1 După ce a isprăvit de dat învăţături la cei doisprezece ucenici ai Săi, Isus a plecat de acolo, ca să înveţe pe oameni şi să propovăduiască în cetăţile lor.

După ce a risprăvit de dat învăţături. [A pus capăt la darea de porunci, KJV]. Adică, atunci când Isus a isprăvit instrucţiunile date celor doisprezece, relatate în capitolul 10. Ar trebui să se observe că capitolul 11,1 aparţine naraţiunii capitolului 9,36 la 10,42 şi nu capitolului 11 (vezi la cap. 9,36).

Isus a plecat de acolo. După ce trimisese pe cei doisprezece (vezi cap 10,5), Isus, însoţit de alţi ucenici, s-a îndreptat spre o altă regiune din Galileea, în care cei doisprezece nu fuseseră (vezi DA 360, 488; vezi la Matei 9,36; Luca 10,1). Probabil că în cursul celei de a treia călătorii a fost decapitat Ioan Botezătorul, deoarece cam pe vremea aceasta au sosit la Hristos veştile despre martirizarea lui (DA 360), iar ucenicii lui Ioan şi-au unit eforturile cu acelea ale lui Hristos şi ale ucenicilor Lui (DA 361).

2 Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos

Ioan a auzit. [Când Ioan a auzit, KJV]. [Cercetarea făcută de ucenicii lui Ioan: Matei 11,2-6 = Luca 17,18-23. Comentariu: Luca.]

3 şi a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?”

Verset ce nu a fost comentat.

4 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi:

Verset ce nu a fost comentat.

5 orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.

Verset ce nu a fost comentat.

6 Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.”

Verset ce nu a fost comentat.

7 Pe când se duceau ei, Isus a început să vorbească noroadelor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie clătinată de vânt?

Pe când se duceau ei. [Lăudarea lui Ioan de către Isus, Matei 11,7-30 = Luca 7,24-35. Comentariu major: Matei]. Literal, „pe când se depărtau”, lăsând să se înţeleagă că vorbirea despre Ioan a început aproape imediat după ce solii s-au întors să plece. Se pare că aceste cuvinte de laudă nu erau pentru urechile lui Ioan, nici pentru ale ucenicilor săi, deoarece ceea ce Hristos era pe punctul de a spune ar fi slăbit forţa soliei personale pe care El o dăduse celor doi ucenici ai lui Ioan să o ducă învăţătorului lor (vezi la Luca 7,23).

Despre Ioan. Elogierea lui Ioan, relatată în versetele 7-19, a fost uneori privită ca o cuvântare funebră. Ioan a fost decapitat cam la şase luni după aceasta, nu cu mult timp înainte de Paştele anului 30 d.Hr. (vezi la Luca 3,19.20).

Să vedeţi. În greacă, theaomai, „a privi atent” sau „a contempla”. Mulţi, poate toţi cei din grupul ascultătorilor de faţă ascultaseră predica lui Ioan. Hristos le-a cerut să analizeze propria lor reacţie la acea „lumină care este aprinsă şi lumineaz㔠(Ioan 5,35), pentru ca ei să aprecieze cu atât mai mult solia lui Ioan în raport cu solia pe care o vestea acum Isus Însuşi. Cu privire la lucrarea lui Ioan în pustie, vezi la Matei 3,1 şi Luca 3,2.

O trestie. Trestiile creşteau din belşug în valea Iordanului, unde s-a săvârşit cea mai mare parte din scurta lucrare a lui Ioan şi imaginea folosită aici reamintea în mod viu celor care îl ascultau acum pe Isus scena lucrării de predicare a Botezătorului. Întrebarea Mântuitorului ar putea fi exprimată aşa: „Aţi ieşit voi până atât de departe numai ca să vedeţi trestiile clătinându-se în vânt?” Cu siguranţă Ioan nu putea fi asemănat cu trestiile, deoarece el nu avea un caracter nestatornic şi oscilant.

8 Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor.

Haine moi. Pustia n-ar fi fost un loc potrivit pentru a găsi un om îmbrăcat în felul acesta. Motivul pentru care mulţimile se duceau la Ioan nu era de a vedea ultima modă şi hainele cu ţesătura cea mai fină şi nici nădejdea ca el să procure astfel de îmbrăcăminte pentru aceia care devin ucenicii Lui. Nădejdea câştigului material nu influenţa pe oameni să răspundă la puterea magnetică a prorocului din pustie.

9 Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun, şi mai mult decât un proroc;

Un proroc? În greacă, prophetes, de la pro „înainte” fie ca loc sau ca timp, şi phemi, „a vorbi”. Profetul era astfel în mod esenţial unul care vorbea din partea lui Dumnezeu, un tâlcuitor al planurilor lui Dumnezeu pentru om. Pentru o tratare a echivalentului ebraic al lui prophetes vezi la Geneza 20,7. Profetul era un vestitor pentru, prin aceea că vorbea pentru sau din partea lui Dumnezeu, era un vestitor mai departe, datorită faptului că adresa soliile sale direct oamenilor. El era un pre-vestitor, în măsura în care prezicea evenimente viitoare. Concepţia modernă că un profet este în primul rând cineva care prezice viitorul întunecă faptul că unii din cei mai mari profeţi ai tuturor timpurilor nu au multe de spus cu privire la evenimente viitoare. Un profet este pur şi simplu un om care duce o solie de la Dumnezeu.

Mai mult decât un proroc. Ioan era înaintemergătorul personal al lui Mesia (vezi la cap. 3,3). El era cel căruia i se dăduse sarcina cea mai importantă a tuturor timpurilor, aceea ce a-L prezenta lumii pe Mesia. În Ioan erau contopite toate marile calităţi ale unui adevărat profet.

10 căci el este acela despre care s-a scris: „Iată, trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu care Îţi va pregăti calea înaintea Ta.”

El este acela. Hristos confirmă faptul că Ioan Botezătorul era cel către care privea profeţia din Maleahi 3,1 (şi astfel şi cea din Isaia 40,3-5 şi Maleahi 4,5,6).

S-a scris. [Este scris, KJV]. Ceea ce urmează pare să fie o traducere liberă a lui Maleahi 3,1.

11 Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.

Născuţi din femei. Pare un idiom ebraic însemnând „toate fiinţele omeneşti”.

Nu s-a sculat nici unul mai mare. Vezi la Luca 1,15. În caracter, convingere şi credincioşie nici un profet nu l-a întrecut pe Ioan Botezătorul. Mai mult, nici un profet nu a avut un privilegiu mai mare ca acela de a fi vestitorul personal lui Mesia la întâia Lui venire (vezi DA 100). Foarte probabil oricare din profeţii Vechiului Testament ar fi sacrificat bucuros orice privilegiu care s-ar fi putut concepe că l-ar fi avut pentru supremul privilegiu de a-L prezenta lumii pe Hristos. Ca şi Abraam, ei toţi priviseră înainte către ziua când urma să vină Hristos şi erau bucuroşi chiar şi numai să o vadă prin credinţă (vezi la Ioan 8,56).

Cel mai mic. Adică,, în comparaţie cu alţii „în împărăţie”. „Împărăţia” de care este vorba aici este, natural, împărăţia harului divin din inima oamenilor proclamată atât de Ioan, cât şi de Hristos, şi pe care Hristos în persoană o adusese pe acest pământ,.

Mai mare decât el. Nu mai mare decât Ioan în valoare morală, curaj, caracter sau realizări, ci în privilegiul de a fi asociat cu Hristos Însuşi în persoană. Într-un anumit sens, Ioan era numai la poarta împărăţiei, privind înăuntru, în timp ce ucenicul cel mai umil al lui Isus era chiar în prezenţa Împăratului Însuşi.

12 Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea.

Zilele lui Ioan. Adică timpul în decursul căruia Botezătorul proclamase venirea lui Mesia şi a împărăţiei mesianice, probabil din primăvara anului 27 d.Hr. până în primăvara anului 29 d.Hr. (vezi la cap. 3,1; vezi diagrama p. 230).

Până astăzi. Adică, din timpul întemniţării lui Ioan, în primăvara anului 29 d.Hr., până în toamna aceluiaşi an (vezi la Luca 7,18). Pentru legătura cronologică a chemării lui Matei (vezi la Matei 9,18), a întrebării cu privire la post (Marcu 2,18-22) şi vizita ucenicilor lui Ioan cu întrebarea care a dat naştere la tratarea din partea lui Hristos a celor privitoare la Ioan relatate în Matei 11,7-30, vezi DA 275-277.

Împărăţia cerurilor. Aceasta era tema predicii lui Ioan, iar mai târziu a lui Isus şi a ucenicilor Lui în a treia călătorie în Galileea (vezi cap. 3,2; 4,23; 10,7). Cu privire la aceasta şi la însemnătatea expresiei „împărăţia cerurilor” vezi la capitolul 3,2.

Se ia cu năvala. [Sufere violenţa, KJV]. Greacă biazo, „a folosi forţa” sau „a aplica forţa”. Părerile diferă în ce priveşte înţelesul precis al enunţării. Unii susţin că ea înseamnă că mulţimile erau zeloase de a-L urma pe Isus; alţii că împărăţia harului divin (vezi la cap. 3,2) avea să sufere violenţă în sensul că mulţi din aceia care se îngrămădeau în jurul lui Isus făceau lucrul acesta cu prea puţină sau fără nici o înţelegere reală a adevăratei naturi a împărăţiei (vezi la Marcu 1,38). La sfârşitul celei de a treia călătorii în Galileea, la scurt timp înainte de Paştele anului 30 d.Hr. (DA 364), când Hristos era chiar la culmea popularităţii, a avut loc o încercare de a-L forţa să primească coroana unei împărăţii temporare (vezi Ioan 6,15; DA 378). Aceia care ascultau la Ioan şi la Isus aveau mai mult decât zel îndestulător, dar zelul lor era „fără pricepere” (Romani 10,2). În orice caz, adevărata împărăţie era greşit înţeleasă şi scopul ei era împiedicat de aceia care pozau ca prieteni ai ei.

13 Căci până la Ioan au prorocit toţi Prorocii şi Legea.

Până la Ioan au prorocit. Înţelesul aici nu apare uşor. Poate contextul este cea mai bună călăuză în interpretarea acestui verset. Hristos tocmai îl aclamase pe Ioan ca cel mai mare din toţi profeţii (vezi la versetul 11). El era cel mai mare în sensul că era privilegiul lui de a anunţa venirea Aceluia cu privire la care toţi profeţii dăduseră mărturie (vezi Luca 24,27, Ioan 5,39.46). În sensul acesta toţi profeţii priviseră înainte către timpul lui Ioan şi vorbiseră despre Mesia care avea să apară atunci (1 Petru 1,10.11). În felul acesta se putea spune că slujba profetică a timpurilor Vechiului Testament ajungea la un punct culminant în Ioan. În plus, cuvintele din Matei 11,14, că Ioan era cel „care trebuia să vină”, pot pe bună dreptate să fie considerate ca explicative pentru versetul13.

Prorocii şi Legea. Ordinea obişnuită este „Legea şi prorocii” (Matei 5,17; 7,12; 22,40; Fapte 24,14; etc.), un termen iudaic pentru Vechiul Testament (vezi la Luca 24,44).

14 Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie care trebuia să vină.

Să înţelegeţi. [Să primiţi, KJV]. Adică, să accepte implicaţia dată cu privire la adevărata identitate a lui Ioan în legătură cu profeţia Vechiului Testament.

El este Ilie. [Acesta este Ilie, KJV]. Ioan nu era Ilie coborât din cer (vezi Ioan 1,21), ci el a venit „în duhul şi puterea” lui Ilie (vezi la Luca 1,17) cu o însărcinare asemănătoare cu aceea a lui Ilie – de a chema pe oameni la pocăinţă (vezi la Matei 3,2).

15 Cine are urechi de auzit să audă.

Cine are urechi. Un îndemn solemn folosit adesea de Hristos pentru a scoate în evidenţă un adevăr important tocmai enunţat (vezi Matei 13,9.43; Luca 14,35; etc.; cf. Apocalipsa 27,11). Într-un sens general toţi oamenii au „urechi” şi ar trebui să ţină seama, dar Hristos probabil se referă în primul rând la atenţia spirituală prin care cei ale căror inimi sunt sincere pot înţelege adevăratul Lui gând şi să fie luminaţi prin acesta (cf. Isaia 6,9.10).

16 Cu cine voi asemăna neamul acesta de oameni? Seamănă cu nişte copilaşi care şed în pieţe şi strigă la tovarăşii lor:

Cu cine voi asemăna? O formulă iudaică obişnuită pentru introducerea unei parabole. În versetele 7-15, Isus a îndrumat gândirea oamenilor la natura şi scopul misiunii lui Ioan; acum (v. 16-24), El trece la primirea făcută propriei Sale misiuni de către poporul Israel, în comparaţie cu primirea făcută lui Ioan şi lucrării lui.<

Neamul acesta de oameni. [Generaţia aceasta, KJV]. Luca spune, „oamenii din neamul acesta” (Luca 7,31). Hristos Se referă, bineînţeles, la poporul Israel care trăia pe vremea când vorbea El, mai ales tuturor acelora care îl auziseră pe Ioan şi mai târziu pe Isus Însuşi anunţând împărăţia mesianică şi care fuseseră martori la „minunile [lucrările puternice]” (Matei 11,21,23) care însoţeau proclamarea ei. „Neamului acesta de oameni [generaţiei acesteia]” îi fuseseră acordate privilegii mult mai mari decât cele ale oricărei generaţii a timpurilor Vechiului Testament. Dar, în ciuda acestor prilejuri fără de precedent, foarte puţini aveau „urechi de auzit” (vezi la v. 15), pentru a prinde adevărata semnificaţie a misiunii lui Ioan Botezătorul şi aceleia a lui Isus. De partea lor, cărturarii şi Fariseii L-au respins pe faţă pe Hristos şi L-au proclamat ca impostor (vezi DA 213), deşi însă ezitau să ia aceeaşi atitudine faţă de Ioan Botezătorul, cel puţin pe faţă (vezi cap. 21,23-27). Oamenii de rând „socoteau că Ioan a fost în adevăr un proroc” (Marcu 11,32); mai târziu ei L-au ascultat pe Hristos cu plăcere (vezi Marcu 12,37) şi cu timpul mulţi din ei au tras concluzia că şi El trebuie să fie un profet (vezi Matei 16,13.14). Observaţiile lui Hristos aici şi în versetele următoare sunt, în acord cu aceasta, aplicabile la conducătorii iudei în particular şi într-un sens general la Israel ca un tot.

Ioan Botezătorul este puntea între Vechiul Testament şi Noul Testament (vezi DA 220). Vechiul Testament se sfârşeşte cu o profeţie că el urma să vină (vezi la Maleahi 3,1; 4,5.6), iar Noul Testament începe cu o relatare de împlinire a acelei profeţii (vezi Matei 3,1-3; Marcu 1,1-3). Soliile profetice ale Vechiului Testament se concentrează toate la venirea lui Mesia şi la pregătirea unui popor gata să-L întâmpine (vezi Matei 11,13.14). Cu Ioan, Vechiul şi-a ajuns apogeul şi a făcut loc celui Nou. Aceeaşi generaţie care l-a auzit pe Ioan a fost martoră şi la venirea lui Mesia şi la aşezarea împărăţiei Lui; în plus, aceeaşi generaţie a fost cu timpul martoră la deplina împlinire a tot ceea ce profeţii Vechiului Testament preziseseră cu privire la Ierusalim şi la naţiunea iudaică (vezi la cap. 23,36; 24,15-20.34).

Copilaşi. [Copii, KJV]. Literal, „copilaşi”. Scena descrisă aici este familiară oricărui oraş şi sat oriental, unde strada serveşte şi ca teren de joacă şi ca drum şi piaţă.

Pieţe. În greacă, agorai, „adunări” sau „locuri pentru adunare publică”, deci locuri de adunare pentru comerţ şi vorbă. La origine, piaţa nu avea nimic de a face cu cumpărarea şi vânzarea, dar cu timpul, când s-au făcut clădiri pentru tratarea treburilor civice, a devenit în primul rând un loc de comerţ. În oraşe era o piaţă publică mare, în timp ce în sate piaţa era pur şi simplu uliţa satului.

17 „V-am cântat din fluier, şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale, şi nu v-aţi tânguit.”

V-am cântat din fluier. Se pare că ilustraţia foloseşte aici grupe de copii la joacă. O grupă dorea evident să imite o ocazie veselă sărbătorească, de pildă o nuntă.

N-aţi jucat. Într-un mod încăpăţânat, ceilalţi copii au refuzat să se joace şi n-au dat răspuns la propunerea primului grup.

V-am cântat de jale. [Am jelit, KJV]. În greacă, threneo, „a se jeli”, „a se boci”. Ducând mai departe ilustraţia cu copiii la joacă (v. 16), Matei face prima grupă să zică oarecum: „Foarte bine, dacă aşa simţiţi voi, hai să ne jucăm de-a înmormântarea”. În Orient, bocirea cu glas tare şi demonstrativă este totdeauna asociată cu serviciile de înmormântare. În general, sunt bocitori plătiţi acasă când vine moartea şi, mai târziu, la procesiunea de înmormântare (vezi Matei 9,23; vezi la Marcu 5,38; cf. Ieremia 9,17).

Nu v-aţi tânguit. Literal, „nu v-aţi bătut pieptul de întristare”. Se pare că nici această a doua sugestie a copiilor nu a plăcut tovarăşilor lor de joacă deoarece aceştia din urmă păreau hotărâţi să nu se învoiască. Problema nu era dacă lor le venea să se tânguie sau să joace; ei pur şi simplu nu doreau să facă ceea ce sugerau alţii. Aplicaţia ilustraţiei folosită aici este evidentă. Copiii care nu erau mulţumiţi cu nimic reprezentau pe cărturari şi pe Farisei care criticau şi pe Ioan şi pe Isus (vezi la v. 18,19).

18 Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi ei zic: „Are drac!”

Nici mâncând. Ca un nazireu (vezi la cap. 3,4). Ioan se abţinea de la petrecere şi băutură la care alţii participau bucuros, şi probabil aştepta ca ucenicii lui să întreacă exemplul său. Luca zice „nici mâncând pâine, nici bând vin” (Luca 7,33). Viaţa personală abstinentă şi oarecum austeră a lui Ioan nu era atrăgătoare pentru oameni în general. Se pare că mulţi îl respingeau ca pe un fanatic şi făceau din aceasta scuza lor de a nu se pocăi şi a nu fi botezaţi de el. Ceea ce de fapt displăcea multora din popor era mustrarea adusă de Botezătorul vieţii lor de excese desfrânate, o mustrare implicită în viaţa lui exemplară şi probabil explicită în învăţătura lui. Acestei categorii de oameni religia şi felul de viaţă pe care îl reprezenta Ioan li se părea jalnic. Ei obosiseră să li se reamintească mereu că trebuiau să se pocăiască. Pentru ei chemarea lui Ioan era o chemare la jale şi nu simţeau pornirea de a răspunde (vezi la Matei 11,17).

Are drac! [Are un demon, KJV]. Adică, posedat de demon, sau simplu, nebun (vezi la Marcu 1,23). Aceasta era aceeaşi acuzaţie adusă de conducătorii religioşi contra lui Hristos (vezi la Matei 9,34). În ambele cazuri era numai o scuză de a nu accepta o solie care cerea pocăinţă şi un nou fel de viaţă.

19 A venit Fiul omului mâncând şi bând, şi ei zic: „Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!” Totuşi, Înţelepciunea a fost îndreptăţită din lucrările ei.”

Fiul omului. Vezi la Marcu 2,10.

Mâncând şi bând. Vezi la Isaia 22,13; Matei 24,38.

Mâncăcios şi băutor de vin. Acuzaţia era, bineînţeles, exagerată şi sucită aşa ca să lase să se înţeleagă ceva foarte mult diferit de ceea ce ar fi justificat faptele. Criticii Lui luau amiciţia Lui faţă de oameni care erau recunoscuţi ca fiind mâncăcioşi şi băutori de vin drept scuză pentru a-L acuza pe Hristos ca fiind la fel cu ei. Încercarea iudeilor de a impune postul ritual lui Isus a dat cu totul greş (vezi Marcu 2,15-17). Se pare că aceşti critici doreau să postească atunci când le plăcea şi să petreacă atunci când le plăcea; ei nu doreau să aibă nici viaţa abstinentă a lui Ioan, nici legăturile normale ale lui Isus cu oamenii care aveau nevoie de ajutorul pe care El putea să-l dea.

Prieten. Aceasta era dificultatea problemei. Isus se purta prietenos chiar cu oamenii pe care ei îi dispreţuiau şi îi ostracizau.

Vameşilor. Vezi p. 66; vezi la Luca 3,12. Criticii lui Hristos atacau motivele Lui. În timp ce El căuta tovărăşia „vameşilor şi a păcătoşilor” pentru a-i determina să devină ca El, criticii Îl învinuiau că făcea aşa pentru ca să devină mai asemenea lor.

Lucrările. [Copiii, KJV]. Dovezile textuale sunt împărţite (vezi p. 146) între exprimarea „copii” şi „lucrări”. Dar înţelesul este acelaşi. Înţelepciunea trebuia să fie judecată după rezultatele ei. Astfel, incontestabil, a critica pe Ioan pentru un lucru şi pe Isus pentru lucrul exact contrar (v. 18,19) dovedea completă lipsă de înţelepciune. Şi unul şi altul fuseseră călăuziţi de înţelepciunea divină, iar lucrul acesta era evident din rezultatele lucrărilor lor. Ca răspuns al ostenelilor lui Ioan, mulţi s-au pocăit (vezi Matei 21,31.32; Marcu 11,32; Luca 7,29), iar ca răspuns la lucrarea lui Isus, mulţimile Îl ascultau cu plăcere (vezi Marcu 12,37).

20 Atunci Isus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră.

Minunile Lui. [Puternicele Lui lucrări, KJV]. Vezi pagina 208.

Nu se pocăiseră. Un straniu contrast faţă de felul în care au răspuns oamenii din Ninive la predica lui Iona (Iona 3,5). Cât de adesea este adevărat că aceia care au cea mai mare lumină se dovedesc a fi cel mai puţin impresionabili, în timp ce aceia care o au într-o măsură limitată par a o preţui.

21 „Vai de tine, Horazine!”, a zis El. „Vai de tine, Betsaido! Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit cu sac şi cenuşă.

Vai. În greacă ouai, de obicei tradus prin „vai” ca aici. Vezi şi Apocalipsa 18,10.16.19. Cuvântul arată aşteptarea unei dureri, nenorociri, ruine iminente.

Horazine. Menţionat numai aici şi în pasajul paralel, Luca 10,13. El nu este cuprins în lista lui Iosif a cetăţilor şi târgurilor galileene. Probabil în apropiere de Capernaum şi de Lacul Galileei, Horazinul este de obicei identificat cu Khirbet Kerâzeh cam la 2 mile spre nord de Tell Hum, (vezi la Matei 4,13).

Betsaida. De la aramaicul Beth şayeda’, „casă [sau loc] de pescuit [sau vânat]”. Betsaida era la capătul de nord al Lacului Galileei, puţin mai la est de locul unde Râul Iordan se varsă în lac. Tetrarhul Filip (vezi la Luca 3,1) a rezidit cetatea şi a numit-o Bethsaida Iulias, în onoarea Iuliei, fiica împăratului August (Iosif, Antichităţi XVIII.2,1). Unica minune relatată în vecinătatea aceasta este redarea vederii omului orb (vezi Marcu 8,22-26).

Minunile. [Marile lucrări, KJV]. În afară de minunea relatată în Marcu 8,22-26, nu sunt relatate alte minuni nici despre Horazim şi nici despre Betsaida. Deşi bineînţeles, numai câteva din minunile lui Hristos sunt relatate în Evanghelii (vezi Ioan 20,30; 21,25).

Tir şi Sidon. Vezi vol. II, p. 67-69. Câteva luni mai târziu Isus urma să facă o scurtă vizită pe ţărmurile Tirului şi Sidonului (vezi cap. 15,21-29).

Sac şi cenuşă. Pânza de sac era de obicei purtată de oamenii care se rugau şi de oamenii care erau în doliu şi ca un simbol al pocăinţei (vezi la Estera 4,1)

22 De aceea, vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi.

Ziua judecăţii. Vezi la capitolul 3,12.

Mai uşor. Vezi la capitolul 10,15. Dumnezeu va măsura viaţa oamenilor după ocaziile care au fost folosite sau neglijate. Răspunderea va fi socotită în raport direct cu felul în care oamenii au folosit lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o.

23 Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi coborât până la Locuinţa morţilor; căci, dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi.

Tu, Capernaume. Vezi la Matei 4,13; Marcu 2,1. Vorbirea folosită aici cu privire la Capernaum este foarte asemănătoare cu aceea folosită cu privire la Lucifer în Isaia 14,13-15.

Înălţat… până la cer. Propoziţia aceasta poate fi tradusă şi ca o întrebare: „Vei fi tu înălţat până la cer?” Capernaum pare să fi fost mândru de poziţia şi de puterea lui ca principala cetate iudaică a Galileii (vezi la cap. 4,13).

Locuinţa morţilor. [Iad, KJV]. În greacă, hades, din două cuvinte greceşti a = „nu” şi idein = „a vedea” şi deci, literal, „nevăzut”, însemnînd „[lumea] nevăzut㔠împărăţia sau sălaşul morţilor deci „moarte” sau „mormânt”. În uzul iudaic she’ol este sălaşul temporar al tuturor morţilor, atât drepţi, cât şi nelegiuiţi. În privinţa cuvântului she’ol vezi la 2 Samuel 12,23; Proverbe 15,11. Pentru expresia „porţile morţii” vezi la Psalmi 9,13. Folosirea în Noul Testament a lui hades este aceeaşi ca şi a lui she’ol în Vechiul Testament. Este important să facem deosebire între „iadul” lui hades şi acela al Gheenei, gr. geenna, „iadul” focului (vezi la Matei 5,22). În LXX-a hades este traducerea obişnuită a ebraicului she’ol „mormânt” ca în Osea 13,14, unde she’ol este poetic paralel cu maweth, „moarte”. Aici şi „mormântul” şi „moartea” sunt personificate. Cuvântul hades apare pe multe pietre de mormânt antice în Asia Mică la „mormântul lui” cutare şi cutare persoană.

Comparaţi expresia „pogorât până la locuinţa morţilor” cu „pogorât în she’ol”, [G. Gal.] din Isaia 14,15.

Minunile. [Lucrările puternice, KJV]. Vezi versetul 20; vezi pagina 208.

Sodoma. Vezi la capitolul 10,15.

Ar fi rămas în picioare. Cu privire la Ierusalim, comparaţi Ieremia 17,25.27.

24 De aceea, vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine.”

Mai uşor. Vezi la capitolul 10,15.

25 În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor.

În vremea aceea. Nu este sigur dacă aceasta este intenţionat a arăta că versetele 25-30 au fost rostite de Isus cu aceeaşi ocazie ca versetele 7-24, adică după plecarea celor doi ucenici trimişi de Ioan (v. 7), sau dac㠄în vremea aceea” este numai o expresie literară generală fără o legătură strânsă a acestor observaţii cu cele care le preced (v. 7-24). Un pasaj paralel în Luca (cap. 10,21,22) este specific amplasat ca urmând după reîntoarcerea celor şaptezeci (v. 17,21), care a avut probabil loc târziu în toamna anului 30 d. Hr. Aceasta a fost aproximativ un an mai târziu de cum sugerează contextul din Matei. Se poate totuşi, în mod natural, ca Hristos să fi vorbit la fel cu alte ocazii.

În Matei, vizita ucenicilor lui Ioan (v. 2-6), elogierea lui Ioan de către Isus (v. 7-15), vai-urile Sale asupra acelora care respinseseră solia Lui (v. 16-24) şi lăudarea din partea Lui a acelora care o primiseră (v. 25-30) par să fie un şir de învăţături, strâns legate din punct de vedere al timpului cu trimiterea celor doisprezece (cap. 9,36 la 11,1).

În acord cu DA 342 ospăţul din casa lui Matei a avut loc în ziua când Isus a vindecat-o pe fiica lui Iair, la sfârşitul celei de a doua călătorii galileene (vezi la Matei 9,18; Marcu 5,21). Dar ucenicii au venit la Isus cu întrebarea despre post numai după ospăţul din casa lui Matei (vezi Matei 9,14-17; DA 275). Şi numai după întrebarea despre post doi din ucenicii lui Ioan au venit cu întrebarea despre mesianitatea lui Isus (DA 276). În plus, îndată după plecarea celor doi ucenici, Isus a adus elogiul Său lui Ioan (DA 218). Din acestea ar reieşi că capitolul 11,2-19 trebuie să fie atribuit uneia din ocazii, ca o secvenţă strâns legată cu ea, atât din punct de vedere al firului gândirii, cât şi din punct de vedere al timpului, între sfârşitul celei de a doua călătorii galileene, probabil în toamna anului 29 d. Hr. (vezi la Luca 8,1) şi moartea lui Ioan Botezătorul la începutul primăverii următoare, înainte de Paştele anului 30 d. Hr. (vezi la Luca 3,19,20). Evident, secvenţa aceasta nu poate fi atribuită la timpul trimiterii celor şaptezeci, lucru care a avut loc probabil la peste o jumătate de an după moartea lui Ioan, şi nici nu poate fi atribuită la începutul celui de-a doua călătorii, aşa cum s-ar trage concluzia din Luca 7,17-19, pentru motivele aici arătate.

Pentru scopurile acestui comentariu cuvântarea din Matei 11,7-30 este considerată ca o unitate şi este atribuită iernii anului 29-30 d.Hr. Ea a fost repetată, în parte, în cursul lucrării pereene, un an mai târziu (vezi DA 488; Note adiţionale la capitolul 3; Nota 2).

Te laud. [Îţi mulţumesc, KJV]. Afirmaţia reflectă ideea de laudă adusă cu bucurie, ca recunoaştere a înţelepciunii lui Dumnezeu în săvârşirea a ceea ce spune versetul. Împrejurările erau foarte descurajatoare pe dinafară (v. 20-24), deoarece conducătorii lui Israel şi multe din marile cetăţi au refuzat să accepte solia Evangheliei. Cu toate acestea Isus a găsit motiv de bucurie în faptul că atât de mulţi „Îl ascultau cu plăcere” (vezi Marcu 12,37).

Tată. Vezi la capitolul 6,9.

Ai ascuns. Aici Dumnezeu este reprezentat ca ascunzând adevărul de unele persoane şi descoperindu-le altora. Totuşi, este clar c㠄cei înţelepţi şi pricepuţi” – conducătorii lui Israel – avuseseră tot atâta prilej, dacă nu mai mult, de a-L înţelege pe Isus ca şi oricare din concetăţenii lor. De fapt, Isus a devotat prima parte a lucrării Sale regiunii Iudeei, care a dat prilej conducătorilor Iudeii să evalueze dovezile că El era Mesia al profeţiei (vezi la cap. 4,12). În plus, fiind învăţaţi în Scripturi, ei, mai mult decât poporul de rând semianalfabet, ar fi trebuit să fi înţeles împlinirea lor în persoana şi misiunea lui Isus (vezi la cap 2,4-6). Totuşi, conducătorii lui Israel au ales să respingă lumina pe care Cerul le-o dădea atât de îndurător (vezi Osea 4,6; DA 30). Nu era părtinire la Dumnezeu.

Aceste lucruri. Aceasta ar putea fi o referire la „minunile [lucrările mari]” ale lui Hristos (v. 21,23), care erau intenţionate că ofere convingere cu privire la valabilitatea soliei Sale (vezi Ioan 5,36; 10,38; 14,11; DA 406, 407). Semnificaţia „acestor lucruri” a fost ascunsă de aceia care aleseseră să nu le vadă. Dumnezeu nu impune niciodată adevărul acelora care preferă să nu-l accepte (vezi la Matei 7,6).

Pruncilor. În greacă, nepioi, de la ne „nu” şi epos, „cuvânt”, de unde „cei prea tineri pentru cuvinte”, „prunci”, „copilaşi”; figurat „[cei] copilăroşi”, „[cei] neînvăţaţi” sau „[cei] necalificaţi”. În LXX-a nepios este uneori folosit pentru a traduce ebraicul pethi (vezi la Psalmi 19,7; 119,130). Rabinii învăţaţi priveau la pescarii şi ţăranii analfabeţi, la ’amme ha’ares sau „poporul de la ţar㔠ca fiind doar „copilaşi” în ale Legii. Hristos zice de fapt: „Numiţi voi poporul de rând „copilaşi” dacă vreţi, dar rămâne faptul că ei au dat pe faţă un mai înalt grad de discernământ când se ajunge la recunoaşterea în Mine a împlinirii profeţiei mesianice”. Aceia care nu ridicau nici o pretenţie de învăţătură, dădeau pe faţă mai multă înţelepciune decât aşa-zişii oameni înţelepţi ai naţiunii. Poate că cei dintâi dintre „copilaşii” la care se referă aici Hristos erau ucenicii.

26 Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!”

Verset ce nu a fost comentat.

27 „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.

Date în mâini. În greacă, paradidomi, literal „a înmâna [altcuiva]”. Aici Hristos se referă la însărcinarea Lui divină de a fi reprezentant al Tatălui pentru salvarea acestei lumi, aşa cum arată restul acestui verset. De la căderea omului în păcat „orice comuniune între cer şi neamul omenesc apostaziat a fost prin Hristos” (PP 366). „Toate lucrurile” privitoare la mântuirea acestei lumi I-au fost încredinţate Lui. Hristos a fost „trimis” de Tatăl şi a „venit” pe acest pământ pentru a împlini voia Lui divină pentru omenirea căzută (vezi Ioan 4,34). După ce a împlinit cu succes misiunea Sa, Hristos a primit „toată puterea” (Matei 28,18) de a „mântui în chip desăvârşit” pe toţi aceia care vin la El în credinţă (vezi Evrei 7,25).

Tatăl meu. Vezi la capitolul 6,9.

Cunoaşte. Textul grec lasă să se înţeleagă o anumită sau deplină cunoaştere sau recunoaştere. Este cu neputinţă pentru orice minte omenească să înţeleagă pe deplin înţelepciunea şi iubirea cea fără de margini a lui Dumnezeu manifestată în darul Său în Isus.

Nimeni nu cunoaşte. Satana i-a determinat pe oameni să zugrăvească pe Dumnezeu ca pe un Supraveghetor aspru şi exigent, deşi în realitate El este un Dumnezeu al iubirii (1 Ioan 4,8), care „are o îndelungă răbdare pentru noi şi doreşte ca nimeni să nu piar㔠(2 Petru 3,9; cf. Ezechiel 18,23.32; 33,11). Hristos a venit pentru ca să descopere pe Tatăl. A cunoaşte pe Tatăl înseamnă a-L iubi şi a-L sluji.

Afară de Fiul. Afirmaţia aceasta lasă să se înţeleagă că până şi îngerii nu înţeleg pe deplin bunătatea caracterului divin, deşi în realizarea planului mântuirii, ei, împreună cu toate fiinţele create, pot ajunge să-L înţeleagă mai bine. Numai Isus poate să Îl descopere pe Tatăl din cauză că numai Isus Îl cunoaşte bine.

Vrea Fiul să i-L descopere. Vezi la versetul 25.

28 Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.

Veniţi la Mine. În realitate, Hristos zice: „Nu aşteptaţi să găsiţi calea vieţii, calea la adevărata înţelepciune şi „odihn㔠mergând la aşa numiţii „înţelepţi” şi „pricepuţi” [v. 25]. Ei nu sunt mai buni decât „orbi conducători de orbi” [vezi cap. 15,14]”. „În schimb veniţi la Mine”. Numai Hristos singur Îl poate descoperi pe Tatăl (vezi la cap. 6,9). În cuvintele acestea milostive, Hristos adresa mulţimii (DA 328) o invitaţie de a deveni ucenicii Săi. Invitaţia la ucenicie include luarea „jugului” lui Isus (cap. 11,29).

Cei trudiţi. [Voi cei care munciţi, KJV]. Nu de munca fizică vorbeşte aici Hristos. El vorbeşte mai degrabă de „munca [truda]” sufletului şi a minţii, care face cu adevărat ca cineva să fie împovărat de grijă. Invitaţia aceasta trebuie să fi ajuns cu o putere deosebită la mulţimea ascultătoare deoarece religia lui Israel degenerase într-un şir de osteneli fără rost într-o încercare de a afla mântuirea prin fapte.

Împovăraţi. [Greu încărcaţi, KJV]. Toată omenirea poartă multe poveri grele, dintre care cea mai grea este păcatul. Totuşi, pe lâng㠄poverile” obişnuite purtate de întreaga omenire, cărturarii şi Fariseii legaseră multe alte „sarcini grele” în spinarea poporului iudeu, sarcini care erau „anevoie de purtat” (cap. 23,4). Poporul era „împovărat” cu atât de multe cerinţe rabinice încât o întreagă viaţă era de obicei prea scurtă pentru a le deprinde. În loc de a da „odihn㔠sufletului celor care deja purtau o grea povară a păcatului (DA 328), aceste cerinţe rabinice serveau numai pentru a zdrobi şi a alunga de la oameni orice scânteie de viaţă şi nădejde care ar mai fi rămas. Oamenii care căutau să fie conştiincioşi, gemeau sub povară, în timp ce mulţi – „vameşii şi păcătoşii” – părăsiseră nădejdea cu totul. Cei din urmă erau în afara limitelor respectabilităţii religioase şi nu mai făceau nici o mărturisire de religie. Aceste rezultate nefericite şi descurajatoare erau chiar relele pe care Isus venise să le aline.

Odihnă. În greacă, anapausis, „întrerupere”, „încetare”, „odihnă”, „răgaz”, „recreare”. Anapausis este cuvântul folosit în mod obişnuit în LXX-a pentru a se referi la „odihna” Sabatului. Anapausis se referă la o încetare temporară a muncii, nu la inactivitate permanentă. Aceia care vin la Hristos nu încetează să lucreze, dar în loc de să lucreze „pentru hrana care piere” şi să devină cu totul obosiţi în această încercare, ei lucrează pentru „mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnic㔠(vezi la Ioan 6,27). Aceia care cred că obţin salvarea purtând poveri grele „anevoie de purtat” sunt jalnic ignoranţi cu privire la faptul c㠄jugul” lui Hristos este „uşor” şi „sarcina” Lui „este uşoar㔠(Matei 11,30).

29 Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.

Luaţi jugul Meu. Adică, supuneţi-vă disciplinei şi educaţiei felului Meu de viaţă. La origine un instrument de slujire destinat să facă efortul de conlucrare posibil, „jugul” a devenit, din vechime, un semn de supunere, mai ales faţă de un biruitor. Un general biruitor instala un jug pe două suliţe şi făcea oştirea înfrântă să treacă pe sub el ca semn de supunere. „A-şi pleca grumazul… sub jug” era o expresie desemnând supunere şi servitute (cf. Ieremia 27,1-11.17; 28,1-14).

Scopul unui jug nu era de a face poverile animalelor de povară mai grele, ci mai uşoare; nu mai greu de purtat, ci mai uşor de purtat. În felul acesta adevăratul înţeles al cuvântului „jug” devine clar. Prin „jugul Meu” Hristos înţelegea felul Său de viaţă. „Jugul” lui Hristos nu este altceva decât voia lui Dumnezeu aşa cum este rezumată în Legea lui Dumnezeu şi înălţată în Predica de pe munte (vezi la Isaia 42,21; DA 329; vezi la Matei 5,17-22). Ilustraţia pe care Hristos o foloseşte aici nu era străină pentru ascultătorii Săi, deoarece şi rabinii se refereau la Tora (vezi la Deuteronom 31,9) ca fiind un „jug” nu în sensul că era o povară, ci o disciplină, un fel de viaţă la care oamenii urma să se supună (Mişna, Aboth 3,5., ed. Soncino a Talmudului, p. 29, 30; Berakoth 2,2., ed. Soncino a Talmudului, p. 75).

Blând. În greacă, praus, „delicat” sau „blând”. Despre animalele domesticite se spune că sunt praus; ele erau supuse şi nedăunătoare. Cineva care este „blând” nu intenţionează decât bine faţă de alţii (vezi la cap. 5,5).

Smerit cu inima. [Sau, umil]. O persoană smerită după propria sa apreciere îşi atribuie sieşi o poziţie smerită în comparaţie cu alţii, el îi preţuieşte pe alţii mai pe sus decât sine. Fiind „blând” şi „smerit cu inima”, Hristos este un învăţător plin de împreună simţire, iar cei care învaţă de la El vor fi de asemenea „blânzi” şi „smeriţi cu inima”. Aşa numiţii creştini care nu s-au deprins să fie „blânzi” şi „smeriţi” nu au învăţat în şcoala lui Hristos (vezi Filipeni 2,2-8).

Găsi odihnă. Vezi la versetul 28. Aceia care găsesc odihna de care vorbeşte Isus vor umbla pe „drumul cel de demult [vechi]” şi îşi vor conforma viaţa la „calea binelui” aleasă de Dumnezeu (vezi Ieremia 6,16).

Sufletele. În greacă psuchai, singular psuche. Vezi la capitolul 10,28.

30 Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”

Bun. [Uşor, KJV]. În greacă, chrestos „potrivit pentru folosire”, „bun”, „amabil” sau „plăcut”; nu uşor în sensul de a nu fi dificil. Nu se găseşte nici un cuvânt pentru a fi un bun echivalent al lui chrestos în traducere.

Sarcina Mea este uşoară. Acela care Îl iubeşte cu adevărat pe Hristos se va delecta în împlinirea voii Lui (vezi la Psalmi 40,8). Aceia care iau „jugul” supunerii faţă de Domnul, care „vin” şi „învaţ㔠în şcoala Lui, vor afla „odihna” sufletului pe care a făgăduit-o El. Greaua povară a neprihănirii legaliste, a încercării de a câştiga mântuirea cu ajutorul unor merite presupus câştigate prin fapte personale şi nu asigurate prin meritele lui Hristos, şi povara încă şi mai grea a păcatului însuşi, vor fi toate date la o parte.