A sfârşit Isus cuvântările acestea. [Plecarea finală din Galileea; Începutul lucrării samariteano-pereene, Matei 19,1,2 = Marcu 10,1 = Luca 9,51-56. Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 222; diagrama p. 229, 231]. O formulă folosită frecvent de Matei, marcând încheierea cuvântărilor lui Isus (cap. 7,28; 11,1; 13,53; 26,1).

A plecat din Galileea. Aparent o urmare la afirmaţia că Isus „a plecat în Galileea” (vezi la cap. 4,12). Evangheliile sinoptice au trecut sub tăcere vizita lui Isus la Ierusalim în cursul şi imediat după Sărbătoarea Corturilor în anul 30 d.Hr. (vezi la Ioan 7,10). Despre această sărbătoare vezi la Exod 23,16; Levitic 23,2; Deuteronom 16,13. Ioan oferă o relatare mai mult sau mai puţin extinsă a experienţelor lui Isus la Ierusalim în cursul şi imediat după Sărbătoarea Corturilor (cap. 7,2 la 10,21). O încercare de a-L aresta în ultima zi a sărbătorii dăduse greş (Ioan 7,32.37.44-53; DA 459). În dimineaţa următoare femeia nefericită prinsă în adulter a fost adusă la El şi El învăţa în Templu, „dis de dimineaţ㔠(Ioan 8,2; DA 460). Se pare, de asemenea, că discursul privitor la „lumina lumii” a fost ţinut imediat după acest eveniment (Ioan 8,2.12; cf. DA 463), ca şi prima încercare de a-L ucide cu pietre pe Isus (v. 59). A mai fost o a doua încercare de a-L ucide cu pietre „câteva luni mai târziu”, la Sărbătoarea Înnoirii (DA 470; cf. Ioan 10,22,31,33) şi o altă încercare a fost făcută pentru a-L aresta şi a pune capăt lucrării Sale (Ioan 10,39.40).

După încheierea Sărbătorii Corturilor, probabil în Sabatul următor deşi posibil într-un Sabat cu puţin timp înainte de Sărbătoarea Înnoirii, Isus a vindecat pe omul născut orb (Ioan 9,1,7.14) şi a ţinut cuvântarea din Ioan 10,1-18, despre Păstorul cel Bun (DA 477). Faptul că după sărbătoarea Înnoirii El S-a retras în Galileea pentru un timp (DA 485), în timp ce, după Sărbătoarea Înnoirii S-a retras în Perea (Ioan 10,39.40), împreună cu faptul că vindecarea omului orb pare să fi fost urmată de aproape de discursul despre „lumina lumii” (Ioan 8,12-58), poate lăsa să se înţeleagă că vindecarea omului orb a avut loc Sabatul următor (Ioan 8,12.59; 9,1.5.14).

Cu un an şi jumătate înainte de aceasta, Isus vindecase pe bolnavul de la Scăldătoarea Betesda, fusese respins de Sinedriu şi se retrăsese din Iudea în Galileea (vezi la Matei 4,12). Acum El a părăsit din nou Ierusalimul pentru a merge în Galileea, unde a rămas pentru un timp din cauza animozităţii preoţilor şi a rabinilor (vezi DA 485).

La sfârşitul toamnei Isus a părăsit din nou Galileea, pentru cea din urmă oară, şi Îşi făcea drumul încet spre Ierusalim. Călătoria Lui din Galileea pentru a lua parte la Sărbătoarea Corturilor fusese făcută repede şi în taină, dar acum călătorea încet şi pe o cale ocolită (Ioan 7,10). În acest timp a trimis pe cei şaptezeci (vezi la Luca 10,1-24) şi, după sfârşitul misiunii lor, au luat parte la Sărbătoarea Înnoirii. După această sărbătoare El a părăsit din nou cetatea, S-a retras în Perea şi a început lucrarea Lui pereană (Ioan 10,40; DA 485, 488). Depinzând de faptul dacă anul 30/31 d.Hr. a avut 12 sau 13 luni (vezi p. 255, 256), a trecut o perioadă de 16 sau 20 de săptămâni (4 sau 5 luni) între Sărbătoarea Înnoirii şi Paşte. Aceasta a fost durata aproximativă a lucrării pereene (cf. DA 488). Despre evenimentele lucrării samariteano-pereene, vezi la Luca 9,51 la 18,34.

Problema cronologică majoră a perioadei lucrării pereene (vezi p. 190) stă în atribuirea evenimentelor de la Sărbătoarea Înnoirii (Ioan 10,22-42) şi a celor legate de învierea lui Lazăr (Ioan 11,1-57) locurilor lor corespunzătoare în legătură cu raportul lui Luca despre această perioadă a lucrării lui Isus (Luca 9,51 la 18,34). Motivele pentru plasarea Sărbătorii Înnoirii între capitolele al X-lea şi al XI-lea al lui Luca sunt expuse în comentariul de la Luca 11,1. Motivele pentru plasarea învierii lui Lazăr şi a incidentelor legate de ea între versetele 10 şi 11 din Luca 17, sunt date în comentariul la Luca 17,1.11 (vezi p. 199; cf. la Ioan 10,40).

Ţinutul. [Coastele, KJV]. Vezi la capitolul 15,22.

Dincolo de Iordan. Expresia aceasta este folosită de obicei pentru referire la ţinuturile de la est de Iordan, deşi uneori este folosită cu referire la regiunile de pe partea apuseană (vezi la cap. 4,15). Aici se referă la districtul Perea, dincolo de Iordan faţă de Iudea. La data aceea Pereea şi Galileea erau amândouă sub jurisdicţia lui Irod Antipa (vezi la Luca 3,1).

Multe gloate. [Mari mulţimi, KJV]. Ca şi la apogeul lucrării galileene (vezi Luca 12,1; 14,25; etc.). Până aici Isus nu lucrase în Perea. Regiunea cuprindea o proporţie destul de mare de iudei şi la data aceasta era destul de dens populată. Era potrivit ca El să lucreze pentru nevoile populaţiei de acolo ca şi din Iudea şi Galileea.

Fariseii. [Căsătoria şi divorţul, Matei 19,3-12 = Marcu 10,2-12. Comentariu major: Matei. Vezi la Matei 5,27-32.]. Luca 9,51 la 18,14, care este adesea denumit㠄marea inserţiune a lui Luca” (vezi la Luca 9,51), cade în mod logic între versetele 2 şi 3 din Matei 19. Luca este singurul scriitor de Evanghelie care cuprinde incidentele şi învăţăturile pe care le relatează în capitolul 9 la 18, care se ocupă mai ales cu lucrarea pereană. La data când a avut loc incidentul relatat aici, pare că mai erau numai câteva săptămâni până la Paştele anului 31 d.Hr. Despre doctrinele şi practicele Fariseilor vezi p. 51, 52.

Să-L ispitească. [Ispitindu-L, KJV]. Sau „punându-L la încercare” (vezi la cap. 4,1) adică cu scopul de a-L prinde în cursă. Timp de aproape doi ani până acum, spionii trimişi de Sinedriul din Ierusalim se ţinuseră după Isus cu scopul îndoit de a găsi vreo acuzaţie de adus împotriva Lui şi de a încerca să-L discrediteze în ochii poporului (vezi DA 213). Cu două ocazii anterioare după Sărbătoarea Corturilor (vezi la cap. 19,1) se făcuseră încercări în Ierusalim de a-L omorî cu pietre pe Isus (vezi Ioan 8,59; 10,31-33). Se ştia îndeobşte că viaţa Lui era în primejdie dacă ar îndrăzni să se ducă din nou în Iudea (vezi Ioan 11,8), deoarece conducătorii iudei căutau să-L aresteze (Ioan 11,57). De repetate ori, după vindecarea omului de la Scăldătoarea Betesda (vezi Ioan 5,1-9) cărturarii şi Fariseii căutaseră să prindă în cursă pe Isus cu întrebări calculate să obţină declaraţii care mai târziu ar fi putut fi făcute temeiuri de acuzaţii contra Lui (vezi Marcu 7,2.5; 8,11; Ioan 8,6; etc.). Vezi la Matei 7,7-13.

Să-şi lase nevasta. Adică, s㠄divorţeze” de ea. Vezi la capitolul 5,31.

Pentru orice pricină. Pentru comentariu, vezi la capitolul 5,31.32.

Oare n-aţi citit? Vezi la Marcu 2,25. Din nou, ca totdeauna, Isus îndreaptă pe cititorii Săi la Scripturi, la „Lege”, pentru o enunţare plină de autoritate a doctrinei (vezi la Marcu 7,7-13).

Ziditorul. [Acela care i-a făcut, KJV; G. Gal.]. Şi anume, bărbat şi femeie (vezi la Geneza 1,27). Textul grec aici este identic cu acela din partea LXX-ei la Geneza 1,27.

De la început. [La început, KJV]. Adică, la creaţiune (vezi Marcu 10,6). Isus duce pe inchizitorii Săi dincolo de Legea lui Moise, care este în mintea lor în clipa aceea, la principiul fundamental al căsătoriei aşa cum fusese instituit la creaţiune.

De aceea. Citatul acesta, din Geneza 2,24, este aproape identic cu textul din LXX-a. În Geneza cuvintele citate aici apar ca fiind declaraţia lui Adam la data când Eva a devenit soţia lui, dar Isus atribuie în mod specific lui Dumnezeu declaraţia citată aici.

Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa. În cursul copilăriri şi tinereţii răspunderea primară a unei persoane este faţă de tatăl şi mama lui. Răspunderea aceasta continuă în decursul vieţii (vezi la Marcu 7,11). Totuşi, în ciuda importanţei acestei obligaţii ea este subordonată legii căsătoriei şi acolo unde cele două ar putea veni în conflict – ca rezultat al slăbiciunii şi greşelilor omeneşti – răspunderea ceea dintâi a bărbatului este faţă de soţia sa.

Un singur trup. Cu cât un bărbat şi o femeie au mai multe în comun chiar înainte de căsătorie, cu atât mai mare va fi asemănarea pe care o vor afla că o aduce asociaţia căsătoriei şi unirea va avea un deplin succes. Invers, acolo unde sunt mari deosebiri în antecedente, educaţie, atitudini, principii, simpatii şi antipatii, este mult mai dificil de a fi una în gând şi în spirit şi astfel de a avea succes în legătura de căsătorie.

Aşa ca. Isus aici începe să exprime concluzia care trebuie să fie trasă din principiul fundamental al legăturii de căsătorie citat din Geneza 2,24.

Nu mai sunt doi. Înaintea lui Dumnezeu, soţul şi soţia sunt o entitate şi deci nu ar mai trebui să fie mai divizibili decât un singur trup.

Ce. Adică unirea făcută la data căsătoriei (v. 5).

A împreunat Dumnezeu. Legătura căsătoriei a fost instituită de Dumnezeu, sfinţită de Dumnezeu. Un Creator Atotînţelept a prevăzut legătura de căsătorie; El este Cel care a făcut-o cu putinţă şi de dorit. Aceia care intră în legătura de căsătorie sunt deci „împreunaţi” după planul originar al lui Dumnezeu, pe viaţă.

Omul să nu despartă. [Nimeni să nu despartă, KJV]. Cu singura excepţie pentru care Isus a făcut prevederi (vezi la v. 9), divorţul nu poate fi onorat sau recunoscut în cer. Înaintea lui Dumnezeu orice alianţă a oricăruia din ei în care ar intra cu o altă femeie sau alt bărbat, aşa cum ar putea fi cazul, este declarată de Hristos ca adulter.

Pentru ce dar a poruncit Moise? [Pentru ce Moise, KJC]. Vezi Deuteronom 24,1-4.

Despărţire. Vezi la Deuteronom 24,4; Matei 5,31.

S-o lase. Vezi la capitolul 5,31.

Împietririi inimilor voastre. Vezi la Deuteronom 14,26.

A îngăduit. Potrivit cu cele spuse de Hristos, legea Vechiului Testament care prevedea măsuri pentru divorţ, era o concesie intenţionată de a face faţă unor împrejurări care erau departe de ideal (vezi la Deuteronom 24,4.). totuşi, învăţătura lui Hristos, lămureşte că prevederile legii lui Moise cu privire la divorţ sunt cu totul nevalabile pentru creştini (vezi la Matei 19,9).

De la început. Legea din Geneza 1,27; 2,24 a precedat legea din Deuteronom 24,1-4 şi îi este superioară, deoarece în perioada edenică a Genezei este expus idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi omeneşti. Dumnezeu nu a abrogat niciodată legea căsătoriei pe care a enunţat-o de la început. Nu era planul lui Dumnezeu ca divorţul să fie cândva necesar. De aceea creştinii de astăzi care doresc şi intenţionează în inima lor să urmeze planul lui Dumnezeu nu vor recurge, fără motive biblice, la divorţ ca o soluţie la dificultăţi în căsătorie (vezi la Matei 19,9).

Eu însă vă spun. Vezi la capitolul 5,22. Singura schimbare făcută pentru a acomoda legea originară a căsătoriei la o lume căzută este aceea a călcării contractului de căsătorie prin infidelitate şi poate constitui un temei legal pentru desfacerea legăturii. Altminteri, unirea nu poate fi legal desfăcută.

Oricine. Principiul pe care Hristos este pe punctul de a-l enunţa este o aplicaţie universală. Nimeni care se declară a fi creştin n-ar trebui să se considere o excepţie la ea.

Curvie. În greacă, porneia (vezi la cap 5,32). Ar trebui să se observe că în Noul Testament, termenul „curvie” cuprinde toate legăturile ilegale atât înainte, cât şi după căsătorie. Pentru cititorul modern, cuvântul „adulter” redă mai exact înţelesul lui porneia aşa cum este folosit în Noul Testament. Sub legea mozaică, pedeapsa pentru necredincioşia în căsătorie era moartea (vezi la Levitic 20,10), nu divorţul. În plus, sub legea lui Moise, pedeapsa cu moartea era obligatorie, în timp ce în legea creştină prezentată aici de Hristos, divorţul nu este obligatoriu, ci permis. Din învăţăturile lui Hristos de aici se poate deduce că partea nevinovată este liberă să aleagă dacă legătura de căsătorie urmează să continue. Împăcarea este totdeauna idealul, mai ales dacă în familie sunt şi copii.

Aici, ca şi în discuţia paralelă a lui Isus din Matei 5,32, pare să fie lăsat să se înţeleagă, deşi nu este afirmat în mod specific, că partea nevinovată dintr-un divorţ este liberă să se căsătorească din nou. Lucrul acesta a fost înţeles de marea majoritate a comentatorilor în decursul anilor.

Ia de nevastă pe cea lăsată. Orice alianţă pe care ea o contractează cu un alt bărbat, încalcă legământul originar al căsătoriei, care încălcare se consideră adulter. Printr-o paritate de raţionament, omul care se căsătoreşte cu ea devine şi el un adulter.

Ucenicii Lui. Se pare că, după ce Isus şi ucenicii Săi părăsiseră pe Farisei şi intraseră într-o casă, ucenicii s-au exprimat cu privire la problema în discuţie (vezi Marcu 10,10).

Dacă astfel stă lucrul. Adică, dacă căsătoria leagă pe bărbat atât de strict aşa cum spusese mai înainte Isus. S-ar părea că ucenicii nu înţeleseseră clar afirmaţia lui Isus cu privire la căsătorie (vezi Matei 5,31.32; Luca 16,18), şi că de aceea ei erau foarte mult descumpăniţi de interpretarea pe care Isus tocmai o dăduse.

Nu este de folos să se însoare. Evident ucenicii judecau că firea omenească fiind aşa cum era, şi fiind atât de multe împrejurări în care soţul şi soţia se găsesc în incompatibilitate, n-ar fi mai bine să se evite cu totul viaţa de căsătorie? Fără îndoială standardul pe care îl proclama Isus părea la început prea înalt chiar şi pentru ucenici, aşa cum pare uneori creştinilor de astăzi. Ceea ce uitau ucenicii, şi ceea ce creştinii de azi sunt înclinaţi să uite, este că Hristos oferă o altă soluţie pentru fericirea vieţii de căsătorie. Potrivit cu formula lui Hristos, acolo unde dispoziţiile şi individualitatea nu se potrivesc, soluţia este să se schimbe dispoziţiile, inimile şi vieţile (vezi la Romani 12,2), nu partenerii de căsătorie. Principiile pe temeiul cărora poate avea loc această transformare sunt clar arătate în Predica de pe munte (vezi la Matei 5,38-48; 6,14.15). Dacă principiile acestea sunt aplicate la situaţii de căsătorie dificile, for face aceleaşi minuni ca atunci când sunt aplicate la alte relaţii sociale. Nu există problemă de căsătorie care nu poate fi rezolvată spre satisfacţia atât a bărbatului, cât şi a soţiei dacă amândoi sunt dispuşi să urmeze principiile trasate de Hristos în Predica de pe munte. Şi acolo unde unul este dispus să facă aşa chiar dacă celălalt s-ar putea să nu fie, este adesea posibil să se ajungă la o remarcabilă măsură de pace conjugală; şi de multe ori rezultatul final va fi câştigarea celui lipsit de bunăvoinţă. O astfel de răsplată este vrednică de răbdarea şi jertfirea de sine pe care le cere.

Nu toţi pot. Comentariul ucenicilor (v. 10) dă la iveală descumpănirea lor şi Îl determină pe Hristos să facă o nouă afirmaţie (v. 12).

Cuvântul acesta. [Zicala aceasta, KJV]. Literal, „cuvântul acesta” adică, ceea ce ucenicii deja spuseseră (v. 10) cu privire la afirmaţia anterioară a lui Isus cu privire la curvie şi divorţ (v. 9).

Ci numai aceia. Fiecare om trebuie să aibă libertatea să determine dacă cuvântul acesta se aplică în cazul său. Dumnezeu Însuşi a proclamat: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2,18), dar sub domnia păcatului, Isus aici pare să admită că ocazional pot fi împrejurări în care este mai bine ca omul să fie „singur”.

Sunt fameni [Unii eunuci, KJV]. Evident Hristos descrie aici anumite persoane care sufereau de un defect congenital, şi astfel un defect de care ei nu trebuiau să fie socotiţi răspunzători.

Făcuţi de oameni. În Orientul antic, şambelanii erau invariabil fameni reali. Unii eunuci pare să se fi căsătorit (vezi la Geneza 37,36). Cei care erau fameni erau obiecte ale compătimirii iudeilor (vezi la Ioan 56,3-5). Preoţii mutilaţi în felul acesta fizic nu puteau servi în slujba preoţească (vezi Levitic 21,20). În istoria târzie a lui Iuda, sunt amintiţi fameni la curte (Ieremia 29,2), dar nu se ştie dacă aceştia erau iudei sau străini (vezi la Estera 1,10; 2,3). Cel puţin unul dintre ei, Ebed-Melec, era etiopian (vezi Ieremia 38,7).

Singuri s-au făcut fameni. Căsătoria este de dorit. Formarea caracterului poate fi mult mai eficientă şi deplină în asociere strânsă cu o altă fiinţă omenească decât atunci când omul este „singur”. În legăturile intime, de zi cu zi, ale vieţii de familie, se poate realiza mai mult în ce priveşte atenuarea şi înfrânarea trăsăturilor neplăcute ale caracterelor şi întărirea însuşirilor mai bune decât s-ar putea pe altă cale. Aceia care, pentru un motiv sau altul, sunt fără privilegiul unui cămin al lor propriu, sunt lipsiţi prin aceasta de una din cele mai bune şcoli ale vieţii pentru caracter, şi nu pot cunoaşte adâncimile bucuriilor, întristărilor şi ocaziilor vieţii.

Celibatul nu este starea obişnuită, normală şi este o înşelăciune de la cel rău că, prin sine, el poate duce la o stare superioară a sfinţeniei care altfel n-ar fi cu putinţă. La iudei, celibatul era rău văzut sau compătimit, şi era practicat numai de grupe ascetice extreme ca de pildă Esenienii (vezi p. 53). Raportul biblic afirmă în mod specific că Petru era căsătorit şi probabil şi ceilalţi ucenici erau şi ei (vezi la Marcu 1,30). Isus n-a recomandat niciodată celibatul, nici pentru creştini ca un tot, nici pentru conducătorii creştini. Nu este natural şi nu contribuie la dezvoltarea unui caracter simetric aşa cum o poate face viaţa normală de căsătorie.

Cuvintele Domnului, dacă sunt înţelese literal, ar fi contra tonului general al Scripturii. Ideea mutilării corporale este respingătoare. Pare potrivit a vedea afirmaţia aceasta ca analogă declaraţiei lui Hristos din Matei 5,30. Unii comentatori găsesc o paralelă în cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 7,29. Vezi şi v. 1,2. Fără îndoială, afirmaţia lui Hristos trebuie să fie înţeleasă figurat.

Poate să primească lucrul acesta. Vezi la versetul 11.

Atunci. [Binecuvântarea copiilor, Matei 19,13-15 = Marcu 10,13-16 = Luca 18,15-17. Comentariu major: Marcu]. Aici se accentuează succesiunea ideii şi nu imediata succesiunea a timpului.

I-au adus. [Au fost aduşi, KJV]. Iudeii îşi duceau de obicei copiii, îndeosebi la vârsta de un an, pentru a fi binecuvântaţi de un rabi (vezi DA 511).

Îi certau. Ucenicii Îl înţelegeau cu totul greşit pe Isus. Ei considerau cererea aceasta o irosire a timpului Domnului şi Învăţătorului lor şi o întrerupere lipsită de importanţă a ceea ce era pentru ei, sarcina mai importantă a predicării Evangheliei la adulţi. Ei credeau că Îl scuteau pe Isus de deranj. Potrivit cu Marcu, Isus a fost „mâhnit adânc” de acţiunea hotărâtă a ucenicilor (vezi cap. 10,14).

Lăsaţi copilaşii. Adică, permiteţi sau îngăduiţi copilaşilor să vină. Reiese că Isus iubea copiii şi că ei Îl iubeau pe El. El aprecia dragostea şi credinţa lor neprefăcută. El se interesa de ei şi Îi erau dragi. În mai multe ocazii El S-a referit la caracteristicile şi interesele copilăriei pentru a ilustra adevărul spiritual (vezi cap. 11,16,17; 18,2-4; etc.).

Nu-i opriţi. Literal, „nu stăruiţi de a-i opri”. Oricine face dificil pentru copii să găsească pe Domnul astăzi, are să întâmpine cu siguranţă extrema Lui neplăcere şi să obţină cea mai severă mustrare a Lui. Este loc pentru copilaşi în împărăţia harului divin. Nevoilor şi intereselor copiilor trebuie să li se acorde un loc de importanţă majoră în familie, în biserică, în şcoală. Toţi cei care au o legătură oarecare cu copiii trebuie să se ferească să facă ceva care ar putea să-i împiedice să-L găsească pe Isus.

Acelor ca ei. Vezi la capitolul 18,3.

Şi-a pus mâinile. Vezi la Marcu 10,16. Atingerea lui Isus care atât de adesea adusese tămăduire bolnavilor, acum dădea binecuvântare copiilor. Este demn de observat că Isus nu i-a botezat, ci pur şi simplu i-a încredinţat iubirii şi grijii Tatălui.

Atunci. [Iată, KJV]. [Tânărul bogat, Matei 19,16-30 = Marcu 10,17-31 = Luca 18,18-30. Comentariu major: Matei.]. Incidentul acesta pare să fi urmat îndată după binecuvântarea copiilor (vezi v. 13-15). „Tânărul dregător bogat” fusese martor la binecuvântarea copiilor şi această expresie de iubire care încălzea inima a dat naştere la întrebarea lui (vezi DA 518).

S-a apropiat de Isus un om. [A venit cineva, KJV]. De obicei el este numit „tânărul dregător bogat”, un nume compus bazat pe cele trei relatări sinoptice ale incidentului. Potrivit cu Matei se spune că era „tânăr” (cap. 19,20), iar în Luca se spune că era un „fruntaş [dregător]”, care era „foarte bogat” (cap. 18,18.23). Potrivit cu propriul său punct de vedere, el era conştiincios şi trăise o viaţă exemplară (vezi la Matei 19,19). Ca „fruntaş [dregător]” ocupa un post de răspundere şi era membru al „consiliului onorat al iudeilor (vezi DA 518-520). Nu este sigur dacă acesta era sinedriul sau consiliul local al oraşului în care trăia, sau Marele Sinedriu din Ierusalim (vezi p. 67).

Tânărul dregător pare să Îl fi acostat pe Isus când părăsea oraşul (vezi Marcu 10,17). Faptul că tânărul „a alergat” reflectă râvnă tinerească şi faptul că el „a îngenunchiat” arată sinceritate (Marcu 10,17). Atitudinea lui era remarcabilă în contrast cu aceea a Fariseilor, care veniseră de curând „ispitind” pe Isus (vezi Matei 19,3).

Incidentul acesta şi învăţătura dată mai apoi ucenicilor (v. 23-30), învaţă mai întâi, importanţa lepădării de sine ca o condiţie de a intra în împărăţia cerurilor (vezi la Luca 9,61,62; 14,26-28,33) şi în al doilea rând, primejdia iubirii de bani (vezi la Matei 6,17-21; Luca 12,13-21; 16,1-15).

Învăţătorule. [Bunule Învăţător, KJV]. Literal, „Învăţătorule bun” (vezi la vers 17).

Ce bine? Întrebarea aceasta reflectă concepţia Fariseică tipică în ce priveşte neprihănirea prin fapte ca un paşaport pentru „viaţa veşnic㔠(vezi la v. 17). Tânărul dregător bogat, îndeplinea conştiincios toate cererile Legii (COL 391), cel puţin într-un mod formal şi fără îndoială şi pe toate acelea impuse de rabini, şi cu toate acestea era conştient de o lipsă în viaţa sa. El Îl admira mult pe Isus şi se gândea serios să devină unul din ucenicii Lui (DA 518). Pentru aceeaşi întrebare pusă de „un învăţător al Legii” într-o ocazie anterioară vezi la Luca 10,25.

De ce Mă întrebi: „Ce bine”? [De ce Mă numeşti bun? KJV]. Evident felul în care s-a adresat tânărul lui Isus era cu totul neobişnuit (cf. Ioan 3,2). Se pare că nu există o relatare în literatura rabinilor ca cineva să se fi adresat unui rabi numindu-i „bun”. Dimpotrivă, în Mişna, despre Dumnezeu Însuşi se spune c㠄este bun şi dă cele bune” (Berakoth 9,2., ed. Soncino a Talmudului, p. 327). Poziţia tânărului în viaţă şi slujba lui de încredere publică (vezi la Matei 19,16) arată că el nu L-a numit pe Isus „Învăţătorule bun” din ignoranţă sau din neatenţie. Era evident că el avea un motiv pentru a face aşa şi Isus a căutat să scoată de la el o afirmaţie publică cu privire la motivul acela. Explicaţia lui Isus: „Binele este Unul singur” [„Numai unul singur este Bun”], era pentru a-l ajuta pe tânăr să-şi dea seama bine de importanţa salutului său. Isus a recunoscut sinceritatea şi discernământul tânărului, şi Se gândea să-i conducă credinţa, scoţând de la el o exprimare şi mai clară a ei.

Binele este unul singur. [Numai Unul singur este bun, KJV]. Bunătatea supremă este o caracteristică ce-i aparţine doar lui Dumnezeu (Exod 34,6; Psalmi 23,6; 27,13; 31,19; 52,1; Romani 2,4; etc.). Isus nu tăgăduieşte dumnezeirea Sa, aşa cum ar părea la prima vedere, ci mai degrabă clarifică şi accentuează deplina semnificaţie a afirmaţiei tânărului.

Intri în viaţă. Echivalent cu expresia „intri în împărăţia cerurilor” (vezi cap. 5,20). Având în vedere faptul că Isus include atât viaţa aceasta, cât şi cea viitoare în observaţiile Sale cu privire la răsplata uceniciei (vezi Matei 19,29; Marcu 10,30; Luca 18,30), s-ar putea să fie potrivit să tragem concluzia că atât împărăţia harului, cât şi împărăţia slavei sunt cuprinse aici.

Poruncile. În greacă, entolai, „percepte”, „ordine”, „însărcinări” sau „porunci” (cf la Psalmi 19,8). Entolai sunt cerinţele sau poruncile specifice, individuale, impuse oamenilor de Lege. Grecescul nomos (cf. cele de la Psalmi 19,7; Proverbe 3,1). Este voia lui Dumnezeu ca omul să reflecte caracterul Lui, şi caracterul Lui poate fi rezumat într-un singur cuvânt: „iubire” (1 Ioan 4,7-12). Pentru a reflecta caracterul sau „iubirea” lui Dumnezeu, Îl vom iubi pe El mai pe sus de orice şi pe semenii noştri ca pe noi înşine (vezi la Matei 22,37-39). Dacă întrebăm despre felul cum să exprimăm iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri, Dumnezeu ne dă răspunsul în cele zece porunci (vezi Exod 20,3-17), pe care Hristos le-a explicat şi le-a înălţat (vezi la Isaia 42,21) în Predica de pe munte (vezi Matei 5,17-48). Toate legile civile ale lui Moise din Vechiul Testament şi instrucţiunile lui Hristos şi ale apostolilor din Noul Testament clarifică cerinţele divine expuse în cele zece porunci şi le aplică la problemele practice ale vieţii de toate zilele. Tânărul declara că Îl iubeşte pe Dumnezeu, dar adevăratul test al iubirii aceleia, spune Isus, se găseşte în felul cum îi tratează pe semenii săi (vezi 1 Ioan 4,20). „Dacă Mă iubiţi”, zice Isus, „păziţi poruncile Mele” (Ioan 14,15).

Care? Ca răspuns la această întrebare Isus citează în mod specific câteva din cele zece porunci care se ocupă cu relaţiile unei persoane cu semenii săi. Nici o îndoială că înaintea oamenilor tânărul bogat era un om cinstit, dar înaintea lui Dumnezeu, care citeşte inima, el nu avea cu adevărat la inimă interesele oamenilor (vezi la v. 19,20).

Să iubeşti pe aproapele tău. Aceasta rezumă toate „poruncilor” la care Se referă aici Isus (vezi la cap. 22,39,40). Deşi tânărul încă nu-şi dădea seama de aceasta, preceptele acestea de purtare au mers drept la miezul problemei sale. El nu iubea pe alţi oameni în măsura în care se iubea pe sine. Dar el socotea c㠄ţinuse toate aceste porunci”. El ţinuse litera Legii, dar nu spiritul ei, şi cu toate acestea el se considera că trăieşte în armonie cu principiile ei. Isus caută să deschidă ochii tânărului asupra faptului că principiile Legii trebuie să fie aplicate conştiincios la toate relaţiile practice ale vieţii.

Din tinereţea mea. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea acestei expresii. Tânărul considera în mod sincer c㠄păzise” toate poruncile şi nu era conştient de vreo nedesăvârşire (vezi DA 519).

Ce-mi mai lipseşte? Se pare că tânărul avea încredere că mai exista numai un pas între el şi desăvârşire. Dar deşi ascultase cu sârguinţă de litera Legii, el încă mai simţea că aceasta nu era îndeajuns. El simţea că-i mai lipseşte ceva, dar ce era aceasta, în mod cinstit, nu ştia. Viaţa lui fusese o viaţă de curăţenie, onestitate şi sinceritate. Dar atitudinea lui faţă de semenii săi fusese esenţial o atitudine negativ㠖 el nu le furase bunurile, nu mărturisise strâmb împotriva lor, nu le luase soţiile sau viaţa. Este adevărat, litera Legii este negativă în formă, dar spiritual ea cere acţiune pozitivă. Nu este suficient să evităm să urâm sau să facem rău semenilor noştri; Evanghelia ne cheamă să-i iubim şi să-i ajutăm aşa cum ne iubim pe noi înşine. Tânărului acestuia îi lipsea iubirea lui Dumnezeu în inimă (vezi DA 519), fără de care ţinerea „tuturor acestor porunci” nu era de valoare reală înaintea Cerului.

Desăvârşit. Vezi la capitolul 5,48. Isus admite că tânărul credea cu adevărat ceea ce spunea sau, mai degrabă, ceea ce lăsa să se înţeleagă prin întrebarea „Ce-mi mai lipseşte?”. Desăvârşirea fusese idealul lui. Dar, aşa cum arată Pavel, la desăvârşire nu se poate ajunge prin fapte (vezi Galateni 2,21; Evrei 7,11). Deci, dacă tânărul urma să ajungă la desăvârşire nu trebuia să aştepte să facă lucrul acesta prin săvârşirea unor fapte meritorii. El trebuia să experimenteze o deplină schimbare a inimii şi a vieţii. Mintea lui trebuia să fie transformată, obiectivele lui schimbate.

Du-te, vinde! Într-un caracter altminteri amabil (vezi la Marcu 10,21), stăruia un defect serios – egoismul. Dacă influenţa dăunătoare a egoismului nu era îndepărtată, tânărul dregător bogat nu putea să facă vreun progres către desăvârşire. Boala poate să difere de la persoană la persoană şi de aceea şi leacul poate să difere. Când Petru, Andrei şi Iacov au fost chemaţi să-L urmeze pe Domnul, nu le-a cerut să-şi vândă corăbiile şi uneltele de pescuit pentru motivul că lucrurile acestea nu stăteau în calea urmării din partea lor pe urmele Lui. Totuşi, când au fost chemaţi, „au părăsit totul” ca să Îl poată urma pe Învăţătorul (vezi la Luca 5,11).

Tot ceea ce un om iubeşte mai mult decât pe Hristos, îl face să nu fie vrednic de Hristos (vezi la Matei 10,37,38). Chiar şi răspunderile pământeşti cele mai importante iau locul al doilea faţă de urmarea lui Hristos pe calea uceniciei (vezi la Luca 9,61.62). Pavel „a suferit pierderea tuturor lucrurilor” pentru ca s㠄câştige pe Hristos” (vezi Filipeni 3,7-10). Pentru a-şi asigura posedarea comorii cereşti sau cumpărarea mărgăritarului de mare preţ (vezi la Matei 13,44-46) un om trebuie să fie dispus să vând㠄tot ce are”. Dar tânărul dregător bogat nu se putea hotărî să facă lucrul acesta. Aceasta era crucea lui, dar el refuza să o poarte.

Ce ai. Literal, „avuţiile tale”.

Comoară în cer. Pentru comentariu vezi la cap 6,19-21. Isus a confruntat pe tânăr cu alegerea între comoara pământească şi cea cerească. Dar tânărul le dorea pe amândouă şi făcând descoperirea că nu le putea avea pe amândouă, „a plecat întristat” (cap. 19,22). Descoperirea dureroasă că nu putea servi şi pe Dumnezeu şi pe mamona (vezi la cap 6,24) era prea mult pentru el.

Vino şi urmează-Mă. Vezi la Luca 5,11.

Întristat. Literal, „întristându-se” sau „mâhnindu-se”. Mare i-a fost dezamăgirea când şi-a dat seama de sacrificiul ce se cerea. Bucuria plină de râvnă cu care alergase la Isus (vezi la v. 16) s-a transformat în melancolie şi amărăciune. Preţul „vieţii veşnice” (v. 16), pe care tânărul venise să o caute, era mai mare decât era el gata să plătească.

Multe avuţii. Avuţiile lui, constituiau lucrul cel mai important în viaţa lui. Ele erau idolul lui, şi la altarul acesta a ales să-şi reverse adoraţia şi devoţiunea inimii lui. Tocmai pentru a-l elibera din ghearele dumnezeului bogăţiilor, Isus a propus ca el să vândă tot ce avea. Aceasta era singura lui nădejde pentru cer (vezi DA 520). El avea multe avuţii, dar fără înţelepciune cerească pentru a le administra bine, el urmă să descopere că ele erau pentru el o cursă şi nu o binecuvântare. Cu timpul el avea să piardă chiar şi ceea ce avea (vezi la cap. 25,28-30).

Ucenicilor Săi. Tânărul se întoarce şi pleacă, iar Isus şi ucenicii Săi pornesc în drumul lor.

Un bogat. Vezi la cap. 13,7. Este greu pentru un bogat să intre în împărăţia cerurilor nu pentru că este bogat, ci din cauza atitudinii sale faţă de bogăţii (vezi la Luca 12,15.21). Avraam „era tare bogat [foarte bogat]” (Geneza 13,2) şi în acelaşi timp era „prietenul lui Dumnezeu” (Iacob 2,23). Pentru tânărul dregător bogat „poarta” pe care o arăta Isus, pe care putea s㠄intre în viaţ㔠(Matei 19,17) era prea „strâmt㔠şi calea pe care trebuia să meargă mai departe era prea „îngust㔠(vezi la cap. 7,13.14). Prin aceasta ucenicii au avut o ocazie de a fi martori la o pildă de cât de greu este pentru un om a cărui inimă este legată de bogăţii s㠄intre în împărăţia cerurilor”. Pe câţi oameni, de altfel cinstiţi, izbuteşte Satana să-i lege de acest pământ prin păienjenişul bogăţiilor!

Împărăţia cerurilor. Vezi la Matei 3,2; 4,17; 5,2; Luca 4,19.

Cămilă. Isus se ocupă de o imposibilitate omenească, aşa cum spune El însuşi (vezi v. 26). Adevărul enunţat este precis opusul a ceea ce oamenii, chiar şi ucenicii, credeau (vezi la v. 25). Fariseii credeau şi învăţau că bogăţiile constituie o dovadă de favoare divină (vezi la Luca 16,14). Când Isus a vorbit de bogăţii cu prilejul acesta, s-ar putea ca să fi avut în vedere îndeosebi pe Iuda – Iuda, pe care iubirea de bani urma să-l biruiască în curând (vezi Ioan 12,6; 13,29). Problema lui Iuda era fundamental aceeaşi ca şi a tânărului dregător bogat (vezi la Marcu 3,19).

Urechea acului. [Urechea unui ac, KJV]. Explicaţia c㠄urechea acului” se referă la o uşă mai mică tăiată în lambriul porţii unei mari cetăţi, prin care oamenii ar fi putut trece când poarta cea mare era închisă pentru traficul major, şi-a avut obârşia în secolele de după Hristos. De aceea, nu există temei sigur pentru o astfel de explicaţie, oricât de plauzibilă ar părea ea. Isus Se ocupă de imposibilităţi (v. 26), şi nu există un punct de aranjare a unei explicaţii prin care să se facă posibil ceea ce Isus arată în mod specific ca imposibil.

Decât să intre un bogat. Vezi la Luca 12,15,21. În contrast fericit cu posesorul de bogăţii, Matei părăsise bogăţiile pentru a putea urma Domnului (vezi la Marcu 2,13.14) şi Zacheu, un alt vameş bogat, şi-a transferat afecţiunile de la bogăţii la Isus (vezi la Luca 19,2.8).

Uimiţi. [Foarte uimiţi, KJV; Se mirară foarte, G. Gal.]. Concepţiile false ale ucenicilor cu privire la natura împărăţiei cerurilor (vezi la Luca 4,19) şi cu privire la bogăţii ca un semn al favorii divine (vezi la Luca 16,14) i-a lăsat foarte descumpăniţi în faţa acestei declaraţii categorice.

Cine poate atunci? Dacă prestigiul, influenţa şi bogăţia nu sunt dovezi de favoare divină, socoteau ucenicii, aceia care sunt lipsiţi de acestea au şi mai puţină şansă.

S-a uitat ţintă la ei. Adică, Isus probabil a observat expresia de uimire de pe faţa ucenicilor.

Lucrul acesta este cu neputinţă. Cu neputinţ㠄la oameni” – dar nu „la Dumnezeu”. Este cu neputinţă ca un om bogat să intre în cer pe temeiul eforturilor omeneşti, din cauză că nu are mijloace de a se elibera din gheara dragostei de avuţii asupra inimii sale. Din cauza aceasta, mântuirea este cu neputinţă pentru oricine care se bizuie pe temeiul propriilor sale eforturi. Numai o minune a harului divin va izbuti să salveze pe un bogat de iubirea supremă de bogăţii sau pe oricare alt om de păcatul lui particular copleşitor (cf. Evrei 12,1).

Toate sunt cu putinţă. [Toate lucrurile sunt cu putinţă, KJV]. Adică, pentru omul care este dispus să permită lui Dumnezeu să-i stăpânească viaţa (vezi Filipeni 4,13). Numai puterea lui Dumnezeu lucrând în viaţa omului poate realiza transformarea aceea de caracter cerută pentru intrarea în împărăţia cerurilor.

Atunci Petru a zis. Ca de atâtea ori, Petru a ieşit în faţă ca purtător de cuvânt pentru ucenici (vezi la cap. 16,16; 17,4; etc.).

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Scaunul de domnie al măririi Sale. Sau „scaunul de domnie al slavei Sale” (vezi la cap. 16,27; 25,31).

Înnoirea. Sau „reînnoirea”. Aici Isus Se referă la „înnoirea” sau „reînnoirea” acestei lumi, adică a pământului în starea sa recreată (vezi Isaia 65,17; 2 Petru 3,13; Apocalipsa 21,1).

Douăsprezece scaune de domnie. Ei vor domni cu Isus (vezi 2 Timotei 2,12; Apocalipsa 3,21; 20,6).

A lăsat case. Ucenicii lăsaseră casa şi familia ca să-L poată urma pe Isus (vezi la Luca 5,11), nu în sensul de a-şi părăsi familiile, ci mai degrabă de a face din slujirea lui Hristos obiectivul lor principal. Cu puţin timp înainte Isus enunţase această cerinţă a uceniciei în termeni chiar mai puternici (vezi la Luca 14,26).

Pentru Numele Meu. Vezi la cap. 5,11.

Însutit. Comparaţi cu Iov 42,10; Luca 18,30. Evident, Isus vorbeşte în limbaj figurat. Cu aproximativ un an şi jumătate mai înainte Isus făcuse observaţia că cei care fac voia Tatălui Său din ceruri sunt „mama”, „sora” şi „fratele” Său (vezi la Matei 12,46-50). „Însutitul” pe care creştinul îl primeşte în viaţa aceasta constă în bucuria părtăşiei creştine şi în satisfacţia mult mai reală şi intensă care vine din slujirea pentru Dumnezeu. Pavel vorbeşte despre „neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (2 Corinteni 6,10).

Viaţa veşnică. Vezi la Ioan 3,16; 6,27. Când un om renunţă la tot pentru a-L urma pe Hristos, el primeşte în schimb „o greutate veşnică de slav㔠(2 Corinteni 4,17). Tot aşa, aceasta a fost ceea ce a făcut Isus pentru ca să facă posibil planul mântuirii (Filipeni 2,6-8).

Cei din urmă vor fi cei dintâi. Vezi la Luca 13,30. Mulţi care, asemenea tânărului dregător bogat, au toate aparenţele de a fi primii care să intre în cer, vor fi de fapt ultimii. Matei 19,30 formează o legătură de unire între incident, discuţia care a urmat, relatată în v. 23-29 şi parabola lucrătorilor viei, relatată în cap. 20. Observaţi că aceeaşi declaraţie sumară este repetată la încheierea parabolei (vezi v. 16), o parabolă care a fost rostită îndeosebi pentru a ilustra acest mare paradox al credinţei creştine.

La câteva săptămâni după aceasta – în timpul ultimei Sale zile de învăţătură în Templu – Isus a declarat către preoţii cei mai de seamă şi bătrâni că vameşii şi desfrânatele vor intra în împărăţia cerurilor înaintea lor (cap. 21,31.32). De fapt, de pe tot pământul va veni o oaste a celor umili, credincioşi, vrednici s㠄şadă în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 13,29), în timp ce conducătorii religioşi ai lui Israel vor fi „scoşi afar㔠(v. 28). Pentru o discuţie amănunţită a inversării condiţiilor în viaţa viitoare compară parabola bogatului şi a săracului Lazăr (vezi la Luca 16,19-31). Succesul şi popularitatea lumească sunt bazate în totalitate pe standarde diferite de cele prin care Dumnezeu estimează valoarea unui om.