1 Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.

A chemat [„A chemat la Sine” KJV]. Relatarea trimiterii celor doisprezece începe cu cap. 9,36 (vezi comentariul de acolo). Instruirea dată aici constă în esenţă din două părţi, sfaturi care se aplicau îndeosebi la călătoria misionară ce avea să urmeze (vezi cap. 10,5-15) şi sfaturi de o natură mai generală, aplicabile tuturor celor care merg în slujba lui Hristos şi a împărăţiei Sale (v. 16-42; vezi DA 352). Vezi la cap. 24,3.

Cei doisprezece ucenici. Aceasta este prima menţionare de către Matei a celor doisprezece fie pe nume sau ca grup. Din expresia „cei doisprezece ucenici” este clar că Matei recunoaşte că cei doisprezece existau deja ca un grup recunoscut oficial înainte de a veni timpul pentru a treia călătorie prin Galileea. Ar trebui observat că Matei nu spune că cei doisprezece erau rânduiţi ca apostoli în acest moment, ci doar că Isus i-a chemat „la Sine”, înainte de a-i trimite să predice şi să vindece.

Putere. Gr. exousia, literal „autoritate” (vezi la Luca 1,35). Cei doisprezece au primit autoritatea atât să săvârşească minuni, aşa cum este menţionat aici, cât şi s㠄propovăduiasc㔠Evanghelia împărăţiei (Matei 10,7). S-ar părea că, în trecut, ucenicii doar Îl ajutaseră pe Isus şi nu săvârşiseră minuni şi nici nu învăţaseră public (vezi DA 349).

Boală. Vezi la cap. 4,23.

2 Iată numele celor doisprezece apostoli: Cel dintâi, Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui;

Numele. Pentru numele fiecăruia dintre cei doisprezece vezi la Marcu 3,16-19.

Apostoli. Literal „trimişi”. Privind numirea celor doisprezece vezi la Marcu 3,13-19.

3 Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Levi, zis şi Tadeu;

Tadeu. [„Lebeu” KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.146) pentru exprimările „Tadeu”, „Lebeu numit Tadeu” sau „Tadeu numit Lebeu” (vezi la Marcu 3,18).

4 Simon, Canaanitul, şi Iuda Iscarioteanul, cel care a vândut pe Isus.

Canaanitul. Aici, termenul înseamn㠄Zelotul” şi are nici o legătură cu Ţara Canaanului (vezi la Marcu 3,18).

5 Aceştia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat învăţăturile următoare: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor;

Aceştia sunt cei doisprezece. [„Aceşti doisprezece” KJV, G.Gal.]. Cei doisprezece, care până acum Îl ajutaseră pe Isus (vezi DA 349) în lucrarea Lui, urmau să fie trimişi să lucreze singuri. Ei fuseseră numiţi oficial ca ucenici în cursul verii anului 29 d.Hr. (vezi la cap. 5,1) probabil nu cu mai mult de şase luni în urmă (vezi la cap. 9,36). Petru, Iacob, Andrei şi Ioan fuseseră chemaţi la ucenicie permanentă probabil către sfârşitul primăverii anului 29 d.Hr. (vezi la Luca 5,1). Trei dintre aceştia - toţi cu excepţia lui Iacob - ca şi Filip şi Bartolomeu fuseseră ucenici nepermanenţi încă de la sfârşitul toamnei anului 27 d.Hr. (vezi la Ioan 1,35-45). Toţi cei doisprezece fuseseră cu Isus în a doua călătorie prin Galileea, probabil la sfârşitul verii sau începutul toamnei anului 29 d.Hr. (vezi la Matei 9,35; Luca 8,1) şi astfel avuseseră prilejul să observe metodele lui Hristos, să asculte învăţăturile Sale şi să profite de instrucţiunile pe care El le dăduse în particular ucenicilor Săi cu câte un prilej. Acum când cei doisprezece au fost trimişi singuri, au mers doi câte doi (vezi Marcu 6,7; vezi la cap. 3,14), frate cu frate şi prieten cu prieten (DA 350).

Calea păgânilor. Însemnând orice drum care ducea la o comunitate esenţial păgână. De pildă, cei doisprezece urmau să nu viziteze nici una dintre cetăţile din Decapole, cu o populaţie majoritară dintre Neamuri. Temeiul acestei restricţii era probabil că, atâta vreme cât exista un prilej să se lucreze pentru iudei, Isus nu făcea nimic care în mod nenecesar ar fi atras prejudecăţi împotriva Lui. În plus, ucenicii înşişi nu erau pregătiţi să lucreze pentru semenii lor dintre Neamuri şi prejudecata faţă de Neamuri pe care ei o împărtăşeau cu iudeii ar fi împiedicat în mod efectiv, fără îndoială, eforturile pe care ei - lipsiţi de voinţă - le-ar fi făcut. Porunca împotriva lucrării printre ne-iudei nu a fost dată celor şaptezeci, atunci când au fost trimişi un an mai târziu; de fapt ei şi-au început lucrarea printre Samariteni (vezi DA 488). La acea dată situaţia se schimbase; Isus Însuşi fiind respins de populaţia Galileii, a lucrat spre beneficiul Samaritenilor şi al Neamurilor şi a instruit pe ucenici să facă şi ei la fel (vezi Matei 28,19.20; Fapte 1,8).

Cetatea Samaritenilor. Cu privire la Samariteni vezi p 18, 45. La fântâna lui Iacob, Isus luase iniţiativa de a prezenta Samaritenilor din Sihar o invitaţie de a crede în El ca Mesia (vezi la Ioan 4,4-72). Totuşi nu se găseşte nici o relatare a vreunei alte lucrări până la această dată.

O ultimă restricţie teritorială îngăduia celor doisprezece să viziteze numai acele oraşe şi sate în care Hristos Însuşi fusese deja (DA 351).

6 ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel.

Oile pierdute. În Vechiul Testament se vorbeşte adesea despre Israel folosindu-se simbolul de oi şi despre conducătorii lui ca păstori (vezi Ezechiel 34,2-16; etc.). În Ieremia 50,6 Dumnezeu vorbeşte despre poporul Său ca fiind „oi pierdute”. Isaia vorbeşte despre aceia care s-au dedat la păcat ca fiind „oi” care s-au „rătăcit” (Isaia 53,6). Isus se prezintă pe Sine ca un Păstor şi aceia care ascultă glasul Lui, ca oi ale staulului Său (vezi Ioan 10,1-16).

„Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi” iudeilor şi numai atunci când ei l-au lepădat, Hristos şi apostolii Săi s-au adresat Neamurilor (vezi Fapte 13,46; 18,6; 28,28). Acest fapt fundamental a fost pus de către Hristos înaintea conducătorilor iudei în decursul ultimei Sale zile de învăţătură în Templu, în parabola cu lucrătorii cei răi ai viei (vezi Matei 21,41, 43).

7 Şi pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: „Împărăţia cerurilor este aproape!”

Propăvăduiţi. Gr. keruso, „a vesti”, „a proclama” (vezi DA 352).

Împărăţia Cerurilor. Vezi la cap. 4,17.

8 Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţaţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi.

Vindecaţi pe bolnavi. Hristos enumeră diferitele feluri de minuni pe care ucenicii Îl văzuseră atât de des făcându-le. Tot ce făcuse El trebuiau să facă şi ei. Demonii şi chiar moartea însăşi urmau să le fie supuse.

Fără plată aţi primit. Simon Magul a căutat să cumpere puterea divină (Fapte 8,18-24) dar a înţeles că darurile lui Dumnezeu nu pot fi cumpărate cu bani. Apa vieţii poate fi luată fără plată de către toţi aceia care doresc să facă aşa ceva (vezi Apocalipsa 22,17). Ucenicilor nu le era permis să obţină profit de pe urma predicării Evangheliei, în acelaşi timp însă urmau să îşi aducă aminte c㠄vrednic este lucrătorul de plata sa” (vezi la Matei 10,10).

9 Să nu luaţi nici aur, nici argint, nici aramă în brâiele voastre,

Să nu luaţi. [„Procuraţi” KJV; „Să nu aveţi” G.Gal.] Gr. ktaomai, „a procura [pentru sine]” sau „a dobândi [pentru sine]”. Ei urmau să plece în credinţă cu speranţa că nevoile lor vor fi acoperite. Pregătirile lor urmau să fie simple şi n-ar fi fost nimic care sa îi abată de la sarcina ce le-a fost încredinţată. În călătoria lor puteau să accepte ospitalitatea care li se oferea (vezi v. 10-13), dar nu trebuiau să aştepte sau să accepte daruri care depăşeau nevoile lor imediate. Cu alte cuvinte, nu aveau voie să capete profit de pe urma lucrării lor.

Aramă. Mai degrab㠄bronz” sau „aram㔠(vezi la Exod 25,3).

Brâiele. [„Pungile” KJV]. De la Gr. zone, „cingătoare” sau „cordon”, folosite pentru a lega „haina” [„mantaua”] (Gr. himation), sau veşmântul din afară, în jurul corpului (vezi la cap. 5,40). În zone banii erau de obicei purtaţi de oamenii din antichitate.

10 nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana lui.

Traistă. Gr. pera, „tunici” sau veşminte de dedesubt, haina numai în sensul de veşmânt interior (vezi la cap. 5,40). Ucenicii urmau să ia numai îmbrăcămintea pe care o purtau pe ei. Trebuiau să fie îmbrăcaţi la fel ca ţăranii de rând printre care aveau să lucreze şi să fie una cu ei. Astfel, lucrarea lor avea să fie mai eficientă.

Haine. În greacă, chitones, “tunici”, sau veşminte de dedesubt, haine numai în sensul de a fi veşminte interioare (vezi la capitolul 5,40). Ucenicii urmau să ia numai îmbrăcămintea pe care o purtau pe ei. Ei urmau să fie îmbrăcaţi ca ţăranii de rând printre care ei aveau să lucreze, şi să fie una cu ei. Ostenelile lor urmau să fie astfel mai eficiente.

Încălţăminte. Literal „sandale” . In acord cu Marcu 6,9, ucenicii urmau să poarte sandale în călătoria aceasta şi s-ar părea că Matei vrea să spună că ei nu trebuia să poarte o pereche în plus cu ei (vezi Luca 10,4).

Toiag. [Toiege, KJV]. În pasajul paralel din Marcu (capitolul 6,8) ei erau instruiţi să nu ia nimic altceva „decât un toiag”. Poate că Matei intenţionează să scoată în evidenţă că nu trebuia să-şi „procure” ceva deosebit pentru călătorie (vezi la v. 9), şi vrea să spună aici că ucenicii care nu aveau un toiag deja nu trebuia să considere necesar să-şi procure unul.

Lucrătorul. [Sau „muncitorul”]. Ucenicii înşişi erau „lucrători” care urmau să Il roage pe Domnul secerişului să-i trimită în câmpul de secerat (vezi la cap. 9,38).

Hrana. În greacă, trophe, „hran㔠sau „mâncare” (vezi la cap. 3,4). În relatarea sa despre instrucţiunile date celor şaptezeci (Luca 10,7), Luca foloseşte misthos, „plată”. Comparaţi poziţia lui Pavel cu privire la lucrătorul evanghelic (1 Timotei 5,18).

11 În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămâneţi la el până veţi pleca.

Cine este acolo vrednic. [Cine este în ea vrednic, KJV]. Adică, cineva care este stimat şi respectat de concetăţenii săi. Rămânerea cu oameni „vrednici” avea mai multe avantaje. Mai întâi şi mai pe sus de orice, ar fi trezit încredere din partea altora din localitate.

Să rămâneţi la el. [Rămâneţi acolo, KJV]. Instrucţiunile date celor şaptezeci le interziceau în mod specific să mearg㠄din casă în cas㔠(Luca 10,7) adică să accepte ospitalitate la diferite familii în decursul rămânerii lor într-un oraş sau sat (vezi DA 351), întrucât aceasta ar fi pus piedici lucrării lor. Mutarea „din casă în cas㔠ar fi putut de asemenea să fie luată de oameni ca lăsând să se înţeleagă că prima gazdă nu i-a primit bine pe oameni şi solia lor şi că nu doreau să mai aibă de a face cu ei. Invers, „rămânerea” într-un loc ar lăsa să se înţeleagă statornicie şi caracter.

12 La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine;

La intrarea. [Când veniţi, KJV]. Literal, „când intraţi”. Salutarea trebuia să fie odată cu intrarea. Deşi instrucţiunea aceasta se aplica în mod deosebit la casa în care ucenicii ar găsi găzduire, ea includea toate casele vizitate în cursul lucrării lor. Ucenicii trebuiau să lucreze din casă în casă şi să nu încerce, cel puţin la data aceasta, lucrarea publică în sinagogi.

Uraţi-i. [Salutaţi-o, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 146) pentru exprimarea alternantă, „zicând: Pace să fie cu această casă!

13 şi, dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar, dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi.

Dacă este casa. Şi anume, dacă familia manifestă ospitalitatea ei prin bunăvoinţa de a vă primi.

Pacea voastră. Cu alte cuvinte, binecuvântarea rostită la trecerea pragului (vezi la v. 12) urma să fie confirmată de prezenţa ucenicilor în cămin şi de buna primire pe care ei o aveau acolo. Altminteri, căminul nu urma să aibă vreun folos din cuvintele deja rostite.

14 Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre.”

Scuturaţi praful. Acolo unde ucenicii întâlneau o primire neprietenoasă, nu trebuiau să irosească timpul, ci să se grăbească pentru a-i găsi pe aceia care i-ar fi primit cu bucurie. Actul acesta la plecarea dintr-o casă sau dintr-un oraş nu era intenţionat să fie un act de mojicie, ci de un protest solemn. Prin scuturarea prafului de pe picioarele lor ucenicii spuneau simplu oamenilor: „Voi trebuie să vă luaţi asupra voastră răspunderea pentru hotărârea voastră.

15 Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei, decât pentru cetatea aceea.

Adevărat. Vezi la capitolul 5,18.

Mai uşor. [Mai tolerabil, KJV]. Sodoma şi Gomora nu se bucuraseră de ocazia lucrării personale a lui Hristos, ca Galileea şi Iudeea. Oamenii sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru toată lumina adevărului care li se dăduse deoarece, pe temeiul acesta, toţi urmează să fie judecăţi (vezi Psalmul 87,4,6; Iacob 4,17; vezi la Ioan 15,22.24).

Sodomei. Pentru păcatul şi pedepsirea Sodomei şi Gomorei vezi la Geneza 18,17-23; 19,1-27. Sodoma şi soarta ei au devenit un fel de simbol de apostazie şi judecată dumnezeiască (vezi la Isaia 1,9; Ezechiel 16,48-50). Aşa a prezentat-o Hristos în diferite ocazii (vezi Matei 11,23.24; Luca 10,12; 17,29.30) şi aşa apare în altă parte în NT (vezi Romani 9,29; 2 Petru 2,6; Iuda 7; Apocalipsa 11,8).

Ziua judecăţii. Vezi la capitolul 3,12.

16 Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii.

Iată. După ce Şi-a încheiat îndemnul adresat celor doisprezece cu privire la punctele aplicabile îndeosebi la misiunea care se afla imediat în faţa lor (v. 5-15), Isus trece acum la probleme de natură mai generală şi dă instrucţiuni aplicabile la lucrătorii creştini până la sfârşitul timpului (v. 16-42; vezi DA 352).

Ca nişte oi. Vezi la versetul 6. Aceia care lucrează pentru Hristos trebuie să dea pe faţă anumite trăsături caracteristice pentru oi, îndeosebi aceea a blândeţii în purtarea lor cu alţii. Comparaţi expresia „fără răutate” ca porumbeii.

Înţelepţi ca şerpii. Slujitorii Evangheliei ar trebui să fie grabnici, ageri, să lucreze când se oferă ocazia, conştienţi de primejdiile şi dificultăţile care pot fi incluse într-un mod plănuit de acţiune. Ei trebuie să fie prudenţi în purtarea lor şi în felul cum tratează situaţiile dificile. Ei trebuie să vadă uneltirile oamenilor răi, fără să practice ei înşişi acele uneltiri. Totuşi, sunt anumite trăsături de caracter caracteristice pentru şarpe pe care ei nu trebuie să le imite, cum nu trebuie să imite toate caracteristicile oii. În timp ce exercită agerimea şarpelui, ei nu trebuie să-i imite viclenia.

Fără răutate. În greacă, akeraios, „neamestecaţi” şi astfel „inocenţi” sau „simpli”. În timp ce este atent ca un şarpe, lucrătorul creştin trebuie să fie tot atât de liber de înşelăciune şi de viclenie ca şi un porumbel.

17 Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor.

Păziţi-vă. În greacă, prosecho, „a lua seama”. Hristos prezintă acum un exemplu concret de agerime care ar trebui să îl caracterizeze pe lucrătorul creştin în activitatea lui; el trebuie să se „ferească de oameni”, adică de oamenii care nu sunt călăuziţi în gândirea lor de Duhul Sfânt, deoarece, unii ca aceştia sunt, în măsură mai mare sau mai mică, răspunzători de îndemnurile lui Satana.

Soboarelor. [Consiliilor, KJV; Sinedriilor, G. Gal.]. Adică a Judecžtoriilor locale sau ale micilor sinedrii, considerate a fi constat din 23 de membri (vezi la cap. 5,22). Astfel de Judecžtorii se găseau în diferite comunităţi iudaice, cu excepţia Ierusalimului, unde ţinea şedinţă Marele Sinedriu.

Vă vor bate. [Vă vor biciui, KJV; Vă vor bate cu biciul, G. Gal.]. Diaconul, sau chazzan-ul era de obicei acela care administra biciuirea (vezi p. 56). Legea lui Moise avea prescripţii pentru pedeapsa cu bătaia (Deuteronom 25,1-3). Maximum de pedeapsă era patruzeci de lovituri. Se obişnuia să se aplice nu mai mult de 39 de lovituri – reţinând pe cea din urmă ca o îndurare subînţelesă. Pavel a avut parte de cinci ori de un astfel de tratament – (2 Corinteni 11,24).

18 Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor.

Înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor. În decursul primilor ani ai creştinismului, guvernatori ca Pilat, Felix, Festus şi Galio i-au cercetat pe lucrătorii creştini acuzaţi de a fi anarhişti şi pricinuitori de tulburare. Irod Antipa, Irod Agripa I, Nero şi Domiţian au fost unii dintre regii şi învăţaţii înaintea cărora creştinii au fost constrânşi să apară.

Din pricina Mea. Făgăduinţa din versetul 19 se aplică numai când creştinii sunt acuzaţi din cauza credinţei lor şi activităţilor lor misionare, nu când au fost angajaţi în activităţi necuvenite (vezi 1 Petru 2,19.20).

Înaintea lor. [Contra lor, KJV]. Mai degrabă, „lor” în sensul de „înaintea lor”. Mulţi „dregători şi împăraţi”, ca şi alţi slujbaşi mai mici, nu ar avea prilej să audă adevărul decât când sunt forţaţi de poziţia lor oficială să asculte principiile adevărului şi să observe efectul lor asupra vieţii celor aduşi înaintea lor.

19 Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela;

Să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă. [Gândind, KJV]. În greacă, merimnao, „a fi neliniştit”, „a se îngriji” sau „a fi frământat [de griji]” (vezi la Luca 10,41). Hristos nu trece aici cu vederea nepăsarea lipsită de grijă din partea credincioşilor creştini cu privire la studiul Scripturii, deoarece creştinul trebuie să fie totdeauna gata să răspundă oricui cere un motiv pentru credinţa lui (1 Petru 3,15). Noi trebuie să slujim cu credincioşie lui Dumnezeu zi de zi, fără să ne îngrijorăm „de ziua de mâine” (Matei 6,34). Noi trebuie să ne încredem în Dumnezeu că ne va da har pentru a face faţă problemelor atunci când se ivesc, totuşi, în acelaşi timp, trebuie să luăm aminte cu toată râvna la studierea voii descoperite a lui Dumnezeu pentru a fi pregătiţi în vederea oricărei situaţii şi a tuturor situaţiilor care ar veni.

20 fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.

Nu voi veţi vorbi. Lucrătorii creştini nu trebuie să uite niciodată că ei vorbesc ca reprezentanţi sau ambasadori ai lui Hristos (vezi 2 Corinteni 5,19-20) şi nu trebuie să prezinte niciodată propriile lor teorii sub aparenţa că ar fi adevăr. Dacă ar îndrăzni să facă aşa ceva, ei pot fi pe bună dreptate categorisiţi ca prooroci mincinoşi (vezi la Matei 7,15).

În voi. Adică, prin voi sau prin mijlocirea voastră.

21 Fratele va da la moarte pe fratele său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî.

Fratele. Literal, „un frate” sau simplu „frate”. Pe cât cu putinţă, creştinul urmează să trăiasc㠄în pace cu toţi oamenii” (Romani 12,18) şi să facă un efort sincer şi perseverent nu numai pentru a trăi în pace cu membrii familiei dar, dacă este cu putinţă, de a-i câştiga pentru Hristos (vezi 1 Corinteni 7,13-16).

22 Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.

Urâţi de toţi. Aceia a căror viaţă mărturiseşte despre puterea lui Hristos şi despre adevărul Evangheliei sunt adesea urâţi, dar ei trebuie să se ferească să plătească ura cu aceeaşi monedă. Toţi cei care trăiesc o viaţă evlavioasă pot să aştepte persecuţie (vezi Ioan 16,33; 2 Timotei 3,12), motivul fiind că aceia ale căror fapte sunt rele, resimt condamnarea căilor lor implicit în viaţa evlavioasă a reprezentanţilor lui Hristos (vezi 1 Ioan 3,12). Aceia a căror viaţă este în mod deliberat în dezacord cu principiile despre care ei ştiu că sunt drepte în general, evită asocierea cu aceia care au un caracter cinstit.

Din pricina Numelui Meu. Vezi la versetul 18.

Va răbda până la sfârşit. [Rabdă până la sfârşit, KJV]. Evident, acela care iese din alergare înainte de a ajunge la ţintă nu se poate aştepta să primească premiul. Intrarea în alergare şi rămânerea în ea sunt, şi una şi alta, esenţiale pentru a câştiga alergarea. Nu este suficient să începem în felul creştin, noi trebuie să rămânem în el „până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1,6). Noi trebuie să ne „îndreptăm faţa” către sfârşitul alergării, trasată pentru noi de Dumnezeu, la fel cum a făcut Isus, „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre” (vezi Luca 9,51, Evrei 12,2).

23 Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului.

Vă vor prigoni. Vezi la capitolul 5,10-12.

Să fugiţi. În anumite împrejurări, fuga reflectă laşitate; în alte timpuri, ea dă pe faţă prudenţă (cf. la v. 16). Factorul determinant este rezultatul net pentru împărăţia cerului, nu convenienţa personală sau ce gândesc oamenii. Când lucrarea se dovedeşte zadarnică într-un loc, ambasadorii împărăţiei se pot grăbi pe bună dreptate să meargă în locul următor, cu nădejdea de a găsi pe cineva dispus să asculte.

Nu există nici o virtute în a suferi persecuţia numai de dragul ei, ca şi cum ar fi un mijloc de a câştiga merit în cărţile cerului. În propria Sa lucrare, Hristos a demonstrat de repetate ori principiul pe care-l recomanda aici celor doisprezece şi prin aceasta procura ilustraţii de împrejurări în care noi îl putem aplica. Când a fost respins de Sinedriu după vindecarea slăbănogului de la Betesda, S-a retras în Galileea (vezi la cap. 4,12), iar în ocaziile ulterioare la fel S-a dus de la Nazaret la Capernaum (vezi la Luca 4,30-31), din Galileea în Fenicia (vezi la Matei 15,21), de la Magdala la Cezarea lui Filip (cap. 16,1-13) şi din Iudeea în Efraim (Ioan 11,53.54). Când creştinii din Ierusalim au fost persecutaţi, pe urma uciderii cu pietre a lui Ştefan, s-au împrăştiat în toate părţile - „propovăduind Cuvântul” (vezi Fapte 8,1-4).

Cetăţile lui Israel. Aplicat la vremea lui Hristos, termenul Israel nu pare să fi fost folosit nici în sensul geografic, nici în cel politic, ci mai degrabă cu referire la poporul Israel (vezi Matei 8,10; Luca 2,34; Ioan 3,10; Fapte 2,22; etc.).

Va veni Fiul omului. Poate că Isus vorbeşte aici în termeni generali tuturor creştinilor, arătând că vor fi locuri în care să se lucreze şi oameni gata să primească solia, până când „Evanghelia împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea” (vezi cap. 24,14; 6T 478).

24 Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său.

Ucenicul. Această maximă a lui Hristos se poate să fi fost un proverb obişnuit pe vremea aceea. El apare şi în alte limbi în afară de aramaică.

Învăţătorul. În greacă, didaskalos, „învăţător”. Acelaşi cuvânt grecesc apare la începutul enunţării din v. 25.

25 Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui?

Stăpânul casei. În greacă, oikodespotes, sau „domnul casei” (vezi la Luca 2,29). Adică, Hristos – continuând ideea din Matei 10,24.

Beelzebul. [Beelzebub, KJV]. Nu este sigur dacă cuvântul acesta este de identificat cu „Beelzebub”, zeul înaripat din Ecron (vezi la 2 Regi 1,2) sau dacă trebuie să fie „Beelzebul”, în aramaică, „domnul casei”. Se pot cita dovezi îndestulătoare (cf. p. 146) pentru exprimarea „Beelzebul” (vezi la Matei 12,24).

26 Aşa că, să nu vă temeţi de ei. Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut.

Verset ce nu a fost comentat.

27 Ce vă spun Eu la întuneric voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche să propovăduiţi de pe acoperişul caselor.

La întuneric. Însemnând, probabil, în obscuritatea relativă a micului cerc al ucenicilor.

Să spuneţi la lumină. Probabil indicând larga difuzare pe care ucenicii urmau să o dea învăţăturilor adevărului pe care ei le învăţaseră în particular.

La ureche. Paralel în idee cu „întuneric” din prima parte a versetului.

De pe acoperişul caselor. O figură pentru larga răspândire pe care ei urmau să o dea Evangheliei, paralelă cu „să spuneţi la lumină”. Ei nu trebuiau să-şi cumpere pacea prin tăcere şi compromis.

28 Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.

Ucid. Cei care „ucid trupul” sunt, natural, persecutorii menţionaţi în versetele 18-25,36. numai Dumnezeu poate „ucide sufletul”. Cu privire la persecuţie, vezi la capitolul 5,10-12.

Sufletul. În greacă, psuche, „suflare”, „viaţ㔠sau „suflet”. Psuche (pluralul psuchai) este tradus de 40 de ori în NT ca „viaţ㔠sau „vieţi” în mod clar cu înţelesul obişnuit atribuit cuvântului „viaţ㔠(vezi cap. 2,20; 6,25; 16,25; etc.). Este redat de 58 de ori ca „suflet” sau „suflete” (vezi cap 20,28; 11,29; 12,18; etc.). În alte câteva cazuri înseamnă pur şi simplu „oameni” (vezi Fapte 7,14; 27,37; 1 Petru 3,20; etc.). În alte cazuri este tradus ca, sau echivalent cu vreun pronume personal (vezi Matei 12,18; 2 Corinteni 12,15; vezi la Psalmi 16,10). Uneori se referă la emoţii (vezi Marcu 14, 34; Luca 2,35; etc.), la pofte naturale (vezi Apocalipsa 18,14), la minte (vezi Fapte 14,2; Filipeni 1,27), sau la inimă (vezi Efeseni 6,6). Nu este nimic în cuvântul psuche însuşi care măcar pe departe să lase să se înţeleagă o entitate conştientă care este în stare să supravieţuiască morţii trupului şi, deci, nemuritoare. În nici un caz al folosirii lui în Biblie psuche nu se referă la o entitate conştientă în stare să existe separată de trup. Biblia nu cunoaşte nimic despre un suflet viu, conştient, care se presupune că supravieţuieşte trupului. În ce priveşte ebraicul nephesh, echivalentul ebraic al grecescului psuche, vezi la 1 Regi 17,21; Psalmi 16,10. Tot ce este spus despre un cuvânt se aplică la celălalt.

Gheenă. [Iad, KJV]. Greacă, geenna (vezi la cap. 5,22).

29 Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru.

Vrăbii. Greacă, strouthin, însemnând orice pasăre mică, deşi folosit mai ales cu privire la vrăbii. Păsări mici, sălbatice sunt de obicei vândute astăzi în târgurile orientale.

Ban. Greacă, assarion, un diminutiv derivat de la latinescul as, 1/16 parte dintr-un dinar şi echivalent cu aproximativ două treimi dintr-un cent (vezi p. 49).

Nu cade pe pământ. În pasajul paralel din Luca se afirmă c㠄niciuna din ele nu este uitată de Dumnezeu” (cap. 12,6).

Fără voia Tatălui vostru. Adică, fără ca Dumnezeu să ia seama. Dacă El ia seama la suferinţa sau moartea unei vrăbii, cu cât mai mult trebuie să însemne suferinţa sau moartea propriilor Săi fii sau fiice pentru El!

30 Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi.

Până şi perii. Nimeni nu s-a îngrijit atât de mult de sine încât să numere perii propriului său cap. Creatorul ne cunoaşte mult mai de aproape decât ne cunoaştem noi pe noi înşine.

31 Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.

Verset ce nu a fost comentat.

32 De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri;

Mă va mărturisi. [Mă mărturiseşte, KJV]. Literal, „mărturiseşte în Mine” din cauza unui simţ al unităţii cu Hristos. Numai când noi rămânem în El şi El rămâne în noi, mărturisirea credinţei noastre în El va „aduce multă road㔠(vezi Ioan 15,1-8). Pentru această intimă comuniune, Hristos S-a rugat înainte de a intra în Grădina Ghetsemani (vezi Ioan 17,23). Aceia care dau mărturie pentru Hristos printre oameni sunt cei pentru care El aduce mărturie înaintea Tatălui. Isus este acum Martorul nostru, Ambasadorul nostru înaintea Tatălui, aşa cum noi suntem martorii Lui şi ambasadorii Lui înaintea oamenilor.

33 dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.

Verset ce nu a fost comentat.

34 Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.

Să nu credeţi. [Să nu gândiţi, KJV]. Aici Isus împrăştie părerea greşită pe care pare că o aveau unii din ucenici, că solia pe care ei trebuiau să o vestească avea să aducă drept rezultat numai armonie. Ei nu trebuiau să fie surprinşi, în lucrarea lor din casă în casă (vezi la v. 11-13), dacă urmau să se ivească neînţelegeri ca rezultat al lucrării lor.

Să aduc pacea. [Să trimit pace, KJV]. Hristos este Domnul păcii. El este Acela care a adus pacea cerului pe pământ şi a dat-o oamenilor (vezi la Ioan 14,27). Totuşi, când un om face pace cu Dumnezeu (vezi Romani 5,1), el este adesea socotit de lume ca un vrăjmaş (vezi 1 Ioan 3,12.13). Hristos a venit ca să împace pe păcătoşi cu Dumnezeu, dar făcând aşa El, în mod inevitabil, S-a pus în dezacord cu toţi aceia care refuză oferta de pace (vezi la Matei 10,22). Creştinul nu trebuie niciodată să caute, sau să fie mulţumit cu pacea care vine din compromisul cu răul. Pentru creştin nu este o chestiune de pace cu orice preţ.

35 Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa.

Noră. În greacă, numphe, „o soţie tânără”, „o mireasă”, „o noră”. Chiar şi astăzi există în ţările orientale obiceiul ca o pereche proaspăt căsătorită să locuiască indefinit în casa părinţilor mirelui, unde mireasa se presupune că va fi supusă mamei mirelui. În felul acesta, în vechime ,ca şi astăzi, legătura dintre noră şi soacră dădea uşor naştere la gâlceavă, iar acolo unde una credea în Hristos şi cealaltă se împotrivea la o astfel de credinţă, se putea aştepta adevărat necaz.

36 Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.

Omul va avea de vrăjmaş. [Vrăjmaş omului, KJV]. Când un om Îl acceptă pe Hristos, prietenii lui cei mai intimi devin adesea vrăşmaşii lui cei mai înverşunaţi şi mai lipsiţi de milă. Lucrul acesta se potriveşte adesea nu numai în ţările păgâne, dar şi în ţările creştine şi printre cei ce se dau drept creştini care practică o formă de religie dar nu prea au cunoştinţă de puterea ei de a transforma viaţa (vezi 2 Timotei 3,5).

37 Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

Iubeşte pe tată ori pe mamă. Isus a consfinţit cerinţele obligatorii ale poruncii a cincea şi a mustrat orice încercare de a scăpa de obligaţiile copiilor faţă de părinţii lor (vezi la Matei 5,17-19; Marcu 7,9-13). Cu toate acestea, iubirea cuiva faţă de părinţii săi nu trebuie să stea în calea ascultării de Dumnezeu în nici o privinţă, dacă cele două ar veni în conflict. Iubirea faţă de Dumnezeu şi serviciul pentru El urmează să fie regula supremă în viaţă, cea dintâi şi „cea mai mare porunc㔠(vezi la Matei 22,36.37); dar „a doua” tablă a Decalogului, care conţine porunca a cincea, este „asemenea” celei dintâi în natură şi importanţă (vezi la cap. 22,39).

Nu este vrednic de Mine. Adică nu este vrednic de a se numi creştin. Nici o obligaţie omenească nu este o scuză valabilă pentru a nu lua crucea loialităţii, ascultării şi servirii (v. 38) faţă de Hristos.

38 Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine.

Nu-şi ia crucea. La romani, moartea prin crucificare era rezervată pentru sclavi şi pentru cei condamnaţi pentru crimele cele mai atroce. În felul acesta se poate spune că aceia care erau osândiţi la o astfel de moarte erau detestaţi, urâţi şi blestemaţi de societate. Cel condamnat la crucificare îşi ducea de obicei crucea până la locul de execuţie. A lua crucea lui Hristos şi a-L urma, înseamnă a îndura fără a se plânge şi fără regret privirea încruntată a prietenilor şi a rudelor şi a purta ocara oamenilor cu răbdare şi umilinţă. Înseamnă a îndura „sabia” persecuţiei (vezi v. 34-37) chiar din mâinile celor de la care te poţi aştepta la „pace”. Hristos a repetat acest principiu în diferite ocazii (vezi Matei 16,24; Marcu 8,34; Luca 9,23; 14,27). Dar acela care este chemat să-şi ia crucea pentru a-L urma pe Hristos are supremul privilegiu al împărtăşirii cu El în suferinţele Lui. Nimănui nu-i poate reveni o onoare mai mare (DA 224, 225).

Vine după Mine. Adică pe cărarea uceniciei şi a suferinţei.

39 Cine îşi va păstra viaţa o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.

Cine îşi va păstra. [Cine găseşte, KJV; Cine ţine la, G. Gal.]. Adică, cel care urmăreşte să-şi asigure lucrurile acelea care, din punct de vedere omenesc sunt esenţiale pentru fericire şi mulţumire. Fiul pierdut credea că, prin părăsirea familiei, avea s㠄găseasc㔠viaţă adevărată (vezi Luca 15,12.13), dar când prin experienţă amară şi prin reflectare solemnă a ajuns să vadă lucrurile vieţii în adevărata lor perspectivă, s-a ridicat şi s-a înapoiat la tatăl său (Luca 15,17-20). Aceia care se gândesc s㠄găseasc㔠viaţa prin trăirea pentru lucrurile pe care această lume le are de oferit, lucreaz㠄pentru mâncarea pieritoare” (vezi la Ioan 6,27). Principiul relatat aici a fost repetat de Hristos în mai multe ocazii (Matei 16,25; Marcu 8,35; Luca 9,24; 17,33; Ioan 12,25).

Viaţa. În greacă, psuche (vezi la v. 28).

O va pierde. Cine întinde mâna ca să prindă bijuteriile ieftine ale vieţii descoperă de obicei că ele dispar ca şi baloanele de săpun în mâna unui copil.

Cine îşi va pierde. Adică, cine este dispus să renunţe la plăcerea şi răsplata pe care această lume le are de oferit, vrând „mai bine să sufere împreună cu poporului lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11,25). Unul ca acesta, are un adevărat simţ al valorilor. Ca şi Pavel, el este dispus să piardă tot ce viaţa are de oferit în schimb pentru avantajul suprem al cunoaşterii lui Isus Hristos şi participare cu El la suferinţele Lui (vezi Filipeni 3,8.10).

Pentru Mine. Vezi la versetul 18.

O va câştiga. [O va găsi, KJV]. Numai când un bob de grâu este îngropat în pământ şi moare, poate da naştere la o viaţă nouă (vezi Ioan 12,24,25). Numai când eul este îngropat în brazda nevoilor lumii, omul descoperă într-adevăr adevăratul scop al existenţei sale.

40 Cine vă primeşte pe voi Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.

Vă primeşte. Creştinii sunt ambasadori ai împărăţiei cerurilor. Indiferent ce spun sau fac ei, este luat de oamenii acestui pământ ca reprezentând idealurile împărăţiei cerurilor şi felul cum îi tratează lumea – deoarece ei sunt ambasadori ai lui Hristos – este privit de Hristos ca şi cum tratamentul acela I-ar fi aplicat Lui personal.

41 Cine primeşte un proroc, în numele unui proroc, va primi răsplata unui proroc; şi cine primeşte pe un om neprihănit, în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit.

Cine primeşte un proroc. Adică primeşte un proroc în casa sa şi îl tratează ca proroc.

În numele unui proroc. Adică, pentru că este proroc, sau este recunoscut ca proroc. Văduva din Sarepta l-a primit pe Ilie fără îndoială ca pe un proroc, pentru că era proroc; altminteri ea ar fi refuzat să-i acorde ospitalitatea pe care el a cerut-o de la ea (vezi 1 Regi 17,9-16). Acelaşi lucru era adevărat cu privire la femeia Sunamită, care a primit pe Elisei în casa ei (2 Regi 4,8-10).

Răsplata unui proroc. Probabil însemnând o răsplată vrednică de a fi acordată de către un proroc. Văduva din Sarepta a primit o îmbelşugată provizie de hrană în mijlocul secetei şi fiului ei i-a fost redată viaţa (vezi 1 Regi 17,16,23). La fel femeia Sunamită a primit o bogată răsplătire, fiindu-i dăruit un fiu de către Dumnezeu, şi primindu-l înapoi viu, după ce murise (vezi 2 Regi 4,16.17.34-37).

42 Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.”

Va da de băut. Poate folosită ca o ilustraţie a serviciului cel mai mic ce s-ar putea închipui, care ar putea fi făcut altuia. De fapt era un serviciu mărunt, dar adesea foarte important şi necesar în ţările biblice unde apa era totdeauna puţină.

Aceşti micuţi. Nu necesar ca vârstă, ci poate şi în importanţă.

În numele. Ceea ce se înţelege prin a face ceva „în numele” cuiva este diferit în Marcu 9,41, unde a da un pahar cu apă în numele lui Hristos este explicat ca fiind făcut „pentru că sunteţi ucenici ai lui Hristos”.