1 Când s-a făcut ziuă, toţi preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului au ţinut sfat împotriva lui Isus, ca să-L omoare.

Când s-a făcut ziua. [Judecata din timpul zilei înaintea Sinedriului, Matei 27,1 = Marcu 15,1 = Luca 22,66-71. Comentariu major: Luca]. Matei şi Marcu relatează mai deplin judecata din timpul nopţii înaintea Sinedriului, dar menţionează numai pe scurt judecata din timpul zilei. După cum este evident din relatarea lui Luca cu privire la judecata din timpul zilei, procedurile au cuprins practic aceleaşi lucrări ca şi judecata din timpul nopţii în ce priveşte punctele esenţiale.

2 După ce L-au legat, L-au dus şi L-au dat în mâna dregătorului Pilat din Pont.

L-au legat. [Întâia judecată înaintea lui Pilat, Matei 27,2.11-14 = Marcu 15,2-5 = Luca 23,1-5 = Ioan 18,28-38. Comentariu major: Luca şi Ioan]. Isus fusese legat în gradină de slujbaşii care-L arestaseră şi a apărut legat înaintea lui Ana (Ioan 18,12.13.24) . S-ar părea ca la vreun timp oarecare în cursul judecaţii înaintea Sinedriului mâinile Lui fuseseră dezlegate.

L-au dus. Potrivit cu Iosif (Război V 4.2 [143, 144]) clădirea unde se aduna Sinedriul era la colţul de sud-vest al zonei Templului (vezi harta p. 225). De acolo, Isus a fost dus la Pretoriul roman, reşedinţa oficială a lui Pilat. Acesta a fost identificat de unii cu Turnul Antonia, care era imediat la colţul de nord al zonei Templului; alţii, cu fostul palat al lui Irod, la mai puţin de jumătate de mila la vest de zona Templului. Este ştiut că guvernatorii romani de mai târziu au locuit în palatul acesta când erau în Ierusalim (vezi Iosif, Război ii 14.8; 15.5 [301; 328]).

L-au dat. Se pare că întregul Sinedriu L-a însoţit pe Isus la palat (Marcu 15,1; Luca 23,1).

Dregătorului. Gr. hegemon, mai exact tradus procurator. Un hegemon era un roman din ordinul eqvestra numit de către Cezar şi având să-i dea socoteala direct lui. Reşedinţa oficială a procuratorului roman, sau dregătorului [guvernatorului] era la Cezarea. Totuşi, îndeosebi la data marilor sărbători, când erau mii de peregrini în Ierusalim era practica guvernatorului să se mute temporar la Ierusalim pentru a veghea ca nu cumva să aibă loc vreun fel de dezordine. Era totdeauna posibilitatea unei revolte populare contra Romei şi o ocazie ca aceea a Paştelui punea la îndemâna iudeilor un prilej de a porni o insurecţie. Era de aşteptat ca Pilat să confirme sentinţa de moarte şi să-L execute pe Isus (vezi DA 723).

Pilat din Pont. Vezi la Luca 3,1.

3 Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor

Atunci Iuda. [Mărturisirea lui Iuda şi sinuciderea. Matei 27,3-10. Vezi diagrama 9, p. 233]. Iuda s-a înfăţişat pentru a-şi face mărturisirea sa pe când judecata oficială, sau din timpul zilei înaintea Sinedriului se apropia de sfârşit, probabil pe când se dădea verdictul. Iuda sau a văzut că Isus urma să fie condamnat sau a auzit sentinţa pronunţată.

Osândit. Vezi la cap. 26,66.

S-a căit. Gr. metamelomai, literal, a-i părea rău. Pavel foloseşte pe metamelomai cu privire la regretul său pentru faptul că trimisese o mustrare aspra bisericii Corintene (2 Corinteni 7,8). Pocăinţa lui Iuda era asemenea aceleia a lui Esau. Ea consta din remuşcare şi nu era însoţită de o schimbare a gândurilor. În cazul lui Iuda a dus la sinucidere. Nu era vreo schimbare fundamentală de caracter.

Treizeci de arginti. Vezi la cap. 26,15.

4 şi a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?”, i-au răspuns ei. „Treaba ta.”

Am păcătuit. Iuda aşteptase pe deplin ca Isus să Se elibereze din mâna chinuitorilor Săi (vezi DA 721). Descoperirea faptului că Isus nu a făcut lucrul acesta l-a condus pe Iuda la mărturisire. Trădătorul se prezintă ca singurul martor care să dea mărturie de nevinovăţia lui Isus. Despre reglementările iudaice care apărau interesele unui om osândit, vezi Note adiţionale la Capitolul 26, nota 2.

Ce ne pasă nouă? Sinedriul a ignorat cu totul noua mărturie introdusa cu putere în proces de mărturisirea lui Iuda. Mărturia Lui trebuie să fi pus în mare încurcătură pe conducători, a căror complicitate la complot era făcută în felul acesta publică. Era evident că ei îl mituiseră pe Iuda şi fapta aceasta era o încălcare directă a legilor lui Moise (vezi Exod 23,8).

5 Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-a dus de s-a spânzurat.

În Templu. Sinedriul nu se adună în Templul însuşi, ci într-o clădire alipită de Templu (vezi la

v. 2).

S-a spânzurat. Lucrul acesta trebuie să se fi făcut aproape imediat, deoarece aceia care L-au condus pe Isus la Golgota au descoperit trupul zdrobit al lui Iuda alături de drum când ieşeau din cetate (vezi DA 722; cf. Fapte 1,18).

6 Preoţii cei mai de seamă au strâns arginţii şi au zis: „Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templului, fiindcă sunt preţ de sânge.”

Nu este îngăduit. [Nu este legal, KJV]. Restricţia era probabil bazată pe Deuteronom 23,18

Visteria. Gr. korbanas, transliterarea unui cuvânt aramaic însemnând dar. Aşa cum este folosit aici, korbanas înseamnă probabil locul unde erau depozitate darurile.

Preţ de sânge. Preoţii se dădeau înapoi de la punerea celor treizeci de arginţi înapoi în visteria Templului, dar erau nerăbdători sa verse sângele nevinovat pe care îl cumpăraseră cu ei. Ei au dat pe faţă o scrupulozitate asemănătoare când au refuzat să intre în sala de judecată a lui Pilat, ca nu cumva să se întineze şi să nu poată mânca Paştele (Ioan 18,28).

7 Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia „Ţarina olarului” ca loc pentru îngroparea străinilor.

S-au sfătuit. Nu se spune dacă acum sau mai târziu. Un lucru neînsemnat ca acesta probabil a fost amânat până după Paşte.

Ţarina olarului. Numita Acheldama, adică Ogorul sângelui (Fapte 1,19). Ţarina olarului a devenit numele unui loc de îngropăciune pentru săraci şi străini. Nu este cunoscută amplasarea ţarinei.

8 Iată de ce ţarina aceea a fost numită până în ziua de azi: „Ţarina sângelui.”

Ziua de azi. Adică, atunci când Matei scria Evanghelia care-i poarta numele.

9 Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin prorocul Ieremia, care zice: „Au luat cei treizeci de arginţi, preţul Celui preţuit, pe care L-au preţuit unii din fiii lui Israel;

S-a împlinit. Cu privire la sensul în care Matei se referă la profeţiile VT ca fiind împlinite, vezi la cap. 1,22.

Ieremia. Citatul este mai ales din Zaharia 11,13, cu aluzii posibile la Ieremia 18,2-12; 19,1-15; 32,6-9. Pentru comentariul faptului că un citat poate fi derivat de la mai mulţi scriitori ai VT, dar pus în seama celui mai de frunte dintre ei, vezi la Marcu 1,2.

Fii lui Israel. [Fiii lui Israel, KJV]. Literal, [Unii din] fiii lui Israel.

10 şi i-au dat pe „Ţarina olarului”, după cum îmi poruncise Domnul.”

Poruncise. [Rânduise, KJV]. Adică, poruncise sau îndrumase.

11 Isus S-a înfăţişat înaintea dregătorului. Dregătorul L-a întrebat: „Eşti Tu „Împăratul iudeilor”?” „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt.”

Isus S-a înfăţişat [Isus a stat, KJV]. Matei reia naraţiunea începută în v. 2 (vezi comentariul acolo), după ce o întrerupsese pentru a relata ceea ce a făcut Iuda la sfârşitul judecaţii din timpul zilei înaintea Sinedriului (vezi la v. 3). Membrii Sinedriului au refuzat să intre în sala de judecată ca nu cumva să se întineze şi să nu poată fi în stare să mănânce Pastele (Ioan 18,28).

Dregătorul. [Guvernatorul, KJV]. Vezi la v. 2.

Eşti Tu. Cuvântul tradus Tu este în poziţia emfatică, implicând că Pilat nu putea să creadă că o persoană ca Isus putea să fie un revoluţionar turbat, aşa cum lăsaseră iudeii să se înţeleagă în acuzaţiile lor contra lui (Luca 23,2.5.14). Luca (cap. 23,2) relatează o întreită acuzaţie pe care Caifa a proferat-o contra Lui: agitaţie răzvrătitoare, oprirea de a plăti impozitele şi pretenţia la un tron regal. Numai Ioan (cap. 18,28-38) dă o relatare mai mult sau mai puţin extinsa a primei judecaţi înaintea lui Pilat şi substratul pentru întrebarea expusa aici în chip brusc de către scriitorii sinoptici.

Da,... sunt [Tu zici, KJV]. Echivalent cu Da (vezi la cap. 26,64). În tot cursul judecaţii Sale, fie înaintea iudeilor fie înaintea lui Pilat şi a lui Irod, singurele întrebări la care Isus a răspuns au fost acelea care erau legate de mesianitatea Lui. El a pretins că este atât Fiul lui Dumnezeu, cât şi Împăratul iudeilor (Matei 28,63.64; Ioan 18,33-36). Întâia pretenţie a fost considerată blasfemie de către iudei şi a doua un act de trădare al Romei.

12 Dar n-a răspuns nimic la învinuirile preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor.

N-a răspuns nimic. Comparaţi cap. 26,63.

13 Atunci Pilat I-a zis: „N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc ei?”

N-auzi? De la oamenii obişnuiţi s-ar fi aşteptat să-şi apere zgomotos nevinovăţia, fie că erau nevinovaţi sau vinovaţi. Pilat s-a minunat de stăpânirea de sine a lui Isus, deoarece pentru el aceasta era tot pe atât de inexplicabilă, pe cât era de admirabilă. De acum Pilat ştia bine că acuzaţiile contra lui Isus erau cu totul din răutate (vezi Marcu 15,10). Nu era deci nevoie ca Isus să vorbească în propria sa apărare.

14 Isus nu i-a răspuns la niciun cuvânt, aşa că se mira foarte mult dregătorul.

Se mira foarte mult. Vezi la v. 15.

15 La fiecare praznic al Paştilor, dregătorul avea obicei să sloboadă norodului un întemniţat pe care-l voiau ei.

Dregătorul. [Guvernatorul, KJV]. [A doua judecată înaintea lui Pilat. Matei 27,15-31 = Marcu 15,6-19 = Luca 23;13-25 = Ioan 18,39 la 19,16. Comentariu major: Matei şi Ioan. Vezi harta p.225, diagramele 9, 11, p.233, 234.]. Gr. hegemon (vezi la v. 2). Ioan oferă o relatare mai completă şi mai apropiată din punct de vedere cronologic a judecăţii a doua şi finală de cât o fac sinopticii. Fără îndoială, relatarea lui Ioan ar trebui să fie inserată între v. 23 şi 24 din Matei 27, înainte de punctul culminant al judecaţii, aşa cum este relatat în v. 24-26.

Slobozească. [Elibereze, KJV]. Amnistierea deţinuţilor politici la vreme de sărbătoare era o practică de origine păgână (DA 733). Ea era o demonstrare a politicii conciliatorii a Romei faţă de populaţia provinciilor supuse şi era menită să le câştige favoarea.

16 Pe atunci aveau un întemniţat vestit, numit Baraba.

Vestit. Gr. episemos, însemnat, ilustru, notoriu. Aici pare sa fie intenţionat înţelesul din urmă. Baraba era probabil conducătorul sau unul dintre conducătorii unei revolte care avusese loc de curând la Ierusalim. Relatări istorice contemporane arată că revoltele şi insurecţiile erau ceva obişnuit atât în Iudea, cât şi în Galileea.

Baraba. Sunt unele dovezi textuale (cf. p. 146) pentru exprimarea “Isus Baraba. Pilat a oferit poporului alegerea intre un pretins izbăvitor politic (vezi DA 733), care făgăduia izbăvirea de sub tirania Romei şi Mântuitorul lumii, care venise să mântuiască pe oameni de sub tirania păcatului. Ei au preferat supunerea sub conducerea lui Baraba, decât supunerea sub conducerea lui Isus.

17 Când erau adunaţi la un loc, Pilat le-a zis: „Pe care voiţi să vi-l slobod? Pe Baraba sau pe Isus, care Se numeşte Hristos?”

Care se numeşte Hristos. Membrii Sinedriului deja Îl acuzaseră pe Isus înaintea lui Pilat ca pe unul care pretindea a fi “Hristosul, Împăratul (Luca 23,2). Titlul Hristos este de la echivalentul grec al cuvântului ebraic transliterat Mesia (vezi la Matei 1,1). Iudeii din timpul lui Hristos concepeau pe Mesia al profeţiei ca pe un conducător militar destinat să elibereze naţiunea lor din sclavia Romei. Fără îndoială Pilat înţelegea bine semnificaţia titlului Mesia sau Hristos. Oferta de a-L elibera pe Isus lasă să se înţeleagă că, pentru scopul târguielii, Pilat recunoştea pe Isus ca deţinut, probabil vinovat de acuzaţiile prezentate contra Lui şi ca atare era eligibil pentru amnistie pe baza datinii.

18 Căci ştia că din pizmă dăduseră pe Isus în mâinile lui.

Pizmă. [Din invidie, KJV]. Pilat deja ghicise motivele pizmaşe ale Sinedriului şi se poate să fi propus alegerea intre Hristos şi Baraba cu intenţia deliberata de a dovedi atât poporului, cât şi pentru propria sa satisfacţie, nesinceritatea pe care deja o descoperise la conducătorii lor. Iudeii îl acuzaseră pe Hristos că este un răzvrătit contra Romei, dar doreau eliberarea lui Baraba, care era vădit vinovat de rebeliune.

19 Pe când stătea Pilat pe scaun la judecată, nevasta sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu Neprihănitul acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui.”

Nevastă-sa a trimis. Se pare că scrisoarea de la soţia lui Pilat, pe care tradiţia a numit-o Claudia Procla, a sosit imediat înainte ca Pilat să trimită după Baraba (vezi DA 732, 733). Pilat era deja convins de nevinovăţia lui Isus şi avertizarea din partea şotiei sale a oferit o confirmare supranaturală.

În vis. [Intr-un vis, KJV]. Comparaţi visurile date lui Nebucadneţar (vezi la Daniel 2,1) şi magilor care veniseră să Îl vadă pe Isus (vezi la Matei 2,1).

20 Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii au înduplecat noroadele să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L omoare.

Au înduplecat noroadele. Eforturile conducătorilor de a influenţa decizia gloatei nechibzuite au constituit dovada absolută a nesincerităţii acuzaţiilor lor contra lui Isus. Mare parte din sprijinul popular al lui Isus venise din Galileea şi Perea, unde lucrase recent, şi peregrinii din aceste regiuni dormiseră probabil în afara cetăţii şi încă nu intraseră în cetate la ora aceasta timpurie. Un lucru de care se temeau foarte mult conducătorii era o încercare din partea unor asemenea peregrini favorabili ca să-L elibereze pe Isus (vezi la cap. 26,59). Aceşti conducători vicleni intenţionau ca problema să fie rezolvată înainte de a fi făcută o astfel de încercare. Gloata din Ierusalim, pe care Iosif o descrie adesea ca răzvrătită, era cu totul sub stăpânirea conducătorilor religioşi. Pilat anticipa că unii din prietenii lui Isus urmau să vorbească în favoarea deţinutului. Se pare că el nu ştia că mulţimea din faţa scaunului lui de judecată era formată în cea mai mare parte, dacă nu în totalitate, din oameni care erau nefavorabili sau cel puţin indiferenţi faţă de Isus. Pentru motivul acesta, trucul lui Pilat a dat greş, fără îndoială spre marea lui surpriză şi întristare.

Ceară. Literal, sa ceară pentru sine. Conducătorii au propus eliberarea unui om vinovat chiar de crime – fiind un fals Mesia – şi L-au acuzat pe Isus (vezi la v. 16) urgentând condamnarea adevăratului Mesia! Pentru a spune lucrurile altfel, dacă Isus ar fi fost în realitate Mesia politic pe care îl aşteptau şi dacă El S-ar fi făcut împărat al iudeilor şi ar fi condus naţiunea la revolta contra Romei, fără îndoială că ei ar fi alergat cu grămada sub steagul Lui!

21 Dregătorul a luat cuvântul şi le-a zis: „Pe care din amândoi voiţi să vi-l slobod?” „Pe Baraba”, au răspuns ei.

Verset ce nu a fost comentat.

22 Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care Se numeşte Hristos?” „Să fie răstignit!”, i-au răspuns cu toţii.

Ce să fac? Lui Pilat îi lipsea curajul moral de a da verdictul pe care el îl ştia că este drept. Ca şi el, mulţi caută astăzi căi pentru a evita soluţia problemei (vezi la v. 24), dar mai curând sau mai târziu ei trebuie să ia hotărârea lor finală pentru sau contra lui Hristos.

23 Dregătorul a zis: „Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige şi mai tare: „Să fie răstignit!”

Ce rău? Pilat, reprezentând puterea Romei imperiale, discuta chestiunea în contradictoriu cu gloata Ierusalimului! Nu numai atât; el era înfrânt de discuţie. E adevărat, ei nu puteau răspunde la întrebarea lui, deoarece unicul răspuns valabil era că Isus nu făcuse nici un rău. Dar ceea ce le lipsea în logică, ei completau prin gălăgie sălbatică.

Au început să strige şi mai tare. Ca o haită de lupi urlând după prada lor, gloata din Ierusalim literal stăruiau strigând tot mai tare.

Ar trebui să se observe că diferitele incidente relatate în Ioan 19,1-16 se încadrează în naraţiunea aproximativ la punctul acesta (vezi DA 736, 737). Aceste incidente constau din noi încercări din partea lui Pilat de a-L elibera pe Isus.

24 Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: „Eu sunt nevinovat de sângele Neprihănitului acestuia. Treaba voastră!”

Zarvă. [Tumult, KJV]. Gloata ajungea repede sa nu mai poată fi stăpânita şi era în dezvoltare o revoltă, cu privire la care Pilat ar fi avut să dea socoteală superiorilor săi din Roma (cf. Fapte 19,40). Pilat a început să-şi dea seama că fiecare încercare pe care o făcea pentru a asigura consimţământul populaţiei şi al conducătorilor lor de a-L elibera pe Isus servea numai pentru a spori furia lor nejudecată.

Şi-a spălat mâinile. Pentru strategia care în cele din urma a dus la acţiunea lui Pilat, vezi Ioan 19,12-16. Pilat declarase de repetate ori nevinovăţia lui Hristos şi încercase, dacă era cu putinţă, să elibereze pe Isus, şi dacă nu, să se scuture de răspunderea de a pronunţa judecata (Ioan 18,38; etc.). 1) El încercase să-i determine pe iudei să trateze ei înşişi cazul, în cadrul Legii (Ioan 18,31). 2) Trimisese pe Isus la Irod (Luca 23,7). 3) Încercase sa elibereze pe Isus ca pe un deţinut amnistiat de Paşte (Ioan 18,39). 4) Bătuse cu biciul pe Isus în nădejdea de a trezi mila pentru El şi, în felul acesta, să fie scutit de pedeapsa cu moartea (Luca 23,22). Comparaţi cu alte popoare din antichitate, romanii erau cunoscuţi pentru simţul lor ascuţit de dreptate în tratarea persoanelor acuzate, atitudine pe care, fără îndoială, Pilat o împărtăşea. Se ştie despre împăratul Tiberiu că a tratat cu severitate slujbaşii romani care maltratau pe vreunul din supuşii săi. Pilat deja avusese de suferit defavoarea imperiala din cauza tratării iudeilor cu lipsă de consideraţie şi în mod brutal şi, în parte, pentru acelaşi motiv a fost demis cinci ani mai târziu, iar la scurt timp după aceea s-a sinucis (DA 738; cf. Iosif, Antichităţi XVIII 3.2; 4.1.2; etc.). Pilat ezita să se facă neplăcut iudeilor şi, totuşi, dacă ordona executarea lui Isus ştiind că este nevinovat, de asemenea ar fi putut să fie chemat să dea socoteala împăratului.

Spălarea simbolică a mâinilor ca dovada a nevinovatei era ceva binecunoscut la iudei şi în unele cazuri era prescrisă de lege (vezi Deuteronom 21,6.7; cf. Psalmii 26,6; 73,13). Totuşi, oricât de mult ar fi căutat Pilat să fugă de răspunderea pentru moartea lui Isus, vinovăţia lui rămânea.

25 Şi tot norodul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.”

Sângele Lui să fie asupra noastră. Iudeii au primit cu grabă răspunderea pentru moartea lui Isus; şi aproape se părea că se fălesc cu purtarea lor. Apostolii i-au acuzat mai târziu pe conducătorii naţiunii ca ucigaşi ai lui Hristos (Fapte 2,23; 3,14.15; 7,52), iar pe conducători, uitând acceptarea mai timpurie din partea lor a responsabilităţii, acuzaţia aceasta i-a durut Fapte 5,28).

Asupra copiilor noştri. Dumnezeu nu pedepseşte pe copii pentru păcatele lor; totuşi, rezultatele unor decizii rele şi ale unor acţiuni rele au efectul lor natural asupra generaţiilor ulterioare (vezi Exod 20,5; vezi la Ezechiel 18,2). În grozavul asediu al Ierusalimului din anul 70 d.Hr., la o generaţie după crucificare (vezi la Matei 24,15-20), iudeii au suferit rezultatul inevitabil al deciziei lor fatale din ziua când s-au retras din legământ (vezi DA 739) prin declaraţia lor: N-avem alt împărat decât pe Cezarul Ioan 19,15), iar ca popor au suferit fără încetare de atunci aproape 19 secole.

26 Atunci Pilat le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit.

Pe Isus,... a pus să-L bată cu biciul. În v. 26-31, ca adesea în alta parte (vezi p. 191, 192). Matei se abate de la ordinea strict cronologică, scopul său fiind de a completa partea lui Pilat din naraţiune înainte de a se ocupa de aceea a ostaşilor (v. 26; cf. v. 31). Batjocorirea din v. 27-31 a precedat de fapt biciuirea şi predarea pentru crucificare din v. 26,31. Au avut loc doua biciuiri, scopul celei dintâi fiind de a obţine aprobarea gloatei de a-L elibera pe Isus (Luca 23,16.20.22; Ioan 19,1; DA 734, 735), iar al celei de a doua, pedeapsa preliminară la crucificare (Matei 27,26; Marcu 15,15; DA 738; 742). Iosif (Război, ii 14.9 [306]) afirmă că Florus, un guvernator roman ulterior al Iudeii, a bătut cu biciul pe anumiţi locuitori ai Ierusalimului înainte de executarea lor. Pentru o descriere a biciuirii aşa cum era aplicată de către iudei, vezi la Matei 10,17.

L-a dat. Pilat a cedat la cererea ca Isus să fie crucificat şi a dat sentinţa în consecinţă (vezi Luca 23,24). Făcând aşa, Pilat a predat fiecare iota a dreptăţii şi milei conducătorilor însetaţi de sânge şi celor care le urmau.

27 Ostaşii dregătorului au dus pe Isus în pretoriu şi au adunat în jurul Lui toată ceata ostaşilor.

Ostaşii. Adică ostaşii romani, deoarece aceasta avea loc sub imediata jurisdicţie a lui Pilat. Pe atunci era staţionată în Palestina cohorta a doua Italiană.

Pretoriu. [Sala comuna, KJV]. Gr. praitorion, pretoriul (Marcu 15,16; vezi la Matei 27,2). Referirea poate fi la clădirea însăşi sau la curtea alăturată.

28 L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-au îmbrăcat cu o haină stacojie.

L-au dezbrăcat de hainele Lui. Gr. ekduo. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.146) între exprimarea aceasta şi exprimarea enduo, “îmbrăcat.

Stacojie. Gr. kokkine, o substanţă colorantă făcută din corpurile uscate ale unor insecte. Marcu (cap. 15,17), foloseşte “purpura; gr. porphura. Anumite nuanţe de stacojiu şi de purpură din vechime se contopeau aproape imperceptibil una în alta, aşa că era cu putinţă ca doi observatori să folosească cei doi termeni la descrierea culorii. Haina [hlamida], s-ar putea să fi fost o mantie ostăşeasca, poate o haină lepădată purtată mai înainte de Pilat. Ea fusese aruncată pe umerii lui Hristos în imitaţie batjocoritoare a unei hlamide regale.

29 Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap, şi I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi îngenuncheau înaintea Lui, îşi băteau joc de El şi ziceau: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!”

O cunună. Gr. stephanos, în general o coroană de biruitor. Stephanos-ul consta de obicei dintr-o ghirlandă de frunze sau de flori, de felul celor care erau acordate biruitorilor la întrecerile atletice şi în război. Chinuitorii lui Isus nu-şi dădeau seama cât de nimerită era cununa de biruitor, deoarece în cazul acesta, purtătorul, prin moartea Sa a biruit “domniile şi stăpânirile (Coloseni 2,15) şi a câştigat cea mai mare victorie a timpului şi a veşniciei.

Spini. Posibil, un tufiş cu ramuri flexibile şi numeroşi ghimpi ascuţiţi, în mod obişnuit aflat în pârtile mai calde ale Palestinei şi cunoscută tehnic ca Zizyphus spina Christi.

Trestie. Aceasta era o imitaţie a unui sceptru domnesc.

Îngenuncheau. [Îşi plecau genunchiul, KJV]. Pentru a aduce o falsă închinare.

Împăratul iudeilor. O aluzie la acuzaţia pe temeiul căreia Isus a fost condamnat şi executat (vezi la v. 11,37).

30 Şi scuipau asupra Lui şi luau trestia şi-L băteau în cap.

Scuipau asupra Lui. Comparaţi abuzul pe care Isus l-a suferit după judecarea Lui înaintea Sinedriului (vezi cap. 26,67).

31 După ce şi-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească.

L-au dus. [Răstignirea, Matei 27,31b-56 = Marcu 15,20-41 = Luca 23,26-49 = Ioan 19,17-

37. Comentariu major: Matei şi Ioan. Vezi harta p. 225; diagramele 8, 9, p. 232, 233]. Timpul era poate între 8 şi 9 dimineaţa. Pentru amplasarea probabilă a sălii de judecată a lui Pilat, vezi la v. 2. Drumul urmat de la sala de judecată a lui Pilat la Golgota nu este cunoscut, datorită faptului că nu poate fi identificata cu certitudine amplasarea nici a uneia, nici a celeilalte. Moderna Via Dolorosa din Ierusalim este calea tradiţională la cruce. Tradiţia aceasta afirmă că judecata înaintea lui Pilat a avut loc în Turnul Antonia, imediat la nord de zona Templului (vezi Război ii 15.5 [328]) şi că Biserica moderna a Sfântului Mormânt se găseşte pe locul vechii Golgote (vezi la v. 33). Aceasta identificare tradiţionala nu poate fi urmărită mai departe de timpul lui Constantin în secolul al IV-lea. Comparaţi la cap. 26,36; 27,33.

32 Pe când ieşeau afară din cetate, au întâlnit pe un om din Cirene, numit Simon, şi l-au silit să ducă crucea lui Isus.

Cirene. O cetate din Libia, din Africa de nord. În vremurile vechi era o mare colonie de iudei în Cirene. Era o sinagogă în Ierusalim identificată cu cirenieni şi alţii (Fapte 6,9).

Silit. Leşinat din cauza chinurilor lui recente, Isus era neînstare să-Şi poarte crucea, aşa cum cerea datina. Ucenicii lui Isus ar fi putut să se prezinte şi să se ofere să facă lucrul acesta, dar teama îi reţinea de la orice demonstrare de supunere faţă de El. Ce privilegiu a fost pentru Simon să poarte crucea aceea şi astfel să împărtăşească cu Isus suferinţele Lui! Astăzi este privilegiul nostru să purtam crucea lui Isus rămânând credincioşi la principii în faţa nepopularităţii, observaţiilor dispreţuitoare şi a abuzului.

33 Când au ajuns la un loc numit Golgota, care înseamnă: „Locul căpăţânii”,

Golgota. O transliterare a grecescului Golgotha, care la rândul său era o transliterare a aramaicului Golgotha’ (ebr. Gulgoleth ), însemnând “căpăţâna. Vulgata latina reda cuvântul pentru ţeastă drept Calvaria; de unde, numele de Calvar (Luca 23,33). Biserica Sfântului Mormânt, considerata de unii a fi pe locul vechii Golgota, este prea mult în interiorul cetăţii vechi a Ierusalimului, dar s-ar fi putut să fie situată în afara de zidul al doilea al Ierusalimului de pe vremea lui Hristos. Dovadă pentru această amplasare a Golgotei este o tradiţie din secolul al V-lea. Isus a pătimit dincolo de poarta (Evrei 13,12). Locul nu era departe de cetate (Ioan 19,20). Poarta Oilor era considerată ca fiind la colţul de nord-est al cetăţii, nu departe de Templu (vezi la harta, vol. III, p.406), iar Golgota pare să fi fost aproape de poarta aceasta (vezi DA 576). Comparaţi cele de la cap. 26,36; 27,31.

Căpăţânii. Aceasta probabil se referă la forma dealului pe care a avut loc crucificarea şi nu la ţeste omeneşti de care unii şi-au închipuit că zăceau expuse la vedere în locul acela. Aceia care atrag atenţia la formaţiunea asemănătoare unei căpăţâni a unei anumite înălţimi a Ierusalimului modern, la câteva sute de picioare dincolo de zidul de nord, ca identificând locul Golgotei, nu iau de ajuns în seama faptul că vechea suprafaţa a zonei în discuţie a fost probabil foarte mult schimbată în decursul secolelor din cauza intemperiilor şi a schimbărilor făcute de mâna omenească. Încercările de a identifica locul cu un anumit loc cunoscut astăzi sunt cu totul neconcludente.

34 I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; dar, când l-a gustat, n-a vrut să bea.

Vin. [Oţet, KJV]. Dovezi textuale favorizează expresia oinos, vin, în loc de onos, oţet. Potrivit cu Rabi Hisda (c. anul 309 d.Hr.): Când cineva este dus la execuţie, i se dă o cupă cu vin amestecat cu tămâie, pentru a-i amorţi simţurile (Talmud Sanhedrin 43 a, ed. Soncino, p. 279). Obiceiul acesta era menit să calmeze suferinţa celui condamnat la moarte.

Fiere. Marcu (cap. 15,23) afirmă că vinul era amestecat cu smirnă (vezi la Luca 7,37).

N-a vrut să bea. În ce priveşte motivul, vezi DA 746.

35 După ce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei, trăgând la sorţi, pentru ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi.”

L-au răstignit. Aşa cum prezisese (vezi cap. 20,19; 26,2). Actul crucificării a fost săvârşit de către ostaşi romani (Ioan 19,23). Se spune că cei crucificaţi mureau uneori din cauza chinului şi a istovirii după vreo 12 ore, deşi în alte cazuri moartea nu survenea decât după două sau trei zile. Marcu (cap. 15,25) spune că Isus a fost crucificat la ceasul al treilea, după calculul iudaic sau pe la ora 9 a.m.

I-au împărţit hainele. Hainele Lui au fost împărţite în patru parţi, una pentru fiecare ostaş care participase la execuţie; pentru cămaşa Lui au tras la sorţi (Ioan 19,23.24), aşa cum era prezis în Psalmii 22,18.

36 Apoi au şezut jos şi-L păzeau.

Îl păzeau. Adică, au fost de gardă. Autoritatea romană decretase sentinţa cu moartea şi ostaşi romani au executat sentinţa.

37 Şi I-au scris deasupra capului vina: „Acesta este Isus, Împăratul iudeilor.”

Vina. [Acuzaţia Lui, KJV]. Ioan (cap. 19,20) afirmă ca incriminarea lui era scrisă în ebraică (aramaică), limba obişnuită a poporului, greaca, limba ştiinţei şi culturii, şi în latina, limba oficială a Imperiului roman. El afirma de asemenea (v. 19) că redactarea însemnării [titlului] era a lui Pilat. Iudeii au protestat (v.21), pe cât se pare pentru că titlul părea sa fie o insultă pentru naţiunea lor. Pilat, din resentiment faţă de presiunea pe care conducătorii iudei o exercitaseră în proces – până acolo încât să-l ameninţe pe el – a refuzat să o schimbe (v. 22).

Împăratul iudeilor. Ioan (cap. 19,19) fără îndoială da titlul în întregime, în timp ce fiecare dintre sinoptici da o prescurtare (Matei 27,37; Marcu 15,26; Luca 23,38; vezi Note adiţionale la Matei 3, nota 2). Titlul care era şi o acuzaţie, consta din numele condamnatului, locul de reşedinţă şi vina. Iudeii au fost iritaţi de faptul că această acuzaţie constituia o avertizare romană ca orice om care lua poziţia de împărat al iudeilor putea să aştepte o soartă asemănătoare. Aceasta implica supunere perpetuă faţă de Roma, o perspectivă foarte iritantă pentru mândria iudeilor.

38 Împreună cu El au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la dreapta, şi celălalt la stânga Lui.

Tâlhari [Hoţi, KJV]. Gr. lestai , tâlhari, sau briganzi (vezi la cap. 26,55). Crucea lui Isus a fost înălţată în centru, loc rezervat pentru căpetenia unui grup de criminali.

39 Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap

Dădeau din cap. Ca un gest de dispreţ şi batjocura (vezi Psalmii 22,7; 109,25; Isaia 37,22; Ieremia 18,16).

40 şi ziceau: „Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!”

Tu, care strici. Aceasta era o reafirmare a unei acuzaţii proferate împotriva lui Isus de către Sinedriu (cap. 26,61).

Dacă eşti. Aceste cuvinte reamintesc provocarea rostită de Satana când s-a apropiat de Hristos în pustia ispitei (vezi la cap. 4,3). După toate aparenţele, Isus nu putea să fie Fiul lui Dumnezeu. Chiar şi ucenicii Lui pierduseră deplin orice nădejde că El ar putea fi (vezi Luca 24,21; cf. DA 772). Încă o dată, vorbind prin oamenii posedaţi de demoni, Satana îndreaptă săgeata lui cea mai ascuţită înspre credinţa lui Isus în Părintele Său ceresc (vezi DA 733, 746, 760). Această luare în râs pe cruce reflectează întrebarea pusa lui Isus de marele preot înaintea Sinedriului (Matei 26,63).

Fiul lui Dumnezeu. Vezi la Luca 1,35.

41 Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau şi ei joc de El şi ziceau:

Preoţii cei mai de seamă. Membrii din cele trei clase numite aici alcătuiau Sinedriul, dintre care mulţi, pe cât se pare, erau de faţă la răstignirea pentru a fi martori la punctul culminant al complotului lor setos de sânge. Ce oameni pentru a conduce naţiunea! Cât de cruzi, fără inimă şi cu totul lipsiţi de milă şi compătimire erau ei, tresăltând de bucurie la suferinţa victimei lor! Aşa a fost cu conducătorii religioşi apostaţi în cursul Evului mediu; aşa este astăzi în ţările unde persecuţia este în putere.

42 „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El!

Pe alţii i-a mântuit. Isus mântuise pe oameni de boală, de posesiune demonica şi de moarte. Poate că aceia care îşi băteau joc de Isus se gândeau la învierea recenta a lui Lazăr.

Pe Sine nu Se poate mântui. Dacă Isus S-ar fi mântuit acum pe Sine ar fi pierdut puterea de a mântui pe alţii. Planul mântuirii ar fi fost ruinat. Deşi nu ştiau, conducătorii iudei au dat glas unui profund adevăr. Refuzul lui Hristos de a se mântui pe Sine era demonstraţia puternică a iubirii divine (vezi Ioan 15,13). Tocmai pentru că Isus a ales să nu Se mântuiască pe Sine în momentul acela, El poate sa mântuiască pe alţii. Pe cruce, Hristos a dat un exemplu de principiul enunţat în Matei 19,39. În pustia ispitei Isus a fost pus în faţa problemei de a folosi puterea Sa divină pentru beneficiul personal şi a luat hotărârea de a nu face aşa ceva.

Dacă este El. El pretinsese că este (Ioan 18,33-37). Aşa cum anunţa inscripţia de deasupra capului Lui, El fusese condamnat din cauza acestei pretenţii. Dacă nu era în stare să coboare de pe cruce, lăsau vorbitorii să se înţeleagă, aceasta urma să fie dovada că Isus nu era ceea ce pretindea că este şi că merită soarta care venise asupra lui.

Vom crede. Potrivit cu gândirea iudaică, prosperitatea era dovada favorii divine, iar necazul, de dezaprobare divină. Învăţătura exemplificată în experienţa lui Iov nu schimbase filozofia lor cu privire la suferinţă (vezi la Iov 42,5; Psalmii 38,3.9). La diferite momente în cursul lucrării Lui Isus căutase să respingă falsa lor concepţie, dar fără succes (vezi la Marcu 1,40; 2,5; Ioan 9,2). Această concepţie greşită cu privire la suferinţă era o născocire prin care Satana intenţiona să întunece mintea acelora care erau martori la suferinţa lui Isus pe cruce. Pentru iudeul de rând era de neconceput ca Dumnezeu sa permită ca Mesia să sufere aşa cum suferea Isus; de aceea Isus nu putea să fie ceea ce pretindea că este.

43 S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”

S-a încrezut în Dumnezeu. Prin făţarnici vicleni Satana a atacat credinţa lui Hristos în Tatăl Său (vezi la v. 40). Când Isus a trecut prin experienţa din Ghetsemani şi acum când atârna pe cruce, Satana n-a cruţat nici un mijloc, oricât de crud şi fals, de a zgudui încrederea Mântuitorului în iubirea Tatălui Său şi în providenţa Lui atotstăpânitoare. Tocmai iubirea aceasta era cetăţuia tăriei Mântuitorului pentru a răbda şi a victoriei Lui contra săgeţilor arzătoare ale celui rău (vezi DA 119).

Să-L scape. Fără sa-şi dea seama, chinuitorii lui Isus foloseau exact cuvintele profeţiei (Psalmii 22,8).

Iubeşte. [Dacă-L vrea, KJV]. Gr. thelo, aici însemnând, a dori.

A zis: Eu sunt. Vezi la v. 40.

44 Tâlharii care erau răstigniţi împreună cu El, Îi aruncau aceleaşi cuvinte de batjocură.

Tâlharii. Vezi la v. 38. Pentru raportul despre tâlharul pocăit, vezi la Luca 23,40-43.

45 De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara.

Ceasul al şaselea. Adică, amiaza, potrivit cu calculul iudaic. Ceasul al şaselea din Ioan 19,14 este timpul roman, cam pe la 6 a.m. Evanghelia necanonică a lui Petru (sec. V; vezi p. 128 ) spune ca era amiază şi întuneric a venit asupra întregii Iudei. Potrivit cu Marcu 15,25 era cam pe la ceasul al treilea sau 9 a.m. când Isus a fost crucificat. De aceea El fusese până acum pe cruce timp de aproximativ două sau trei ore.

Al nouălea. Cam pe la ora 3 p.m. Întuneric. Acesta era un întuneric supranatural (vezi la Luca 23;45). În nici un caz nu ar fi putut să fie cauzat de o eclipsă a soarelui, deoarece luna era deja plină. Ţara. Nu este evident din cuvintele acestea cât de departe s-a extins întunericul acesta.

46 Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Isus a strigat. În ce priveşte un rezumat al celor şapte declaraţii ale lui Isus pe cruce, vezi la Luca 23,34. Aceasta este singura declaraţie dintre cele şapte relatată de Matei sau de Marcu. Luca şi Ioan prezintă fiecare trei, deşi nu aceleaşi trei.

Eli. Vezi la Psalmii 22;1. Forma Eloi (Marcu 15,34) este o transliterare a echivalentului aramaic al celui ebraic.

47 Unii din cei ce stăteau acolo, când au auzit aceste vorbe, au zis: „Strigă pe Ilie!”

Strigă pe Ilie. Poate că suferinţa şi oboseala făcuseră glasul lui Isus nedistinct. Tradiţia iudaică făcuse din Ilie sfântul patron al oamenilor evlavioşi în ceasul necazului lor cel mai mare (Talmud, Sanhedrin, 109 a, ed. Soncino, p. 747, 748; Shabbath 33b, ed. Soncino, p. 157; Abodah Zarah 17b, 18b, ed. Soncino, p.90, 94).

48 Şi îndată, unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea.

Oţet. Gr. oxos (vezi la v. 34). Oxos era vin devenit acru prin fermentaţie (vezi la Numeri 6,3). Vezi Psalmii 69,21 în ce priveşte o prezicere chiar a acestui incident.

49 Dar ceilalţi ziceau: „Lasă să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască.”

Lasă, să vedem. În derâdere, preoţii propuneau să aştepte pentru a vedea dacă ceea ce ei interpretau greşit a fi chemarea lui Ilie de către Isus va căpăta răspuns prin venirea lui Ilie pentru a alina suferinţa lui Isus sau a-L elibera.

Pot fi citate dovezi textuale (cf. p.146) pentru adăugarea: şi un altul a luat o suliţă şi i-a împuns coasta, şi a ieşit apa şi sânge.

50 Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi Şi-a dat duhul.

Glas tare. Comparaţi Luca 23-46; Psalmii 31,5.

Şi-a dat duhul. Gr. apheken to pneuma, literal, “a scoate respiraţie (vezi la Luca 8,55). Marcu şi Luca foloseau cuvântul ekpneo, literal, “a expira (Marcu 15,37; Luca 23,46).

El a murit biruitor asupra mormântului (Apocalipsa 1,18) şi asupra tuturor puterilor răului (Coloseni 2,15). Deşi simţul prezenţei Tatălui Său se retrăsese, aşa că atunci când atârna pe cruce El nu putea să vadă prin porţile mormântului (DA 753) simţul pierderii favorii Tatălui Său a fost [acum] retras (DA 756). Isus nu a murit în înfrângere. El era pe deplin conştient de triumful care-I aparţinea şi era plin de încredere în ce priveşte propria Sa înviere.

51 Şi îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat,

Perdeaua. Perdeaua care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor (vezi la Exod 26,31-33; 2 Cronici 3,14). Accesul la Sfânta Sfintelor era restrâns la marele preot, iar el putea să intre numai o dată pe an. Sfâşierea perdelei şi lăsarea liberă la vedere a locului până atunci sacrosanct, era semnalul Cerului că serviciul tipic se sfârşise – tipul şi antitipul se întâlniseră. Lucrul acesta a avut loc la ceasul sacrificiului obişnuit de seară, când preotul era gata să junghie mielul arderii de tot zilnice. Timpul era probabil 2,30 după amiaza, sau cam pe la “ceasul al nouălea potrivit cu calculul iudaic (vezi Note adiţionale la capitolul 26, nota 1; cf. DA 756, 757; GC 399).

De sus. Indicând că nu a fost făcută de mâini omeneşti.

52 mormintele s-au deschis, şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat.

Multe trupuri. Numai Matei relatează acest incident legat de răstignirea şi învierea lui Isus. Comparaţi Psalmii 68,18; Efeseni 4,8. Ar trebui s se observe ca, în timp ce mormintele erau deschise la data morţii lui Hristos, sfinţii înviaţi nu s-au înălţat decât după ce S-a înălţat Isus (Matei 27,53). Cât de potrivit era ca Hristos să scoată cu Sine din mormânt câţiva dintre captivii pe care Satana îi ţinea în închisoarea morţii! Martorii aceştia au ieşit cu Isus, au fost făcuţi nemuritori şi mai apoi s-au înălţat la cer (vezi DA 786).

53 Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora.

Verset ce nu a fost comentat.

54 Sutaşul şi cei ce păzeau pe Isus împreună cu el, când au văzut cutremurul de pământ şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte tare şi au zis: „Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”

Sutaşul. Adică, cel cu răspunderea crucificării. Pentru comentariul la cuvântul “sutaş, vezi la Luca 7,2. Potrivit cu tradiţia, numelui acestui sutaş era Petroniu, unii zic Longin (Acta Pilati XVI, 7; Evanghelia lui Petru, Fragmentul 1.31).

Fiul lui Dumnezeu. Textul grec nu prezintă aici nici un articol; de aceea expresia ar fi mai exact tradusă: Al lui Dumnezeu Fiu. Traducerea un Fiu al lui Dumnezeu este oarecum vagă. Vezi Problems în Bible Translations, p. 191, 192; cf. DA 770; vezi la Daniel 7,13; Luca 1,35.

55 Acolo erau şi multe femei care priveau de departe; ele urmaseră pe Isus din Galileea, ca să-I slujească.

Multe femei. Erau numeroase femei ucenice care credeau în Isus, dintre care unele L-au însoţit şi au slujit nevoilor micii grupe (vezi la Luca 8,2.3). Ioan (cap. 19,27) o menţionează şi pe mama lui Isus.

56 Între ele era Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iose, şi mama fiilor lui Zebedei.

Maria Magdalena. Vezi Nota adiţională la Luca 7; vezi la Luca 8,2.

Mama lui Iacov. Posibil, Maria, nevasta lui Cleopa (Ioan 19,25).

Mama fiilor lui Zebedei. Posibil, Salomea din Marcu 15,40 (Matei 20,20).

57 Spre seară, a venit un om bogat din Arimateea, numit Iosif, care era şi el ucenic al lui Isus.

Spre seară. [Când venise seara, KJV]. [Înmormântarea, Matei 27,57-61 = Marcu 15,42-47 = Luca 23,50-56 = Ioan 19,38-42. Comentariu major: Matei şi Marcu. Vezi harta p. 225; diagramele 8, 9, p. 232, 233]. Adică, orele târzii de după amiaza de vineri, ziua crucificării. Isus a murit cam pe la ora 3 p.m. (vezi Marcu 15,34-37) şi soarele a apus pe la 6,30 în anotimpul acesta al anului, la latitudinea Ierusalimului.

Un om bogat. Marcu îl descrie pe Iosif din Arimatea ca pe un sfetnic cu vază al Soborului, care şi el aştepta împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 15,43). Luca adăuga că el era un bărbat bun şi drept, care nu luase parte la sfatul şi hotărârea conducătorilor (Luca 23,50.51). Ioan îl descrie ca fiind ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica iudeilor (Ioan 19,38). Măsurile pentru înhumarea lui Isus, luate de către Iosif din Arimatea, au împlinit prezicerea lui Isaia (cap. 53,9) ca Mesia urma să-şi pună mormântul … cu cel bogat în moarte.

Arimatea. Forma greaca a lui Rama. Erau mai multe oraşe cu numele Rama, dar nu se ştie care trebuie să fie identificat cu Arimatea din NT. Vezi Nota adiţională la 1 Samuel 1.

Iosif. Ioan adăuga că Nicodim (vezi Ioan 3,1; 7,50) era asociat cu Iosif la aranjarea celor pentru îngroparea lui Isus (cap. 19,39).

Ucenic al lui Isus. Atât Iosif, cât şi Nicodim fuseseră intenţionat excluşi de la judecările lui Isus de către Sinedriu, deoarece la ocaziile anterioare ei vorbiseră în favoarea lui Isus şi dejucaseră planurile de a aduce la tăcere pe Mântuitorul (vezi la cap. 26,66; cf. DA 773). Acum ei au păşit curajos în faţă pentru a face ceea ce nici unul din ceilalţi prieteni ai lui Isus nu erau în situaţia de a face. În crucificare, Nicodim vedea împlinirea a ceea ce Isus spusese cu trei ani mai înainte cu privire la înălţarea Fiului Omului (Ioan 3,14.15) şi pentru el scenele vii ale acestei zile constituiau dovada vie a divinităţii lui Hristos (vezi DA 775, 776).

58 El s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Isus. Pilat a poruncit să i-L dea.

S-a dus la Pilat. Nicodim s-a dus să cumpere mirodenii pentru îmbălsămarea trupului lui Isus (vezi la Ioan 19,39.40), probabil în acelaşi timp Iosif s-a dus să îl vadă pe Pilat. Timpul era scurt, întrucât sarcina trebuia împlinită înainte de apusul soarelui (vezi la Matei 27,57). Trebuie să se fi cerut curaj pentru a ieşi în faţă şi a manifesta simpatie pentru un om care fusese condamnat şi executat ca tratator al Romei şi care fusese stigmatizat de cea mai înaltă curte iudaică ca hulitor. Curajul lui Iosif şi al lui Nicodim străluceşte şi mai puternic în contrast cu laşitatea ucenicilor.

A cerut. Cam în acelaşi timp conducătorii iudei au venit la Pilat cu cererea ca trupul lui Isus şi al celor doi tâlhari să fie date jos de pe cruce înainte de Sabat (Ioan 19,31). Legea lui Moise cerea ca trupurile criminalilor spânzuraţi să fie îndepărtate înainte de apusul soarelui (Deuteronom 21,22.23). Ar fi fost considerat ca deosebit de jignitor ca trupurile să rămână pe cruce în timpul Sabatului, mai ales având în vedere faptul că acest Sabat era zi mare (Ioan 19,31.42). Comparaţi Iosif, Război, iv 5.2 (317, 318). În cursul normal al lucrurilor, lui Isus, ca trădător al Romei, i s-ar fi făcut o înmormântare dezonorantă în câmpul rezervat pentru cei mai josnici criminali (vezi DA 773).

Pilat a poruncit. Înainte de a dispune ca Iosif să aibă grijă de trupul lui Isus, Pilat a obţinut de la sutaş confirmarea oficială a morţii Lui (Marcu 15,44.45). Era ceva neobişnuit ca o persoana crucificată să moară în decurs de şase ore. De obicei agonia morţii continua mult mai multe ore, uneori mai multe zile.

59 Iosif a luat trupul, L-a înfăşurat într-o pânză curată de in

Pânza... de în. Comparaţi Marcu 15,46.

60 şi L-a pus într-un mormânt nou, al lui însuşi, pe care-l săpase în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului şi a plecat.

Un mormânt nou al lui însuşi. Luca (cap. 23,53) lămureşte că nimeni nu mai fusese înmormântat în mormântul acela. Faptul că Iosif poseda acest mormânt atât de aproape de Ierusalim sugerează ca Arimatea nu mai era locul lui de reşedinţă. Ea era probabil cetatea lui de naştere, locul unde familia lui poseda pământ.

Săpase. Peşteri naturale şi morminte săpate în stâncă abundă în vecinătatea Ierusalimului. Ele erau locurile obişnuite de îngropăciune în Palestina din vechime. Intrând intr-un mormânt tipic, probabil se găsea o scobitura în pereţii fiecărei laturi, în care erau depuse trupurile. Adesea era o mica încăpere dincolo de partea principală a mormântului unde erau adunate oasele generaţiilor anterioare, pentru a face loc noilor sosiţi la mormânt. Darul generos al lui Iosif, constând dintr-un loc de îngropăciune, a rezolvat o problema pentru care ucenicii nu aveau nici o soluţie.

A prăvălit o piatră mare. Probabil o piatră asemănătoare la formă cu o piatra de moară, aşa fel plasată încât prin rostogolire să intre intr-un locaş pentru a închide uşa mormântului.

61 Maria Magdalena şi cealaltă Marie erau acolo şi şedeau în faţa mormântului.

Maria Magdalena. Adică, Maria sora Martei. (Nota adiţională la Luca 7; cf. DA 558-560, 568). Maria a fost una dintre ultimele persoane care au părăsit mormântul vineri după amiaza, după cum ea a fost cea dintâi care a revenit acolo duminică dimineaţa (Matei 28,1; cf. DA 568, 788 ).

Cealaltă Marie. Probabil, Maria, mama lui Iose (Marcu 15,47) şi a lui Iacob (Marcu 16,1). Pentru comentariul la femeile evlavioase care Îl însoţeau pe Isus şi pe ucenicii Lui şi le slujeau în nevoile lor, vezi la Luca 8,2.3. Cealaltă Marie a fost cu Maria Magdalena la mormânt devreme în dimineaţa învierii (Matei 28,1)

62 A doua zi, care vine după ziua Pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat

A doua zi. [Garda la mormânt, Matei 27,62-66. Vezi harta p. 225; diagrama 9, p. 233]. Incidentul acesta este relatat numai de către Matei, deşi apare şi în Evanghelia necanonică a lui Petru (secţiunile 8-11; vezi p. 128). A doua zi era ziua săptămânală de Sabat (vezi Luca 23,54.56).

Criticii au făcut eforturi elaborate pentru a discredita întâmplarea pe care o relatează aici Matei. Criticii au declarat ca fiind de necrezut faptul că autorităţile iudaice ştiau că Isus prezisese învierea Sa, că ei ar fi mers la Pilat în ziua de Sabat, că Pilat le-ar fi aprobat cererea, că ostaşii romani ar fi conspirat să dea un raport fals, chiar şi pentru mită, şi că ei au fost îngroziţi şi au căzut la pământ când s-a arătat îngerul pentru a rostogoli piatra. De fapt, în măsura în care se întinde raportul sacru, Matei este singura noastră sursa. Dar poate fi atrasă atenţia că atât Pilat, cât şi autorităţile iudaice se găsesc aici acţionând cu totul în conformitate cu rolul lor, iar faptul acesta constituie dovezi interne puternice pentru autenticitatea naraţiunii. Raportul Evangheliei lămureşte că nu erau extreme la care preoţii şi conducătorii să nu recurgă. În plus, adânca lor teama în tot cursul celor doua zile precedente, că nu ar putea izbuti în complotul lor sinistru de a-L distruge pe Isus (vezi Note adiţionale la Matei 26, nota 2), împreună cu bănuiala lor că El era intr-adevăr Mesia, i-ar fi determinat să facă exact lucrul pe care Matei îl pune pe socoteala lor. Pilat cedase cu uşurinţă la cererile lor insistente după sângele lui Isus (vezi Ioan 19,12) şi ei aveau toate motivele să creadă că el se va conforma şi la cererea aceasta. Era vremea Paştelui şi, având în vedere dificultăţile trecute de care avusese parte cu iudeii, fără îndoială că el ar fi mers până la extreme raţionale pentru a-i domoli (vezi la Matei 27,24).

Ziua Pregătirii. [Pregătirea, KJV]. Vezi la Marcu 15,42.

Preoţii cei mai de seamă. vezi la cap. 26,59.

Fariseii. Vezi p. 51, 52.

63 şi i-au zis: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „După trei zile voi învia.”

Ne-am adus aminte. Isus lăsase să se înţeleagă aceasta când a vorbit în public (cap. 12,40) şi a enunţat aceasta şi mai clar, deşi criptic, în răspunsul la o cerere pentru un semn (Ioan 2,19). Se pare că ei au înţeles ce vrea să spună Isus, deşi la judecarea Lui ei erau gata să răstălmăcească cuvintele Lui (vezi la Matei 28,61).

Înşelătorul acela. Sau, “impostor (RSV). Vezi Ioan 7,47. Atât criticii iudei, cât şi cei păgâni ai creştinismului, au adus adesea acuzaţia în decursul secolelor al II-lea şi al III-lea că Isus era un înşelător.

Trei zile. Vezi p. 248-250.

64 Dă poruncă, dar, ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul şi să spună norodului: „A înviat din morţi!” Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.”

A treia zi. Aici (v. 63, 64), termenii după trei zile şi a treia zi sunt evident sinonimi. Vezi p. 249.

Înşelăciunea. [Eroarea, KJV ]. După ei, întâia eroare [înşelăciune] era ideea că Isus era Mesia al profeţiei (vezi la cap. 26,63-66). Eroarea din urma ar fi fost pretenţia că El înviase din morţi.

65 Pilat le-a zis: „Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi.”

O strajă. Gr. koustodia , garda, un cuvânt de împrumut din latină.

Păziţi cum ştiţi. Aceste cuvinte ironice amintesc despre declaraţia lui anterioară: Ce am scris, am scris. Pilat vorbeşte aici după caracterul lui. El îi dispreţuia pe conducătorii iudei şi s-a conformat cererii lor din dispreţ pentru ei. Eforturile autorităţilor iudaice de a împiedica învierea a avut drept rezultat numai o şi mai pozitivă şi mai concludentă dovadă a realităţii acelui mare eveniment.

66 Ei au plecat şi au întărit mormântul, pecetluind piatra şi punând strajă.”

Au întărit mormintele. Despre metodă sigilării, vezi DA 778.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 2 DA 723 3-5 DA 722; EW 172 4 SC 24; 5T 637 11 DA 726 11-31 DA 723-740 17 AA 43; DA 733; TM 38 19 DA 732; EW 173 21, 22 TM 38 22 COL 294 22,23 DA 733 24,25 AA 43; COL 294; DA 738; EW 174 25 DA 739, 785; EW 178, 195, 212; GC 32; SR 256, 424 28-30 EW 170 28-31 1T 241 29 EW 170; 3T 379 31-53 DA 741-757 32 DA 742; EW 575; SR 221 34 EW 177 35 DA 746, 751; SR 223 38 DA 744; EW 176

40 EW 177

40, 41 DA 748

40-43 2T 208

42 AA 25; DA 780; EW 177; GC 630; TM 67

42, 43 GC 643

43 DA 749

45 DA 753; EW 177; SR 226

45,46 4T 374

46 PP 476; SR 225; 1T 138; 2T 209, 210, 212, 215

47 DA 755

48 DA 746

49 DA 755

50 DA 722

51 DA 757, 775; EW 184, 209, 253; PK 699; SR 226; 2T 211

52 DA 756

52,53 DA 785, 786; EW 184, 189, 208

54 DA 770

57, 58 DA 773; SR 227

57-61 EW 180

59-61 DA 774; SR 228

60 DA 769; ML 184

62,63 DA 796

62-66 DA 778

63,64 SR 228

64, 65 EW 181

65,66 SR 229

_______________________