1 Atunci Isus, pe când cuvânta gloatelor şi ucenicilor Săi,

Atunci Isus, pe când cuvânta. [Vaiuri asupra cărturarilor şi Fariseilor, Matei 23,1-39 = Marcu 12,38-40 = Luca 20,45-47. Comentariu major: Matei. Cf. la Luca 11,39-52]. Cu privire la circumstanţele în care a fost ţinută cuvântarea aceasta vezi la cap. 21,23.28.33; 22,1.15.23.34.41. Aceasta a fost probabil marţi, târziu în cursul zilei. Aceasta a fost cea din urma zi de învăţătură în Templu, iar cuvântarea Lui a fost discursul Său public de încheiere. Prin denunţările Sale usturătoare contra cărturarilor şi Fariseilor El a căutat, destul de evident, să sfarâme lanţurile care îi legau pe oameni de tradiţie şi de aceia care o perpetuau. Capitolul 23,1-12 a fost adresat ucenicilor şi oamenilor în general, iar v. 13-33 cărturarilor şi Fariseilor din audienţă. În ultima parte sunt şapte „vaiuri”, sau opt, daca este inclus cel de la v. 14 (vezi la v. 14).

Gloatelor. [„Mulţimii”, KJV]. Publicul, aceia care se adunaseră în curţile Templului.

2 a zis: „Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise.

Cărturarii şi Fariseii. Pentru comentariu vezi p.51, 55, 57.

Şed pe scaunul lui Moise. Şi anume, ca tâlcuitori oficiali ai legii lui Moise.

Mai înainte „scaunul lui Moise” era socotit a fi o expresie figurată comparabilă cu „catedra de istorie” la o universitate de astăzi. Acum, însă, arheologii au descoperit că vechile sinagogi iudaice aveau scaune reale pe care şedeau, fără îndoială, tâlcuitorii Legii. Sinagoga dezgropată la Hamat avea un scaun de piatră aproape de zidul de sud al sinagogii, cu spatele lui câtre „chivot”-ul unde erau păstrate sulurile (vezi p.57). Este probabil ca Isus Se referea la un scaun ca acesta.

3 Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac.

Toate câte vă spun ei. Aici, în cap.23, Isus nu atacă învăţăturile cărturarilor şi Fariseilor – lucru pe care El l-a făcut cu alte ocazii (vezi la Marcu 7,1-13) – ci concentrează atenţia asupra faptului că viaţa lor era incompatibilă cu înalta lor mărturisire de neprihănire.

Să nu faceţi. [„Nu faceţi”, KJV]. În v. 13-33, Isus condamnă în mod specific astfel de lucruri ca sfinţenie superioară afectată, devoţiuni ostentative, iubire după superioritatea în activităţi religioase sau de altă natură şi lăcomie. Noi facem bine dacă examinam propria noastră viaţă, spre a vedea dacă nu sunt urme ale aceloraşi rele ca acelea care au făcut cuvântul „Fariseu” sinonim cu „făţarnic” (vezi la Luca 18,9-14).

Ei zic, dar nu fac. Sau, „ei predică, dar nu pun în practică”. (RSV). Vezi la cap. 7,21-23. A zice fără a face este ceea ce face pe un om sa fie făţarnic (vezi la cap. 6,2; 7,5). Cărturarii şi Fariseii declarau loialitate absolută fata de Scripturi, dar nu practicau principiile expuse acolo. Faptele lor bune constau dintr-o meticuloasă atenţie faţă de ceremonie şi cerinţele rituale şi nu faţă de „cele mai însemnate lucruri din Lege” (vezi la cap. 9,13 ; 22,36 ; 23,23). Comparaţi învăţătura din blestemarea smochinului (vezi la Marcu 11,12-14.20-22) şi din exemplul fiului care a spus: „’Mă duc, doamne!’ Şi nu s-a dus” (Matei 21,30).

4 Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte.

Leagă sarcini grele. Cărturarii şi Fariseii erau nişte supraveghetori riguroşi, dar nu purtători de putere. Aceste „sarcini grele” nu făceau parte din legile lui Moise, ci din tradiţia rabinică (vezi la Marcu 7,1-13).

Cu anevoie de purtat. [„Dureroase”, KJV]. Aceste cereri rabinice n-au adus decât necaz şi descurajare celor care au încercat să le împlinească. Nu era absolut nimic în legile lui Dumnezeu care să aducă durere sau oboseală. Lucrul acesta era adevărat numai cu privire la amănunţitele cerinţe exagerate ale legilor făcute de oameni. Comparaţi cap. 11,28-30.

5 Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi;

Să fie văzuţi de oameni. Ei păreau să uite că Dumnezeu priveşte la inima şi că dacă urma să le cerceteze inima, El n-ar fi găsit nimic acolo care să-i recomande ca fii ascultători. Ascultarea lor era purtată mai ales la suprafaţa, ca o manta (vezi la cap. 25,26). Conduita lor era reglementată de ceea ce ei anticipau că ar gândi oamenii despre ei, mai mult decât de iubirea pentru Dumnezeu (cf. 2 Corinteni 5,14). Pentru comentarii în plus asupra acestui tip de religie, vezi la Matei 6,1-8. Filacteriile. Gr. phulakteria , de la un cuvânt care înseamn㠄a veghea”, „a păzi”, de unde „o paza”. Ideea purtării de filacterii era bazata pe o interpretare a textului din Deuteronom 6,8. Pentru o descriere a filacteriilor şi a felului în care se purtau, vezi la Exod 13,9. Pentru mulţi filacteria devenise fără îndoială un simplu farmec protector, în mare măsură la fel cum evreii din vechime ajunseseră să privească chivotul legământului (vezi la 1 Samuel 4,3). Iudeii evlavioşi de pe vremea lui Hristos purtau filacteriile la ocaziile zilnice de rugăciune, dar rabinii recomandau ca ele sa fie purtate toată ziua, în fiecare zi, cu excepţia Sabatelor şi a zilelor de sărbătoare. Talmudul din Ierusalim vorbeşte de „Farisei-umerari care poartă toată împlinirea din partea lor a poruncilor pe umerii lor” ( Berakoth 9.14 b, 40, citat în Strack şi Bidlerbeck, Komentar zum Neuen Testament, vol. 1, p.914 )

Poalele veşmintelor. [„Bordura”, KJV; „Ciucurii de pe poale”, G. Gal.]. Gr. kraspeda, aici „ciucuri”, „franjuri”. Pentru o descriere a ”bordurilor” sau „ciucurilor” la care se face referire, vezi la Marcu 5,27. A le „largi” ar însemna a le face mai bătătoare la ochi şi, întrucât veşmântul la care se purtau aceşti „ciucuri”, sau aceste podoabe era folosit pentru scopuri religioase, aceasta era menită să atragă atenţia la cel care-l purta ca fiind evlavios peste măsura cerută de lege şi mai mult decât oamenii obişnuiţi. Legea iudaică specifică numai măsurile minime. Folosirea ciucurilor era întemeiată pe Numeri 15,38-40 şi Deuteronom 22,12 (cf. la Marcu 12,38)

6 umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi;

Locurile dintâi. [„Locurile cele mai de sus”, KJV; „În capul mesei”, G.Gal.].

Mai degrabă, „poziţii de onoare” (vezi DA 613; cf. Iacob 2,2-4). Pentru comentariul la obiceiul de a căuta locurile de onoare la ospeţe vezi la Luca 14,7-14.

Două zile mai târziu, la ultima cina, cei doisprezece se certau cu privire la o situaţie asemănătoare (Luca 22,24; DA 644, 645).

Scaunele dintâi. Pe vremuri „făţarnicii” alegeau să şadă în frunte, unde puteau fi văzuţi; astăzi preferă locurile din spate. Sinagogile din vechime nu erau prevăzute de obicei cu „scaune” pentru adunare, care, în general vorbind, sau şedea pe podea, sau stătea în picioare. Uneori erau aşezate bănci de-a lungul pereţilor. „Scaunele” – rezervate pentru prezbiteri – erau de obicei în faţă, privind spre adunare. Cel care ţinea predica şedea pe unul din aceste scaune (vezi p.57; vezi la Matei 23,2). Locurile de cinste la sinagogă erau de obicei atribuite pe baza felului în care erau văzuţi în localitate.

7 le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică: „Rabi! Rabi!”

Piete. Vezi la Matei 11,16; Marcu 7,4.

Rabi. Literal, „cel mare al meu”, „învăţătorul meu” sau „domnul meu”. Mai târziu, pronumele personal şi-a pierdut forţa. Acest titlu onorific pentru învăţătorii Legii n-a fost probabil mult timp în uz. Termenul rab pentru învăţător este găsit încă în 110 î.Hr., în gura lui Iosua b. Perahah (Mişna Aboth 1.6; ed. Soncino a Talmudului, p.5). Titlul „rabi” distingea pe un om ca fiind învăţat în Legea lui Moise şi lăsa să se înţeleagă că interpretarea datoriilor religioase prescrise în ea era obligatorie sau infailibilă. Aceasta tindea sa pună autoritatea omenească în locul cuvântului expres al lui Dumnezeu. Isus îi sfătuia pe urmaşii Săi să nu privească la oameni, ci la Dumnezeu şi la voia Lui expusă în Scripturi. Sfatul acesta nu are nici o legătură cu folosirea unor titluri ca „doctor” sau „profesor” din instituţiile şcolare de azi, deşi s-ar aplica la titluri ca „reverend”, „sfinţia sa”, etc. care implică tot ceea ce implica şi „rabi” pe vremea lui Hristos.

8 Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi.

Să nu vă numiţi. „Voi” este emfatic în textul grec. Probabil un indemn către ucenici. Ei nu trebuiau să ia un rol autoritar în chestiuni de teologie.

Dascălul. Literal, „Învăţător”.

Hristos. Dovezi textuale favorizează (cf. p.146) omiterea acestor cuvinte.

Voi sunteţi fraţi. Aceia care Îl urmau pe Hristos trebuiau să se considere pe ei ca fiind egali. Nici unul nu trebuia să exercite autoritate asupra altuia şi, cu siguranţă, nu în chestiuni de conştiinţă.

9 Şi „Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri.

Tată. Un titlu aplicat adesea patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacob (vezi Ioan 7,22; 8,53; etc.) şi în general oamenilor de valoare din generaţiile trecute. Atât pentru Ilie, cât şi pentru Elisei s-a folosit titlul de „părinte” (2 Regi 2,12; 6,21). Un tractat din Mişna ( vezi p.99 ) este numit Aboth, „parintii”. Cuvântul aramaic abba, „tată”, apare netradus în Marcu 14,36; Romani 8,15; Galateni 4,6. Aici Isus pare să se refere la o folosire tehnică a termenului, comparabil în implicaţiile lui cu „rabi” (vezi la Matei 23,7-8).

10 Să nu vă numiţi „Dascăli”; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul.

Învăţători. Gr. kathegetai, „învăţători” cuvântul grec modern pentru „profesori”.

Hristosul. [„Şi anume Hristos”, KJV]. Literal, „Hristosul” (vezi la cap. 1,1).

11 Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru.

Cel mai mare. [„Cel care este cel mai mare”, KJV]. Vezi la Matei 20,26; Marcu 9,35; Luca 9,48; vezi DA 613.

12 Oricine se va înălţa va fi smerit; şi oricine se va smeri va fi înălţat.

Se înalţă. Vezi la Matei 11,29 ; 20,26 ; Luca 14,11; 18,14. Aceasta pare sa fi fost o zicală favorită pentru Isus, una pe care o repetă mai des, poate, decât pe oricare alta. O enunţare paralelă din Talmudul de la Ierusalim (Erubin 13b, 35) zice: „Dumnezeu vă înălţa pe acela care se smereşte pe sine, Dumnezeu va smeri pe acela care se înalţă pe sine” (vezi Nota adiţională la capitolul 7).

13 Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre.

Vai. Gr. onai, o exclamaţie de durere şi de denunţare (vezi la cap. 11,21). Cele şapte vaiuri (opt daca e inclus cel din cap. 23,14; vezi la v. 14), ilustrează observaţiile făcute în v. 3-5 cu privire la cărturari şi Farisei. Cu privire la scopul lui Isus în exprimarea acestor denunţări usturătoare a conducătorilor religioşi ai naţiunii vezi la v. 1.

Făţarnici. Vezi la cap. 6,2; 7,5. Epitetul apare de şapte ori în cap. 23,13-29.

Închideţi oamenilor Împărăţia. În primul rând, împărăţia harului divin, dar cândva şi împărăţia slavei divine (vezi la cap. 4,17; 5,2). Cărturarii şi Fariseii făcuseră aproape cu neputinţa ca oamenii sinceri la inima să găsească drumul ce duce la mântuire, mai întâi, făcând religia o povara de nesuferit (cap. 23,4) şi al doilea, prin propriul lor exemplu făţarnic (v. 3). În loc de a ilumina calea mântuirii, tradiţia rabinica o întuneca în aşa fel incit, în cel mai bun caz, oamenii nu puteau decât sa-şi bâjbâie calea, ca într-o ceaţă densă (vezi la Marcu 7,5-13).

Nici voi nu intraţi. Felul lor făţarnic de viaţă le-ar pune o stavilă la intrare.

Nu-i lăsaţi. Adică, nu le îngăduie. Era ca şi cum cărturarii şi Fariseii stăteau în afara porţii (vezi la cap. 7,13.14) pentru a nu-i lăsa pe oameni să intre şi, ca şi cum, după ce au bătut în cuie şi au baricadat uşa, au aruncat cheia, hotărâţi ca nimeni să nu intre. Ei erau atât de exclusivişti încât să gândească că împăraţia cerului era un fel de club particular în care numai oameni care corespundeau standardelor lor şi-ar putea asigura admiterea.

14 Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă.

Mâncaţi casele văduvelor. Dovezi textuale atestă (cf. p.146) omiterea v. 14. Afirmaţia este necontestată în Marcu 12,40. Fariseii convingeau văduvele bogate să-şi doneze averea Templului şi apoi o întrebuinţau pentru folosul lor personal (DA 614). Se presupune că văduvele erau protejate de lege (Exod 22,22), dar faptul acesta nu-i împiedica pe Fariseii hrăpăreţi (cf. Isaia 10,2). Pentru comentariul asupra unui alt mijloc menit să legalizeze jefuirea bătrânilor, vezi la Marcu 7,11-13.

De ochii lumii. Vezi la v. 5.

Rugăciuni lungi. Vezi la cap. 6,7.

O mai mare osânda. Pentru că erau conducători, faptele lor rele erau mai vrednice de mustrat decât aceleaşi fapte când erau comise de către oameni de rând. Ca învăţători ai Legii, purtarea lor era cu atât mai mult supusă cenzurii, decât aceea a păcătoşilor de rând. În primul rând, ei cunoşteau Legea mult mai deplin şi, în al doilea rând, exemplul lor rău urma să fie privit de către alţii ca justificând propriile lor fapte rele.

15 Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.

Vai. Vezi la v. 13.

Ca să faceţi un tovarăş de credinţă. [„Ca să faceţi un prozelit”, KJV; G.Gal.]. Cu privire la influenţa extensivă a iudeilor şi a religiei lor în Imperiul roman pe vremea lui Hristos, vezi p.61,62. Relatări din vechime dau la iveala faptul că erau mii de convertiţi la credinţa iudaica. Unii dintre aceştia au devenit iudei şi şi-au rânduit viata în armonie cu toate cerinţele ceremoniale ale iudaismului. Ei erau mai întâi instruiţi pe deplin, apoi botezaţi şi li se cerea să aducă jertfa la Templul din Ierusalim. Toţi bărbaţii erau circumcişi ca semn al primirii legământului abraamic (vezi la Geneza 17,10-12). Un număr mult mai mare credea în Dumnezeul adevărat şi I se închinau, dar fără să practice ritualurile iudaismului. Aceştia erau cunoscuţi ca „prozeliţi ai porţii” sau „temători de Dumnezeu” .

De două ori mai rău. Un convertit entuziast devenea, daca era cu putinţă, şi mai bigot decât Fariseii. A fi „un fiu al gheenei” [„un fiu al iadului”] înseamnă a fi pregătit pentru „gheena” [„iad”] (Gr. geenna, vezi la cap. 5,22 ) şi menit, din cauza aceasta, pentru ea. În contrast, a fi „copil al împărăţiei” înseamnă a fi de un caracter potrivit pentru împărăţie şi, în felul acesta, destinaţi pentru ea.

16 Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: „Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui.”

Povăţuitori orbi. [„Călăuzitori orbi”, KJV]. Isus se refera, natural la orbirea spirituală (vezi la Ioan 9,39-41). Iudeii se făleau că erau călăuzitori ai Neamurilor oarbe (Romani. 2,19 ); de fapt, ei se duceau foarte departe pentru a câştiga prozeliţi (Matei 23,15). Dar ca un om orb să-şi asume rolul de a călăuzi pe alţii care sunt orbi este culmea nebuniei. Isus căuta imediat să ilustreze ceea ce El înţelege prin orbire spirituală (v. 16-24). Secţiunea aceasta a incriminării de către Isus a conducătorilor iudei este mai lunga decât oricare dintre cele relatate în cap. 23. El ar părea deci că pune accent asupra acestui aspect al făţărniciei lor.

Unicul leac pentru orbirea spirituală este „alifia pentru ochi” spirituală (Apocalipsa 3,18), dar ei au refuzat să o cumpere de la singurul Negustor care o oferea spre vânzare. În aceasta este o sobră avertizare pentru biserica de azi.

Jură . Vezi la cap. 5,33-37.

Nu este nimic. Aceasta este cea dintâi ilustrare a orbirii spirituale a cărturarilor şi a Fariseilor. Poate raţionamentul din spatele distincţiei menţionate aici este că, pentru a fi obligatoriu, un jurământ trebuie să fie particular. De pildă, potrivit Talmudului (Nedarim 14b, ed. Soncino, p.38): „Dacă cineva face o făgăduinţă solemnă pe Tora, cuvintele lui sunt fără efect; dar dacă este făcut pe ceea ce este scris în ea, făgăduinţa lui este obligatorie; iar dacă este făcut pe ea şi pe ceea ce este scris în ea, făgăduinţa lui este obligatorie”. Notaţi expresia „sunt fără efect” şi comparaţi expresia lui Isus ”nu este nimic”.

Este legat. [„Este datornic”, KJV]. „Este legat de jurământul lui” de a împlini ceea ce a făgăduit sau de a accepta răspunderea pentru care a fost pus sub jurământ.

17 Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul?

Nebuni. Gr. moroi, „cei nebuni”. Comparaţi avertizarea din cap. 5,22 (vezi comentariile de acolo), contra folosirii pripite a cuvântului acestuia. Evident, în Matei Isus a osândit motivele care uneori au determinat folosirea cuvântului şi nu folosirea cuvântului însuşi. În Predica de pe munte Isus S-a ocupat cu motivele şi nu cu faptele externe ca atare. El nu Se adresa cu mânie cărturarilor şi Fariseilor, ci numai expunea faptele.

Sfinţeşte. Adică, îl face sfânt. Aurul era sfânt numai datorită faptului că era aurul Templului.

18 „Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui.”

Jură cineva pe altar. Vezi la v. 16,17, unde este implicat acelaşi principiu.

19 Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul?

Nebuni. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.146) ‚între includerea sau omiterea acestor cuvinte.

20 Deci cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui;

Verset ce nu a fost comentat.

21 cine jură pe Templu jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el;

Verset ce nu a fost comentat.

22 şi cine jură pe cer jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el.

Jură pe cer. Vezi la v. 16,17 unde se aplică acelaşi principiu. Cerul însuşi şi tronul lui Dumnezeu de acolo sunt sfinte numai datorită prezenţei lui Dumnezeu.

23 Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.

Voi daţi zeciuială. Zeciuirea era o parte integrantă din Lege (vezi la Levitic 27,30; Deuteronom 14,22). Grija scrupuloasă cu care iudeii evlavioşi dădeau zecimea era reflectată în Mişna: „Tot ceea ce este [considerat] hrana şi este păstrată şi creste din pământ, este supusa zeciuirii”. Şi ei au făcut o altă regulă [cu privire la zecime]: „Tot ce este considerat hrană, atât la începutul, cât şi la sfârşitul [creşterii ei], chiar dacă o reţine de la folosire aşa încât să facă în stare sporirea cantităţii de hrană, este supusă [zecimii], dacă [este culeasă] în stadiile ei mai timpurii sau mai târzii [de coacere].... Când ajung roadele să fie supuse zecimii? Smochinele, de la data când sunt numite bohal, strugurii cultivaţi sau sălbatici în primele stadii ale coacerii, fragi şi dude după ce devin roşii, etc.” (Ma’aseroth 1.1,2, ed. Soncino a Talmudului, p. 255, 256).

Izmă. În Mişna, planta aceasta nu este menţionată ca fiind supusă zeciuirii. Ea era zeciuita de către iudeii scrupuloşi, fără îndoială ca dovadă a profundului lor respect pentru legea zeciuirii.

Mărar [„Anason”, KJV]. Sau, „mărar”. Mărarul este amintit în Mişna (Ma’aseroth 4.5, ed. Soncino a Talmudului, p. 274) ca fiind supus zeciuirii. Toate părţile plantei urmau să fie zeciuite – seminţele, planta, păstăile – de fapt, totul cu excepţia rădăcinilor.

Chimen. [„Chimion”, KJV]. O plantă cultivată, ale cărei seminţe aromate erau consumate drept condiment sau ca aperitiv cu hrana (vezi Isaia 28,25.27). Seminţele de chimion sunt asemănătoare cu seminţele de chimen, dar mai puţin plăcute la gust şi mai puţin nutritive. Toate cele trei plante menţionate aici erau folosite la pregătitul alimentelor şi ultimele două erau apreciate pentru proprietăţile lor medicinale. Vezi la Isaia 28,25.

Lăsaţi nefăcute. [„Aţi omis”, KJV]. Sau, „aţi neglijat”. Aceasta era asemănătoare cu acuzaţia pe care conducătorii iudei o aduseseră împotriva lui Hristos (vezi la cap. 5,17-20).

Cele mai însemnate. [„Cele mai grele”, KJV]. Cărturarii înşişi făcuseră un aranjament elaborat şi artificial al legilor iudaismului, catalogându-le ca fiind de mai mare sau mai mica importanta (vezi la cap. 22,36). În ce priveşte comentariul lui Isus asupra problemei că unele porunci sunt de mai mare importanţă decât altele, vezi la cap. 5,17-20. Cărturarii şi Fariseii dădeau o mare însemnătate rânduielilor făcute de oameni şi formelor exterioare ale ţinerii Legii (vezi la Marcu 7,3-13), dar uitau aproape cu totul adevăratul spirit al Legii însăşi – iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni (vezi la Matei 22,37.39). În Predica de pe munte, Isus căutase sa restatornicească spiritul în locul ţinerii literei Legii de către oameni (vezi la cap. 5,17-22).

Dreptatea. [„Judecata”, KJV; G.Gal.]. Gr. krisis, aici folosit probabil cu interesul de „drept”, în sensul de neprihănire. Cu privire la importanţa milei ca factor conducător în relaţiile dintre oameni, vezi la cap. 9,13. Pentru însemnătatea credinţei, vezi la Habacuc 2,4.

Acestea. Adică, lucrurile mai puţin însemnate care adesea constau mai ales din forma exterioară. Isus aici aproba aducerea zecimii. Nici El şi nici vreunul dintre scriitorii NT nu slăbesc nici în cea mai mică măsura obligaţia. Isus clarifică faptul că El nu era contra zeciuirii ca atare, ci contra spiritului făţarnic al cărturarului şi al Fariseului, a căror religie consta din ţinerea cu stricteţe a formelor Legii.

Acelea. Adică, „lucrurile mai însemnate [„mai grele”] ale legii”, pe care cărturarul şi Fariseul le neglijaseră.

24 Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!

Povăţuitori orbi. [„Călăuzitori orbi”, KJV]. Vezi la v. 16.

Strecuraţi. Gr. diulizo , „a strecura” ca printr-o sită. Propoziţia ar trebui să fie citită, literal, „strecuraţi ţânţarul”, adică din apa de băut (DA 617). Aici Isus mustra din nou pe cărturari şi pe Farisei pentru nepăsare când este vorba de lucruri care sunt cu adevărat importante. Atât ţânţarul, cât şi cămila erau necurate potrivit cu legea levitică (vezi la Levitic 11,4.22.23). Precauţiile elaborate luate contra înghiţirii celor mai mărunte forme de viaţă de animale (necurate), în timp ce se da pe gât unul dintre cele mai mari animale necurate, cămila, sunt puse alături în una dintre cele mai impresionante figuri hiperbolice pentru care învăţătura lui Hristos era vestită (cf. la Matei 19,24).

25 Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare.

Partea de afară a paharului. Isus Se refera aici nu la obiceiurile Fariseilor cu privire la uneltele gospodăreşti, la folosirea cărora iudeii exercitau grija scrupuloasă, ci la Fariseii înşişi. În ce priveşte paharele reale, Fariseii aveau aceeaşi grija de partea dinăuntru ca şi de cea din afară. Dificultatea era că ei nu aplicau acelaşi principiu la viaţa lor. Ei trăiau pentru „a fi văzuţi de oameni” (vezi la v. 5), părând ca uită complet faptul că Dumnezeu putea să le vadă inima şi cunoştea perfect de bine motivele făţarnice care determinau evlavia lor exterioară scrupuloasă. Comparaţi Marcu 7,18-23.

Blidului. [„Strachina”, KJV]. Gr. paropsis, o farfurie pe care se serveau delicatese.

De răpire şi de necumpătare. Cuvintele astfel traduse indic㠄jaf” şi „răpire” pe de o parte, şi „necumpătare” şi „lipsa de stăpânire de sine” pe de alta. Hristos ilustrează aici cum cărturarii şi Fariseii dădeau greş în „lucrurile cele mai însemnate ale Legii” (v. 23).

26 Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată.

Curăţi mai întâi . Curăţirea efectivă trebuie să înceapă înăuntru (vezi la Marcu 7,3-18; Luca 11,41).

27 Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie.

Vai de voi. [„Vai vouă”, KJV]. Vezi la v. 13.

Morminte văruite. Potrivit cu legea rituală, o formă extremă de întinare era contactul cu moartea. Preoţii, de pildă, nu trebuiau să se „spurce” prin contactul cu moartea, cu excepţia cazului rudelor apropiate (Levitic 21,1-4), dar şi acest privilegiu era tăgăduit marelui preot (v. 10,11). Potrivit cu Mişna, era obiceiul de a se vărui mormintele la 15 Adar, cu o luna înainte de Paşte, pentru ca preoţii şi nazireii să poată evita întinarea prin atingerea involuntară de morminte (Shekalim 1.1, ed. Soncino a Talmudului, p.1). Pentru procedura cerută în caz de întinare ceremonială pricinuită de atingerea de un mort, vezi Numeri 19,11-22. Comparaţi Fapte 23,3; vezi la Luca 11,44.

28 Tot aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.

Vă arătaţi neprihăniţi. [„Va arătaţi drepţi”, KJV]. Vezi la v. 3,50.

Pe dinăuntru. Pentru comentariul lui Hristos cu privire la importanţa corectitudinii interioare, vezi la cap. 5,22.28.

29 Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi

Zidiţi mormintele. Martirii unei generaţii devin adesea eroii celei următoare. În timp ce profeţii erau în viaţă era ceva popular să se arunce cu pietre în ei; dar, după ce fuseseră morţi pentru un timp, a ajuns ceva popular să li se ridice monumente de piatră elaborate pentru a-i comemora. Iudeii nu puteau onora pe profeţii în viaţă fără a le primi soliile, dar era un lucru simplu de a-i onora pe profeţii morţi fără a face aşa ceva.

30 şi ziceţi: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.”

Dacă am fi trăit. [„Dacă am fi fost”, KJV]. Fiecare generaţie tinde să se laude că este mai înţeleaptă şi mai tolerantă decât generaţiile de mai înainte. Noi înşine putem găsi satisfacţia gândind că n-am fi asemenea cărturarilor şi Fariseilor, uitând faptul că gândind aşa ajungem ca ei (vezi la Luca 18,11). Lumina sporită aduce asupra oamenilor răspunderi mai mari. Profeţii vremurilor de mai înainte suferiseră din cauza că atacaseră crezurile, standardele şi acţiunile contemporanilor lor. Dacă profeţii aceia ar fi fost în viaţă astăzi, ar fi prezentat aceleaşi solii de demascare a păcatului şi aceste solii ar fi întimpinat aceeaşi nepăsare împietrita şi ar fi provocat aceleaşi încercări de a aduce la tăcere pe profeţii care le făceau cunoscute.

31 Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci.

Despre voi înşivă. Ei se făceau răspunzători de lumina adevărului care se revărsase din soliile profeţilor, care, deşi morţi, totuşi vorbeau.

32 Voi, dar, umpleţi măsura părinţilor voştri!

Umpleţi. „Voi” este emfatic în textul grec. Paharul vinovăţiei naţiunii iudaice era aproape plin şi faptele oamenilor din generaţia lui Hristos, îndeosebi respingerea din partea lor a lui Hristos ca Mesia (vezi la Ioan 19,15), urmau să umple paharul acela până la a da pe deasupra (vezi vol. IV, p.32, 33). După cum vina Babilonului a ajuns la limitele răbdării divine în noaptea ospăţului lui Belşaţar, tot aşa aceea a lui Israel ca naţiune a trecut hotarele harului divin în lepădarea şi crucificarea lui Isus.

33 Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?

Pui de năpârci. Vezi la cap. 3,7 ; 12,34.

Cum veţi scăpa? Vezi la Evrei 2,3.

Pedeapsa. Sau, „sentinţa”.

Gheenei. [„Iadului”, KJV]. Gr. geena (vezi la cap. 5,22). Ei erau martori contra lor înşişi (cap. 23,31). Dacă admiteau vina cum puteau ei nădăjdui să scape?

34 De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate;

Trimet. Comparaţi Luca 11,49.

Înţelepţi. Oameni care înţelegeau soliile profeţiilor şi căutau să aplice la viaţa naţiunii principiile expuse acolo. Aceştia erau oameni „cari se pricepeau în înţelegerea vremurilor” şi care „ştiau ce trebuie să facă Israel” (1 Cronici 12,32) în lumina adevărului revelat. Pentru înţelesul „înţelepciunii” în contradicţie cu „înţelegere” şi „cunoaştere”, vezi la Proverbele. 1,2. „Înţelepţii” erau sfetnici siguri, oameni cu judecată, în a căror conducere se putea avea încredere. Ei nu erau conducători „orbi” de felul cărturarilor şi Fariseilor (vezi la Matei 23,16.17).

Omorî şi răstigni. Ştefan a căzut pentru a satisface pofta cărturarilor şi Fariseilor după sângele acelora care vorbeau pentru Dumnezeu (Fapte 7,59). Ciuda iudeilor a fost ceea ce a dus la rearestarea lui Pavel şi executarea lui (vezi 2 Timotei 4,6-8; AA 489, 597). Ar trebui să fie notat că răstignirea era un mod de executare roman, nu unul iudaic.

Bate. Cu privire la obiceiul biciuirii în sinagogă, vezi la cap. 10,17. Pavel a fost biciuit de cinci ori (2 Corinteni 11,24).

Prigoni. Vezi la cap. 5,10-12 ; 10,17.18.23. Pentru cazurile de persecuţie, vezi Fapte 13,50; 14,5.6.19.20; 26,11; etc.

35 ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar.

Ca să vină asupra voastră. Aceasta nu înseamnă că oamenii generaţiei lui Hristos urmau să fie pedepsiţi pentru faptele rele ale părinţilor lor, deoarece Scripturile învaţă în mod specific că nici un om nu este pedepsit pentru păcatele altuia (vezi Ezechiel 18,2-30; cf. Exod 32,33). Dar respingerea din partea lor a lui Isus şi a învăţăturilor Lui făceau vinovăţia lor mai mare decât aceea a oricărei generaţii anterioare.

Sângele neprihănitului. [„Sângele neprihănit”, KJV; „Sângele drepţilor”, G.Gal.]. Adică al persoanelor nevinovate.

Abel. Vezi la Geneza 4,8-10.

Zaharia. Fără îndoială, Zaharia fiul lui Iehoiada, marele preot, care a fost ucis cu pietre în curţile Templului la ordinele regelui Ioas, care a domnit de la 835 la 796 în.Hr. (2 Cronici 24,20-22; vezi vol. II, p.83). Numeroase referiri din literatura iudaică ulterioară acestei ucideri nu lasă nici o îndoială că ea a făcut o profundă impresie asupra gândirii naţiunii. În Bibliile ebraice, cărţile Cronicilor apar ca ultimele cărţi ale Scripturii, în aceeaşi poziţie pe care Maleahi o ocupă în Bibliile noastre (vezi vol. I, p.37). Pe temeiul susţinerii plauzibile că Isus a numit pe Abel şi pe Zaharia deoarece, potrivit ordinei cărţilor în Bibliile ebraice, ei reprezintă pe primii şi pe ultimii martiri relataţi, cei mai mulţi cărturari trag concluzia că ordinea cărţilor plasând Cronicile la urmă, există cel puţin încă de pe vremea lui Isus.

Fiul lui Barachia. Zaharia, fiul lui Iehoiada (2 Cronici 24,20-22) este singura persoană cu numele acesta menţionată în Scriptura ca fiind ucisă în felul acesta (vezi DA 619). Nu există nici o informaţie cu privire la Zaharia, fiul lui Berechia (Zaharia 1,1, ca murind de o moarte violenta. Acelaşi lucru se poate spune despre „Zaharia fiul lui Berechia” din Isaia 8,2. S-a sugerat că Isus nu a identificat pe Zaharia ca fiind „fiul lui Berechia”, ci ca aceste cuvinte au fost adăugate de un copist de mai târziu, care, atunci când a scris, a avut în minte fie pe profetul Zaharia, fie pe Zaharia din Isaia 8,2. Este demn de notat că, în afirmaţia paralelă din Luca 11,51, Zaharia nu este identificat ca „fiul lui Berechia”.

Templu. Gr. naos. Templul însuşi, spre deosebire de hieron, sau complexul Templului ca un tot (vezi cap. 21,23), care cuprindea curţile şi alte clădiri alipite de al. De obicei numai un preot avea acces la curtea dinăuntru a Templului, unde era altarul jertfei, iar faptul că Zaharia era „intre Templu şi altar” sugerează că el era de serviciu ca preot la data martirizării sale. Dacă curţile Templului lui Solomon erau aceleaşi ca şi ale Templului lui Irod, asasinii lui Zaharia – afara de cazul ca erau preoţi sau leviţi – probabil nu aveau nici un drept de a intra în curtea aceasta.

36 Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta.

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Toate acestea. [„Toate aceste lucruri”, KJV]. Adică, culminarea căii rele de umblare rezumată în v. 34,35. Paharul nedreptăţii iudeilor se umplea degrabă ( vezi la v. 32 ).

Neamul acesta. [„Generaţia aceasta”, KJV]. Aici Isus Se refera în mod clar la “generaţia” oamenilor care trăiau atunci, contemporanii Săi iudei. În capitolul următor, El lămureşte soarta la care El Se refera aici – distrugerea Ierusalimului şi Templului de către oştirile Romei în anul 70 d.Hr. (vezi Matei 24,15-20; cf. Luca 21,20-24). Comparaţi şi Matei 24,34; Luca 11,50.

37 Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!

Ierusalime. Comparaţi Luca 13,34. În Ierusalim se concentrau toate nădejdile lui Israel ca naţiune. Cetatea aceasta era simbolul tăriei şi mândriei naţionale. Cu privire la rolul Ierusalimului în planul lui Dumnezeu, vezi la vol. IV, p.26-30.

Omorî pe prooroci. Vezi la v. 34.

Sa strâng pe copii tăi. Literal, „am dorit sa adun”. N-au pornit de pe buzele lui Isus alte cuvinte mai sfâşietoare sau o mai duioasă exprimare de solicitudine. Cu acelaşi dor duios priveşte Cerul asupra tuturor celor pierduţi (vezi la Luca 15,7). Se apropia timpul când Dumnezeu urma să lepede pe iudei ca popor ales al Său (vezi Matei 23,38), dar cât de fără tragere de inima i-a lăsat cerul în voia propriei lor căi stricate şi a soartei lor tragice! În ce priveşte alte afirmaţii ale Scripturii exprimând îndurarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu exercitate faţă de păcătoşii nepocăiţi, vezi Ezechiel 18,23.31.32; 33,11; 1 Timotei 2,4; 2 Petru 3,9.

Puii. [„Puii ei”, KJV].

N-aţi vrut. Propria lor alegere este cea care a determinat soarta lor (vezi la Daniel 4,17; vezi vol. IV, p.32,33; 5T 120). Nici un păcătos nu va fi pierdut datorită măsurilor necorespunzătoare luate de către Cer. Comparaţi Iosua 24,15; Isaia 55,1; Apocalipsa 22,17.

38 Iată că vi se lasă casa pustie;

Casa. [„Casa voastră”, KJV]. Numai cu o zi mai înainte Isus se referise la Templu numindu-l „casa Mea” (cap. 21,13). Acum, el era „casa voastră”. Cuvintele lui Hristos trebuie să fi aruncat groaza în inima preoţilor şi conducătorilor. Declaraţia aceasta se poate să fi venit în mintea lor în cursul judecării Lui (vezi cap. 26,61-64). Perdeaua sfâşiată trei zile mai târziu era un semn vizibil că Dumnezeu nu mai accepta şirul fără rost de forme şi ceremonii care se îndepliniseră acolo de aproape 40 de ani (vezi cap. 27,51). Era acum mijlocul săptămânii profetice din Daniel 9,27 şi, din punctul de vedere al Cerului, valoarea sacrificiului şi a jertfei era pe punctul de a înceta pentru totdeauna. Vezi la Matei 24,3.15 ; cf. Luca 21,20; vezi vol. IV, p.35.

39 căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!”

Nu Mă veţi mai vedea. Afirmaţia aceasta urmează să fie înţeleasă în termenii altor afirmaţii făcute de către Isus în cursul aceleaşi săptămâni, mai ales ale aceleia din cap. 26,64. Prin „de acum încolo”, Isus nu Se referea la plecarea Sa din Templu în acea marţi după amiaza, ci la toate împrejurările legate de lepădarea, judecarea şi crucificarea Lui.

Binecuvântat este Cel. Isus Se referea la timpul când oamenii – inclusiv „cei care Îl împunser㔠(Apocalipsa 1,7) – Îl vor vedea „venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slav㔠(Matei 24,30). În acea mare zi de pe urmă, până şi batjocoritorii vor fi constrânşi să recunoască vrednicia de a fi binecuvântat a Aceluia pe care acum Îl blestemau cu atâta neînfrânare (vezi Filipeni. 2,9-11). Cărturarii şi Fariseii cărora Isus le vorbea acum urmează să fie în mulţimea aceea. Isus voia sa le spună: „Nu Mă veţi mai revedea până nu voi reveni în slava”.

La scurt timp după cuvintele acestea Isus a plecat pentru totdeauna din curţile Templului. Pentru alte evenimente care au precedat plecarea aceasta din curţile Templului, vezi la Marcu 12,41-44; Ioan 12,20-50 ).