1 Când s-au apropiat de Ierusalim şi au ajuns la Betfaghe, înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis doi ucenici

S-a apropiat de Ierusalim. [Intrarea triumfală, Matei21,1-11= Marcu 11,1-11 = Luca 19,29-44 = Ioan 12,1-19. Comentariu major: Matei. Vezi harta p.224; diagrama p.233] Aceasta a avut loc duminică (vezi DA 569) înainte de Paşte, care a căzut intr-o vineri în anul 31 d.Hr. (vezi Note adiţionale la cap.26, nota 1). Isus sosise în Betania, cam la 2 mile de Ierusalim, în vinerea precedentă şi Se odihnise acolo în Sabat. Tocmai în cursul acestei vizite Simon îi primise ca oaspeţi pe Isus şi pe Lazăr (vezi DA 557, 558; vezi la cap. 26,6). Relatarea din Ioan cere această succesiune de evenimente (vezi Ioan 12,1-19).

Toti cei patru scriitori ai Evangheliilor relatează intrarea triumfală, cu exceptia ospăţului lui Simon, primul incident pe care toţi cei patru îl mentionează după hrănirea celor cinci mii. Raportul intrării triumfale este dat în forma lui cea mai simplă în Ioan şi este relatat în forma lui cea mai pe larg de Luca. Detaliile date de cei patru evanghelişti diferă de la scriitor la scriitor, indicând relatări separate, dar relatările nu sunt contradictorii, ci complementare.

Pregătirile pentru intrarea triumfală au început, pe cât se pare, târziu dimineaţa, deoarece tocmai pe la timpul jertfei de seară, aproximativ pe la ora 3 d.a., Isus a ajuns pe sprânceana Muntelui Măslinilor şi evenimentele acelea au ajuns la un punct culminant (vezi DA 571). Era mult mai târziu când El a ajuns în cele din urma la Templu.

Betfaghe Nu se cunoaşte nimic decât în mod general, cu privire la amplasarea acestui sat. Fără îndoială el era situat undeva pe panta de răsărit a Muntelui Măslinilor şi probabil nu departe de Betania (vezi Marcu 11,1; Luca 19,29). Numele este aramaic şi înseamn㠄casa smochinelor necoapte.”

Muntele Măslinilor. Un şir puţin înalt de munţi pe partea de est a Ierusalimului, separat de cetate prin Valea Chedron. Se înalţă până pe la 2700 picioare deasupra nivelului marii, cu aproximativ 250 picioare mai înalt decât se ridică în medie Ierusalimul, şi vreo 300 de picioare mai înalt decât platoul Templului. Uneori este numit Măsliniş (vezi 2 Samuel 15,30; Fapte 1,12), nume care [în KJV, Olivet] este derivat din latina Vulgatei. Gradina Ghetsemani era la, sau aproape de, poalele Muntelui Măslinilor, faţă în faţă cu Ierusalimul (vezi la Matei 26,30.36). Aceasta este cea dintâi menţionare a Muntelui Măslinilor în legătură cu viaţa lui Isus, deşi fără îndoiala El a petrecut aici noaptea dinainte de vizitele anterioare la Ierusalim. Vezi ilustraţia din faţă p. 517.

Isus a trimis În timp ce în trecut Isus luase orice măsură de precauţie împotriva oricărei demonstraţii populare de recunoaştere a Lui ca Mesia (vezi la Matei 14,22; Marcu 1,25; Ioan 6,15), El acum nu numai că încurajează tocmai lucrul acesta, dar ia iniţiativa de a-l realiza. De fapt, ucenicii şi mulţi oameni aşteptau fără îndoială ca Isus să-Şi statornicească împărăţia în acest sezon al Paştelor (vezi Matei20,20.21). Orice surpriză ar fi resimţit ucenicii a venit de pe urma faptului că acum Isus aparent inversa atitudinea Lui anterioara faţă de publicitate. Atitudinea aceasta schimbată trebuie sa-i fi umplut pe ucenici de entuziasm şi de nădejdi nelimitate. Ei nu au înţeles adevărata însemnătate a evenimentului decât după înviere (vezi Ioan 12,16).

Doi ucenici. Nici unul dintre scriitorii Evangheliilor nu identifică pe nici unul din aceştia doi.

2 şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine.

Satul dinaintea voastră Isus şi ucenicii Săi se odihniseră peste Sabat în Betania. Era acum probabil partea a doua a dimineţii de duminică ( vezi la v.1 ). Poate c㠓satul dinaintea voastr㔠se referă la Betfaghe care, pe cât se pare, nu era departe de Betania.

Indata. Îndrumările date de Isus aici sunt explicite, iar Marcu le relatează mai amănunţit decât o fac ceilalţi trei evanghelişti.

O măgăriţă legată [„Un măgar legat”, KJV; „O asină”, G.Gal.] Marcu adaugă ca ei de fapt au găsit animalul legat „afară lângă o uşă, la cotitura drumului” (vezi la Marcu 11,4).

Un măgăruş. Ca parte din instrucţiunile lui Isus cu privire la lucrarea de făcut, Marcu adaugă, cu privire la măgăruş, „pe care n-a încălecat încă nici un om” cap 11,2 ), un detaliu de asemenea notat de Luca (vezi cap.19,30).

Aduceţi-i. Cei doi nu trebuie să fie despărţiţi. Motivul pentru cererea ca ambii să fie aduşi, ţinând seama că Isus a călărit numai pe măgăruş (vezi Marcu 11,7, vezi la Matei 21,5) nu este arătat şi nu este cu totul clar. S-ar putea ca scopul să fi fost de a face mai vie profeţia din Zaharia 9,9 pentru cei care urmăreau împlinirea ei.

3 Dacă vă va zice cineva ceva, să spuneţi că Domnul are trebuinţă de ei. Şi îndată îi va trimite.”

Daca vă va zice cineva ceva. Luca observa ca „stăpânul” a fost acela care a pus o întrebare cu privire la dreptul celor doi ucenici de a dezlega animalele şi a le duce cu ei (vezi cap. 19,33).

Domnul Gr. Kurios (vezi la Luca 2,29). Aceasta este prima dată când Isus Se refera la Sine ca Kurios, „Domn”. Denumirea Sa obişnuita pentru Sine până la data aceasta fusese „Fiul Omului” (vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10).

Are trebuinţă de ei. Ar părea ciudat că Isus nu i-a instruit pe cei doi ucenici să solicite folosirea animalelor, ci să le rechiziţioneze. Totuşi, ar trebui să se reţină că, cu prilejul acesta, Isus Şi-a asumat rolul de Împărat al lui Israel (vezi la v.1). El S-a referit la Sine ca fiind Domn, implicând faptul că avea puterea şi autoritatea de a cere de la supuşii împărăţiei Sale orice proprietate şi serviciu socotite necesare. Un împărat nu solicita proprietate sau servicii, întrucât aceasta ar fi implicat dreptul supuşilor de a respinge cererea. De aceea, îndrumările Sale de a lua animalele erau deplin în conformitate cu rolul pe care Şi-l asumase acum Isus, şi aşa ar fi fost înţeles atât de ucenici, cât şi de proprietarii animalelor. Sentimentul popular în favoarea proclamării lui Hristos ca Împărat (vezi la v. 1), împreună cu explicaţiile pe care cei doi ucenici cu siguranţă aveau să le dea cu privire la intenţiile lui Hristos cu ocazia aceasta, ar fi fost îndestulătoare pentru a asigura consimţământul pentru folosirea lor.

4 Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice:

Ca să se împlinească. Vezi la cap. 1,22.

Proorocul. Citatul este din Zaharia 9,9, deşi prima parte a lui seamănă mai mult cu Isaia 62,11 (cf. cele de la Marcu 1,2). Compară citatul aşa cum este dat de Ioan (cap.12,14.15).

5 „Spuneţi fiicei Sionului: „Iată, Împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe.”

Spuneţi. Notaţi că îndrumările lui Isus date celor doi ucenici se termină cu v.3. În versetele 4 şi 5, Matei se referă la intrarea triumfală ca împlinire a unor profeţii specifice VT.

Fiicei Sionului. Un ebraism cu privire la locuitorii cetăţii Ierusalimului (vezi la Psalmii 9,14; Isaia 1,8).

Împăratul tău vine. Isus urma datina intrării împărăteşti în cetate, ca pe vremuri (vezi DA 570). Ceasul Lui venise şi pentru prima dată El S-a prezentat lui Israel ca Împăratul lui de drept, Cel care trebuia să şadă pe scaunul de domnie al lui David (vezi la 2 Samuel 7,12.13; Matei 1,1; Fapte 2,30). Mai târziu Isus a căpătat titlul de “Împărat al iudeilor” (Luca 23,3; Ioan 18,33.34.37), dar S-a grăbit să adauge şi “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18,36). Dar conducătorii iudei au refuzat să-L recunoască ca Împărat al lor (vezi la Ioan 19,14.15). Isus nu Se arata acum în rolul Său de Împărat al Împărăţiei slavei (vezi Matei 25,31), ci ca Împărat al Împărăţiei spirituale a harului divin (vezi la cap. 3,2; 4,17; 5,2). Isus ştia că episodul acesta din misiunea vieţii Sale urma să ducă în mod inevitabil la cruce, totuşi a trecut prin el hotărât şi înadins. Era necesar ca ochii tuturor oamenilor să fie îndreptaţi către El în zilele de încheiere ale vieţii Lui, ca toţi să poată înţelege, dacă voiau, însemnătatea misiunii Sale pe pământ.

Amintiri şi viziuni sfinte ale slavei viitoare trebuie să se fi îngrămădit în mintea Lui când Hristos a traversat calea care ducea spre creasta Muntelui Măslinilor şi apoi în jos, de partea cealaltă, în Ierusalim. Sfânta Şechina, retrăgându-se din primul Templu la scurt timp înainte de distrugerea lui de către Nebucadneţar, se oprise un scurt timp pe creasta muntelui (vezi DA 829, vezi la Ezechiel 11,23). Intrarea triumfală era „palidă preînchipuire” a revenirii lui Isus pe norii cerului (vezi DA 580). Isus Însuşi urma să Se înalţe la cer tocmai de pe panta rasariteană a muntelui, cam după două luni (vezi DA 829, 830). Când, la sfirşitul mileniului, Se reîntoarce pe pământ, insoţit de sfinţi şi de Cetatea sfintă, El va coborî pe Muntele Măslinilor (vezi GC 662, 663; vezi la Zaharia 14,4). Atunci Cetatea sfântă se aşează acolo unde fusese cândva vechiul Ierusalim, iar Hristos, sfinşii şi îngerii intră în cetate (vezi Apocalipsa 21,2; GC 663).

Un măgăruş. „Şi un măgăruş”, KJV; „Şi pe mânz”, G.Gal.]. Din traducerea engleză [şi G.Gal.] reiese că Isus ar fi călărit pe ambele animale. Totuşi, textul grec ar putea fi mai corespunzător tradus, „pe un măgar, şi anume un măgăruş”.

6 Ucenicii s-au dus şi au făcut cum le poruncise Isus.

Ucenicii s-au dus. Ce emoţii trebuie să se fi trezit în inima acestor doi ucenici când se duceau în misiunea lor! Cei doi ucenici le-au făcut cunoscut interpretarea lor cu privire la ceea ce urma să aibă loc tuturor prietenilor lui Isus din mulţimile de oameni (vezi la v. 8) pe care ei îi întâlneau (vezi DA 570). Cu o agitaţie pe care nu o puteau ascunde, ei se grăbeau în drumul lor, gândind că în curând aveau să realizeze dorinţa lungă vreme cultivată a inimii lor (vezi DA 570, 571). Matei omite relatarea experienţei celor doi ucenici la găsirea măgarului şi a mânzului şi obţinerea permisiunii proprietarului pentru a se reîntoarce cu ei la Isus (vezi Marcu 11,4-6; Luca 19,32-34).

7 Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei, şi El a şezut deasupra.

Hainele. Gr. himatia, însemnând hainele lor din afară sau „mantale” (vezi la cap. 5,40).

8 Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum; alţii tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum.

Cei mai mulţi din norod. [„Mulţimea foarte mare”. KJV]; “Mare parte din mulţime”, G. Gal.]. Mai de grabă, „cei mai mulţi din mulţime “ (vezi la v. 9).

Aşterneau. În ce priveşte datina aceasta ca o expresie de omagiu faţă de regalitate vezi la 2 Regi 9,13.

Hainele. [„Hainele lor”]. Literal, „propriile lor haine”, în contrast cu acelea ale ucenicilor (vezi v. 7).

Ramuri. Pe lângă acelea de măslini (de la care Muntele Măslinilor şi-a primit numele), erau ramuri de palmieri, care erau folosite în legătură cu o intrare triumfală, ca un simbol al victoriei (comparaţi cu experienţele lui Simon şi Iuda Macabeul, 1 Macabei 13,51; 2 Macabei 10,7). În triumf Isus a mers călare către cruce, unde, în înfrângere aparentă, purtând o coroană de spini ca „Împărat al iudeilor” (Ioan 19,19), El a murit ca Biruitor.

9 Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!”

Noroadele. [„Mulţimile”, KJV, „Cetele”, G.Gal.]. Mulţimea care s-a adunat în timp ce Isus înainta către vârful Muntelui Măslinilor. Între aceia, fără îndoială, care constituiau mulţimea erau mulţi din cei care veniseră la Betania sa Îl vadă pe Isus şi pe Lazăr, pe care Isus îl înviase din morţi numai cu câteva săptămâni mai înainte (vezi Ioan 12,17.18). Chiar şi preoţii şi conducătorii au venit pentru a se adăuga marii afluenţe de oameni. În procesiunea aceasta triumfală erau mulţi care fuseseră captivi ai lui Satana şi pe care Isus îi eliberase de demoni, de orbire şi surzenie, de boală şi paralizie, de lepră şi de moarte.

Strigau. [„Strigau, zicând”, KJV; „Strigau şi ziceau” G.Gal.]. Potrivit textului grec ei strigau şi repetau cuvintele fără încetare. Comparaţi aclamaţia plina de bucurie folosita de întâia dată la primirea chivotului la Ierusalim ( vezi la Psalmii 24,7-10 ).

Osana. Gr. hosanna, o transliterare aramaicului hosha’na’, care înseamn㠄mântuieşte, acum” sau „mântuieşte, Te rog” (vezi la Psalmii 118,25). Aici expresia poate fi considerată o rugăciune la Dumnezeu ca mântuirea sa poată veni la Israel prin Împăratul Mesia.

Fiul lui David. Vezi la cap. 1,1.

Binecuvântat este Cel. Citatul este întemeiat pe Psalmii 118,26. Pasajul paralel din Marcu însă zice „Binecuvântată este împărăţia care vine, împărăţia părintelui nostru David” (Marcu 11,10).

Osana în cerurile prea înalte! Vezi la Luca 2,14. Numai Luca dă o relatare a punctului culminant al intrării triumfale, când preoţii şi mai marii din Ierusalim L-au întâlnit pe Isus şi numai el relatează exclamaţia de durere a lui Isus pentru cetatea osândită Ierusalimului (vezi la cap. 19,39-44).

10 Când a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare, şi fiecare zicea: „Cine este Acesta?”

S-a pus în mişcare. Literal, „a fost zguduit” sau „a fost făcută să tremure”. Extrema agitaţie a întregii cetăţi este zugrăvită aici în chip plastic. Relatarea lui Marcu cu privire la ceea ce a făcut Isus în partea a doua a după-amiezii şi în seara acestei zile importante este mai completă decât a altor evanghelişti (vezi la cap.11,11).

11 „Este Isus, Prorocul din Nazaretul Galileii”, răspundeau noroadele.

Isus, proorocul. Vezi Matei 21,46; vezi la Ioan 7,40; cf. v. 52. Oamenii nu erau pe deplin convinşi că Isus era Mesia, deşi îşi dădeau seama că puterea lui Dumnezeu era cu El.

Noroadele [„Mulţimea”, KJV]. Vezi la v. 9.

12 Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei

Isus a intrat în Templu. [A doua curăţire a Templului, Matei 21,12-17 = Marcu 11,15-19 = Luca 19,45-48. Comentariu major: Matei. Vezi harta p.224; diagrama 5,9, p. 229, 233]. Prima curăţire a Templului este relatată numai în Ioan (vezi cap. 2,13-25), care, în schimb, nu conţine nici o relatare despre a doua curăţire. Prima curăţire a avut loc în primăvara anului 28 d.Hr., la începutul lucrării lui Isus în Iudea (vezi la Ioan 2,13-17).

Din cauza că Isus a intra în curţile Templului târziu în după amiaza de duminică, după intrarea Lui triumfală în Ierusalim (vezi Matei 21,1) şi din cauză că relatarea Evangheliei lasă mai mult sau mai puţin obscură tranziţia de la această vizită la Templu la aceea a zilei următoare, unii au tras concluzia că curăţirea Templului a avut loc duminică, îndată după intrarea călare triumfală în cetate. Abaterea lui Matei de la ordinea strict cronologică în relatarea blestemării şi uscării smochinului (vezi la v. 18) a tins de asemenea să lase ordinea cronologică adevărată mai puţin aparentă de cum ar fi altfel. Naraţiunea din Marcu este mai de aproape în ordine strict cronologică; de unde a doua curăţire a Templului a avut loc luni. (cf. DA 581, 582).

A dat afara. Fără îndoiala, mulţimea care Îl însoţise pe Isus intenţionase să-L încoroneze ca Împărat al lui Israel. Deşi Isus niciodată nu încurajase ideea greşită pe care o cultivau iudeii cu privire la Împărăţia Lui, El a trecut acum la acţiune în rolul de Împărat–Mesia pentru ca toţi oamenii să poată avea ocazia deplină să înţeleagă semnificaţia crucificării (vezi la v. 1,5). El declarase că Templul era „casa mea” (v. 13) şi ca proprietar îndreptăţit El a exercitat autoritatea Sa pentru a hotărî cum trebuie să fie folosite curţile lui sfinte (vezi la v. 23).

Toţi cei ce vindeau şi cumpărau. Curtea din afară, curtea Neamurilor, era scena acestui trafic nesfânt. În târgul Templului erau vândute diferite soiuri de animale şi pasări ce se cereau pentru sacrificiu, ca şi cereale, sare, tămâie şi ulei (vezi vol. I, p. 698–705). Târgul acesta era considerat o înlesnire necesară pentru peregrinii care veneau de la depărtări mari, care constatau că era imposibil sa-şi aducă propriile lor jertfe.

Zgomotul, agitaţia şi târguiala necinstită exercitate trebuie sa fi ofensat conştiinţa religioasă a acelora care se închinau lui Dumnezeu „în duh şi adevăr” (Ioan 4,24). Traficul acesta era permis de autorităţile Templului, care trăgeau un frumos profit din el. Dar aceia care-l practicau dădeau pe faţă o greşită înţelegere a caracterului lui Dumnezeu şi a cerinţelor pe care El le adresa celor care Îl iubesc şi-I slujesc (vezi p.70; vezi la Mica 6,8; Matei 9,13; Ezechiel 44,23).

Mesele. Gr. trapeza (vezi la Luca 19,23).

Schimbătorilor de bani. Aici, aceia care schimbau alte monede cu jumătatea de siclu a Templului, cu câştig pentru ei, bineînţeles (vezi la cap. 17,24).

Porumbei. Porumbeii erau jertfa celor săraci (vezi Levitic 12,8; vezi la cap. 1,14; Luca 2,24).

13 şi le-a zis: „Este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.” Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”

Este scris. Citatul este din Isaia 56,7, care luat în contextul lui, se refera în mod specific la faptul că Neamurile urmau să fie convertite la adevăratul Dumnezeu (vezi la Isaia 56,6-8). În ce priveşte locul pe care Dumnezeu intenţiona ca templul Lui sa-l ocupe în marea adunare a naţiunilor la închinarea faţă de adevăratul Dumnezeu ( vezi vol. IV, p. 28-30 ).

Peşteră de tâlhari. [„Peşteră de hoţi”, KJV]. Mai degrabă, „peşteră de tâlhari”. Isus foloseşte graiul Scripturii (vezi la Ieremia 7,11) făcând propriul Său comentariu la scena din faţa Lui. Făcând din simbolurile sacre ale Mielului lui Dumnezeu o sursă de câştig personal, conducătorii profanau lucrurile sfinte şi jefuiau pe Dumnezeu de onoarea şi slava Lui. De asemenea, jefuiau pe toţi închinătorii de o cunoaştere a caracterului şi cerinţelor lui Dumnezeu; şi îndeosebi jefuiau pe închinătorii dintre Neamuri de privilegiul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este El. În spiritul lor de lăcomie demnitarii Templului nu erau mai buni ca jefuitorii.

14 Nişte orbi şi şchiopi au venit la El în Templu, şi El i-a vindecat.

Orbi şi şchiopi. În procesiunea triumfală care avusese loc cu o zi mai înainte, trofeele pe care puterea de vindecare a lui Isus le salvase de sub oprimarea lui Satana merseseră alături strigând laude Mântuitorului (vezi la v. 9). Când Isus a pornit să vindece pe cei care se grămădeau acum în jurul Lui în curţile templului, El a dat o demonstraţie practică a adevărului că Templul fusese rânduit de Dumnezeu să servească numai omului, nu lăcomiei lui. Se pare că pentru un scurt timp Isus a avut stăpânirea completă a Templului (vezi Marcu 11,16) şi în răstimpul acesta a demonstrat, în parte, cum trebuia să fie folosite aceste curţi. El venise pe pământ pentru ca oamenii “sa aibă viaţa şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10,10); nu pentru ca ei sa poată jertfi mai din plin sau sa tragă profituri mai din plin.

15 Dar preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au văzut minunile pe care le făcea, şi pe copii strigând în Templu şi zicând: „Osana, Fiul lui David!”, s-au umplut de mânie.

Preoţii cei mai de seama şi cărturarii. Vezi p.55. Aceştia erau exact oamenii care aprobaseră traficul ilegal de la Templu şi care culegeau un profit frumos din cumpărarea şi vânzarea care avea loc acolo.

Osana. Vezi la v. 9

Fiul lui David. Vezi la cap 1,1.

16 Şi I-au zis: „Auzi ce zic aceştia?” „Da”, le-a răspuns Isus. „Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: „Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug”?”

Auzi ? Situaţia ieşise cu totul de sub controlul “preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor “. Mulţimile care se adunaseră în curţile Templului pentru a-L vedea pe Isus, Îl aclamau ca Împărat-Mesia şi aceasta a trezit în conducătorii iudei aceleaşi emoţii amestecate cu teama şi furie pe care le simţiseră târziu în după amiaza zilei dinainte (vezi la Luca 19,39). Acum ei făcuseră un apel furios la Isus, aşa cum făcuseră cu o zi mai înainte, de a linişti aclamaţiile de laudă.

N-aţi citit niciodată ? Citatul concorda exact cu LXX-a la Psalmii 8,2, diferind uşor de textul ebraic. Întrebarea aceasta, lăsând să se înţeleagă o mustrare aspră, sugerează că cei care conduceau ar fi trebuit să recunoască faptul care avea loc acum în armonie cu învăţăturile Scripturii (vezi la Matei 19,4).

17 Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate şi S-a îndreptat spre Betania şi a rămas acolo.

Betania. Evident aceasta era acolo unde găzduise Isus cu începere de vineri (vezi la Matei 21,1.2; Marcu 11,11).

18 Dimineaţa, pe când Se întorcea în cetate, I-a fost foame.

Dimineaţa. [Smochinul neroditor, Matei 21,18-22 = Marcu 11,12-14.22-26. Comentariu major = Marcu.]. Urmând un aranjament pe subiecte, Matei uneşte cele doua parţi ale istorisirii cu privire la smochinul neroditor. Pentru succesiunea cronologică a evenimentelor vezi la Marcu 11,12.

19 A văzut un smochin lângă drum şi S-a apropiat de el; dar n-a găsit decât frunze, şi i-a zis: „De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine!” Şi îndată smochinul s-a uscat.

Verset ce nu a fost comentat.

20 Ucenicii, când au văzut acest lucru, s-au mirat şi au zis: „Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?”

Verset ce nu a fost comentat.

21 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: „Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare”, se va face.

Verset ce nu a fost comentat.

22 Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.”

Verset ce nu a fost comentat.

23 Isus S-a dus în Templu; şi, pe când învăţa norodul, au venit la El preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?”

Isus S-a dus. [„ Când a venit”, KJV; „După ce a intrat”, G.Gal. ]. [Conducătorii pun sub semnul întrebării autoritatea lui, Matei 21,23-27 = Marcu 11,27-33 = Luca 20,1-8. Comentariu major: Matei. Vezi harta p.224; diagrama 9, p.233]. Ocazia aceasta, marţi înainte de Paşte, anul 31 d.Hr., a fost ultima dată când Isus a învăţat în Templu. El deja învăţa poporul când a fost acostat de conducători (vezi Luca 20,1)

Preoţii cei mai de seamă. Vezi la cap. 2,4. Mulţi dintre „preoţii cei mai de seama” erau Saduchei, după cum cei mai mulţi dintre cărturari erau Farisei. Atât Marcu (cap. 11,27), cât şi Luca (cap. 20,1) includ pe cărturari în relatările acestui incident.

Bătrânii. Sinedriul deja se întrunise în zorii dimineţii şi hotărâse să-I ceară lui Isus împuternicirea divină (vezi DA 593). Poate că unii din aceiaşi oameni care-L confruntau acum să fi fost în numărul celor trimişi la Ioan Botezătorul cu o întrebare asemănătoare cu trei ani şi jumătate înainte (vezi la Ioan 1,19). Dacă lucrurile stăteau aşa, ei auziseră pe Ioan declarând pe Isus că este Mesia (vezi Ioan 1,26.27.29).

Cu ce putere ? La prima curăţire a Templului, conducătorii iudei ceruseră un „semn” ca dovadă a autorităţii lui Isus de a învăţa (vezi Ioan 2,18). De atunci se dăduseră conducătorilor lui Israel repetate dovezi cu privire la puterea şi autoritatea lui Isus (vezi la Matei 16,1). Iudeii recunoşteau că profeţii puteau să înveţe pe oameni fără aprobare rabinică, dar aşteptau ca ei să dea dovadă de însărcinarea lor divină. Acum, prin întrebarea lor, conducătorii iudei căutau dovezi incriminatorii împotriva lui Isus.

Acestea. [„Lucrurile acestea” KJV]. Adică, intrarea Lui triumfală, curăţirea templului făcută de El, şi acum, învăţătura dată de către El în curţile Templului.

24 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă voi pune şi Eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri.

Vă voi pune şi Eu. [„Vă voi întreba şi Eu” KJV; G.Gal. ]. Procedeul de a răspunde la o întrebare propunând o alta era aprobat în dezbaterile rabinice. Contraîntrebarea era menită să arate calea la răspunsul către întrebarea originară. Isus a adoptat acum acest mod de răspuns.

O întrebare [„Ceva”, KJV]. În realitate, Isus nu fugea de chestiune, deoarece răspunsul lor la întrebarea Sa ar fi procurat, în principiu, şi un răspuns la întrebarea lor. Înţelepciunea şi iscusinţa cu care Isus a întimpinat provocarea era o dovadă în plus a divinităţii Sale.

25 Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: „Dacă vom răspunde: „Din cer”, ne va spune: „Atunci de ce nu l-aţi crezut?”

Botezul lui Ioan. Vezi la Matei 3,6; Marcu 1,4; Luca 7,29. Botezul era caracteristica principală a lucrării lui Ioan şi a ajuns să fie desemnarea populară a ei.

De unde venea ? Nici Ioan, nici Isus nu primiseră aprobarea de la autorităţile din Ierusalim. Autoritatea pe care ei o aveau nu venea de la oameni, ci direct de la Dumnezeu. De aceea, întrebarea pusă de conducători, şi întrebarea lui Hristos ca răspuns, se învârtea în jurul capacitaţii de a evalua împuternicirile divine.

Ziceau . [„Cugetau”, KJV]. Conducătorii iudei erau intr-o dificultate şi de aceea s-au consfătuit în graba intre ei.

Atunci de ce nu ? Conducătorii iudei ştiau prea bine că o admitere cinstită ar fi atras răspunsul acesta de la Isus. Dar era cuprins mai mult în ea. Dacă ei recunoşteau împuternicirile divine ale lui Ioan, trebuiau în mod necesar sa accepte solia lui, iar punctul culminant al soliei lui era identificarea lui Isus din Nazaret ca Mesia (vezi Ioan 1,26.27.29). Astfel, recunoaşterea autorităţii lui Ioan era echivalentă cu recunoaşterea aceleia a lui Isus.

26 Şi dacă vom răspunde: „De la oameni”, ne temem de norod, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept proroc.”

Ne temem de norod. Teama de violenţă fizică pare să fi stăpânit mintea conducătorilor (vezi Luca 20,6). Dacă opinia populară se întorcea împotriva lor, influenţa asupra oamenilor ar fi fost pierdută. Poziţia şi influenţa însemnau mai mult pentru ei decât adevărul. Sentimentul public era puternic în favoarea lui Ioan Botezătorul şi acum, la fel, Îl favoriza pe Isus (vezi Marcu 12,37; DA 594).

27 Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim!” Şi El, la rândul Lui, le-a zis: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri.

Nu ştim. [„Nu putem spune”, KJV]. Conducătorii iudei trebuie să fi ştiut cu siguranţa că Ioan era profet, dar ca să scape de dilema ei s-au refugiat în pretinsa ignoranţă. Chiar şi aşa, ei n-au scăpat nevătămaţi. Răspunsul lor la întrebarea lui Isus a anulat în mod automat dreptul de a-L presa sa dea un răspuns la întrebarea lor originară şi aceasta explică faptul că ei nu au continuat să stăruie asupra cererii. În plus, ei au pierdut respectul oamenilor. Ei erau prinşi şi cu neputinţa de descurcat din plasa pe care cu atâta isteţime o întinseseră pentru Isus. Isus pusese la probă pretinsa lor capacitate de a evalua împuternicirile divine, iar ei dăduseră greş în chip jalnic. Ei abdicaseră, pentru scopuri practice, de la pretenţia lor de a fi conducătorii spirituali ai naţiunii.

28 Ce credeţi? Un om avea doi feciori; şi s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!”

Ce credeţi? [Cei doi fii, Matei 21,28-32. Vezi la parabole p.203-207] Scopul lui Isus în parabola aceasta era de a scoate în evidenţă adevărata natură a alegerii pe care conducătorii iudei o făceau cu privire la Evanghelia împărăţiei aşa cum era proclamată de Ioan Botezătorul şi de Isus. Cu tact, dar categoric, Isus i-a condus, aşa cum a făcut adesea, să se condamne singuri (vezi v. 41), aşa încât ei sa-şi poată vedea purtarea în adevărata ei lumină.

Un om. În parabola aceasta, Dumnezeu.

Doi feciori. De la intrarea păcatului au fost totdeauna în lume cele două categorii reprezentate aici: cei care ascultă şi cei care nu ascultă. Aşa este astăzi şi aşa va fi până la sfârşitul timpului.

Cel dintâi. Acest fiu reprezintă pe toţi aceia care nu fac nici o mărturisire că slujesc lui Dumnezeu, ci trăiesc în nesupunere vădită.

Du-te astăzi de lucrează. Dumnezeu dă porunca aceasta fiecărui “fiu”. Nici unul nu este scutit.

29 „Nu vreau”, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus.

Nu vreau. Fiul acesta dispreţuia autoritatea tatălui său. El nu pretindea deloc că asculta de tatăl său. Era dispus să se bucure de privilegiile situaţiei de fiu – pare că încă mai locuia în casa tatălui său – dar nu era dispus să poarte răspunderile calităţii de fiu.

30 S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!” Şi nu s-a dus.

Celălalt. [„Al doilea”, KJV]. Fiul acesta reprezintă pe toţi aceia care mărturisesc că sunt fii ai lui Dumnezeu, dar nu fac voia Lui.

31 Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” „Cel dintâi”, au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.

Care din amândoi? [„Care din ei ?”, KJV]. Care din cei doi fii va fi mai plăcut tatălui? Evident, nici unul nu era perfect. Amândoi greşiseră, unul în atitudinea lui de la început, iar celalalt în îndeplinire.

Voia tatălui său? Mărturisirea de credinţă din gura fără îndeplinire nu are nici o valoare (vezi la cap. 7,21).

Adevărat Vezi la cap.5,18

Vameşii şi curvele. Vezi la Marcu 2,14; Luca 3,12. Expresia aceasta era un cuvânt atotcuprinzător desemnând pe toţi proscrişii sociali şi religioşi, care în general evitau Templul şi sinagoga şi de obicei nu erau bine văzuţi când luau parte. Compară expresia „vameşii şi păcătoşii” (Matei 9,11; vezi la Luca 5,30).

Înaintea voastră. Cât priveşte botezul lui Ioan, lucrul acesta era literal adevărat (vezi Luca 7,29.30). Mulţi din cei nereligioşi îşi dădeau seama în chip dureros de groaznica lor nevoie şi se bucurau că Ioan şi Isus făceau loc pentru ei în Împărăţia cerurilor. Cărturarii şi Fariseii, pe de altă parte, erau mulţumiţi de sine şi deci impenetrabili pentru Evanghelie (vezi la Luca 15,2).

32 Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi curvele l-au crezut: şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit, în urmă, ca să-l credeţi.

Calea neprihănirii. [„Calea dreptăţii”, KJV]. „Calea dreptăţii” este calea sau filozofia creştină a vieţii. Pentru comentariu la uşa „strâmt㔠şi calea „îngust㔠vezi la cap. 7,13.14.

Nu l-aţi crezut. Vezi Luca 7,29.30. Asemenea celui de al doilea fiu din parabolă, conducătorii iudei au refuzat să meargă în via Domnului şi să lucreze acolo după ce au zis că se duc.

Nu v-aţi căit în urmă. Ei nu şi-au schimbat hotărârea lor originară. Când Cel despre care dăduse mărturie Ioan S-a arătat şi timp de trei ani şi jumătate a dat dovadă de natura Lui divina şi despre caracterul Împărăţiei Lui, conducătorii iudei au stăruit în nepocăinţa lor. Inimile lor împietrite au rămas neschimbate (vezi la Exod 4,21). Faptul că vameşii şi desfrânatele au răspuns atât de grabnic la predica lui Ioan şi la aceea a lui Isus a fost o ofensă pentru conducătorii iudei (vezi la Matei 11,19). Cei din urma n-au fost dispuşi să lucreze în aceeaşi vie unde proscrişii sociali ca vameşii transformaţi ca Zaheu (vezi Luca 19,1-10) şi desfrânate transformate ca Maria (vezi la Luca 7,36.37), erau acceptaţi ca lucrători.

33 Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară.

Ascultaţi o altă pildă. [„Ascultaţi o altă parabolă“, KJV]. [Vierii cei răi, Matei 21,33-46 = Marcu 12,1-12 = Luca 20,9-19. Comentariu major: Matei. Vezi despre parabole p.203-207.] Această a doua parabolă a fost adresată poporului care ascultau atent la Isus când dădea învăţătura (vezi Luca 20,9), dar era îndreptată către conducătorii lor. Ca şi în parabola cu cei doi fii (vezi Matei 21,31), conducătorii aceştia sunt determinaţi să-şi mărturisească propria lor vină şi să rostească asupra lor înşişi propria lor sentinţa de condamnare (vezi la v. 41).

Gospodar. Gr. oikodespotes , adic㠄stăpânul casei” (vezi la Luca 2,29).

O vie. Viţa de vie era unul dintre simbolurile naţionale ale lui Israel. Chiar aproape de locul unde stătea Hristos acum, la intrarea Templului, era o viţă de vie mare lucrată din aur şi argint care îl reprezenta pe Israel (Iosif, Antichităţi XV.11.3; vezi DA 575; vezi la Ioan 15,1). Cuvintele din Matei 21,33 sunt împrumutate în cea mai mare măsură din alegoria lui Isaia despre via Domnului (vezi Isaia 5,1-7).

Parabola aceasta pune accent pe bogatele binecuvântări pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra lui Israel, ca ei sa poată oferi lumii roadele caracterului divin (vezi la Matei 21,34). În sănătate, intelect, iscusinţă, prosperitate şi caracter poporul Israel trebuia să devina cea mai mare naţiune a pământului, descoperind oamenilor slava intenţiei lui Dumnezeu. În ce priveşte o analiza a acestor binecuvântări şi un tablou compus al felului în care naţiunile lumii urmau să fie aduse la o cunoaştere a adevăratului Dumnezeu, vezi vol. IV, p.28-30.

A împrejmuit-o cu un gard. Gr. phragmos, „un gard”, „un zid”. Gardul reprezintă preceptele Legii divine, ascultarea de ale cărei principii ale adevărului şi dreptăţii protejează contra faptelor rele.

Un teasc. [„O presă de vin”, KJV]. Aceasta era de obicei un jgheab sau o cisternă scobită în stâncă solidă. Astfel de teascuri pot fi văzute şi astăzi în Palestina.

A arendat-o [„A dat-o”,G. Gal.]. Sau, „a închiriat-o”. În antichitate chiria pentru un ogor era plătită fie în numerar, fie în natură. În cazul din urma era stipulată în contract sau o cantitate anumită sau o cantitate proporţională. Arendaşii din parabola aceasta erau dijmaşi, fapt care nu vrea să lase să se înţeleagă ca ei aveau parte în mod necesar de dificultăţile unor anumiţi dijmaşi din zilele noastre.

Vieri. [„Lucrătorilor”, G.Gal.]. Sau, “arendaşi” (RSV).

Alta ţară. [„Ţară depărtată”, KJV. El era un moşier absenteist.

34 Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod.

Robii săi. În cap. 23,34. Isus vorbeşte de trimiterea de „profeţi şi înţelepţi şi cărturari” (cf. v. 37). Preoţii erau intr-un sens special custozii numiţi ai viei Domnului, profeţii erau reprezentanţii aleşi sau servii lui Dumnezeu.

Rod . [„Fructele ei”, KJV]. Sau „roada sa”. Proprietarul a trimis după partea sa din recoltă (vezi la v.33). Israel trebuia să aducă roada caracterului şi în felul acesta să descopere înaintea lumii principiile Împărăţiei cerurilor. Roada caracterului trebuia mai întâi să se dea pe faţă în viaţa lor şi apoi în viaţa oamenilor din naţiunile din jurul lor. La fel, Domnul aşteaptă de la biserica Sa de astăzi venituri pe măsura marilor binecuvântări pe care El le-a revărsat asupra lor. (vezi COL 296).

35 Vierii au pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre.

Au pus mâna pe robii lui. Matei vorbeşte despre diferite grupe de servi, parte din cei dintâi fiind omorâţi (vezi v. 35,36). Marcu spune că de fiecare dată a fost trimis un serv, unii fiind ucişi (vezi cap. 20,10-12). Numărul slujitorilor şi soarta aparte pe care fiecare a avut-o nu sunt esenţiale în parabolă (vezi p.204). Puţin mai târziu, chiar în aceeaşi zi, Isus a vorbit în limbaj literal despre tratamentul pe care iudeii l-au aplicat solilor pe care i-a trimis Dumnezeu (vezi Matei 23,29-37). Pentru ilustraţii specifice ale soartei diferiţilor profeţi, vezi 1 Regi 18,13; 22,24-27; 2 Regi 6,31; 2 Cronici 24,19-22; 36,15.16; Neemia 9,26; Ieremia 37,15; vezi şi Fapte 7,52. Arendaşii viei nu numai că au refuzat să plătească arenda; ei au insultat pe proprietarul viei maltratând pe reprezentanţii lui şi procedând ca şi cum ei înşişi erau proprietarii îndreptăţiţi.

36 A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel.

Verset ce nu a fost comentat.

37 La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Vor primi cu cinste pe fiul meu!”

La urmă. Vezi Marcu 12,6. Când Israel a respins pe Isus ca Mesia ei au respins ultima ofertă de milă a lui Dumnezeu pentru ei ca naţiune. Isus aici nu prevede nici un timp viitor când iudeii ca naţiune urmează să fie repuşi în favoarea divină (vezi vol. IV, p.33).

Cinste. [„Respect”, KJV; „Se vor ruşina”, G.Gal.]. Sau, „respect”.

38 Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: „Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.”

Iată moştenitorul [„Acesta este moştenitorul”, KJV]. Pavel vorbeşte despre Isus ca fiind „pus moştenitor al tuturor lucrurilor” (Evrei 1,2) şi despre aceia care Îl acceptă ca fiind „împreună moştenitori” cu El (Romani. 8,17).

Să-l omorâm. Chiar în momentul acela Sinedriul căuta mijloace pentru ca să termine cu Isus (vezi Luca 19,47; vezi la Matei 21,23). De repetate ori în lunile recente ei se adunaseră pentru a cerceta mijloacele prin care sa pună capăt lucrării Lui (vezi la Matei 19,3; 20,18), ultimele ocazii fiind Sabatul precedent (vezi DA 563, 564) şi chiar în dimineaţa aceasta (cap. 21,23).

39 Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.

Verset ce nu a fost comentat.

40 Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?”

Va veni. [„Vine“ KJV]. Arendaşii nu îl respectau decât pe proprietar (cf. Ioan.8,41), care vine sa facă o cercetare personala a situaţiei. El vine la ei cu judecata.

41 Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.”

Ei i-au răspuns [„Ei zic”, KJV]. Nu putea sa fie alt răspuns decât cel dat aici. Ordinea în textul grecesc este impresionantă şi poate fi redata: „Ticăloşi, ticălos îi va prăpădi.”

Via. [„Via sa”, KJV]. Vezi la v. 33,43.

42 Isus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi că: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri”?

N-aţi citit niciodată? Vezi la vers 16. printre delegaţii aceştia erau cărturari, a căror datorie era să studieze şi să explice Scripturile ( vezi la v. 16,23 ).

Piatra. Citatul este din Psalmii 118,22.23 şi este identic cu textul din LXX-a. Rabinii înşişi recunoşteau pasajul acesta ca fiind mesianic (vezi DA 597). RSV dezvolta contrastul: „chiar piatra”, etc. În ce priveşte „piatra” ca simbol al lui Hristos vezi la Matei 16,18. În ce priveşte experienţa istorica care formează fundalul pietrei din capul unghiului lepădată, vezi DA 597, 598.

Capul unghiului. Piatra din capul unghiului era o parte foarte importantă a construcţiei, întrucât lega laolaltă cele doua ziduri care se întâlneau la colt. Pentru alte referinţe despre piatra din capul unghiului vezi Fapte 4,11; Efeseni 2,20; 1 Petru 2,7; vezi la Psalmii 118,22; Isaia 28,16.

43 De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.

Împărăţia lui Dumnezeu. Şi anume, în cazul de faţă privilegiul de a fi poporul ales al lui Dumnezeu. În viitor planul lui Dumnezeu de a mântui lumea nu urma să mai fie dependent de naţiunea iudaică, aşa cum o clădire depindea de piatra ei din capul unghiului. În ce priveşte partea lui Israel în planul lui Dumnezeu vezi vol.IV, p.26-33.

Va fi dată neamului. [„Data unei naţiuni“, KJV]. Adică, bisericii creştine (vezi 1 Petru 2,9.10).

Roadele. Vezi la v. 34.

44 Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.”

Va cădea peste piatra aceasta . Adică, se va supune lui Hristos. Acesta era chiar lucrul pe care conducătorii iudei au refuzat să-L facă (vezi la v. 25,27).

Peste care va cădea ea . Şi anume, la judecată. Judecata aceasta urma să cadă în curând asupra naţiunii iudaice şi a conducătorilor ei stricaţi care nu voiau să se pocăiască.

Îl va spulbera. Gr. likmao , „a vântura [pleava din grâu”, „a împrăştia”, sau „a zdrobi în bucatele”. Cuvintele acestea reflectă cu putere gândul din Daniel2,44,45, unde likmao se găseşte în LXX-a (v. 44). Un obiect greu face pulbere ori pe ce cade, iar fragmentele sunt răspândite departe şi împrejur. Acelaşi cuvânt este folosit în LXX-a la Rut 3,2. Expresia „îl va spulbera” „îl va măcina ca pulberea”] ar putea fi redata şi, „îl va sufla ca pleava” sau „îl va împrăştia ca pleava”. Dovezi textuale pot fi citate (cf. p.146) pentru omiterea lui Matei 21,44.

45 După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei

Preoţii cei mai de seama şi Fariseii. Vezi la v. 23.

Au înţeles. Aplicaţia era atât de clară încât nu mai era necesară nici o explicaţie. Fără îndoială conducătorii iudei cunoşteau destul de bine sensul unor astfel de pasaje din VT că alegoria lui Isaia cu privire la vie (cap. 5,1-7) şi diferitele pasaje care se refereau la Mesia ca „piatra” (Psalmii 118,22.23 ; Isaia 28,16; etc.)

46 şi căutau să-L prindă; dar se temeau de noroade, pentru că ele Îl socoteau drept proroc.

Să-L prindă. Adică, să-L aresteze. Aşa cum o vedeau ei, Isus sfida autoritatea lor, iar ei cu greu se puteau înfrâna de a-şi aduce imediat la îndeplinire planurile.

Se temeau de noroade. Sentimentul public era acum puternic în favoarea lui Isus. Fiecare întâlnire pe care El o avea cu conducătorii iudei trebuia să fi micşorat respectul cu care oamenii îi priveau în general pe aceşti eclesiastici stricaţi.

Drept prooroc. Vezi la Matei 21,11; Ioan 7,40.