1 Ben-Hadad, împăratul Siriei, şi-a strâns toată oştirea: avea cu el treizeci şi doi de împăraţi, cai şi care. S-a suit, a împresurat Samaria şi a început lupta împotriva ei.

Ben-Hadad. Capitolul acesta este foarte diferit în conţinut şi spirit de majoritatea materialului din cartea Regilor. El redă un tablou interesant şi preţios despre viaţa politică a vremii. Ben-Hadad a ajuns să fie un împărat puternic şi acum ocupa o poziţie dominantă printre domnitorii din Asia de Vest, aşa cum este dovedit de faptul că rapoartele asiriene îl enumeră primul printre aliaţii apuseni care au luptat împotriva lui Salamanasar III la Qarqar (vezi d. v. 34).

Treizeci şi doi de împăraţi. Aceştia au fost căpeteniile micilor state-cetăţi siriene care au recunoscut suzeranitatea Damascului.

Cai şi care. Numărul nu este arătat, dar la bătălia de la Qarqar este atestat că Ben-Hadad avusese 1.200 de care, 1.200 de călăreţi şi 20.000 de pedestraşi, în comparaţie cu 2000 de care şi 10.000 de pedestraşi pentru Ahab.

O hartă a locurilor unde s-au purtat războaiele dintre Israel şi Siria

2 A trimis în cetate soli la Ahab, împăratul lui Israel, să-i spună: „Aşa vorbeşte Ben-Hadad:

Verset ce nu a fost comentat.

3 „Argintul şi aurul tău sunt ale mele, nevestele şi cei mai frumoşi copii ai tăi sunt tot ai mei.”

Aurul este al meu. Chestiunile raportate în Biblie sunt adesea foarte scurt redate. De aceea, noi nu ştim care a fost situaţia care a dus la cererea lui Ben-Hadad. Putea fi urmarea vreunui avantaj militar câştigat de împăratul Siriei asupra lui Ahab sau, mult mai probabil, poate să însemne

o cerere din partea lui Ben-Hadad către Ahab, ca să-l recunoască pe el ca stăpân al lui, împreună cu Israelul ca stat vasal faţă de Siria.

4 Împăratul lui Israel a răspuns: „Împărate, domnul meu, fie cum zici! Sunt al tău cu tot ce am.”

Sunt al tău. Ahab a răspuns în termeni paşnici, dar umilitori. Lui îi era frică. Fie că el fusese depăşit prin manevrare mai dibace de către Ben-Hadad în vreo punere a probă anterioară, a puterii de luptă, fie că nu avea curajul să înfrunte riscul războiului.

5 Solii s-au întors şi au zis: „Aşa vorbeşte Ben-Hadad: „Am trimis să-ţi spună: „Să-mi dai argintul şi aurul tău, nevestele şi copiii tăi.”

Verset ce nu a fost comentat.

6 De aceea, voi trimite mâine, la ceasul acesta, pe slujitorii mei la tine. Ei îţi vor scormoni casa ta şi casele slujitorilor tăi, vor pune mâna pe tot ce ai mai scump şi vor lua.”

Îţi vor scormoni casa ta. O astfel de cerere a fost numai pentru a adăuga insulta de injurie. Ahab fusese deja adus la umilirea recunoaşterii că argintul şi aurul său, chiar şi familia sa erau proprietatea împăratului sirian, dar această cerere de acum pretindea o cercetare imediată a palatului şi locuinţelor din Samaria, cu predarea oricărui lucru care aparţinea oricui din popor care putea să placă prădătorilor.

7 Împăratul lui Israel a chemat pe toţi bătrânii ţării şi a zis: „Vedeţi bine şi înţelegeţi că omul acesta ne vrea răul; căci a trimis să-mi ceară nevestele şi copiii, argintul şi aurul, şi n-am zis că nu i le dau!”

Ne vrea răul. Pare evident că Ben-Hadad căuta un motiv spre a prăda cetatea.

8 Toţi bătrânii şi tot poporul au zis lui Ahab: „Nu-l asculta şi nu te învoi.”

Verset ce nu a fost comentat.

9 Şi el a zis solilor lui Ben-Hadad: „Spuneţi domnului meu, împăratul: „Voi face tot ce ai trimis să ceri robului tău întâia dată; dar lucrul acesta nu-l pot face.” Solii au plecat şi i-au dus răspunsul.

Spuneţi domnului meu. Refuzul lui Ahab este exprimat în cuvinte cât mai blânde posibil. El continuă cu recunoaşterea din partea lui a suzeranităţii, este de acord cu prima supunere şi este dispus să se recunoască pe sine ca rob sau sclav al împăratului sirian. El îşi exprimă dispoziţia lui de a se supune cererilor deja acceptate, dar ultima cerere n-o mai putea accepta. Printr-un astfel de răspuns conciliant, Ahab a sperat să-l convingă pe Ben-Hadad să adopte o atitudine mai rezonabilă.

10 Ben-Hadad a trimis să spună lui Ahab: „Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea lor, de va ajunge praful Samariei să umple mâna întregului popor care mă urmează!”

Praful Samariei. Cuvintele lui Ben-Hadad conţin o ameninţare de distrugere totală şi o lăudăroşenie de o irezistibilă putere. Expresia pare să însemne că poporul care-l urmează pe împăratul sirian este atât de numeros, încât praful din Samaria este insuficient spre a umple mâinile soldaţilor lui.

11 Şi împăratul lui Israel a răspuns: „Cine încinge armele să nu se laude ca cel ce le pune jos!”

Să nu se laude. Curajosul răspuns al lui Ahab, exprimat în patru cuvinte ebraice, are caracteristica unui proverb.

12 Când a primit Ben-Hadad răspunsul acesta, stătea la băut cu împăraţii în corturi şi a zis slujitorilor lui: „Pregătiţi-vă!” Şi ei s-au pregătit de năvală împotriva cetăţii.

Stătea la băut. Ben-Hadad a primit solia în timp ce bea, la sărbătoare. Poruncile au fost date subalternilor lui printr-un singur cuvânt,simu care înseamnă aşezaţi-vă sau formaţi-vă. Poate că împăratul sirian a fost prea indignat şi uimit pentru a folosi mai multe cuvinte, el şi-a exprimat dispreţul lui total pentru neînsemnatul împărat evreu şi, sub influenţa băuturii, devenise nesăbuit de nepăsător. Era un caz de simţ pierdut, curaj crescut.

13 Dar iată că un proroc s-a apropiat de Ahab, împăratul lui Israel, şi a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: „Vezi toată această mulţime mare? O voi da astăzi în mâinile tale, ca să cunoşti că Eu sunt Domnul.”

Un profet. Probabil că situaţia din Israel s-a schimbat considerabil de când cu marea zi de pe Carmel. Oamenilor din grupa profeţilor se putea să le fie din nou îngăduit să se afle prin ţară.

O voi da. Fără directive de la profet, Ahab nu putea să aibă curajul să atace. Pentru Ahab ar fi însemnat prea mult, prea mult şi pentru bătrâni şi pentru naţiune, să schimbe înjositoarea umilinţă într-o victorie măreaţă.

14 Ahab a zis: „Prin cine?” Şi el a răspuns: „Aşa vorbeşte Domnul: „Prin slujitorii mai marilor peste ţinuturi.” Ahab a zis: „Cine va începe lupta?” Şi el a răspuns: „Tu.”

Cine va începe? Ahab trebuie să fi avut o măsură considerabilă de încredere în Dumnezeu şi în profeţii Săi, pentru a pune întrebările pe care le-a pus. În joc era soarta naţiunii şi un profet care acţiona ca purtător de cuvânt pentru Dumnezeu a fost acceptat de împărat ca adevăratul comandant-şef.

15 Atunci Ahab a numărat slujitorii mai marilor peste ţinuturi şi s-au găsit două sute treizeci şi doi; şi după ei, a numărat tot poporul, pe toţi copiii lui Israel, şi erau şapte mii.

Slujitorii mai marilor. Purtătorul a dat directiva şi împăratul a ascultat. Slujitorii mai marilor este folosit aici probabil ca un termen militar. Aceştia poate că au fost trupe de şoc alese, bine instruite şi bine înarmate, sub comanda ofiţerilor provinciali.

Şapte mii. Aceasta se poate că a fost forţa militară staţionară a lui Israel. La Qarqar este raportat că Ahab avusese 10.000 de pedestraşi.

16 Au făcut o ieşire pe la miazăzi. Ben-Hadad bea şi se îmbăta în corturile lui cu cei treizeci şi doi de împăraţi care-l ajutau.

Pe la amiază. Ieşirea asediatorilor a avut loc pe la amiază, când, pe căldura zilei, atacaţii probabil că se odihneau, fără să se aştepte să fie atacaţi.

Bea şi se îmbăta. Probabil că în acel moment, Ben-Hadad se afla puternic sub influenţa alcoolului, incapabil să-şi dea seama de situaţie sau să ia hotărâri înţelepte.

17 Slujitorii mai marilor peste ţinuturi au ieşit cei dintâi. Ben-Hadad a cercetat, şi i-au spus astfel: „Au ieşit nişte oameni din Samaria.”

Au ieşit nişte oameni. Deoarece a avut loc pe la amiază, apropierea a fost descoperită şi n-a fost o surprindere totală. S-a trimis vorbă împăratului că a fost văzută o grupă de evrei, apropiinduse.

18 El a zis: „Dacă ies pentru pace, prindeţi-i vii; şi chiar dacă ies pentru luptă, prindeţi-i vii.”

Prindeţi-i vii. În semeţia lui, Ben-Hadad a poruncit ca toţi evreii să fie prinşi, fie că veneau să negocieze condiţiile de pace, fie că se ofereau ca supuşi sau pentru oricare alt scop.

19 Când au ieşit din cetate slujitorii mai marilor peste ţinuturi şi armata care-i urma,

Verset ce nu a fost comentat.

20 a lovit fiecare pe omul dinaintea lui, şi sirienii au luat-o la fugă. Israel i-a urmărit. Ben-Hadad, împăratul Siriei, a scăpat pe un cal, cu nişte călăreţi.

Au lovit. Ei s-au luptat corp la corp. O grupă vigilentă de arcaşi sau suliţaşi ar fi putut fi în stare să aducă la strâmtorare mica grupă de evrei, dar sirienii nu şi-au dat seama de situaţie decât când era prea târziu. Oastea a fost cuprinsă de panică şi ea s-a întors şi a luat-o la fugă.

21 Împăratul lui Israel a ieşit, a lovit caii şi carele şi a pricinuit sirienilor o mare înfrângere.

o mare înfrângere.

A lovit caii. Ahab a fost el însuşi deosebit de bine echipat cu care. El a trimis cai şi care sirienilor, care probabil că au fost nepregătiţi pentru atacul evreilor. Rezultatul a fost o derută completă în oştirea siriană.

22 Atunci prorocul s-a apropiat de împăratul lui Israel şi i-a zis: „Du-te, întăreşte-te, cercetează şi vezi ce ai de făcut; căci, la anul viitor, împăratul Siriei se va sui din nou împotriva ta.”

La anul viitor. Anul de domnie al lui Israel se pare că începea primăvara, cu luna lui Nisan (vezi pag. 138). Acesta este anotimpul când aveau loc campaniile militare în Mesopotamia şi Palestina şi este numit vremea când împăraţii porneau la război (2Samuel 11:1). Ahab a fost înştiinţat de Domnul să se aştepte la un alt atac din partea Siriei, anul viitor, după ce va trece sezonul ploios al iernii

23 Slujitorii împăratului Siriei i-au zis: „Dumnezeul lor este un Dumnezeu al munţilor; de aceea au fost mai tari decât noi. Dar ia să ne luptăm cu ei în câmpie, şi se va vedea dacă nu vom fi mai tari decât ei.

Al munţilor. Chiar şi sirienii au atribuit victoria evreilor, ajutorului divin. Dar ei nu aveau o înţelegere adevărată a atotputerniciei lui Dumnezeu. Politeismul din vechime se întemeia pe ideea puterii şi influenţei locale a zeităţilor. Erau, de pildă, un Baal al Hermonului, un Baal al Libanului, un Baal al înălţimii Ţefonului şi un Baal-şamin, care era zeul cerurilor, al vârfurilor de munţi şi al fulgerului şi tunetului. Aceşti Baali diverşi sunt adesea amintiţi în vechile texte religioase, ca zei ai războiului, precum şi ca zei ai munţilor, ai norilor şi ai tunetului. Se poate că sirienii au raţionat în mod primitiv în condiţiile lui Baal atât de proeminent în Israel, de când cu timpul Izabelei, ca zeu care dăduse victoria lui Ahab. Samaria se află în regiunea muntoasă a lui Efraim. Dacă urma ca victoria să fie asigurată pentru Siria, se socotea că israeliţii trebuie să fie ademeniţi să se îndepărteze de munţi.

24 Fă şi lucrul acesta: scoate pe fiecare din împăraţi de la locul lui şi înlocuieşte-i cu căpetenii;

Scoate pe împăraţi. Sfatul de a îndepărta pe împăraţi probabil că s-a datorat faptului că, în calitate de vasali, aceşti împăraţi au însoţit pe împărat numai prin constrângere şi de aceea n-au fost atât de eficienţi sau de dependenţi în luptă, cum ar fi fost căpeteniile numite de Ben-Hadad însuşi.

25 şi fă-ţi o armată ca aceea pe care ai pierdut-o, cu tot atâţia cai şi tot atâtea care. Apoi să ne batem cu ei în câmpie, şi se va vedea dacă nu vom fi mai tari decât ei.” El i-a ascultat şi a făcut aşa.

Pe care ai pierdut-o. Pierderile siriene trebuie să fi fost neobişnuit de grele, fiind nevoie, practic, de înlocuirea întregii armate. Războiul pune prea puţin preţ pe viaţa omenească sau pe tezaur.

26 În anul următor, Ben-Hadad a numărat pe sirieni şi s-a suit la Afec să lupte împotriva lui Israel.

În anul următor. Adică la începutul anului următor, primăvara, timpul obişnuit pentru campanii militare în Palestina (vezi cele despre v. 22).

A numărat pe sirieni. Mai departe, a trecut în revistă pe sirieni pentru luptă.

Afec. Acest nume l-au purtat mai multe locuri biblice (vezi despre 1Samuel 4:1). Probabil că

cetatea de care este vorba aici este una din Valea Esdraelon, în regiunea Sunem şi Izreel (1Samuel 28:4; 29:1). Totuşi unii cred că era un Afec cam la 3,75 mile (6 km) est de Marea Galileei, pe drumul principal dintre Bet-Şan şi Damasc. Oricare ar fi cetatea la care se referă, probabil că ea era acel Afec unde Ioas din Israel, după profeţia lui Elisei, avea să bată mai târziu pe asirieni, până ce au fost risipiţi (2Regi 13:14-19).

27 Copiii lui Israel au fost număraţi şi ei; au primit merinde şi au ieşit în întâmpinarea sirienilor. Au tăbărât în faţa lor, ca două turme mici de capre, pe când sirienii umpleau ţara.

Au primit merinde. Redarea marginală au primit merinde sau traducerea au fost aprovizionaţi pentru este de preferat Israel fusese echipat şi pe deplin aprovizionat cu toate cele necesare pentru război. Pentru a face aceasta, fusese şi timp, şi ocazie, deoarece lupta fusese prezisă (v. 22).

Turme. Ebraicul chasiph, care se află numai aici, în Scriptură. Se pare că indică ceva separat, ca două mici turme de capre, separate de turma principală.

28 Omul lui Dumnezeu s-a apropiat şi a zis împăratului lui Israel: „Aşa vorbeşte Domnul: „Pentru că sirienii au zis: „Domnul este un Dumnezeu al munţilor, şi nu un Dumnezeu al văilor”, voi da toată această mare mulţime în mâinile tale, şi veţi şti că Eu sunt Domnul.”

Şi veţi şti. Dumnezeu n-a intenţionat ca fie Ahab, fie sirienii să atribuie victoria vreunei alte cauze decât propriei Lui intervenţii în favoarea lui Israel. Prin dăruirea biruinţei poporului Său, păgânii trebuiau să afle că numai Domnul era Dumnezeu (vezi 2Regi 19:16-34). Dumnezeu a plănuit ca maiestatea Numelui Său să fie îndreptăţită înaintea tuturor neamurilor de pe pământ (vezi Psalmul 67:2; 102:15; 138:4; Ezechiel 20:9). Acordând lui Israel victoria asupra marii oştiri a sirienilor, Iehova avea să dovedească înaintea ochilor naţiunilor din jur că El era un Dumnezeu nu numai al munţilor, ci şi al văilor şi, de fapt, al întregului pământ.

29 Au stat tăbărâţi şapte zile unii în faţa altora. În ziua a şaptea au început lupta, şi copiii lui Israel au omorât sirienilor o sută de mii de oameni pedeştri într-o zi.

O sută de mii de oameni pedestraşi. De data aceasta pierderile pentru Siria par să fi fost mai mari printre pedestraşi, în timp ce în anotimpul precedent au fost amintiţi caii şi carele (v. 21) în mod special ca fiind loviţi.

30 Ceilalţi au fugit în cetatea Afec, şi a căzut zidul cetăţii peste douăzeci şi şapte de mii de oameni care mai rămăseseră. Ben-Hadad fugise şi el în cetate şi umbla din odaie în odaie.

A căzut zidul. Probabil că cetatea era mică, cu un mare număr de sirieni adunaţi în interiorul zidurilor. Dezordinea generală care a rezultat a putut uşor să aibă ca rezultat moartea unui mare număr de oameni.

Din odaie în odaie. În mod literal din odaie în odaie. Probabil că refugiul lui Ben-Hadad a fost înăuntrul fortăreţei cetăţii, un loc puternic fortificat care de obicei se afla în cetăţile orientale înconjurate cu ziduri, care puteau fi folosite ca loc pentru ultimul refugiu.

31 Slujitorii lui i-au zis: „Iată, am auzit că împăraţii casei lui Israel sunt nişte împăraţi miloşi; să ne încingem deci coapsele cu saci, să ne punem funii pe capetele noastre şi să ieşim la împăratul lui Israel: poate că te va lăsa cu viaţă.”

Împăraţi miloşi. Era un bun raport acela care s-a răspândit printre naţiunile din jur că împăraţii lui Israel erau împăraţi miloşi. Dacă conducătorii ar conduce numai cu milă şi compasiune, dacă bunătatea ar lua locul cruzimii şi dreptatea şi iubirea frăţească, locul asupririi şi al răului, ce lume diferită ar fi aceasta!

32 Şi-au pus saci împrejurul coapselor şi funii împrejurul capului, s-au dus la împăratul lui Israel şi au zis: „Robul tău Ben-Hadad a zis: „Lasă-mă cu viaţă!” Ahab a răspuns: „Mai este încă în viaţă? Este fratele meu!”

Robul tău, Ben-Hadad. Numai cu puţin timp înainte, Ahab a fost acela care fusese robul, iar Ben-Hadad, stăpânul (v. 20). Îngâmfatul Ben-Hadad nu mai era îngâmfat şi avea un motiv întemeiat să cântărească bine solia lui Ahab, din anotimpul trecut, Cine încinge armele, să nu se laude ca cel ce le pune jos (v. 11).

33 Oamenii aceştia au luat lucrul acesta ca un semn bun şi s-au grăbit să-l ia pe cuvânt şi să zică: „Ben-Hadad este fratele tău!” Şi el a zis: „Duceţi-vă şi aduceţi-l!” Ben-Hadad a venit la el, şi Ahab l-a suit în carul lui.

Au luat lucrul acesta. Care avea să fie răspunsul lui Ahab? Va însemna aceasta viaţă sau moarte? Bărbaţii erau atenţi la orice semn care putea să indice reacţia lui Ahab. Numindu-l pe Ben-Hadad ca frate, ei au găsit răspunsul pentru ei. Neliniştea s-a dus, pericolul a trecut. Învingătorul s-a legat pe sine însuşi. Aceasta ar fi clemenţă şi prietenie mai degrabă, decât cruţare şi moarte. Extraordinara încercare de curtoazie a lui Ahab este arătată prin primirea lui Ben-Hadad în propriul lui car.

34 Ben-Hadad i-a zis: „Îţi voi da înapoi cetăţile pe care le-a luat tatăl meu de la tatăl tău; şi-ţi vei face uliţe în Damasc, cum făcuse tatăl meu în Samaria.” „Şi eu”, a răspuns Ahab, „îţi voi da drumul, făcând un legământ.” A făcut legământ cu el şi i-a dat drumul.

Îţi voi da înapoi. Aceasta se referă la cetăţile pe care Ben-Hadad, fiul lui Tabrimon, fiul lui Heţion, le-a luat de la Baeşa, la instigarea lui Asa (cap. 15:18-22). Faptul că actualul Ben-Hadad se referă la un împărat anterior, care luase aceste cetăţi de la Israel, ca la tatăl meu, dovedeşte în mod concludent că acel împărat şi Ben-Hadad de acum nu puteau fi unul şi acelaşi individ, cum se susţine azi, de către unii. Cel care era contemporan cu Baeşa a fost Ben-Hadad I şi Ben-Hadad II, cel care a fost contemporan cu Ahab.

35 Unul din fiii prorocilor a zis tovarăşului său, după porunca Domnului: „Loveşte-mă, te rog!” Dar omul acela n-a vrut să-l lovească.

Verset ce nu a fost comentat.

36 Atunci el i-a zis: „Pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului, iată, când vei pleca de la mine, te va omorî un leu. Şi când a plecat de la el, l-a întâlnit un leu şi l-a omorât.

Te va omorî. Porunca de a lovi fusese dată prin Cuvântul Domnului (v. 35). Tovarăşul lui, care era probabil un frate-profet, ar fi trebuit să asculte de îndată, în ciuda neplăcutei şi respingătoarei sarcini. Judecata promptă asupra lui a slujit să ilustreze învăţătura că trebuia să dea ascultare indiscutabilă Cuvântului Domnului.

37 A găsit pe un alt om şi a zis: „Loveşte-mă, te rog!” Omul acela l-a lovit şi l-a rănit.

Verset ce nu a fost comentat.

38 Prorocul s-a dus şi s-a aşezat pe drumul împăratului şi s-a legat la ochi.

Legat. (În engleză, ashes, cenuşă.) Aceasta (ashes) ar trebui citit bandaj sau cuvertură. Cuvintele ebraice pentru cenuşă şi acoperitoare sunt din aceeaşi rădăcină, deosebindu-se numai prin vocalele lor. Cuvântul pentru cenuşă este `epher‘epher, iar pentru cuvertură este `apher ‘apher. Probabil că acoperitoarea servea două scopuri, să acopere rana şi să ascundă pe profet, în aşa fel încât să nu poată fi recunoscut de Ahab.

Ochi. (Faţă, în engleză.) În mod literal, ochi.

39 Când a trecut împăratul, prorocul a strigat şi i-a zis: „Robul tău era în mijlocul luptei; şi iată că un om se apropie şi-mi aduce pe un alt om, zicând: „Păzeşte pe omul acesta; dacă va fugi, viaţa ta va răspunde pentru viaţa lui sau vei plăti un talant de argint!”

A strigat. Însemnătatea parabolei e clară. Profetul legat la ochi reprezenta pe Ahab, iar omul încredinţat lui, era Ben-Hadad.

40 Şi pe când robul tău făcea câte ceva încoace şi încolo, omul s-a făcut nevăzut.” Împăratul lui Israel i-a zis: „Aceasta îţi este osânda; tu însuţi ai rostit-o.”

Făcea. Nu se ocupa cu afaceri de-ale lui, ci dădea atenţie la orice altceva, în afară de ceea ce avea importanţa cea mai mare.

Osânda. Împăratul pronunţă sentinţa, neînţelegând că sentinţa o dădea împotriva lui însuşi. Osânda este ca şi aceea a lui David împotriva lui însuşi, în pilda cu mieluşeaua (2Samuel 12:5-7) sau din istorioara celor doi fraţi (2Samuel 14:10,11).

41 Îndată prorocul şi-a scos legătura de la ochi, şi împăratul lui Israel l-a cunoscut că făcea parte din proroci.

Şi-a scos legătura. (În engleză, ashes, cenuşa.) Mai degrabă, şi-a scos legătura sau bandajul

(v. 38).

42 El a zis atunci împăratului: „Aşa vorbeşte Domnul: „Pentru că ai lăsat să-ţi scape din mâini omul pe care-l sortisem nimicirii, viaţa ta va răspunde pentru viaţa lui, şi poporul tău pentru poporul lui.”

Viaţa ta. Dumnezeu dăduse pe Ben-Hadad în mâinile lui Ahab spre a fi nimicit. Ahab nu şi-a dat seama de răspunderea lui şi nici nu s-a folosit de avantajul ocaziei. În jignitoarele cereri prezentate lui de către Ben-Hadad, numai cu un an mai înainte (v. 3-6), Ahab ar fi trebuit să-şi dea seama de caracterul omului cu care avea de-a face şi ar fi trebuit să acţioneze în consecinţă. În Ben-Hadad nu trebuia să aibă încredere. El juca doar un rol pentru a câştiga timp. Câţiva mai târziu, Ahab avea să plătească cu viaţa, această blândeţe a lui (cap. 22:31-36).

43 Împăratul lui Israel s-a dus acasă, trist şi mânios, şi a ajuns la Samaria.

Trist şi mânios. Ahab a refuzat să recunoască justeţea sentinţei lui. El a devenit trist şi mânios şi n-a arătat nici o urmă de pocăinţă adevărată sau întristare pioasă. Dar el pronunţase această sentinţă împotriva lui însuşi, şi cu o hotărâre fără apel. În mânia lui, Ahab, fără îndoială, ar fi preferat să prindă pe profet pentru această mustrare pronunţată, dar lucrul acesta nu-l putea face, având în vedere faptul că el însuşi pronunţase osânda. El s-a întors acasă, departe de a fi fericit, nemulţumit de profet mai degrabă, decât de sine, găsind defecte mai degrabă în căile lui Dumnezeu decât în propriile lui greşeli. Inima omenească nerenăscută totdeauna caută să-şi îndreptăţească greşelile; căile omului, în general, sunt drepte în proprii lui ochi.