută seminţei de fiecare din cele patru tipuri de sol, împreună cu efectul pe care primirea aceasta l-a avut asupra creşterii seminţei (vezi COL 43). Priceperea semănătorului şi calitatea seminţei sunt aceleaşi în raport cu fiecare din cele patru tipuri de sol. Vezi la versetul 8.
Adevărul deosebit reprezentat de sămânţa din parabola aceasta este natura misiunii lui Hristos pe pământ ca Mesia. În măsură mai mare sau mai mică adevărata natură a împărăţiei lui Hristos era o taină (vezi v. 11), deoarece mândria întunecase priceperea oamenilor cu privire la Scripturile Vechiului Testament. Poporul iudeu aştepta ca Mesia să vină ca un puternic cuceritor, să şadă pe tronul lui David şi să supună iudeilor toate naţiunile (vezi DA 30; vezi la Luca 4,19). Dar în parabola cu semănătorul, Isus scoate în evidenţă adevărata natură a misiunii Sale, faptul că El nu a venit pentru a supune pe păgâni lui Israel, ci pentru a supune inima oilor pierdute ale casei lui Israel (Matei 15,24). Acelaşi adevăr El îl expusese mai explicit în Predica de pe munte (vezi la cap. 5,2).
A ieşit. În ţările orientale, pe vremuri, aşa cum fac şi astăzi în unele localităţi, agricultorii locuiesc împreună în sate pentru apărarea contra bandelor de tâlhari care umblau încoace şi încolo. Dimineaţa, în zorii zilei, ei ieşeau din sate mergând în ogoarele din apropiere şi în amurg se întorceau din nou acasă. În acelaşi fel Hristos Semănătorul adevărului, a ieşit de la Tatăl din cer venind în lumea aceasta ţarina (vezi v. 38) pentru ca să mărturisească despre adevăr (Ioan 18,37; cf. cap 10,10).
Lângă drum. Nu pe drumul din sat spre ogoare, ci pe poteca de-a lungul marginii ogorului, sau pe poteca ce trece peste ţarină la alte ţarine mai depărtate. Din cauza suprafeţei bătătorite a potecii, sămânţa rămâne neacoperită şi nu are nici măcar prilejul să încolţească. Ascultătorii de lângă drum sunt acei ascultători superficiali asupra cărora adevărurile Evangheliei nu au efect. Aşa cum este exprimat de un proverb chinezesc, ceea ce ei aud intră pe urechea de la răsărit şi iese pe urechea de la apus. Ei nu-şi dau seama de propria lor nevoie de Evanghelie. Ei sunt neatenţi, nu înţeleg (v. 19). Se pare că adevărul nu are nici un înţeles pentru ei.
Păsările. Adică, păsările sălbatice, mereu de faţă la arat şi semănat. După Matei, păsările reprezintă pe cel rău (v. 19); potrivit cu Marcu, Satana (cap. 4,15); şi potrivit cu Luca, diavolul (cap. 8,12).
Locuri stâncoase. Se pare că acestea nu se referă la un teren acoperit cu pietre împrăştiate la suprafaţă, ci la lespezi de stâncă aproape de suprafaţă, acoperite de un strat subţire de pământ. Cu excepţia câtorva locuri mai favorizate, lespezile de stâncă de felul acestora de aici serveau efectiv pentru a limita valoarea terenului deluros al Palestinei ca regiune agricolă.
Sămânţa Evangheliei care cade în inimi cu teren stâncos găseşte destul pământ pentru a încolţi, dar pământul este într-un strat subţire şi efectul Evangheliei este în cel mai bun caz superficial. Evanghelia face apel la emoţiile lor, iar ei sunt grabnici să reacţioneze la el, dar impresia făcută de el trece ca valul nestatornic al emoţiei. Stânca egoismului (vezi COL 46) împiedică Evanghelia de a săvârşi o reformă în viaţă. Orice efort de a servi lui Hristos este în aşa fel împiedicat de scopul fundamental în viaţă de a servi eului (vezi COL 50) încât Evanghelia are puţină influenţă sau nu are deloc influenţă. Ascultătorii reprezentaţi de terenul stâncos îşi urmează de obicei propriile lor înclinaţii. Orice convingeri pe care astfel de oameni le-ar avea sunt întemeiate pe înclinaţie şi nu pe principiu. Este evident că adevărul are o oarecare măsură de atracţie pentru ei; ei admit că el este bun; dar ei se iubesc pe ei înşişi. Primind repede ceea ce li se pare că este bine în clipa aceea, ei nu calculează preţul uceniciei; ei nu aplică principiile Evangheliei la viaţa lor şi nu-i dau prilej să le reformeze tiparele de gândire şi de acţiune. Ei nu sunt dispuşi să privească în faţă faptul că obiceiurile lor trebuie să fie schimbate.
N-avea mult pământ. Lespedea de stâncă aflată chiar sub suprafaţa solului absorbea căldura şi îndepărta apa din solul de deasupra ei.
Îndată. Căldura în plus din sol reflectată în sus de stâncă a provocat o germinare rapidă. Totuşi nu era un pământ adânc pentru a depozita apa şi pentru a o da rădăcinilor când o căutau.
S-a uscat. Germinarea a fost rapidă, dar tot aşa a fost şi uscarea. Unica nădejde pentru ascultătorii reprezentaţi prin terenul stâncos este de a fi născuţi din nou (COL 48). Influenţa superficială a Evangheliei asupra lor nu dă naştere la mărturisirea şi părăsirea păcatului (vezi la v. 5). Ei nu experimentează îndreptăţirea. Reacţia lor la Evanghelie nu are drept rezultat convertirea.
Spini. În greacă akantha, spini sau mărăcini; akantha este de asemenea folosit cu referire la orice plantă care înţeapă, ca de pildă scaietele. Luca defineşte spinii vieţii creştine ca fiind grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia (vezi Luca 8,14; cf. Matei 13,22).
În terenul plin de spini plantele gingaşe nu s-au uscat atât de rapid cum au făcut-o în teren pietros. La fel, experienţa creştinilor care sunt reprezentaţi prin terenul spinos progresează mai mult decât a ascultătorilor reprezentaţi prin terenul pietros. Ei fac ceea ce pare că este un început adevărat şi pare că trec prin îndreptăţire şi naştere din nou. Dar în curând obosesc în facerea binelui (Galateni 6,9) şi nu merg spre cele desăvârşite (Evrei 6,1). Absorbiţi de plăcerile lumii acesteia şi umblând după atracţiile ei, ei neglijează să plivească din viaţă tendinţele şi trăsăturile acelea de caracter care răspund la ispită. Ei sunt asemenea persoanei care fusese eliberată de posesiunea demonică numai pentru a fi din nou posedată de şapte duhuri rele (vezi la Matei 12,43-45). Multe din lucrurile care îi atrag pe ascultătorii reprezentaţi de pământul plin de spini şi le absorb atenţia s-ar putea ca, în şi prin ele însele, să nu fie lucruri dăunătoare. Dar astfel de persoane ajung să fie atât de absorbite de lumea aceasta, încât nu au timp să se pregătească pentru cea viitoare.
Spinii au crescut. Spinii au făcut cu neputinţă ca grâul să ajungă la maturitate (vezi Luca 8,14). În acelaşi fel, interese seculare împiedică roadele Duhului (Galateni 5,22.23) să ajungă la maturitate. Religia este împinsă în poziţia subordonată de a fi numai un interes între multe. Din lipsă de cultivare se usucă şi cu timpul moare. Ceea ce lipseşte ascultătorilor reprezentaţi prin pământul plin de spini este o transformare morală (COL 50). Pentru ei, îndreptăţirea este suma şi substanţa religiei şi ei dau greş în a înţelege că viaţa creştină constă esenţial din procesul cunoscut sub numele de sfinţire proces prin care trăsăturile şi tendinţele rele sunt înlocuite de tiparul de viaţă perfect al lui Isus Hristos (vezi la Galateni 2,20).
Pământ bun. Aceasta nu vrea să spună că inima omului este în mod natural bună înainte ca seminţele adevărului divin să o fi făcut să fie aşa, căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea (Filipeni 2,13). Nimic bun nu locuieşte (Romani 4,18) în om în mod natural Pământul este bun numai pentru că cedează la fierul de plug al adevărului, pentru că răspunde la influenţa îmblânzitoare a Duhului Sfânt.
A dat roadă. Vezi la capitolul 7,16-20. Aceasta se referă la roada caracterului (vezi la Galateni 5,22.23). Roada Duhului manifestată în viaţa din afară, este dovada unei experienţe creştine sănătoase. În inima ascultătorilor reprezentaţi prin drumul bătătorit, adevărul nu a aflat răspuns. La inimile reprezentate de terenul stâncos adevărul nu a produs nimic mai mult decât un impuls momentan. La ascultătorii reprezentaţi prin terenul spinos a fost un răspuns care a început bine, dar s-a uscat în faţa dificultăţii şi opoziţiei. Dar în inima ascultătorilor reprezentaţi prin pământul bun, răspunsul este permanent şi efectiv. Rezultatul este o viaţă transformată potrivit cu tiparul vieţii desăvârşite a lui Isus Hristos. Creştinul cu succes nu este o fiinţă dependentă de împrejurări: el stăruie până la sfârşit (vezi Matei 24,13).
O sută. [De o sută de ori, KJV]. Acesta ar fi cu adevărat un produs remarcabil (vezi la Geneza 26,12). Produsul mediu de grâu în Statele Unite este de 17,1 buşeli pe acru, un produs de aproape 15 ori. Marcu inversează ordinea producţiei de la cea mai mică la cea mai mare, iar Luca omite menţionarea celei mai mici producţii.
Urechi de auzit. Pentru comentariu vezi la capitolul 11,15; 13,13-18.
Ucenicii s-au apropiat. Se pare că Matei, în armonie cu practica uzuală, asociază aici explicaţia particulară a lui Hristos dată ucenicilor, aproape sigur la o dată mai târzie, cu parabola însăşi pentru a păstra o ordine pe subiecte. Marcu menţionează în mod specific că explicaţia a fost dată când era singur cu cei doisprezece şi cu câţiva din ceilalţi ucenici (vezi cap. 4,10).
În pilde. [În parabole, KJV]. Vezi la versetul 3.
V-a fost dat. [Vă este dat, KJV]. Pământul nedesţelenit al inimii ucenicilor fusese desţelenit de fierul de plug al Duhului Sfânt (vezi la Osea 10,12) şi ucenicii primiseră sămânţa adevărului cu bucurie. Numai aceia care voiesc să facă voia Lui pot aştepta să cunoască despre învăţătura aceasta (Ioan 7,17). Perceperea adevărului depinde nu atât de mult de agerimea intelectului, cât de sinceritatea dorinţei.
Tainele. Adică, lucrurile care sunt ascunse de aceia care nu sunt sincer interesaţi de a cunoaşte adevărul. Ele nu sunt taine în senul că nu pot fi înţelese sau că sunt în mod deliberat reţinute de la unii şi acordate altora. Evanghelia este nebunie pentru unii (vezi 1 Corinteni 1,23) deoarece omul firesc neinfluenţat de Duhul Sfânt, nu are capacitatea de a primi lucrurile Duhului lui Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 2,14). Motivul pentru care el nu le poate cunoaşte este simplu că trebuie judecate duhovniceşte şi el este lipsit de discernământul, sau de puterea de pricepere necesară pentru a prinde înţelesul lor. Percepţia spirituală vine numai prin lucrarea Duhului Sfânt (vezi Ioan 16,13; cf. Matei 16,17).
Nu le-a fost dat. Vezi la versetul 12. Potrivit cu Marcu, taina împărăţiei nu este pentru cei ce sunt afară din număr (vezi cap. 4,11), adică, pentru aceia care sunt în afară de cercul urmaşilor. Nu are rost să se descopere adevărul celor care nu ar dori să-l aibă (vezi la Matei 7,6). Numai aceia care flămânzesc şi însetează după neprihănire pot aştepta să fie săturaţi (vezi la cap. 5,6).
Celui ce are. Adică, oricine doreşte cu sinceritate adevărul (vezi la Matei 13,11; Marcu 4,24). Terenul trebuie să fie gata pentru sămânţă într-o anumită măsură înainte de a putea primi sămânţa cu folos. Acelora care au practicat adevărul descoperit lor, le va fi dat mai mult adevăr. Aceia care sunt receptivi spiritual vor obţine infinit mai mult bine din orice prezentare a adevărului, decât minţile cele mai agere lipsite de receptivitate spirituală. Darurile minunate ale Cerului sunt pentru aceia care le doresc cu înfocare (vezi DA 827).
Chiar şi ce are. Adică, ce i se pare că are (Luca 8,18). Acela care neglijează să dezvolte slaba capacitate pe care s-ar putea să o aibă pentru perceperea adevărului, o va pierde.
De aceea le vorbesc. Vezi la versetul 3. Scopul lui Hristos nu era de a ascunde adevărul de aceia ale căror percepţii spirituale erau insensibile (COL 105), ci mai degrabă de a pătrunde insensibilitatea minţii şi inimii lor, cu nădejdea de a crea o capacitate de a primi mai mult adevăr (vezi Luca 8,16). Hristos a venit în lumea aceasta pentru a mărturisi despre adevăr, nu pentru a-l întuneca (Ioan 18,37). Motivul pentru care unii au dat greş de a produce roadă nu se află în semănătorul seminţei, ci în teren (vezi la Matei 13,3).
Văd, nu văd. [Văzând nu văd, KJV]. Vezi la versetul 15. Deşi persoanele acestea par să vadă şi îşi închipuie să văd, de fapt ele nu văd de loc. Deoarece zic: Vedem, când în realitate sunt orbi, păcatul lor rămâne (Ioan 9,41). Ei sunt voit orbi (vezi la Osea 4,6). Percepţia lor, ca şi a ascultătorilor reprezentaţi prin pământul de lângă drum, este superficială (vezi la Matei 13,4,5). Vederea naturală nu este însoţită de o putere de pătrundere spirituală.
Nici nu. Fariseii au prins înţelesul parabolelor lui Hristos, dar se făceau că nu înţeleg (vezi COL 35). Ei tăgăduiau şi cele mai desluşite cuvinte ale lui Hristos, deoarece nu doreau să le primească, şi de aceea vinovăţia lor era mai mare decât aceea a altora. Ei şi-au orbit ochii sufletului în mod deliberat şi s-au ferecat în întuneric (vezi la cap. 12,31).
Se împlineşte. [S-a împlinit, KJV]. Literal, s-a umplut, aşa cum este umplută o cupă.
Prorocia lui Isaia. Citatul acesta din Isaia 6,9.10, aşa cum este dat în textul grec (Matei 13,14,15) este identic cu exprimarea greacă din LXX-a. Vezi la Isaia 6,9.10.
Inima acestui popor. Adică, mintea lor.
S-a împietrit. [S-a îngroşat, KJV; G. Gal.]. Cu privire la împietrirea inimii vezi la Exod 4,21.
Au ajuns tari de urechi. [Urechile lor au ajuns greoaie la auzit, KJV]. Literal, ei aud greu cu urechile [lor]. Ei erau somnolenţi şi părea că este cu neputinţă de a-i trezi.
Ca nu cumva. [Ca nu cândva, KJV]. Ca şi în Isaia 6,10, cuvintele acestea sunt rostite în ironie. Nu era voia lui Dumnezeu ca vreunul să fie în starea aceasta, sau ca vreunul să nu înţeleagă şi să nu se pocăiască. Starea conducătorilor iudei era rezultatul natural al propriei lor purtări şi al propriul lor fel de viaţă. După cum este arătat în parabolă, aceasta era şi lucrarea lui Satana (vezi la Matei 13,4). Oamenii despre care vorbea Isaia erau ascultătorii reprezentaţi de sămânţa căzută lângă drum. De fapt, Satana este acela care a orbit mintea celor care nu cred [KJV] (vezi 2 Corinteni 4,4). Nu lumina cerului este ceea ce orbeşte ochii oamenilor, ci întunericul (vezi 1 Ioan 3,11). Întunericul îndelungat descalifică adesea ochii de a funcţiona bine în prezenţa luminii; de fapt, ochii obişnuiţi cu întunericul tind să evite lumina.
Ferice. [Binecuvântat, KJV]. Sau ferice (vezi la cap. 5,3). Invers, aceia care au ochi care nu văd, sunt nefericiţi. Adevărata fericire vine numai când ochii sufletului văd lumina adevărului. Aceia care sunt lipsiţi de puterea de vedere spirituală nu pot fi cu adevărat fericiţi.
Adevărat. Vezi la capitolul 5,18.
Au dorit să vadă. Adică, să Îl vadă pe Mesia şi Împărăţia Lui. Aceasta era nădejdea înflăcărată a tuturor sfinţilor din vechime (vezi 1 Petru 1,10.11) care în credinţă au murit , fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe [au fost convinşi de ele, KJV] (Evrei 11,13).
Ascultaţi dar. Pentru un comentariu major la versetele 18-23 vezi la versetele 3-9. Explicaţia parabolei cu semănătorul, sămânţa şi solurile, dată aici de Hristos (v. 18-23), probabil la o dată mai târzie (vezi la v. 10), ar trebui să fie luată ca un tipar al principiilor care stau la baza interpretării tuturor parabolelor (vezi p. 204).
Îndată. În greacă, euthus, îndată, de îndată sau imediat.
Necaz. [Tribulaţie, KJV]. Sau necaz.
Se leapădă. [Se sminteşte, KJV; G. Gal.]. în greacă, skandalizo a face să se poticnească (vezi la cap. 5,29).
Îndată. În greacă, euthus, acelaşi cuvânt tradus îndată (v. 20), de îndată (Matei 3,16; Ioan 13,32), îndată (Marcu 1,12,28; Ioan 21,3) şi îndată (Ioan 19,34; vezi la Matei 13,20).
Înţelege. Marcu zice primesc (cap. 4,20) şi Luca ţin (cap. 8,15).
O altă pildă. [Neghina, Matei 13,24-30. Despre parabole vezi p. 203-207]. Parabola cu neghina apare numai în Matei. Ea scoate în evidenţă faptul că nu toţi cei care mărturisesc că acceptă principiile Împărăţiei cerurilor sunt ceea ce pot să pară la început că ar fi. Iuda era unul din acei creştini de vreme bună. Aceia care devin ucenici ai lui Hristos nu trebuie să fie surprinşi să afle în împărăţia cerului împărăţia harului divin aici pe pământ (vezi la cap 3,2; 4,17) pe unii a căror viaţă nu a fost transformată de Evanghelie. Hristos vrea ca oamenii să ştie că astfel de persoane nu fac parte din sadul Său, că viaţa lor nu este produsul seminţei Evangheliei. Prezenţa lor în biserică este datorită faptului că un vrăşmaş i-a sădit acolo cu dublul scop de a primejdui grâul (vezi la cap 13,29) şi de a face de ocară şi a ruina pe proprietarul ţarinei.
Le-a pus înainte. Literal, le-a pus înainte.
Împărăţia cerurilor. Vezi la capitolul 3,2; 4,17; 5,3.
A semănat sămânţa bună. Ca şi în parabola precedentă, Isus Însuşi este semănătorul de adevăr divin. Sămânţa pe care El a venit să o semene este sămânţa bună. El nu trebuie să fie învinuit pentru faptul că mai târziu a fost descoperită neghina crescând în ţarina sa. În timp ce parabola anterioară se ocupa în primul rând cu primirea seminţelor adevărului, aceasta se ocupă cu dezvoltarea lor. Este îmbucurător să reţinem că prezenţa neghinei printre grâu n-a făcut nici un fir de grâu să se schimbe în neghină.
În ţarina lui. Ţarina aceasta este lumea (vezi v. 38). Este adevărat că în lumea de astăzi există atât neghină, cât şi grâu, atât oameni răi, cât şi oameni buni. Dar aceasta este de aşteptat. Aici Hristos se referă în mod deosebit la Biserica Sa, ţarina proprie a lui Dumnezeu (vezi COL 70). Ar trebui să se observe că această parabolă reprezintă împărăţia cerurilor adică, împărăţia prezentă a harului divin, biserica lui Dumnezeu pe pământ.
Pe când dormeau oamenii. Vrăşmaşul nu poate fi văzut de ochi muritori. Oamenii văd numai rezultatele lucrării lui, la fel cum văd numai rezultatele lucrării Duhului Sfânt (vezi la Ioan 3,8).
Vrăşmaşul lui. Adică, diavolul (v. 39), care este Satana, vrăjmaşul nostru (vezi la Zaharia 3,1). Tot ce este bun în lume este de la Dumnezeu, iar tot ce este rău, este, în ultimă analiză, produsul seminţei rele semănate în inima oamenilor de diavolul.
A semănat. Literal, a semănat peste; adică, a semănat din nou ţarina, semănând neghină peste semănătura anterioară de grâu sau cereale. În anumite părţi din Orient chiar şi astăzi răzbunarea este săvârşită exact în felul descris în parabola aceasta.
Neghină. În greacă, zizania, probabil Lolium temulentum, sau sălbăţie cu mustaţă. Această plantă palestiniană comună creşte până la înălţimea de aproape două picioare. În stadiile ei timpurii nu se poate deosebi de grâu. Numai când planta se maturizează şi seminţele de sălbăţie devin negre este uşor de arătat diferenţa. Seminţele acestea sunt otrăvitoare şi dacă sunt mâncate produc greaţă, diaree şi convulsii puternice şi uneori moartea. Neghina este explicată ca fiind fiii celui rău (v. 38), deoarece îi seamănă la caracter. Această parabolă plastică se pretează aproape perfect la adevărul spiritual ilustrat de ea.
Au făcut rod. Vezi la versetul 25. Comparaţi cap. 7,20, după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Robii. [Slujitorii, KJV]. Hristos nu a dat nici o explicaţie cu privire la persoanele pe care le reprezintă robii [slujitorii] din parabolă, probabil o bună indicaţie că identitatea lor nu are nici o importanţă atât cât priveşte adevărul parabolei. Prezenţa lor este numai incidentală pentru naraţiune (vezi p. 204).
Stăpânul casei. În greacă, oikodespotes, adică, domnul casei (vezi la Luca 2,29). Acela care a semănat sămânţa cea bună se spune că este Fiul omului (Matei 13,37). Astfel se identifică parabola aceasta a neghinei cu aceea a semănătorului, seminţei şi solurilor (vezi la v. 3).
De unde are dar? Vezi la versetul 25.
Un vrăjmaş. Vezi la versetul 25.
Ca nu cumva smulgând. Caracterul celor două încă nu era ajuns la maturitate şi ar fi fost dezastruos să încerce ceea ce propuneau slujitorii. Destul de evident, încă nu era posibil să smulgă neghina fără să deranjeze grâul şi să împiedice o parte din el să ajungă la maturitate. La fel, Hristos a îngăduit lui Iuda să devină un ucenic deoarece altfel ceilalţi ucenici, nerecunoscând adevăratul lui caracter, ar fi pus la îndoială înţelepciunea Învăţătorului lor (vezi DA 294; vezi la v. 24). Chiar până la sfârşitul lucrării Lui, Hristos niciodată nu a mustrat pe faţă pe Iuda, deoarece ucenicii, care priveau la el cu favoare şi admiraţie, ar fi fost înclinaţi să simpatizeze cu el (vezi DA 563). În plus, el ar fi considerat o astfel de mustrare ca îndreptăţind răzbunarea.
Să crească împreună. Vezi la versetul 24. Ambele categorii urmează să fie împreună în biserică până la sfârşitul timpului. Pare că Hristos nu a văzut nici o primejdie pentru grâu prin îngăduirea ca situaţia aceasta să continue. Înţelepciunea omenească poate ar fi exclus pe Iuda din cercul intim al ucenicilor lui Hristos, cei doisprezece, de teamă ca influenţa lui să nu-i împiedice pe alţii să ajungă la măsura ţintei lui Hristos pentru ei. Dar nimic din relatarea Evangheliei nu lasă să se înţeleagă că influenţa lui asupra lor a fost mai mult decât trecătoare; în nici un caz nu a fost decisivă. Iuda a ales să fie numărat printre cei doisprezece şi Isus i-a acordat aceleaşi privilegii şi ocazii pentru dezvoltarea caracterului pe care le-a pus la îndemână pentru alţii. Lucrarea de smulgere a neghinei şi arderea ei urmează să fie îndeplinită de îngeri la timpul secerişului la sfârşitul veacului (vezi v. 39-42), nu de robi [slujitori] înainte de acel timp (v. 28-30). În decursul secolelor, şi chiar şi azi, mulţi creştini zeloşi, declaraţi, au considerat că este datoria lor să adune şi să ardă, sau dacă nu să persecute, pe aceia pe care ei îi socoteau eretici. Dar Hristos nu a încredinţat niciodată o astfel de sarcină reprezentanţilor Săi de pe pământ. Aceasta nu vrea să spună că biserica nu ar trebui să ia nici o măsură cu privire la aceia a căror viaţă sau învăţătură descoperă deja roadele răului. Dar natura unei astfel de acţiuni este clar prezentată în Scripturi (vezi la Matei 18,15-20; cf. Romani 16,17; Tit 3,10.11), şi nici un om nu are dreptul să depăşească limitele prescrise sau să încerce să îndeplinească acum ceea ce Dumnezeu a spus că va face El la sfârşitul timpului.
Seceriş. Secerişul este sfârşitul veacului (v.39). El începe la sfârşitul timpului de probă (vezi COL 72; vezi la cap. 3,12).
Secerătorilor. Adică, îngerii (vezi v. 39). Este un lucru plin de însemnătate că slujitorii nu sunt prezentaţi ca secerători (v. 27).
Întâi neghina. S-ar fi putut aştepta ca grâul să fie adunat înainte ca neghina să fie arsă . Poate că motivul pentru care Hristos menţionează arderea neghinei mai întâi este că la sfârşitul lumii nelegiuiţii îşi primesc răsplata înainte ca pământul să fi fost creat din nou şi făcut sălaş al sfinţilor (vezi 2 Petru 3,7-13; Apocalipsa 20,9.10.14.15; 21,1).
Legaţi-o în snopi. După cum s-a observat, lucrarea secerişului începe la sfârşitul timpului de probă (COL 72). Când se termină proba, mânia lui Dumnezeu se revarsă pe pământul nepocăit (vezi Apocalipsa 15,1) şi cele şapte plăgi care cad atunci completează procesul de legare a neghinei în snopi, gata să fie arsă.
S-o ardem. Fiecare sămânţă produce o recoltă după felul său. Nu este nimic de făcut cu neghina decât să fie arsă, ca nu cumva seminţele răului să germineze din nou şi să afunde lumea din nou în necaz şi conflict. Este important de observat că Hristos nu a arătat către nici un timp când neghina se va face toată grâu. El nu vorbeşte despre nici o a două punere la probă a lor.
O altă pildă. [Sămânţa de muştar, Matei 13,31-32 = Marcu 4,30-32. Comentariu major: Matei. Despre parabole vezi p. 203-207]. Parabola cu sămânţa de muştar, aşa cum este dată în Luca, este esenţial identică cu aceea relatată în Matei (cap. 13,31.32) şi Marcu (cap. 4,30-32), deşi mult mai scurtă şi apare ca o parte a lucrării pereene la aproape un an mai târziu, dată la care Hristos a repetat mare parte din învăţătura Lui anterioară (DA 488).
Împărăţia cerurilor. Pentru comentariu vezi la Matei 3,2; 4,17; 5,3; Luca 4,19.
Grăunte de muştar. Aceasta probabil se referă la Sinapis Nigra, sau muştarul negru, care creşte în stare sălbatică din abundenţă în Palestina, dar este adesea şi cultivat pentru seminţele lui care sunt folosite ca un condiment. În literatura iudaică sămânţa de muştar este adesea amintită în chip proverbial pentru micimea ei.
L-a luat şi l-a semănat. Muştarul din parabolă nu era sălbatic. El n-a crescut din întâmplare.
Ţarina sa. Deşi Satana, vrăjmaşul, pretindea lumea aceasta ca fiind a sa, ea era totuşi ţarina lui Dumnezeu. Lucrul acesta era în mod deosebit adevărat în ceea ce priveşte biserica, poate şi aici amintită în mod deosebit ca ţarina sa (vezi COL 70).
Cea mai mică dintre toate seminţele. Sămânţa de muştar era mai mică decât oricare alta semănată de agricultorii palestinieni, mult mai mică decât grâul sau orzul, de pildă. Dar tufişul însuşi, când era dezvoltat, era mai mare decât oricare plantă cultivată. Conducătorii iudei priveau cu dispreţ la mulţimea pestriţă care asculta acum cu atenţie la Isus, mai ales la cei câţiva ţărani şi pescari inculţi care, ca ucenici ai Lui, şedeau chiar lângă El. Ei deduceau că nu era cu putinţă ca Isus să fie Mesia şi că împărăţia pe care o proclama El, alcătuită din acest grup neînsemnat de urmaşi, va ajunge vreodată să însemne ceva. Isus nu ar fi putut să aleagă o reprezentare mai bună a felului în care împărăţia Lui apărea pentru minţile oamenilor nerenăscuţi decât ilustraţia neînsemnatului grăunte de muştar.
Se face un copac. Nu în natură, ci în mărime. Sinapis nigra, sau muştarul negru din Palestina (vezi la v. 31) ajunge de obicei la o înălţime de 6 până la 12 picioare, cu ramuri groase de un deget şi mai bine. Aici imaginea cu capacul reprezintă triumful soliei Evangheliei în lumea întreagă. Împărăţia şi supuşii ei ar putea să pară lipsită de însemnătate acum, dar, zice Isus, nu va fi totdeauna aşa.
Împărăţia cerurilor. [Aluatul, Matei 13,33 = Luca 13,20,21. Comentariu major: Matei. Despre parabole vezi p. 203-207]. Vezi la capitolul 3,2; 4,17. În parabola aceasta împărăţia cerului este reprezentată de aluat. Aşa cum parabola cu sămânţa de muştar reprezintă creşterea extensivă a împărăţiei, adică la număr, tot aşa parabola aluatului reprezintă creşterea intensivă, calitativă a membrilor individuali ai împărăţiei. Din punct de vedere omenesc ţăranii şi pescarii inculţi, care la data aceea constituiau practic singurii urmaşi ai umilului Galileean, ar fi putut să pară cât se poate de nepromiţători. Dar privitorul critic făcea calculul fără să ţină seama de puterea transformatoare şi înălţătoare a Evangheliei.
Aluat. După cum aluatul străbate fiecare parte a frământăturii în care este aşezat, tot aşa învăţăturile lui Hristos urmau să pătrundă viaţa acelora care le primeau şi erau dispuşi să fie transformaţi de ele.
În vremurile Vechiului Testament, aluatul era un simbol al răului. Înainte de serviciul Paştelui, fiecare urmă de aluat trebuia să fie îndepărtată din casele oamenilor ca preînchipuind păcatul (vezi la Levitic 23,6). Hristos Însuşi se referea la aluat în înţelesul acesta, vorbind de aluatul Fariseilor şi al Saducheilor (Matei 16,6,12; cf. 1 Corinteni 5,6-8). Dar aluatul nu poate simboliza păcatul în parabola rostită cu ocazia aceasta, deoarece cu timpul s-a dospit toată plămădeala şi Hristos cu siguranţă nu voia să spună că Împărăţia Sa va ajunge să fie cu totul pătrunsă de rău. Pâinea ar fi fost prăpădită. În plus, este un raţionament greşit a gândi că acelaşi simbol trebuie totdeauna să se refere la acelaşi lucru. De pildă, atât Satana (1 Petru 5,8), cât şi Hristos (Apocalipsa 5,5) sunt pomeniţi sub simbolul unul leu. Vezi la Matei 12,33.
O femeie. Nici un înţeles nu trebuie să fie alăturat la identitatea ei, atât cât priveşte parabola. Prezenţa ei este întâmplătoare, fiind indusă numai ca să completeze tabloul (vezi p. 204).
Măsuri. De la grecescul saton, o măsură de capacitate egală cu aproximativ 11,5 U.S. qt. (vezi p. 50). În acord cu aceasta, trei măsuri ar fi cam 34,5 qt., [cam 45 litri], făină îndestulătoare pentru a coace o foarte mare cantitate de pâine. Cantitatea este numai întâmplătoare.
Toate aceste lucruri. Adică, adevărurile împărăţiei, mai ales acelea expuse acum în parabole (vezi la v. 10-16.36).
Ca să se împlinească. Vezi la cap. 1,22.
Voi vorbi. [Voi deschide gura, KJV]. Citatul acesta este din Psalmi 78,2.
Lucruri ascunse. [Ţinute secret, KJV]. Pavel vorbeşte despre taina care a fost ţinută ascunsă de la facerea lumii [de când a început lumea], fiind arătată prin propovăduirea lui Isus Hristos (Romani 16,25.26). În altă parte el defineşte această taină ca fiind Hristos în voi nădejdea slavei (Coloseni 1,26.27). Ea a fost ţinută secretă nu pentru că Dumnezeu nu era dispus sau pregătit să o descopere, ci pentru că omul nu era pregătit să o primească.
Facerea. [Întemeierea, KJV]. În greacă, katabole, o trântire jos sau o aşezare jos.
Atunci. Ca şi în cazul parabolei cu semănătorul, sămânţa şi solurile, Matei relatează propria interpretare pe care Isus o dă parabolei cu neghina, clarificând că explicaţia a fost dată mai târziu decât parabola şi deci nu în prezenţa mulţimii (vezi la v. 10). Isus nu Şi-a întrerupt Predica de lângă mare pentru a se întoarce acasă şi a explica ucenicilor parabolele.
A dat drumul noroadelor. [A trimis mulţimile, KJV; Lăsând mulţimile, G. Gal.]. Sau, a lăsat mulţimile.
Casă. [Casa, KJV]. Probabil casa lui Petru din Capernaum (vezi la Marcu 1,29).
Tâlcuieşte-ne. [Spune-ne, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146), exprimarea explică-ne.
El le-a răspuns. Pentru comentariul la explicaţia parabolei cu neghina vezi la v. 24-30.
Fiului omului. Vezi la Marcu 2,10.
Celui rău. Cam după un an, Hristos i-a acuzat pe faţă pe conducătorii iudei ca fiind copiii tatălui lor diavolul (vezi Ioan 8,41.44).
Veacului. [Lumii, KJV; G. Gal.]. În greacă, aion, eră, veac. Nuanţele diferite de înţeles inerente în cuvântul aion sunt evidente din multele feluri în care este tradus în Noul Testament, [KJV] lume (Matei 12,32; 13,22; 24,3; 28,20; Marcu 4,19; etc.), veac (Efeseni 2,7; Coloseni 1,26), veşnic (Efeseni 3,11; 1 Timotei 1,17), pururea (Matei 21,19; Luca 1,55; etc.) şi când este folosit cu un negativ, niciodată (Marcu 3,29; Ioan 4,14; etc.). Pentru forma înrudită adjectivală aionios, etern veşnic, vezi la Matei 25,41; cf. Marcu 9,43.
Aion consideră lumea din punct de vedere al timpului, în timp ce grecescul kosmos tradus lume în Noul Testament (vezi cap 4,8; 5,14; 13,35.38; etc.), cu o singură excepţie (2 Petru 3,3), o consideră din punct de vedere al spaţiului. Scripturile vorbesc despre sfârşitul lui aion (vezi Matei 13,39; 24,3; 28,20; etc.) şi nu despre sfârşitul lui kosmos. Pentru o tratare a cuvântului kosmos vezi la capitolul 4,8. Un alt cuvânt grec tradus de obicei pământ sau lume este oickoumene, care se referă îndeosebi la lumea locuită, adică, lumea din punct de vedere al corespondenţei ei ca loc de locuit pentru neamul omenesc (vezi Matei 24,14; Luca 2,1; 4,5; etc.).
Secerătorii sunt îngerii. Vezi la Matei 24,31; 1 Tesaloniceni 4,16.17.
Pricină de păcătuire. [Sminteală, KJV]. Literal, pricină de poticnire (vezi la cap. 5,29).
Cuptorul aprins. [Un cuptor cu foc, KJV]. Comparaţi versetul 50. O expresie care se referă la focul din zilele sfârşitului, în alt fel pomenit ca focul Gheenei (vezi la cap. 5,22).
Plânsul şi scrâşnirea dinţilor. O descriere plastică a remuşcării celor nelegiuiţi când se trezesc şi îşi dau seama de faptul că purtarea lor rea a atras răsplata cu nimicirea veşnică.
Vor străluci. În greacă, eklampo, a străluci, implicând ideea unei lumini izbucnind cu bruscă strălucire, ca soarele care iese de dinapoia unui nor întunecos. Un contrast viu apare între întunericul deplin care înconjoară pe cei nelegiuiţi şi bucuria care distinge pe cei mântuiţi.
Urechi de auzit. Vezi la capitolul 11,15.
Împărăţia cerurilor. [Comoara ascunsă, Matei 13,44. Despre parabole, vezi p. 203-207.]. Vezi la capitolele 3,2; 4,17; 5,3.
Comoară ascunsă. Parabola aceasta, relatată numai de Matei, ilustrează valoarea mântuirii aşa cum este reprezentată de solia Evangheliei, împreună cu efortul care trebuie să fie depus din partea omului pentru a o asigura. În cazul acesta, ţarina reprezintă Scripturile. Din cauza deselor tulburări politice şi a incertitudinii economice a vremurilor vechi era ceva obişnuit ca un om să-şi ţină lucrurile sale de valoare îngropate în pământ, unde rămâneau adesea după moartea lui. Cei în ale căror mâini trecea pământul nu aveau cunoştinţă de comoara ascunsă, şi probabil nu ar fi avut o mai mare pretenţie la ea decât persoana următoare. În cazul acesta este clar că proprietarul pământului nu ştia nimic de comoara ascunsă, căci altminteri ar fi scos-o înainte de a vinde proprietatea. Potrivit cu Legea lui Moise, cel care găsea ceea ce pierduse un altul trebuia să redea (vezi la Levitic 6,3.4). Dar în cazul acesta, se pare că proprietarul originar murise demult şi comoara nu putea să-i fie redată. În felul acesta descoperitorul avea tot atât de mult drept la ea ca şi oricare altul, iar titlul de proprietate asupra comorii mergea în mod legal împreună cu titlul de proprietate asupra terenului. Vezi la Matei 6,19.20.
Ascunde. Găsitorul a repus comoara acolo unde fusese ascunsă, pentru a o feri, şi pentru ca procedura sa în procurarea ei să fie în acord cu procesul legal cuvenit. Ar trebui să se observe că Hristos nu laudă în mod necesar acţiunea omului care a găsit comoara, dar nici nu-l condamnă pe om. Dacă ar fi vreo întrebare cu privire la decenţa felului de purtare a omului, ar trebui să se reţină că pentru scopul parabolei caracterul omului nu are nimic de a face cu subiectul principal pe care Hristos caută să-l prezinte valoarea comorii cereşti şi efortul necesar pentru a o obţine (vezi p. 204).
Împărăţia cerurilor. [Mărgăritarul de mare preţ, Matei 13,45.46. Despre parabole, vezi p. 203-207]. Vezi la capitolul 3,2; 4,17; 5,3.
Un negustor. În greacă, emporos, un angrosist, unul care călătoreşte în diferite locuri şi cumpără, în contrast cu un kapelos, detailist sau mic negustor. În timp ce parabola cu comoara ascunsă reprezintă pe aceia care găsesc adevărul fără să fi avut intenţia de a-l căuta, parabola cu mărgăritarul de mare preţ reprezintă pe aceia care au dorit cu înfocare după adevăr (COL 116). Negustorul era un om care făcea afaceri cu mărgăritare; aceasta era ocupaţia lui. Făcându-şi negustoria el aspira să facă comerţ numai cu ce era mai bun. Bărbaţi şi femei cu raţiune trăiesc adesea ani de zile făcând tot ce pot mai bine cu lumina pe care o au, dându-şi seama în mod neclar că este un mare scop în viaţă pe care încă nu l-au descoperit. Cu dor înflăcărat în inima lor, ei umblă în căutarea răspunsului la existenţă şi cu timpul îl găsesc.
Caută mărgăritare frumoase. Negustorul reprezintă în primul rând pe oameni în căutarea după un Mântuitor, deşi, în plus, reprezintă în mod corespunzător pe Hristos în căutarea după oameni. Nimic nu este de mai mare valoare, sau ar trebui să fie căutat mai sârguincios, decât Hristos Însuşi. Pe de altă parte, nimic nu este de mai mare valoare înaintea Cerului decât afecţiunea şi devoţiunea fiinţelor create din întregul univers. Chiar şi atunci când omul a căzut în păcat, el era de aşa mare valoare înaintea Cerului, încât Dumnezeu a dat pe propriul Său Fiu pentru a-l căuta şi a-l readuce în favoarea divină şi, împreună cu acest dar, a făcut disponibile resursele nemărginite ale Atotputerniciei.
De mare preţ. Adică, din cauza valorii lui peste măsură de mari. În armonie cu înţelesul primar al acestei parabole mărgăritarul de mare preţ nu este altul decât Isus Hristos, întâiul între zece mii (Cântarea Cântărilor 5,10). La mărgăritar, ceea ce constituia valoarea era mărimea, aspectul şi luciul. La Isus, este desăvârşirea caracterului şi plinătatea iubirii dumnezeieşti. Negustorul de mărgăritare trebuie să fi aflat o satisfacţie supremă în posedarea mărgăritarului de mare preţ. Era al lui. Acela care găseşte în Hristos răspunsul la toate dorurile inimii sale, care găseşte în El calea vieţii mai desăvârşite, care găseşte în El scopul vieţii, a găsit cea mai mare comoară a vieţii.
Vinde tot. [A vândut tot, KJV]. Deşi mântuirea nu poate fi cumpărată, totuşi ea costă tot ce are omul. Ca şi Pavel, acela care Îl găseşte pe Hristos priveşte toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus şi este dispus să piardă toate ca să-L câştige pe Hristos (Filipeni 3,8). A-L cunoaşte pe Hristos înseamnă a umple un gol în viaţă pe care nimic altceva nu-l poate umple. A-L cunoaşte pe El, înseamnă viaţă veşnică (Ioan 17,3).
Şi-l cumpără. [L-a cumpărat, KJV]. Cu preţul eului, cu preţul mândriei şi ambiţiei, cu preţul deprinderilor rele. Pacea cu Dumnezeu costă tot ce are un om, dar are un preţ infinit mai mare. Omul cumpără mântuirea cu preţul lucrurilor care, în ele însele, n-au în nici un caz o valoare permanentă şi în felul acesta nu pierde nimic de valoare în tranzacţie.
Împărăţia cerurilor. [Năvodul, Matei 13,47-50. Despre parabole, vezi p. 203-207]. Vezi la capitolul 3,2; 4,17; 5,3.
Un năvod. [O plasă, KJV]. În greacă, sagene, un năvod în contrast cu amphiblestron, o plasă de aruncat (vezi la cap 4,18). Cuvântul englez seine este derivat de la grecescul sagene, prin latinescul sagena. Sagene-ul era o plasă lungă, cu greutăţi, ale cărei capete erau purtate lateral şi apoi aduse laolaltă în forma unui cerc mare. Năvodul reprezintă Evanghelia, adică, eforturile depuse de pescarii de oameni (vezi la Luca 5,10) pentru a câştiga pe alţii la Hristos.
În mare. Singurul loc unde o astfel de plasă ar fi putut fi de folos ar fi fost într-un mare cuprins de apă. Ilustraţia este întâmplătoare faţă de înţelesul parabolei ca un tot (vezi p. 204).
Tot felul. Tot felul de oameni sunt prinşi în plasa Evangheliei bărbaţi şi femei cu diferite motive, atitudini, personalităţi. Isus nu era părtinitor (Fapte 10,34) ci îi primea pe toţi cei care veneau la El. El se însoţea cu vameşii şi păcătoşii, pentru a-i câştiga mai bine pentru Împărăţia Sa (vezi la Marcu 2,16.17). El era dispus să fie cunoscut ca prieten al vameşilor şi al păcătoşilor (vezi la Matei 11,19) dacă prin aceasta ei puteau ajunge să aprecieze prietenia Lui cerească.
Îl scot la mal. [Tras la mal, KJV]. Vezi la versetul 47.
Aleg ce este bun. [Au adunat ce era bun, KJV]. Procesul de sortare avea loc după ce năvodul înconjurase toţi peştii care puteau să fie prinşi în el. Dumnezeu măsoară caracterul în termeni ai faptului dacă un om a trăit în armonie cu toată lumina care strălucise pe cărarea lui, dacă, potrivit cu cea mai bună cunoştinţă şi pricepere a sa, conlucrase cu trimişii cereşti la desăvârşirea unui caracter copiat după exemplul desăvârşit al lui Isus (vezi la Eclesiastul 12,13.14; Mica 6,8; Matei 7,21-27).
Rău. În greacă sapros, aplicat la peşte, putred sau stricat; deci, necorespunzător pentru a fi folosit. Parabola cu năvodul scoate în evidenţă separarea cândva a binelui de rău pe temeiul caracterului.
Sfârşitul veacului. Sfârşitul lumii. Literal, sfârşitul veacului (vezi la v. 39).
Îngerii. Vezi versetul 41.
Despărţi pe cei răi. Vezi la versetul 48; cf. capitolul 25,32,33.
Cuptorul aprins. [Cuptorul de foc, KJV]. Vezi la versetul 42.
Plânsul şi scrâşnirea. Vezi la versetul 42.
Toate aceste lucruri. Adică, adevărurile prezentate de parabolele rostite cu această ocazie anumită (cf. v. 34).
Da, Doamne. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea cuvântului Doamne.
Orice cărturar. [Lucruri noi şi vechi, Matei 13,52. Despre parabole vezi p. 203-207]. Cărturarii nu erau secretari, ci învăţători oficiali ai Legii (vezi p. 55). Aici Hristos nu se referă la cărturarii profesionişti sau învăţătorii vremii Sale, ci la ucenici în rolul de învăţători sau apostoli (vezi la Marcu 3,1-14). Orice cărturar aici înseamnă orice bărbat şi orice femeie care ia parte la deschiderea comorilor Cuvântului lui Dumnezeu înaintea altora. Hristos nu Se ocupă aici cu capacitatea celor doisprezece de a înţelege toate aceste lucruri (Matei 13,51), ci cu capacitatea lor de a le transmite altora.
Care a învăţat. [Care este învăţat, KJV; Cu învăţătură, G. Gal.]. Literal, care a fost făcut ucenic, în sensul de a fi primit o instruite deplină în lucrurile pe care un ucenic ar trebui să le cunoască şi să le înţeleagă. Cărturarii profesionişti ai vremii lui Hristos cunoşteau litera Legii lui Moise, dar nu aveau nici o cunoştinţă de spiritul ei. Hristos expune deosebirea aceasta în Predica de pe munte, mai ales în capitolul 5,17-48 (vezi la cap. 5,17.20.21). Creştinismul este zidit pe temelia apostolilor şi prorocilor (Efeseni 2,20), care include ce a fost descoperit profeţilor din vechime şi tot ceea ce Hristos a descoperit personal ucenicilor Săi (vezi Evrei 1,1.2).
Împărăţia cerurilor. Vezi la capitolele 3,2; 4,17; 5,2.
Gospodar. În greacă, oikodespotes, adică, domn al casei (vezi la Luca 2,29). Aici ucenicii sunt pomeniţi ca posesori ai comorilor Evangheliei. Lor le-au fost încredinţate lucrurile acestea şi Dumnezeu aşteaptă ca ei să scoată ce este necesar când este necesar. Într-un anumit sens, fiecare învăţător creştin este gospodarul din parabolă (vezi COL 131).
Visteria lui. Adică, din caseta lui cu comori, sau din tezaurul lui (vezi la cap. 2,11).
Lucruri noi şi lucruri vechi. Prin vechi, Hristos se referă la toată voia lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în vechime părinţilor noştri prin proroci (Evrei 1,1; vezi la Deuteronom 31,9; Proverbe 3,1). Prin noi, El se referă la propriile Sale învăţături (vezi Evrei 1,2; vezi la Marcu 2,22; 7,1-13).
Este important de observat că nici la ocazia aceasta, nici la oricare altă dată Isus nu a depreciat valoarea Scripturilor Vechiului Testament sau măcar să sugereze că în viitor ele uram să aibă mai puţină putere (vezi la Matei 5,17.18; Luca 24,27.44; Ioan 5,39). Vechiul Testament nu urmează să fie anulat de Noul Testament, ci amplificat şi să i se dea o viaţă nouă. Ambele au fost inspirate de Hristos şi ambele sunt pline de adevăr pentru cercetătorul sincer. Vechiul Testament Îl descoperă pe Hristos care trebuia să vină; Noul Testament Îl descoperă pe Hristos are a venit. Vechiul Testament şi Noul Testament nu se exclud unul pe altul şi nu sunt opuse unul altuia, aşa cum arhivrăşmaşul amândurora a determinat pe unii creştini să creadă; ele sunt complementare unul pentru altul.
A isprăvit Isus. Aşa se încheie relatarea Predicii de lângă mare (vezi la v. 1).
A plecat de acolo. Vezi la cap 8,18.
Patria Sa. [Ţara Sa, KJV; Oraşul Său, G. Gal.]. [A doua respingere la Nazaret, Matei 13,54-58 = Marcu 6,1-6. Comentariu major: Marcu].